Key to love [by Teh & Mitsu] - Yaoi

[Yaku-chin]

Hello fetelor, din nou...- nu ca ar fi ceva nou sa scriu din nou..
Mistu meriti o bataie de aceea mare, adica chiar am asteptat, adica m-ai lasat asa in pom, adica eu voiam capitolul si tu mi l-ai dat, ai facut de fapt intentionat nu? ca eu sa mor de curiozitate nu? dar nahhh, nu ai reusit ca sunt aici si voi aici de cate ori o sa pot si chiar daca nu o sa pot sa fiu aici sa comentez, si chiar daca ma sterge cine m-o sterge eu tot o sa revin cu un comm
Asa, acum despre capitol: Ahhh sti ce rau imi pare pentru micutz, eu asa il vad. ca un copil micut si inocent, care are nevoie de multa protectie si multa , dar multa atentie. si in special multa perver adica iubire, nu voiam sa spun perversitate( Doamne ce mi-a trecut prin cap, dar nah, la asta m-am gandit prima data, daaa perversiune - hi hi hi)
Ma enerveaza si in acelasi timp il ador pe Hijou, de ce nu poate si el sa fie mai comunicativ, mai bland, mai hmm pervers, da si asta,, dar sa fie stiu si eu, asa mai mai mai mai dulce, da dulce, e prea serios, adica in loc sa fie un elegant castravete , e o rosie rosie, in fine, nu inteleg explicatia care am spus-o...
Adica vreau sa spun , in loc sa fie si el asa mai ca Zu( doamne ce il ador, ce numee,ce personalitate, ce frate, hei nu e asa ca pot sa il iau eu ? Adica nah....siti ganditiva fetelor, persoanjul asta a vostru e singur, si nah..si eu sunt singura, si cum eu il ador, mi-l dati nu? adica eu va iubesc pe voi doua, si voi pe mine, si eu va iubesc personajul, mi-l dati mie nu? eu cu el, deci va imaginati? - eu daaaa)
Asa revenind....din delirul meu momentan, ma bucur ca s-a putut distra si Alek putiiin . Ah..ce dragut mai e copilasu ala , dar nu pot sa nu imi tin mintea perversa sa nu se gandeasca la ceva HARD intre Hijou si Alek...ahhh
Si ce draguta a fost replica lui Zu, ca Alek e iubitu' lu frasu, ahh v-am zis k il iubesc pe fratele lui Hijou, nu?Zu-sama e asa taaareeeeee
Asa..revenind la o seriozitate aparenta, unde e Hijou de nu vine acasa mai repede, vai ce ii fac daca nu il vine, il las impotent-mai bine nu, ca chiar as vrea sa citesc ce se va intampla intre ....stiti voi cine...ahhh
Sa vina mai repede atat Hijou cat si capitolul urmator, da????
Va rooog. Va iubesc fetelor si pe ZU, mai ales pe el si scrieti repede. Spor la scris si sa postati ca fulgeru ...
Kisssu si huuuuugzzz la amandoua!

[Teh]

Mulţumim de comentarii!

Lectură plăcută!

