15-12-2009, 01:00 PM
Bunăăăăăăăăăăăăăăăăăăă. <3
Mulţumim tuturor de aprecieri şi comentarii. Mă bucur că v-a plăcut primul capitol [ Mitsu is a genius ;;] ] şi sper să vă placă şi în continuare. Acum am venit să vă prezint şi " salvatorul " :]]. Sper să mă descurc cu toate şi să vă placă :3.
ĂĂ capitolul e scris de ieri, dar acum am avut ocazia să îl postez =]]. So, lectură plăcută!
[center]Capitolul 2[/center]
- Desigur domnule Katashi. Sper să păstrăm legătura. A fost o mare plăcere să fac afaceri cu dumneavoastră.
Am încuviinţat din cap.
- La revedere domnule Mostrovski.
Nu trebuia să par chiar atât de needucat. Îmi reprezentam ţara. Ruşi nenorociţi; uram să colaborez cu ei şi era atât de frig în ţara asta. De abia aşteptam să ajung înapoi acasă. Mi-am calmat rapid gândurile şi am fost să cumpăr un bilet dus spre Japonia.
Era măcar un lucru bun la acest loc, acela fiind faptul că nu exista o coadă interminabilă la bilete. Mai aveam douăzeci de minute până ce avionul pleca. Mi-am grăbit paşii. Însă , odată ce am ajuns în faţa recepţionistei ( o blondă cu ochii albaştrii, cum am observat a fi majoritatea rusoaicelor ), ceva m-a lovit. Prima mea impresie a fost : „Ce fată drăguţă†. Tremura, iar trupul îi era extrem de fragil . Pielea atât de delicată şi de fină. Chipul tânăr şi jucăuş, firele părului brunet – albăstrui m-au fermecat imediat. Inima mea a stat locului pentru două secunde ce mi s-au părut infinite. Şi-a înfipt mâinile în kimono-ul meu fără a-mi da drumul. Mă ţinea strâns şi îmi cerea ajutorul. Vocea îi tremura vizibil şi buzele i se mişcau repede, scoţând cuvinte fără sens. Am înţeles că vorbea în rusă, aşa că nu am încercat să întreb nimic. Din puţinul vocabular ştiut de mine din această limbă, am putut înţelege că avea nevoie de ajutor. Am scos din bagaj un sacou, primul lucru care mi-a intrat în mână, şi l-am pus peste acesta. Asta pentru că am văzut un grup de bărbaţi apropiindu-se. M-am întors spre recepţionistă şi am cumpărat două bilete, îndreptându-mă spre avion. Odată îmbarcaţi, l-am putut vedea mai bine., pe el căci nu era o fată drăguţă cum mă înşelaseră ochii. Era atât de .... Frumos. Cred că acesta era un cuvânt potrivit. Poate pentru prima dată mi-am dorit să nu am o expresie atât de încruntată. M-am aşezat lângă acesta.
Mi-a mai spus ceva , parcă plângând în interiorul său. Tot ce am înţeles a fost „ îmi pare rău †şi cuvântul „ bani †aşa că nu am spus nimic. Era cea mai ciudată limbă pe care o cunoşteam, şi pe care de fapt nu o înţelegeam mai deloc. Părea extenuat, trupul său arătând şi mai fragil ca acum zece minute. Şi –a aplecat capul peste umărul meu şi a închis ochii. Iar eu am tăcut, la fel cum făcusem şi până acum lăsându-l să se odihnească.
Ceva era în neregulă cu simţurile mele, pentru că inima încă îmi bătea ca în clipa în care îl văzusem. Sau ar fi trebuit să rectific, căci atunci eu am crezut că este o „ ea †.
Drumul a fost lung, însă nu pot spune cu exactitate câte ore a durat zborul. Se lăsase uşor seara atunci când avionul a aterizat . Am putut simţi parcă aerul Japoniei şi m-am simţit uşurat să ajung acasă. Am vrut să mă ridic de pe scaun, însă atunci am simţit capul băiatului încă fiind aşezat pe umărul meu. Arâta atât de frumos. Chiar şi o persoană ca mine îl putea admira, acel păr atât de pufos, chipul atât de dulce. O expresie atât de minunată. Buze micuţe şi ce păreau atât de moi de la distanţă. Mi-am apropiat faţa de a sa, parcă încercând să le cunosc mai bine. Dar m-am oprit brusc.
