Iubire la suprapreţ

[Kara]

SIS...oficial Eric nu are suflet (cred că e mai bine aşa) :)) într-un fel îmi pare rău pentru Victor (chiar o iubea pe Rose)dar şi Eric face acelaşi lucru (chiar mai mult)
Oficial...acest triunghi amoros îmi dă dureri de cap :)) Poate se cupleză Victor cu Bridget (acum au ceva în comun)deşi nu ar fi un cuplu foarte drăguţ :-?
Vreau să-l cuplaţi şi pe Nate cu cineva :perv:
Despre felul în care scri,nu mai spun nimic (decât să te laud într-una mai bine tac din gură) :ask:
Multă inspiraţie şi timp liber în continuare :))

[Reine]

Saracul Victor :cry: Chiar imi pare rau pentru el dar...(intotdeauna exista un dar:smart:...) merita ce pateste acum:mad:
A parasit-o pe Rose exact atunci cand avea mai mare nevoie de el si spera ca macar el sa o inteleaga, mai ales ca sustinea ca o iubeste mai mult decat orice pe lume:eto:
Mi-a placut fffff mult cap asta:love:

Astept nextu si sunt curiosa sa vad si parerea lui Rose despre toata situatia asta asa ca
Chuu & Gambate:bye:

[andreealll]

Bunaa! Citesc ficul vostru de la inceput dar abea acum mi'am facut cont :(.
Imi place felul in care scrieti, nu va grabiti cu actiunea si descrierea e perfecta. Greseli de tastare sau gramaticale nu prea am observat.
Intr'un fel imi pare rau pentru Victor dar ma bucur pentru Rose si Eric. Se cunoaste ca Victor o iubea pe Rose si invers dar aceasta ar fi mai fericita langa Eric. Cred. Cum Rose si Eric s'au cuplat intr'un fel ar fi dragut sa se cupleze si Victor cu Bridget. Nate a fost chiar rautacios la "glumita" aia a lui. Dar motivul a fost unul bun.
Sper sa mearga totul bine in continuare si astept next'ul.
Paa :-h

[Teru]

Buna ^^ , dupa o absenta destul le dunga pe zup din cauza liceului [ clasa a 9-a e mai grea decat pare ] vine vacanta si am si eu mai mult timp liber.

Cered ca citesc ficul inca de la inceput [ nu imi mai pot aduce aminte exact, dar de undeva de pe acolo ] si nu stiu Doame de ce, probabil lenea >.> , nu am comentat pana acum, pentru ca voi fetelor meritati mai mult decat niste comentari. E unul dintre ficurile mele preferate, dar e adevarat ca autoarea multor lucrari superbe pe care le-am citit e Teh [ nu stiu de unde ai atata rabdare si imaginatie, esti foarte talentata, ai un stil unic care te prinde, te tine in suspans si in acelasi timp te face pe tine ca cititor sa incerci sa iti dai seama ce se petrece, sa intuiesti, inainte de a citi mai departe, sau cel putin asta e parerea mea persnale ]. Cherie, imi place foarte mult personajul pe care l-ai creat [ si aici ma refer bine inteles la Rose ], un singur lucru am de "obiectat": mi-e cam dor de tipa puternica, independenta, increzuta, prea buna pentru a pierde timpul cu cei inferiori - intr-un cuvant Rose cea veche, nu spun ca o vreau exact asa inapoi, mereu e loc de schimbari, doar sa nu o schimbati intr-o smiorcaita care imiediat fuge sa planga cand nu-i convine ceva; a reusit sa treaca peste prima "despartire" cu Eric, de ce nu ar reusi si acum? Oricum, daca ar fi totul la fel ar fi plictisior...

Cred ca am aberat destul [ sper sa nu fi facut prea are off ._.' ]

Revenind la ultimele evenimente, daca la inceput eram total de partea lui Eric, acum nu mai sunt asa de sigura. Acel capitol extra m-a ametit rau de tot, totusi inteleg ca Victor sufera, dar nu poate sa o lase sa scape asa de usor, dupa ce el i-a fost sprjinul timp de cativa ani buni. Trebuie sa faca ceva, nu il poate lasa pe Eric sa castige asa usor [ desi ar fi fruos, dar lipsit de suspans ._. ].

Cam atat am avut sa va spun [ momentan - voi incerca sa las comm si la viitoarele capitole >.<' ]. Va felicit pe amandoua pentru ceea ce ati creat, povestea are acel ceva ce o diferentiaza, o soate in evidenta, fata de celelalte lucrari.