Capitolul 6

Am încercat să îmi amintesc ce discutasem cu Maria înainte să plec în Rusia, dar tot ceea ce îmi aminteam era scena în care eu îmi luam nişte documente din birou, le aruncasem în servietă şi ieşeam din clădirea firmei, timp în care Maria se învârtea după mine şi vorbea neîntreruptă, dându-mi un sărut scurt pe buze înainte să intru în maşină. Dar nu ascultasem de niciun chip ceea ce îmi spusese. Poate pentru că nu mă interesa.
M-am încruntat, punând actul pe masă, îl ţinusem în mână cinci minute şi nu făcusem altceva decât să îl privesc, fără a înţelege nimic din ceea ce citeam.
Ce-o fi făcând copilul acela în casa mea? Sigur, asta fusese întrebarea zilei, ce mă sâcâia într-una. De aceea şi încercasem să îmi aduc aminte de Maria, doar că nu era nicio şansă să îmi pot lua gândul de la faţa micuţă, superbă şi adorabilă a puştiului, de la chipul lui speriat, ochii albaştri frumoşi, cu paloarea aceea atât de intensă că devenea ştearsă, si trăsăturile lui perfect... Oh, la ce mă gândeam?
Am apucat iar hârtiile şi m-am străduit să le citesc, înţelegând în fine despre ce era vorba şi semnându-le. Am apăsat unul din butoanele telefonului fix, în timp ce secretara mi-a răspuns imediat.
- Mai am vreo întâlnire? o întreb indiferent, rece şi crud, cum eram întotdeauna.
- Nu, domnule Katashi, s-a terminat pe ziua de azi, majoritatea au şi plecat. E târziu, vorbi aceasta cu jumătate de gură, parcă reproşându-mi ceva. Am luat degetul de pe buton şi am privit ceasul, cred că aproape se întuneca. Fusesem prins în biroul acesta toată ziua, nu mâncasem nimic până acum şi nici măcar nu observasem trecerea timpului? Asta era ciudat. Deşi, ştiam eu prea bine ce mi se întâmpla dar mi-era frică să o recunosc. Faţă de mine, eu – care mă cunosc mai bine decât oricine altcineva, mi-era teamă şi de propria mea conştiinţă. Nu vrusesem să mă întorc acasă. Îmi era frică să nu dau acolo de Aleksei, să nu ştiu ce să îi spun. Să îl privesc rece şi el să mă urască, simţeam o spaimă ciudată în ceea ce privea acest subiect. Dacă nu mă plăcea? Dacă, dacă, dacă! Şi apoi, m-am baricadat aici, refuzând să mă întorc în propriul meu apartament.
În afară de faptul că semănam cu un laş în momentul acesta, se mai adăuga şi faptul că totul era în neregulă; dar mi-am ignorat iar gândurile şi sentimentele. M-am ridicat de pe scaun, mi-am luat servieta şi am ieşit, privind-o pe Mika, stătea şi se uita la mine obosită, cu nişte cearcăne micuţe brăzdându-i faţa rotundă.
- Bună seara, domnule! a strigat rapid, parcă uşurată de plecarea mea. Am dat din cap şi atât, nu prea erau cuvinte pe care le puteam spune.
Chiar când am ieşit din clădire, urcând în maşină şi pregătit, cu un oftat puternic, să mă întorc acasă, mi-a sunat telefonul. Am tresărit, parcă uitând şi de existenţa acelui obiect, l-am scos din servietă şi am răspuns, fără prea mult entuziasm.
- Da.
Fusese scurt ÅŸi sec, ca orice spuneam eu de altfel.
- Oooh! Minunat mod de a mă întâmpina, morocănosule! Întotdeauna eşti la fel, trebuie să te caute lumea că altfel nu dai niciun semn; e ultima ta şansă de a ne salva relaţia, Hijou, scumpule. Aşa că mişcă-ţi fundul la mine în apartament, chiar acum!
Fără a mai aştepta să îi dau un răspuns, mi-a închis. Nu fusese nevoie să se prezinte, deşi nu aveam numărul ei salvat în telefon ( nu obişnuiam să le salvez ), o cunoscusem după voce şi tornada de cuvinte. Am răsuflat uşurat, nici eu nu înţelegeam de ce, am apăsat acceleraţia şi m-am îndreptat spre... Locuinţa Mariei. Era o şansă extraordinară de a mai trage de timp, de a nu mă întoarce înapoi.