„ Ce făceam? †L-am luat uşor în braţe, şi dat fiind că nu aveam cine ştie ce bagaje, am reuşit să ies din aeroport cu acesta. Odată ce a simţit aerul a deschis ochii. Încă îl ţineam în braţe, însă l-am dat jos - nu eram un pedofil.
A spus ceva, vizibil somnoros şi m-am întrebat ce naiba spune. Era greu de înţeles . Şi ce fusese în capul meu, cu adevărat, atunci când îl luasem cu mine? Trebuia să îl duc la o asociaţie, sau un orfelinat, sau la poliţie. Puteai vedea cu ochiul liber că este minor. Şi nu aveam de gând să fiu acuzat de nicio crimă.
Şi iar, ce a fost în mintea mea atunci când l-am salvat ? Nici măcar nu am înţeles ce zicea. Se poate să fi făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea. Şi totuşi, cum să nu fi putut? Era atât de adorabil.
M-a tras de mâneca kimono-ului pentru a-mi atrage atenţia şi eu am încercat să îi zâmbesc. Probabil ieşise aceaşi expresie încruntată, ca întotdeauna. Am oftat atunci când iar a spus ceva pe limba lui.
„ Încetează copile. Nu ştiu rusă, nu îmi place şi urăsc ruşii de moarte ! †aş fi vrut să îi ţip. Nu ştiu cum mi-am păstrat nervii.
- Uite ce e, copile, o să te duc la poliţie. Eu nu înţeleg ce zici, aşa că te rog fă-mi o favoare şi nu mă mai întreba, nu îmi mai zii nimic. Te rog.
Am încercat să adaug pe un ton rezonabil. Prea complicat.
L-am zărit pe fratele meu Naoto, însoţit de Zuisho. Amândoi zâmbeau, ca întotdeauna fiind fericiţi să mă vadă. Am zărit maşina lui Nao şi m-am relaxat. Mă săturasem de taxi-urile urâte ruseşti, care parcă toate duhneau a votcă. Am văzut că băiatul încă mă trăgea de mânecă odată ce fraţii mei se apropiau.
M-au salutat.
- Hei Hijou. A durat ceva. Credeam că ai plecat de tot.
A râs sincer . Am văzut că în lipsa mea Naoto îşi mai pusese un cercel . Am înjurat printre dinţi, destul de discret.
- Nao, Zu. Salut. E de căcat ţara aia.
Zuisho însă nu m-a băgat în seamă. A venit spre mine, uitându-se spre partea mea dreaptă. A aplecat capul uşor şi a zâmbit.
- Ce drăguţ! Cine e? Putem să-l păstrăm?
Mi-am întors capul spre băiat şi înapoi la fratele meu. Atunci am realizat că în lipsa mea şi acesta îşi schimbase culoarea părului; obişnuia să aibă părul închis însă acum era de un blond strălucitor. Mi-am pus toată atenţia asupra copilului.
- Nu . Nu putem. Nu ştiu cine e. L-am găsit.
- Frate, l-ai găsit şi l-ai luat? Deci? E al tău , nu? A adăugat sarcastic Naoto . S-a apropiat şi el de necunoscut şi l-a studiat din priviri.
- Ce dulce e. Dacă tu nu îl păstrezi, îl iau eu la mine.
M-am încruntat. Trebuia să îl ducem la poliţie. La ce naiba se gândeau ăştia doi? M-a tras iar de mânecă.
- Îmi pare rău....
A mai zis încă odată. Dar am fost uimit să aud asta în limba mea. M-am răsucit brusc la el şi mi-am arcuit sprâncenele. L-am văzut speriindu-se şi am schiţat un mic zâmbet.
- Am crezut că vorbeşti doar rusă.
A dat negativ din cap iar eu mi-am permis să îi pun mâna în cap şi să îi deranjez părul. Încă nu eram de acord cu faptul că trebuie să îl iau la mine acasă. Dar acum , odată ce îl văzuseră fraţii mei, îmi era imposibil să îl dau la vreo instituţie. Şi nu îl puteam lăsa pe mâna lui Nao, sigur l-ar fi traumatizat. Iar Zu l-ar fi transformat probabil în manechinul lui preferat. Nu. Şi era atât de adorabil.
Bine, îl păstram pentru seara asta. Oricum era târziu.