Acum ma duc si eu sa ma culc (,) ca maine ma trezesc devreme T-T
:bye:

[Cherie]

Halooo.

Mai întâi de toate vreau să vă spun că-mi pare foarte rău că am venit atât de târziu cu capitolul cel nou; ştiţi şi voi, teze, ascultări, alea alea, iar la mate-info e chiar foarte greu ( dar, culmea!, a început să-mi placă ). Însă, iată-mă acum aici, cu noul capitol care sper să vă placă la fel de mult ca şi celelalte! Şi, ca deobicei, ţin să vă mulţumesc tuturor pentru comentarii şi pentru faptul că ne citiţi în continuare. Ştiţi că apreciem enorm.

Lectură plăcută!

[center]Capitolul 27[/center]

Nate mă ţinea strâns în braţe, mângâindu-mi părul, abţinându-se cumva să nu plângă şi murmurând despre cât de rău îi părea de ceea ce făcuse, că i-a fost foarte greu să mă audă reacţionând în felul ăla şi să continue să stea nemişcat, că mă iubea enorm. Eu stăteam aşa, lipită de trupul lui, cu mâinile strânse puternic în jurul taliei sale, plângând de furie şi fericire totodată, ascultându-l şi rugându-l să n-o mai facă niciodată.
M-am uitat în jur şi Eric nu mai era în cameră; nu ştiam dacă să mă simt uşurată sau intrigată.
Dar revenind la cele iniţiale, totul fusese doar o glumă proastă… Slavă Domnului! Pentru care avea să plătească cumva, cândva. Dar nu în acel moment. Eram complet devastată. Din cauza lui Nate, în mare parte, dar şi a lui Eric.
Îmi doream ca momentul ăsta să nu se mai sfârşească niciodată. Pentru prima oară îmi părea rău că nu îi arătam mai des fratelui meu cât îl iubeam şi cât însemna acesta de fapt pentru mine. Că mă purtam ca naiba cu el, că îl ţineam la distanţă de tot ceea ce mi se întâmpla, pentru că nu eram o soră bună şi nu-l meritam. Când eu eram de fapt un nimeni fără el şi trebuia să îi fiu recunoscătoare pentru grija şi răbdarea pe care a avut-o cu mine şi pentru că m-a crescut. Pentru că da, Nate îmi era mai mult decât frate; îmi era şi mamă şi tată, iar eu eram o proastă fiindcă nu apreciam asta. Până atunci.
De ce realizezi întotdeauna cât de mult ţii la cineva doar după ce îl pierzi sau eşti aproape de a face asta? Nu pot găsi un răspuns, dar nici nu aş vrea să mai caut.
-A fost cel mai dificil rol, îmi explica Nate.
Mă uitam la el şi la cât de serios părea în acest moment. Era înzestrat cu un talent actoricesc atât de rar şi un profesionalism excelent încât mulţi dintre cei care l-au văzut jucând în piesele lor improvizate i-au spus că va avea un mare succes şi să aştepte doar momentul lansării sale spre o carieră la Hollywood.
-Chiar tu ai spus că viaţa reală este o piesă de teatru dificilă, în care replicile vin de la sine, iar emoţiile sunt mai puternice. Spectatorii nu mai aplaudă cu acelaşi entuziasm, unii chiar părăsesc sala înainte ca piesa să se termine, iar sfârşitul nu este întotdeauna unul fericit.
S-a uitat lung la mine. Eu şi Nate nu semănam mai deloc, având trăsăturile amestecate ale părinţilor noştrii şi personalităţi total opuse. El era şaten închis precum tata şi avea ochii mari şi albaştrii ai mamei, plus expresia blândă şi plină de bunătate întipărită în permanenţă pe chipul său uşor măsliniu. În timp ce eu moştenisem buclele roşcate şi pline de volum ale mamei, ochii căprui şi migdalaţi ai tatei, un chip palid ca de fildeş, impulsivitatea şi apucăturile zodiei mele şi o expresie sfidătoare şi sigură pe sine.
-Serios? Chiar am spus eu asta?
-La fel am reacţionat şi eu, am zis chicotind. Dar totuşi, de ce ai făcut-o? Cum te-a lăsat inima să-mi faci una ca asta?
Trebuia să par contrariată, dar nu-mi reuşea. Eram mai degrabă timorată şi îmi simţeam retina acoperită de un strat subţire şi apos.
A oftat şi s-a trântit pe pat, nu înainte de a-mi şterge lacrimile agăţate de gene cu degetele sale lungi şi fine.