Nici nu pot spune cu precizie când am ajuns, am urcat, am apăsat pe sonerie şi ea m-a poftit înăuntru. M-am pus pe canapea fără să îi dau atenţie, mi-am aprins o ţigară, am băut un pahar de wiskey. Ea vorbea fără oprire, însă eram prea ocupat cu propriile mele gânduri pentru a-i da atenţie. Realizasem cu stupefiere că nici măcar nu o analizasem, ea era tipul de femeie înaltă, dotată, cu o faţă superbă şi un păr lung, buclat natural, brunetă. Era, cu siguranţă, una dintre cele mai atrăgătoare femei pe care le cunoşteam. Şi acum, îmbrăcată într-o rochiţă simplă şi foarte scurtă, totodată decoltată, arăta dumnezeiesc. Doar că, eu nu eram în starea aceea de a o lua în dormitor şi a mă culca cu ea. Nu mă atrăgea.
- Ce ai? m-a întrebat de câteva ori, dar nu am răspuns, continuând să sorb din pahar.
La un moment dat s-a săturat, s-a aşezat lângă mine, a butonat telecomanda şi a încercat să mă ignore. Cred că am stat aşa mai mult de o oră, terminând astfel un pachet întreg de ţigări.
Şi ea tot trăncănea despre lucruri pe care eu nu le înţelegeam, sau ascultam, dând din cap şi privind în vid, cu mintea pierdută în calcule, voiam să pretind deşi cu adevărat mă gândeam doar la Aleksei şi imaginea sa, fiind aproape deprimat din cauza asta.
- Hijou, gata! M-am săturat, ce ai? a strigat nervoasă, dând din mâini şi ridicându-şi sprâncenele frumos pensate într-un mod ce semăna cu o încruntare. Avea faţa prea elegantă pentru aşa ceva.
M-am ridicat.
- Plec, îi spun dezinteresat.
- Ce? urlă aceasta.
Fără a o băga în seamă, am trecut pe lângă ea şi am trântit uşa după mine, cu ţipetele ei isterice învăluindu-mi creierul. Doar că nu îi dădeam atenţie. Am urcat în maşină, am accelerat şi parcă nu am mai văzut nimic în jurul meu până ce nu am ajuns în faţa clădirii în care locuiam. Oftând, am oprit, am dus maşina în garaj şi am stat acolo câteva minute, încercând să mai găsesc o ţigară. Doar că nu mai aveam, mi se terminaseră.
Ce caracter infam, ce viciu idiot, ce prostie! Îmi venea să înjur şi să mă dau cu capul de volan, metaforic vorbind. Desigur, cu aceeaşi calmitate indestructibilă, am ieşit din vehicul şi am urcat în lift, spre etajul meu. Nu era mare lucru, ajungeam, mă duceam direct în dormitor, mă culcam şi asta era tot. Vădit uimit de ceea ce se întâmpla, am realizat stupefiat că nu mâncasem nimic toată ziua, oh, îmi făcea zgomot stomacul. Rezolvam asta cu ceva din frigider. Aveam eu ceva în frigider? Probabil că nu. Niciodată nu este.
Brusc, când am ajuns în faţa uşii am avut instinctul ciudat de a apăsa pe sonerie. Dar m-am oprit rapid, scoţând cheia. Ce naiba fusese asta? Eram la mine acasă! Deveneam deja morocănos. Speram ca Aleksei să fie ascuns pe undeva unde nu îl pot zări, cine ştie cum aş fi reacţionat. Chiar trebuia să fac ceva în legătură cu băiatul ăsta. Puteam să îl las să stea la Zu, şi aşa îl plăcea. Dar era complicat, cine ştie în ce l-ar fi transformat, ce i-ar fi făcut. Clar, nu. Puteam să îl las la Nao... Ah, nu, asta era şi mai grav. Şi totuşi, ce să facă la mine acasă? E minor, sunt sigur, atunci trebuie să îl duc la poliţie! Asta o să fac mâine, la prima oră.
Fără să mă mai gândesc la asta şi împăcat cu mine însumi, am decis că asta voi face şi nu voi mai da târcoale subiectului, am deschis uşa şi am intrat indiferent.
Luminile erau stinse. Holul era întunecat, peste tot – beznă. O singură lumină era aprinsă, în bucătărie. Inima mi se spărgea parcă, bătând aşa de repede. Şi nu înţelegeam de ce. Eram... Încântat. Şi totodată entuziasmat şi nerăbădor. Ceva ce nici nu îmi aminteam când simţisem ultima dată. Am oftat, am tras apoi aer adânc în piept, am fost sigur că arătam calm şi indiferent, fără a-mi trăda vreo emoţie şi nici puterea cu care îmi alerga inima prin piept, şi am păşit. Uşor şi calculat, spre bucătărie.