Se uitau cu toţii insistenţi la mine. Băiatul îşi lăsase privirea în jos. Nu îi puteam vedea ochii. L-am luat de mână şi l-am tras uşor, sper eu, după mine.
- Ok, ok. E târziu. Pentru moment îl iau la mine acasă. Cum te cheamă?
L-am întrebat în timp ce ne îndreptam spre maşină. Zu a exclamat ceva fericit iar Nao a sărit pe locul şoferului. După ce am intrat în maşină, mi-a răspuns.
- Aleksei Lavrentiy. Mi-a răspuns încet, vocea încă îi tremura.
Am repetat în gând numele şi m-am încurcat. Rusa asta.
Zu a început să râdă , neînţelegând mare lucru din numele său.
- Lavy sună mai bine. A adăugat Naoto . Asta i-a provocat şi mai tare râsul fratelui nostru blond. Eu am tăcut şi m-am gândit câteva secunde.
- Ce-ar fi să rămână Alek?
L-am privit, şi cred că pentru prima dată nu am arătat o privire încruntată. I-am zâmbit şi acesta a încuuvinţat din cap.
- Eu sunt Zuisho. Dar spune-mi Zu, iar el este Nao. Şi monstrul ăla fără inimă de lângă tine este Hijou.
Am scrâşnit din dinţi încercând să mă calmez. Am preferat să nu adaug nimic la comentariul său răutăcios.
- Nu vrei să ne spui ce s-a întâmplat?
Am auzit vag întrebarea. Deşi stăteam lângă puşti , în spate, am decis să nu mai scot vreo vorbă. Era deja prea complicată toată treaba asta. I-am văzut reacţia şi m-am impacientat pentru o clipă.
- O să avem timp şi pentru asta. Am adăugat repede văzând că îi era dificilă întrebarea. Maşina s-a oprit şi am coborât, trăgându-l uşor după mine.
- Voi unde credeţi că mergeţi?
Privirea îmi era serioasă.
- Doar nu crezi că putem să te lăsăm singur cu acest copil?
M-am încruntat. Luasem deja o decizie şi nu mi-a plăcut niciodată să nu fie respectată. În fond, eram fratele mai mare. Au tăcut. Nao nici nu s-a mai gândit să iasă din autovehicul. Blondul a scos o carte de vizită şi i-a înmânat-o lui Alek.
- Uite aici numărul meu. Dacă bestia asta care nu ştie să trateze fiinţele umane îţi zice ceva, sună-mă. L-a îmbrăţişat rapid şi a urcat în maşină. Eu i-am aruncat o privire indiferentă puştiului . Nu era vina mea că el intrase în mine, în primul rând ar trebui să îmi mulţumească pentru că îl ajutasem. Am renunţat la gândurile nefolositoare şi am decis să intru în clădire. I-am făcut semn să mă urmeze. Am realizat că sacoul meu încă se afla peste umerii săi. Mi-am trecut un braţ în juru gâtului său, văzând că tremură şi am urcat în lift. S-a oprit la etajul şapte, unde am rotit cheia rapid în uşă şi am intrat.
„ Casă dulce casă ! †am exclamat în gând, reamintindu-mi de hotelul unde fusesem cazat. Am aprins lumina, făcând întreg holul să se lumineze.
- Fă-te comod.
Am zis plictisit, arătându-i sufrageria. Apartamentul meu era format din două dormitoare . I-am arătat o uşă.
- Acolo o să dormi tu.
Deja vorbisem prea mult. Am intrat pentru câteva minute în bucătărie, iar când m-am întors l-am văzut dormind în canapea. Dormise atât, şi tot era obosit? Ruşii ăştia. L-am luat uşor în braţe şi l-am dus în camera mea. Măcar acolo era o lenjerie curată . L-am aşezat uşor, dându-i sacoul jos. Era ... mic. Aşa că lucruruile mele nu aveau cum să îi vină. Am decis totuşi că nu poate dormi cu hainele acelea pe el. Am luat un tricou şi l-am îmbrăcat cu acesta. Nu am înţeles cum de nu s-a trezit. Nu eram cea mai delicată persoană. Odată ce l-am văzut aşezat pe perna mea m-am pus în pat pentru a mă calma . Aveam de gând să dorm eu în cealaltă cameră. Însă, fără să îmi dau seama, am adormit.