-Nu mai suportam să te văd aşa, Roselyn. Sunt fratele tău, crede-mă că îmi transmiţi şi mie toate stările tale. Şi mă simt ca un idiot când te văd aşa, plângându-ţi de milă, renegându-ţi pentru a nu ştiu câta oară sentimentele, suferind de una singură. Niciodată nu-mi spui ce simţi, Roselyn. Te închizi în tine şi mă simt atât de neputincios. Nu te pot obliga să-mi spui ce ai şi nici nu-ţi pot impune ceea ce trebuie să faci. Şi cum chiar mi se luase să te mai văd aşa, mă gândeam că poate ai nevoie de un impuls să…
-Să ce? m-am încruntat.
-Să fii cu el, Rose! a explodat. Îl iubeşti – am văzut-o cu ochii mei! Te-ai topit acolo, în braţele sale, lipită de el. Erai atât de implicată în sărutul ăla, nu te-am mai văzut niciodată aşa – eu însămi îmi doream să nu se mai termine, să dureze la nesfârşit.
Oh Doamne, sărutul… A fost… Fără cuvinte. La naiba, nu pot găsi întotdeauna cuvintele potrivite când vine vorba de Eric! Parcă fix pentru asta a fost conceput. Să mă înnebunească, să-mi ia minţile. Să fie cel mai bun în toate, să-mi aparţină. În orice caz, fusese mai bun decât orice alt calmant existent. Mi-a distras atenţia în totalitate, mă liniştise de tot şi mă făcuse să mă cutremur de plăcere din tot corpul, uitând pentru moment de fratele meu, dorindu-mi mai mult şi mai mult şi tot mai mult.
Şi Nate vorbea atât de degajat despre asta că am roşit pe loc până-n vârful urechilor, simţindu-mă ca o adolescentă prostuţă, prinsă în timp ce se săruta în faţa casei. Fratele meu nu băgase de seamă, fiind prea concentrat pe a-mi explica cât de importantă eram pentru el, cum eu eram centrul universului său, iar asta mă făcea să mă simt puţin vinovată în legătură cu gândurile mele din timpul sărutului.
-Sunt atât de obsedat să te văd fericită, a zis cu o voce spartă, gata să izbucnească oricând în plâns. Nu ai mai fost niciodată fericită – şi prin fericită mă refer la veselia aceea pe care o emani asupra tuturor – de când te-ai lăsat de droguri, iar asta mă face să mă simt vinovat câteodată! Vezi cât de mult te iubesc, surioară? Cred că mai mult decât meriţi, a terminat cu un râset uşor.
M-am aruncat din nou în braţele sale plângând, iar el şi-a împleticit mâinile în jurul trupului meu şi m-a strâns atât de tare că deabia mai puteam respira.
Nu, îmi era imposibil să cred că într-adevăr exista cineva ca Nate. Şi dacă el chiar exista şi chiar era fratele meu, atunci eram cea mai norocoasă persoană din lume.
Nate ieşise din cameră să vadă ce face Eric. Nu se auzise uşa de la intrare şi bănuia că nu plecase încă şi că sigur îşi făcea veacul pe undeva prin apartament. Eu m-am dus să mă schimb în ceva lejer – o bluză cu mânecă lungă, albă, ceva mai folosită şi nişte pantaloni de trening gri –, apoi m-am aruncat pe canapeaua din sufragerie, butonând telecomanda doar pentru a da impresia că făceam ceva.
Nate s-a trântit lângă mine cu un bol de popcorn în braţe. În urma lui, cu o expresie greu de descifrat din poziţia în care mă aflam, Eric ieşea din bucătărie.
Nu pleca! am strigat în gând, de parcă ar fi ajutat la ceva, când l-am văzut atât de nervos închipuindu-mi că voia să plece.
Şi nu ştiu cum, Nate a rezolvat din nou situaţia, obligându-l printr-o simplă întrebare să rămână cu noi la un film.
S-a aşezat plictisit lângă mine, iar eu am tresărit uşor atunci când i-am simţit trupul cald lângă al meu, atât de epuizat şi zdrenţuit din cauza atâtor tresăriri. Dacă aveam impresia că trupul mi-o ducea rău, nu voiam să ştiu în ce stare mi-era sistemul nervos, gândindu-mă prin câte schimbări de dispoziţie trecusem ( depresie, furie, euforie, panică, şoc ş.a.m.d )