Uşa era deschisă. Când am ajuns în prag... Am rămas, pur şi simplu, acolo. Privind, nemişcându-mă, neîndrăznind să fac vreun gest.
Nu înţelegeam. Ce era starea asta? De ce mi se părea atât de... Angelic? Stând cu capul peste braţe, pe masă, cu ochii închişi, părul lui superb şi... Blond. Fusese mereu aşa? Cu genele lui micuţe, ce le puteam zări, jur, tocmai din prag. Cu trupul lui mic, de adolescent parcă, juvenil. Iar eu... Eu, stând acolo şi aproape salivând la imaginea asta... Ceva era în neregulă. Cu mine. Cu el. Cu noi. Cu tot ce se întâmpla.
Trebuia să îl predau la poliţie! Ei vor ştii ce să facă cu el.
Am mers mai departe, apropiindu-mă de el, nici eu nu înţelegând de ce. Şi atunci , chiar când făceam acei paşi, uşor şi fără pic de precizie, pleoapele lui s-au mişcat, şi-a ridicat încet capul, uşor buimac şi cu ochii întredeschişi, mă privea.
Credeam că eu o să mă prăbuşesc pe jos din cauza acelei priviri. Atât de inocent şi nevinovat, şi totuşi atât de... Cumva, sexy. Sexy? Nu, asta era în neregulă. Dar buzele lui micuţe şi totuşi potrivite pentru statura lui mă îndemnau să mă apropi, să îl ... Sărut. Eu, să îl sărut? Ce? Oh, încercam să ocolesc subiectul, dar nu puteam. Se uita direct la mine. Iar eu, cine ştie ce expresie aveam!
Brusc, s-a ridicat, s-a învârtit prea repede prin bucătărie pentru a zări ce făcea, eram încă surprins de imaginea lui superbă şi a aşezat ceva pe masă.
- Sper... Sper că... Ăă, nu te deranjează... Ţi-a.. Ţi-am pregătit ceva de mâncare...
Era roşu la faţă. De abia reuşea să mă privească în ochi. Şi se temea parcă să vorbească, de abia scotea cuvintele coerent, îmi arăta masa, parcă. Se uita, dar aveam impresia că nici el nu ştia unde.
În momentul ăla, o portiţă s-a deschis în mintea, inima sau sufletul meu. Mi-era prea greu să spun unde, cum, în ce fel, de ce!? Nu aveam nicio idee. Dar parcă a tresărit ceva în mine, parcă bătăile din cutia toracică se zbăteau invers, parcă mintea mea era mai curată, mai clară, şi un zâmbet, unul ciudat pe care l-am simţit până în adâncul sufletului meu, mi s-a întipărit pe chip. Surâdeam. Eu?
M-am aşezat. Nici nu ştiu cum. El cred că încă mă privea. Nu ştiam de ce.
- Sper.. Să-ţi placă, mai spune pe un ton atât de inocent şi de abia îndrăznit.
Nu am zis nimic, totuşi, căci nu găseam cuvinte potrivite. Stătea în picioare, aproape de mine, parcă mă veghea.
- Stai jos, îi zic autoritar, regretând imediat gestul. Probabil se va supăra şi speria din cauza mea. Drept dovadă, l-am observat tresărind. Dar s-a uitat la ochii mei, aceeia ce transmiteau mai mult o rugă şi nu o comandă, şi s-a pus pe scaun, fără a comenta ceva.
Eu mâncam lacom, fără a-mi mai aminti când fusese ultima oară aşa, când avusesem parte de o cină gătită acasă, pentru că în ultimii ani nu eram decât la restaurante, sau acasă la altcineva, comandând mâncare pur şi simplu. Era atât de... Împăcuitor. Mă făcea să fiu fericit, să pot spune cu sinceritate : îmi place. Şi totuşi, nereuşind să scot vreo silabă.
Şi era atât de bun! El, gătise el toate astea? Pentru mine? Nu, probabil nu... Poate că venise Zu... Nu ar fi făcut aşa ceva, dacă stau să mă gândesc. E prea ocupat. Şi el nu găteşte aşa. Am oftat, eram lacom, apucam de toate, încercând să îmbin gusturi şi câteodată aveam impresia că scot câte un oftat de plăcere. Îmi păstram, oarecum, manierele, deşi parcă cu cât mâncam mai mult cu atât îmi era mai foame.