_
Poze :
Alek :x
Hijou :x
Fraţii lui Hijou :
Zu
Nao
Mulţumim tuturor de aprecieri şi comentarii. Mă bucur că v-a plăcut primul capitol [ Mitsu is a genius ;;] ] şi sper să vă placă şi în continuare. Acum am venit să vă prezint şi " salvatorul " :]]. Sper să mă descurc cu toate şi să vă placă :3.
ĂĂ capitolul e scris de ieri, dar acum am avut ocazia să îl postez =]]. So, lectură plăcută!
[center]Capitolul 2[/center]
- Desigur domnule Katashi. Sper să păstrăm legătura. A fost o mare plăcere să fac afaceri cu dumneavoastră.
Am încuviinţat din cap.
- La revedere domnule Mostrovski.
Nu trebuia să par chiar atât de needucat. Îmi reprezentam ţara. Ruşi nenorociţi; uram să colaborez cu ei şi era atât de frig în ţara asta. De abia aşteptam să ajung înapoi acasă. Mi-am calmat rapid gândurile şi am fost să cumpăr un bilet dus spre Japonia.
Era măcar un lucru bun la acest loc, acela fiind faptul că nu exista o coadă interminabilă la bilete. Mai aveam douăzeci de minute până ce avionul pleca. Mi-am grăbit paşii. Însă , odată ce am ajuns în faţa recepţionistei ( o blondă cu ochii albaştrii, cum am observat a fi majoritatea rusoaicelor ), ceva m-a lovit. Prima mea impresie a fost : „Ce fată drăguţă†. Tremura, iar trupul îi era extrem de fragil . Pielea atât de delicată şi de fină. Chipul tânăr şi jucăuş, firele părului brunet – albăstrui m-au fermecat imediat. Inima mea a stat locului pentru două secunde ce mi s-au părut infinite. Şi-a înfipt mâinile în kimono-ul meu fără a-mi da drumul. Mă ţinea strâns şi îmi cerea ajutorul. Vocea îi tremura vizibil şi buzele i se mişcau repede, scoţând cuvinte fără sens. Am înţeles că vorbea în rusă, aşa că nu am încercat să întreb nimic. Din puţinul vocabular ştiut de mine din această limbă, am putut înţelege că avea nevoie de ajutor. Am scos din bagaj un sacou, primul lucru care mi-a intrat în mână, şi l-am pus peste acesta. Asta pentru că am văzut un grup de bărbaţi apropiindu-se. M-am întors spre recepţionistă şi am cumpărat două bilete, îndreptându-mă spre avion. Odată îmbarcaţi, l-am putut vedea mai bine., pe el căci nu era o fată drăguţă cum mă înşelaseră ochii. Era atât de .... Frumos. Cred că acesta era un cuvânt potrivit. Poate pentru prima dată mi-am dorit să nu am o expresie atât de încruntată. M-am aşezat lângă acesta.
Mi-a mai spus ceva , parcă plângând în interiorul său. Tot ce am înţeles a fost „ îmi pare rău †şi cuvântul „ bani †aşa că nu am spus nimic. Era cea mai ciudată limbă pe care o cunoşteam, şi pe care de fapt nu o înţelegeam mai deloc. Părea extenuat, trupul său arătând şi mai fragil ca acum zece minute. Şi –a aplecat capul peste umărul meu şi a închis ochii. Iar eu am tăcut, la fel cum făcusem şi până acum lăsându-l să se odihnească.
Ceva era în neregulă cu simţurile mele, pentru că inima încă îmi bătea ca în clipa în care îl văzusem. Sau ar fi trebuit să rectific, căci atunci eu am crezut că este o „ ea †.
Drumul a fost lung, însă nu pot spune cu exactitate câte ore a durat zborul. Se lăsase uşor seara atunci când avionul a aterizat . Am putut simţi parcă aerul Japoniei şi m-am simţit uşurat să ajung acasă. Am vrut să mă ridic de pe scaun, însă atunci am simţit capul băiatului încă fiind aşezat pe umărul meu. Arâta atât de frumos. Chiar şi o persoană ca mine îl putea admira, acel păr atât de pufos, chipul atât de dulce. O expresie atât de minunată. Buze micuţe şi ce păreau atât de moi de la distanţă. Mi-am apropiat faţa de a sa, parcă încercând să le cunosc mai bine. Dar m-am oprit brusc.