Eram înciudată pe reacţiile mele, pe schimbările mele super bruşte de dispoziţie şi mai ales pe mine. I-am spus lui Eric că voiam să redevenim prieteni, el mă iertase şi trecusem amândoi cu vederea peste tot ce se întâmplase în trecut. Am avut o zi fantastică împreună, retrăind momente din copilărie şi simţindu-ne minunat unul alături de celălalt şi eu ce am făcut? Am stricat totul din cauza prostiei şi a panicii mele!
Am încercat să-i explic care erau intenţiile mele, că nu-mi doream absolut deloc să profit de el, că-mi părea rău pentru tot, dar el! … El nu mi-a spus decât că nu l-ar deranja să-l folosesc, doar eram prieteni. Nu? Da, prieteni. Doar atât. Momentan.
Încercam să fiu atentă la film deoarece era unul pe care voiam să-l văd de foarte mult timp şi Nate îl găsise foarte greu, dar pur şi simplu nu mă puteam concentra cu Eric atât de aproape de mine. Emana o căldură ciudată şi un miros atât de plăcut încât, pentru un moment, mi-am permis să închid ochii şi să-mi las creierul să-mi afişeze în faţa ochilor toate acele momente cu mine, Nate şi Eric din copilărie, când ne uitam la desene animate stând într-o canapea lângă şemineu sau când mă puneau să le citesc sau să le cânt.
Dintr-o dată am simţit o greutate pe umărul stâng şi am tresărit deschizând ochii: capul lui lui Eric. Adormise în timpul filmului…
Cât de dulceeee!
În ultimul timp am făcut câteva descoperiri legate de mine ca fiinţă umană şi am realizat că sunt absolut dezechilibrată din mai multe puncte de vedere. Dar mă rog, am ajuns şi la concluzia că totul ar fi mult mai bine dacă şi trupul mi-ar coopera puţin cu creierul. Acesta din urmă încerca să mă menţină calmă şi impasibilă – nu chiar în sensul propriu –, dar trupul continua să reacţioneze după cum voia el, făcându-mă să roşesc, să mă cutremur, să mă încâlzesc şi să zâmbesc prosteşte.
Şi totuşi, cred că e numai vina lui Eric!
Da. De ce trebuia să adoarmă el, înecându-mă cu parfumul său irezistibil şi cu trupul atât de cald, de delicios şi sexy, lipit de al meu?
-Nate? am ÅŸoptit.
-Ştiu, mi-a răspuns tot în şoaptă. Aduc imediat o pătură, apoi mă bag în pat.
-Nu, rămâi aici! Vreau să dorm în seara asta alături de cele două persoane pe care le iubesc enorm şi fără de care viaţa mea nu ar avea niciun sens. Şi… de dragul vremurilor trecute!
Un alt zâmbet tâmp încolţise pe faţa mea cât şoptisem toate acele lucruri ceea l-a făcut Nate să izbunească într-un chicot pe care a reuşit să şi-l înăbuşe în timp ce ne acoperea cu o pătură care să ne încălzească pe toţi trei. Stinse lumina şi se băgă înapoi lângă mine. Îmi sărută apăsat obrazul şi îşi puse şi el capul pe umărul meu, încolăcindu-şi braţele în jurul taliei mele. A adormit pe loc.
Eram atât de împăcată şi de liniştită cu mine încât pur şi simplu nu-mi venea să cred că Eric pe care chiar nu mai puteam să-l sufăr într-o perioadă din cauza aroganţei sale, Eric al meu, bunul meu prieten şi vecin, se odihnea acum pe umăru-mi stâng.
Uitasem de Victor, de scandalul cu Alyson şi farsa prostească a lui Nate. Totul era în urmă acum şi tot ce ştiam, vedeam şi auzeam erau ei, respiraţia lor regulată şi trupurile lor calde şi puternice încălzindu-l pe al meu, atât de fragil şi slab şi rece.
Şi nici măcar nu aveam somn şi aş fi vrut să pot sta să-l privesc pe Eric şi să mă pierd în demenţa sentimentelor mele, visând cu ochii deschişi, dar nu puteam vedea absolut nimic din poziţia destul de incomodă în care mă aflam şi mai ales în bezna aceea.
Persoanele pe care le iubesc şi fără de care viaţa mea nu ar avea niciun sens? Oh da, e al naibii de bine punctat.
Am depus câte un sărut pe creştetul amândurora ca o mamă drăgăstoasă, ce-şi găseşte liniştea în expresia atât de dulce a copiilor săi adormiţi, apoi mi-am lipit obrazul de capul lui Eric, mâinile mi le-am pus peste cele ale lui Nate şi am închis ochii, gata să cad pradă viselor.