Şi totuşi, la un moment dat m-am oprit, sorbind din paharul de suc care nici nu ştiu când ajunsese acolo, deşi preferam un wiskey.
- Mersi.
Am rămas eu însumi uimit după ce am spus asta. El parcă a tresărit, şi eu aveam impresia că îmi voi da o palmă. Mulţumisem cuiva, fie chiar şi aşa, şi o făcusem din toată inima, cu o jumătate de zâmbet schiţat. Sper că nu arăta ca şi o strâmbătură.
- Cu plăcere, a îngăimat oarecum surprins.
- Tu ai făcut toate astea?
- Da, îmi răspunde cu jumătate de gură. Ce frumos se mişcau buzele lui.
- De ce? îl întreb nedumerit. Pentru că eu nu puteam pricepe, de ce ar fi făcut asta pentru mine.
- Recunoştinţă... spune confuz, nepricepând nici ceea ce rostea.
Asta era. Nu? De ce ar fi făcut cineva ceva pentru mine dacă nu era pentru a-mi mulţumi pentru binele pe care i l-am adus, nu? Nu putea exista altceva! Normal, probabil de abia mă agrea şi îl speriam, cu literele abia rostite pe care i le dăruiam. De ce mă simţeam dezamăgit?
- Unde-ai învăţat?
A făcut ochii mari, neschiţând nimic. M-a făcut să râd, parcă mi-a tresărit sufletul şi nici nu pot înţelege cum m-am abţinut. Părea speriat de întrebarea mea, de parcă îi spusesem cine ştie ce.
- Să găteşti, vreau să spun... adaug cu un zâmbet.
Parcă i se luminează chipul. Chicoteşte. Oh, ce gest frumos şi jucăuş, copilăros, venind din partea lui. Îmi înmoaie şi picioarele, aproape. Bine că stăteam pe scaun.
- La orfelinat, zice scurt.
Parcă mi-a aruncat cineva un balon plin cu apă peste faţă. La orfelinat... Ce crud sună. Deci acolo fusese. Ştiam şi eu că nu erau trataţi prea bine copii într-un astfel de institut, şi asta nu era doar în ţara mea. Ci şi în altele. În special în Rusia, la cât de barbari, cruzi, idioţi şi aşa mai departe erau toţi. Toţi, fără excepţie? Nu... Privindu-l pe Aleksei ştiam că nu este aşa, că el era blândeţea în persoană... Şi îmi venea, îmi venea să... Opreşte-te, Hijou!
- Îmi pare rău...
Ce mă făcuse să spun asta, mi-e cu neputinţă să descifrez, dar în secunda următoare m-am ridicat de pe scaun, m-am apropiat de el, aproape făcându-l să se dea cu un pas în spate, căci şi el stătea în picioare, şi l-am îmbrăţişat. I-am înconjurat trupul firav cu braţele mele, ce păreau prea mari în comparaţie cu el şi nu doream să îi mai dau drumul, parcă fiindu-mi frică de faptul că s-ar putea prăbuşi fără susţinerea mea. Trupul îi era atât de cald şi aveam o senzaţie atât de plăcută la atingerea sa, era mângâietor, aproape. Voiam mai mult, să îmi lipesc obrazul de al lui, să îi prind degetele într-ale mele, să îmi apropii buzele de ale sale şi să îl sărut, sau doar să îl pup, într-un mod total nevinovat... Să îi răsucesc şuviţele părului, superbe, să .... Dar deja începeam cu fanteziile.
I-am dat drumul.
Mă pregăteam să ies din bucătărie, tocmai când eram în prag, a început:
- Hijou... avea un ton atât de vinovat, de parcă îmi făcuse ceva.
Mi-am întors ochii spre el şi l-am îndemnat să vorbească, doar printr-un gest al capului.
- Ce-o... Ce-o să fac eu... Ce-o să faci cu mine? reuşi să scoată afară ceea ce îl frământa.
Am zâmbit, iar. Pentru a câta oară era? Prea mult pentru o singură seară.
- Nu îţi place aici? Asta se poate rezolva, te pot duce la orfelinat. Totuşi, momentan, o să te ţin la mine. O să îţi găsim noi o ocupaţie. Despre asta, discutăm mâine.
Şi am ieşit, fără a mai privi înapoi deşi muream de dorinţa de a-l mai îmbrăţişa odată.
Corect, nu aveam forţa de a-l duce la poliţie, de a renunţa la el... Nu puteam să mă lipsesc de privirea de pe chipul lui nevinovat...