„ Ce făceam? †L-am luat uşor în braţe, şi dat fiind că nu aveam cine ştie ce bagaje, am reuşit să ies din aeroport cu acesta. Odată ce a simţit aerul a deschis ochii. Încă îl ţineam în braţe, însă l-am dat jos - nu eram un pedofil.
A spus ceva, vizibil somnoros şi m-am întrebat ce naiba spune. Era greu de înţeles . Şi ce fusese în capul meu, cu adevărat, atunci când îl luasem cu mine? Trebuia să îl duc la o asociaţie, sau un orfelinat, sau la poliţie. Puteai vedea cu ochiul liber că este minor. Şi nu aveam de gând să fiu acuzat de nicio crimă.
Şi iar, ce a fost în mintea mea atunci când l-am salvat ? Nici măcar nu am înţeles ce zicea. Se poate să fi făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea. Şi totuşi, cum să nu fi putut? Era atât de adorabil.
M-a tras de mâneca kimono-ului pentru a-mi atrage atenţia şi eu am încercat să îi zâmbesc. Probabil ieşise aceaşi expresie încruntată, ca întotdeauna. Am oftat atunci când iar a spus ceva pe limba lui.
„ Încetează copile. Nu ştiu rusă, nu îmi place şi urăsc ruşii de moarte ! †aş fi vrut să îi ţip. Nu ştiu cum mi-am păstrat nervii.
- Uite ce e, copile, o să te duc la poliţie. Eu nu înţeleg ce zici, aşa că te rog fă-mi o favoare şi nu mă mai întreba, nu îmi mai zii nimic. Te rog.
Am încercat să adaug pe un ton rezonabil. Prea complicat.
L-am zărit pe fratele meu Naoto, însoţit de Zuisho. Amândoi zâmbeau, ca întotdeauna fiind fericiţi să mă vadă. Am zărit maşina lui Nao şi m-am relaxat. Mă săturasem de taxi-urile urâte ruseşti, care parcă toate duhneau a votcă. Am văzut că băiatul încă mă trăgea de mânecă odată ce fraţii mei se apropiau.
M-au salutat.
- Hei Hijou. A durat ceva. Credeam că ai plecat de tot.
A râs sincer . Am văzut că în lipsa mea Naoto îşi mai pusese un cercel . Am înjurat printre dinţi, destul de discret.
- Nao, Zu. Salut. E de căcat ţara aia.
Zuisho însă nu m-a băgat în seamă. A venit spre mine, uitându-se spre partea mea dreaptă. A aplecat capul uşor şi a zâmbit.
- Ce drăguţ! Cine e? Putem să-l păstrăm?
Mi-am întors capul spre băiat şi înapoi la fratele meu. Atunci am realizat că în lipsa mea şi acesta îşi schimbase culoarea părului; obişnuia să aibă părul închis însă acum era de un blond strălucitor. Mi-am pus toată atenţia asupra copilului.
- Nu . Nu putem. Nu ştiu cine e. L-am găsit.
- Frate, l-ai găsit şi l-ai luat? Deci? E al tău , nu? A adăugat sarcastic Naoto . S-a apropiat şi el de necunoscut şi l-a studiat din priviri.
- Ce dulce e. Dacă tu nu îl păstrezi, îl iau eu la mine.
M-am încruntat. Trebuia să îl ducem la poliţie. La ce naiba se gândeau ăştia doi? M-a tras iar de mânecă.
- Îmi pare rău....
A mai zis încă odată. Dar am fost uimit să aud asta în limba mea. M-am răsucit brusc la el şi mi-am arcuit sprâncenele. L-am văzut speriindu-se şi am schiţat un mic zâmbet.
- Am crezut că vorbeşti doar rusă.
A dat negativ din cap iar eu mi-am permis să îi pun mâna în cap şi să îi deranjez părul. Încă nu eram de acord cu faptul că trebuie să îl iau la mine acasă. Dar acum , odată ce îl văzuseră fraţii mei, îmi era imposibil să îl dau la vreo instituţie. Şi nu îl puteam lăsa pe mâna lui Nao, sigur l-ar fi traumatizat. Iar Zu l-ar fi transformat probabil în manechinul lui preferat. Nu. Şi era atât de adorabil.
Bine, îl păstram pentru seara asta. Oricum era târziu.