[center]*[/center]

Când m-am trezit, eram sigur că tot ceea ce se întâmplase cu o zi în urmă nu fusese decât un vis. Frumos, superb, sublim, dar atât de departe de a fi real.
Însă durerea ce-mi acaparase dintr-o dată spatele erau dovada faptului că totul se întâmplase de fapt şi că el chiar dormise aici, cu mine, peste umărul meu. La fel şi Nate. Da, începeam să-i simt greutatea apăsându-mi umărul amorţit şi obrazul mult prea fierbinte lipit de pielea umărului meu dezgolit.
Totuşi, cealaltă jumătate a trupului meu părea să fie mai uşoară, dezmorţită şi deloc dureroasă. Am deschis încet ochii, apărând uşor-uşor şi o copleşitoare durere de cap. M-am uitat în jos, către umăru-mi drept şi am văzut că Nate nu mai era acolo. Privirea mi-a fugit spre ceasul de pe peretele de un galben ocru şi am observat că nu era nici măcar nouă dimineaţa. Acele ceasornicului parcă se opriseră pe la opt şi un sfert. Deci fratele meu se trezise şi se dusese în bucătărie pentru a-şi pregăti cafeaua.
Am înlăturat uşor pătura de pe mine, având grijă să nu-l dezvelesc pe Eric, şi m-am ridicat încetişor, lăsându-l culcat pe o pernă adusă de dimineaţă de Nate.
-Ce-i asta? am zis în şoaptă când m-am lovit de colţul măsuţei negre de cafea şi am văzut un bileţel post it lipit peste ecranul telefonului meu.
11 octombrie. Ziua lui. Sper că n-ai uitat!
-Oh Doamne! Oh Doamne! Oh Doamne! am zis dând buzna în bucătărie.
Nate mă privea amuzat din capătul mesei, luând o gură mare de cafea din cana sa cu autograful lui Nicholas Cage.
-Åžtiam eu.
-Ce mă fac? Cum am putut să uit de ziua lui? O să mă urască! Şi... şi... Şi deabia rezolvasem totul! Adormisem fericită! Ştiam eu că e prea frumos să fie adevărat! La naiba. La naiba. LA NAIBA!
-Uşor. Trage aer în piept şi linişteşte-te, Rose! Nu te mai agita atât...
-SĂ NU MĂ AGIT ?! Dar Nate – ziua lui! Offff. Gata, Roselyn; inspiră, expiră. Totul se va rezolva, eşti fată deşteaptă...
În timp ce eu încercam să-mi aduc la normal bătăile inimii şi să-mi reglez respiraţia astfel încât să pară cât de cât normală, Nate râdea cu poftă de mine. Până m-am liniştit în sfârşit şi i-am aruncat o privire tăioasă.
M-am trântit la masă pierdută printe gânduri. Cum puteam rezolva situaţia asta în care habar n-aveam cum ajuns? Da, ştiu că eu şi Eric nu ne vorbisem mai deloc în ultimii trei ani şi, dacă într-adevăr o făcusem, nu fusese niciodată ceva plăcut auzului, dar ăsta nu era un motiv pentru faptul că uitasem ziua de naştere a celui mai bun prieten de care eram îndrăgostită până peste cap. Nu aveam nicio scuză – clar!
Un zâmbet şi-a făcut apariţia în colţul gurii mele.
Sunt genială!
M-a trăznit imaginaţia exact când credeam că totul era distrus.
-ŞTIU! am strigat entuziasmată, dar apoi mi-am acoperit gura cu mâinile pentru că Eric încă dormea şi nu voiam să-l trezesc sau să audă ce plănuiam pentru el. O să facem ceva, o mică petrecere, restrânsă, în care o să fim numai noi trei – eu, tu şi el. Ca mai demult.
-Şi Kristin, a adăugat Nate.
-Mda, şi înfumurata aia.
-E verişoara lui, Rose. Ţin unul la celălalt – chiar foarte mult!
-Bine, bine. Încetează! Am nevoie de numărul ei...
-Ţi-am luat-o înainte, surioară, a râs el.
Formă numărul ei şi îmi aruncă telefonul. Inima îmi bătea din ce în mai tare şi mă simţeam uşor emoţionată; era destul de devreme şi eram foarte sigură că verişoara înfumurată a lui Eric nu era o persoană chiar foarte matinală.
Exact cum mă aşteptam, îmi răspunse cu o înjurătură. O trezisem din somn. Cui îi păsa?
Am început să vorbesc pe un ton încrezător şi hotărât:
-Sunt Roselyn. Uite ce e – înainte să mă iei iar la înjurături şi să mă freci la cap cu predicile tale, lasă-mă să termin ceea ce am de spus! Da, ştiu că am fost o nesuferită şi că nu meritam nici măcar un salut din partea lui Eric, dar uite că situaţia s-a rezolvat, mi-am cerut scuze – ştiu că nu-ţi vine să crezi – el m-a iertat, iar acum suntem din nou prieteni. Afli mai multe de la el dacă te interesează detaliile. Totuşi, nu de asta te-am sunat. După cum bine ştii, azi e ziua lui şi mă gândeam să pregătim ceva restrâns, să fim numai noi patru şi să sărbătorim. Sunt sigură că i-ar plăcea!
-Ai uitat de ziua lui, se auzi vocea ei morocănoasă. Logic! De ce ţi-ai fi amintit? Doar nu înseamnă nimic pentru tine! Nu e decât unul din multele persoane dispuse să facă totul pentru tine ca mai apoi tu să-i faci praf orgoliul şi să-l dai dracu’!
-Doamne, Kristin, nu te plictiseşti niciodată de comportamentul ăsta de copil răsfăţat?
-Tu te-ai plictisit de aerele tale de divă? Te crezi centrul Universului, totul trebuie să fie ca tine şi dacă nu e începi să arunci cu venin peste tot şi să-i faci pe toţi să se simtă ca nişte nimicuri! Eşti atât de falsă!
-Cum ziceam – comportament de copil răsfăţat! Maturizează-te! Nu eşti decât...
Dar n-am apucat să termin că Nate mi-a luat telefonul aruncându-mi o privire tăioasă şi a continuat să vorbească cu Kristin. L-am urmărit îmbufnată şi cu mâinile strânse la piept cum îi explica cu răbdarea-i specifică planurile mele şi cât de frumos părea să vorbească cu ea.
-OK. Bun, aşa rămâne. Mulţumesc, Kristin şi scuze de deranj. Bine, pa!
A închis telefonul şi mi-a aruncat o privire plină de reproşuri.
-Am rezolvat. O să vadă ce face cu el până aranjăm noi totul, apoi vedem noi ce şi cum iese. Totuşi – nu te poţi abţine, nu?
-Perfect, am spus făcându-mă că nu am auzit ultima parte.
Mi-am sprijinit capul de faianţa galben pal şi am expirat uşurată, un zâmbet satisfăcut încolţind pe chipul meu.
Da – totul avea să fie minunat! Ştiam asta. O simţeam.