[Aliss_anime]

Hello! :*

Am trecut si eu pe la acest fic de mai mult timp, insa graba nu m`a lasat sa dau comm :-s .
Ce pot sa zic decat ca este absolut si irevocabil MINUNAT :x il ador, aceasta poveste si personajele sunt bine alese. Hmm, totusi mor de nerabdare sa apara si sarutul, am ajuns sa mi`l doresc, eu , din ce in ce ma mult.
In rest nu mai am ce comenta, greseli de tastare nu am observat, exprimarea este corecta :p

Cam atat, astept repede repejor nextul >:D<

va pwp:*

[Drama Queen]

Cred ca ca omul anormal o sa incep sa fac o obsesie pentru a citi yaoi-uri tarziu si a ma trezi super devreme dimineata.
Totusi, revenind la subiect ca iar incep sa aberz si ma apuca doua noaptea, asta daca nu e deja doua.
Ficul este super.Am mai vazut cateva greseli de tastare, totusi sunt absolut nesemnificative.
Hijou e....e mai copil decat bietul Alek.
Alek e adorabil si bun si bland si toate cele bune (De ce numele demonilor nu e si sora-mea ca el?doar la caracter meh)
Zu e nebun, dus cu pluta si...ce ii facea el atat de rau lu Alek dak statea asta micul peste noapte la el?
Nao....e super dulce si sunt aproape sigura ca e cel mai cu capul pe umeri.In orice caz e cu mult mai normal decat bietul Hijou care e cu mintile prapadite si ratacite arse la soare prin Bahamas.

Mult succes si....de abia astept nextul.
Si sper ca atunci cand voi posta data viitoare nu va fi trecut de 12 noaptea.

[Noesis]

*muhahaha* Don't be afraid, acum nu sunt in stare sa scriu nu-stiu-ce reply.

Toata povestea ma duce cu gandul la Okane ga Nai. I mean, tipul blond si firav, cu trasaturi feminine, cu ochii aia si tipu' mare si rece. It fits and I like it. :]

Voi cam faceti greseli de tastare, so mai multa atentie la acest aspect.
[mi-ar placea sa vad un film in genu' *daydreaming*]

Asaaa... Imi place ideea si imi place cum v-ati construit personajele. They are cute. ^_^
Altceva? Ah, da! Spatiu liber intre fragmente. Arata mai bine. ^_^

Spor la scris!

P.S.: Teh, renunta la parantezele alea. Poti sa integrezi acele fraze in text fara paranteze cu ajutorul virgulelor sau liniilor de pauza.

[Erina Ozaki]

Deci e prima data cand dau pe la ficul vostru. Sper ca am zis bine ca e in colaboarare:]].
Revin , ma atras mult titlul si am zis sa dau o raita. Comentez ultimul capitol al lui Teh.
Asa, deci tu ai maniera draguta de a scrie, imi place ca ai descriere si naratiune. Capitolul tau e lung , am avut ce citi XD.
Actiunea nu e fugarita de gaste :)) si imi place asta, pai si dialogul este bine plasat. Cum sa mai zis, mai lasa spatiu ^_^". Atat. Si de abia mam apucat de poveste si incerc sa recuperez sa fiu cu totul la zi. Ficul este interesant, nu cred ca e +18 nu? Daca nare avertizare, atunci nup :)).
Bun imi place mult povestea voastra. A pornit totul incet si continua pe masura.
Ma tine cu sufletul la gura :x Cam atat din partea mea. Succes la next :-h

Denissu was here ^_^

[Beatrix LaVey]

Buna ! >:D<
Citesc de ceva timp ficul acesta si vreau sa spun sincer ca il ador. E superb, te captiveaza. Iaai:x si felul in care impletiti actiunea si descrieti ce se intampla.
Imi place la nebunieeee abia astept sa vad ce se va intamplaa ! :x
Imi place felul de a fi a lui Hijou :X Bine, si al fratilor sai ... :-? O familie de papusei perversi :x.
Si Alek e asa lipsit de aparare si te face sa ai grija de el ... :o3 Il vreau eu >:). [ De fapt mai bine nu, ca nu sunt in stare sa am grija nici de mine :"> ]

Abia astept sa puneti nextu`, fetele :x !
:*:x:-h