Se uitau cu toţii insistenţi la mine. Băiatul îşi lăsase privirea în jos. Nu îi puteam vedea ochii. L-am luat de mână şi l-am tras uşor, sper eu, după mine.
- Ok, ok. E târziu. Pentru moment îl iau la mine acasă. Cum te cheamă?
L-am întrebat în timp ce ne îndreptam spre maşină. Zu a exclamat ceva fericit iar Nao a sărit pe locul şoferului. După ce am intrat în maşină, mi-a răspuns.
- Aleksei Lavrentiy. Mi-a răspuns încet, vocea încă îi tremura.
Am repetat în gând numele şi m-am încurcat. Rusa asta.
Zu a început să râdă , neînţelegând mare lucru din numele său.
- Lavy sună mai bine. A adăugat Naoto . Asta i-a provocat şi mai tare râsul fratelui nostru blond. Eu am tăcut şi m-am gândit câteva secunde.
- Ce-ar fi să rămână Alek?
L-am privit, şi cred că pentru prima dată nu am arătat o privire încruntată. I-am zâmbit şi acesta a încuuvinţat din cap.
- Eu sunt Zuisho. Dar spune-mi Zu, iar el este Nao. Şi monstrul ăla fără inimă de lângă tine este Hijou.
Am scrâşnit din dinţi încercând să mă calmez. Am preferat să nu adaug nimic la comentariul său răutăcios.
- Nu vrei să ne spui ce s-a întâmplat?
Am auzit vag întrebarea. Deşi stăteam lângă puşti , în spate, am decis să nu mai scot vreo vorbă. Era deja prea complicată toată treaba asta. I-am văzut reacţia şi m-am impacientat pentru o clipă.
- O să avem timp şi pentru asta. Am adăugat repede văzând că îi era dificilă întrebarea. Maşina s-a oprit şi am coborât, trăgându-l uşor după mine.
- Voi unde credeţi că mergeţi?
Privirea îmi era serioasă.
- Doar nu crezi că putem să te lăsăm singur cu acest copil?
M-am încruntat. Luasem deja o decizie şi nu mi-a plăcut niciodată să nu fie respectată. În fond, eram fratele mai mare. Au tăcut. Nao nici nu s-a mai gândit să iasă din autovehicul. Blondul a scos o carte de vizită şi i-a înmânat-o lui Alek.
- Uite aici numărul meu. Dacă bestia asta care nu ştie să trateze fiinţele umane îţi zice ceva, sună-mă. L-a îmbrăţişat rapid şi a urcat în maşină. Eu i-am aruncat o privire indiferentă puştiului . Nu era vina mea că el intrase în mine, în primul rând ar trebui să îmi mulţumească pentru că îl ajutasem. Am renunţat la gândurile nefolositoare şi am decis să intru în clădire. I-am făcut semn să mă urmeze. Am realizat că sacoul meu încă se afla peste umerii săi. Mi-am trecut un braţ în juru gâtului său, văzând că tremură şi am urcat în lift. S-a oprit la etajul şapte, unde am rotit cheia rapid în uşă şi am intrat.
„ Casă dulce casă ! †am exclamat în gând, reamintindu-mi de hotelul unde fusesem cazat. Am aprins lumina, făcând întreg holul să se lumineze.
- Fă-te comod.
Am zis plictisit, arătându-i sufrageria. Apartamentul meu era format din două dormitoare . I-am arătat o uşă.
- Acolo o să dormi tu.
Deja vorbisem prea mult. Am intrat pentru câteva minute în bucătărie, iar când m-am întors l-am văzut dormind în canapea. Dormise atât, şi tot era obosit? Ruşii ăştia. L-am luat uşor în braţe şi l-am dus în camera mea. Măcar acolo era o lenjerie curată . L-am aşezat uşor, dându-i sacoul jos. Era ... mic. Aşa că lucruruile mele nu aveau cum să îi vină. Am decis totuşi că nu poate dormi cu hainele acelea pe el. Am luat un tricou şi l-am îmbrăcat cu acesta. Nu am înţeles cum de nu s-a trezit. Nu eram cea mai delicată persoană. Odată ce l-am văzut aşezat pe perna mea m-am pus în pat pentru a mă calma . Aveam de gând să dorm eu în cealaltă cameră. Însă, fără să îmi dau seama, am adormit.
_
Poze :
Alek :x
Hijou :x
Fraţii lui Hijou :
Zu
Nao