[Reine]

Yey! Sunt prima:ha: Deci sa revenim la fic -ul asta grozav:smart:
A fost super capitolul asta! Pe Nate l-am iertat oficial pentru ce i-a facut lui Rose deoarece a fost pentru o cauza nobila(foarte nobila as putea spuneo//o). Cat despre Rose sunt curioasa cand va fi in stare sa ii spuna lui Eric ca il iubeste"?
Felicitari si astept next-ul!:bv:

[Aggie]

Tare, mi-a plăcut replica ei când a observat că Eric a adormit pe umărul ei. La asta mă gândeam şi eu când am citit. xd Ce schimb de replici între astea două. Nu ştiu cu cine aş ţine mai mult. :)) Îmi place că daţi lui Rose un caracter tipic de adolescentă reală. Greşeli nu am observat, ca deobicei, aveţi un fel de a nara superb. Poate recunoaşte şi ea odată se simte la petrecere.
V'aÅŸtep. Pa!

[Teh]

Mulţumim pt. comentarii >:D< gosh, thanks, thanks, thanks. I am so glad that you like the story !

Lectură plăcută!

Capitolul 28

Te trezeşti într-o dimineaţă oarecare, nici măcar nu îţi dai seama bine ce zi este dar pur şi simplu te simţi bine. Când ţi se deschid ochii ai impresia că ai atins fericirea absolută, că doar tu ai fi putut s-o cucereşti, că nimic nu te va opri de la orice vei dori să faci. Nu ştii de ce, pentru ce acest sentiment ( nu s-a întâmplat nimic extraordinar ) însă, eşti fericit.
Şi apoi realizezi că a mai trecut un an din viaţa ta, că s-a schimbat numărul vârstei tale, că deşi acest lucru te lasă rece, eşti încântat. Încântat că ai crescut, că ai realizat ceva.
Ce ai realizat? Poate că nimic notabil. Dar în sufletul tău parcă ai trecut la o altă etapă, care de abia acum este vizibilă, fusese ascunsă undeva şi acum a fost dezvăluită, arătată – iar – doar ţie. Şi un zâmbet îţi apare în colţul gurii, nu îl poţi opri, vine din inimă. Tot ceea ce ai înfăptuit, ce ai câştigat, ce ai pierdut, ce el al tău. Emoţii ce te cuprind doar pe tine şi simţi că trăieşti. Şi nu doar tu, poate că deja ai recăpătat ceva ce ai pierdut.

[center]* [/center]

Spatele îmi era puţin amorţit, dar de îndată ce m-am ridicat, senzaţia neplăcută a trecut. 11 octombrie. Desigur, nu era nimic interesant în asta dar ca oricare altă fiinţă umană, nu puteam să uit de ziua mea de naştere. Cel puţin, nu acum. Trebuiau să mai treacă câţiva ani până ce nu voi vrea să ştiu câţi ani am, dar nu era cazul. Am privit în jur. Îmi aminteam perfect faptul că rămăsesem la Nate să vedem un film, împreună cu Roselyn. Şi se pare că eu adormisem. De fapt, probabil, toată lumea. Eram atât de obosit. Şi azi trebuia să merg şi la club. Cu regret, pentru că nu aveam nici cel mai mic chef, aş fi vrut să fac puţină ordine în apartament, a trecut ceva vreme de când am făcut asta şi era destul de multă dezordine. Ridicându-mă de tot din canapea, l-am privit pe Nate care tocmai se pregătea să mă îmbrăţişeze, urându-mi un călduros „ la mulţi ani” şi făcându-mă să zâmbesc involuntar. I-am mulţumit, a spus câteva cuvinte de duzină şi înainte să pot replica, Rose a intrat în cameră şi m-a privit.
Parcă acum eram doar noi doi în încăpere şi puteam să citesc în ochii ei ciocolatii… ceva. Ce? Nu am idee. Ceva intens, profund, nostalgic. De dragul vremurilor trecute, se poate spune. Şi prea împins de unele impulsuri ciudate, fără să îmi dau seama, poate că eram euforic, poate că nu mă trezisem cum trebuie – cine ştie? Am deschis braţele larg, exact aşa cum o făceam când eram prieteni atât de buni şi i-am zis:
- Nu merit nici măcar o îmbrăţişare? Eşti prea crudă! Nici nu ai zice că suntem cei mai buni prieteni de când ne ştim!
Am abordat o falsă expresie supărată şi aceasta a avut efect imediat, am privit-o venind spre mine destul de grăbită, nu îndrăznesc să spun că a fugit, şi a aterizat în braţele mele atât de dulce şi normal, de parcă făceam asta în fiecare zi. Nu m-am putut abţine, am început să îi miros pielea, să o strâng mai aproape de mine, eram fericit pentru simpla ocazie pe care o aveam – de a o atinge, de a fi atât de aproape de ea. La naiba, poate că era greşit să fiu atât de vesel printr-o simplă atingere sau atenţie provenită din partea ei. Poate că eram uşor dependent de fiinţa sa. Cine ştie. Nu ştiu, nu mă interesează, azi – măcar acum, vreau să îmi dau frâu liber sentimentelor ( pe cât se poate ) şi să fiu cu ea, să nu îmi pese de tot ceea ce s-a întâmplat. Să uit toate prostiile ce îmi mişună în minte în fiecare secundă a existenţei.
Când spusesem „ cei mai buni prieteni” , o făcusem fără să o gândesc. O simţisem, aveam senzaţia aceea ciudată, dar adevărată, că trebuie să o zic. Ca atunci când faci ceva şi nu prea îţi dai seama, complet, cum o faci şi de ce, dar ştii că este corectă şi ai o nevoie profundă de ea. Mi-a şoptit uşor şi dulce, mai mult decât amical, atât de intim – ca şi înainte, exact tonul vocii trecute, de când ne înţelegeam atât de bine:
- La mulţi ani, Eric!
Şi poate că pentru oricine o astfel de urare simplă ar suna ca naiba. Poate că nu ar avea nici cea mai mică tresărire la aceste cuvinte! Cine ştie! Dacă ar veni din partea altcuiva, se prea poate ca nici eu să nu simt nimic cu privire la asta. Dar nu acum, când îi puteam auzi respiraţia, era atât de aproape de mine, când încă avea braţele înfăşurate în jurul gâtului meu iar eu o strângeam delicat de talie, când acele litere au fost auzite, înţelese, puse cap la cap, cu acel ton al vocii atât de ameţitor. Jur că îmi venea să o sărut. Nu pe buze, pe obraz, pe frunte şi să o strâng iar şi iar în braţe, să îi spun cât de mult înseamnă pentru mine ca ea să fie aproape.
În schimb, ne-am depărtat, iar eu i-am cuprins mâinile într-ale mele, zâmbind încă destul de vesel şi dorindu-mi din toată inima să nu fac vreo prostie pe care să o regret mai târziu.
- Am îmbătrânit, am zis fără să gândesc prea mult, chicotind.
- Nu te pot contrazice! a strigat aceasta veselă, parcă uşor cutremurată de această scurtă revelaţie, făcută aproape în glumă.
- A trecut… destul de mult timp, am adăugat eu cu subînţeles, făcând referire la timpul trecut. Şi ştiam că şi ea îşi dăduse prea bine seama de această insinuare. Totuşi, buzele sale s-au arcuit într-un zâmbet cald şi mâinile sale, deşi reci, mie mi se păreau fierbinţi. Poate că ale mele erau aşa. Mi-era greu, pur şi simplu, să îi dau drumul.
Zgomotul telefonului meu ne-a despărţit, făcându-mă să tresar. Sau şi ea a avut aceeaşi reacţie? Mi se păruse că şi-a schimbat brusc expresia feţei, de parcă şi-ar fi amintit ceva. M-am întors, am căutat telefonul, era pierdut pe canapea şi am răspuns, observând cine mă apelează.
- Bună, Kristin.
Însă, nici nu am apucat să rostesc bine aceste două cuvinte că deja urările au început să curgă, să ţipe şi să îmi spună nu-ştiu-ce-lucruri. Greu de reprodus, vorbea prea repede. I-am mulţumit. Şi asta mă încânta.
- Ok, acum mişcă-ţi fundul în apartament şi hai – am nişte treabă cu tine azi şi nici că mă poţi refuza.
Am râs.
- Kristin, calm, de abia m-am trezit, lasă-mă să… deşi vorbeam atât de rar, s-a găsit să mă întrerupă şi să nu mă lase să opun rezistenţă.
- Nu accept nici un amărât de refuz! Îmi datorezi asta după ce m-ai lăsat singură aici fără măcar să îmi zici unde eşti. Groaznic! Nu o să ţi-o iert niciodată dacă în cinci minute nu apari în apartamentul acesta şi mă duci unde am nevoie.
Nu aş putea spune că am vorbit la telefon, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat a fost să ţipe Kris şi apoi să îmi închidă telefonul în nas. Mă vedeam nevoit să merg într-acolo.
Privirea mea a întâlnit-o pe cea a lui Rose, îi transmiteam cât de rău îmi părea că trebuie să plec, aceasta aproape că a dat din umeri.
- Oh, dar poate ne vedem mai târziu! A zis aproape veselă.
Am chicotit.
- Nu ştiu, trebuie să merg la club, lucrez. Acum trebuie să fug, cine ştie de ce are nevoie Krisitin şi nu îmi permit să o las singură prea mult. Cine ştie ce idei îi mai vin.
S-a arătat destul de indignată, deşi nu aş putea spune cu precizie pentru ce, o citeam doar pe expresia ei. Am ghicit, într-un fel sau altul, că era din cauza faptului că lucram dar nu am îndrăznit să spun nimic cu privire la asta. Aveam un anumit program şi nu îmi permiteam să îmi iau liber pentru simplul fapt că era ziua mea de naştere. Trebuia să fiu responsabil. Şi chiar eram.
L-am salutat pe Nate, i-am făcut cu mâna foarte drăgăstos lui Rose şi am ieşit, imediat intrând în celălalt apartament. Kristin m-a întâmpinat cu nişte urlete de fericire şi îmbrăţişări sufocante, pe care le-am primit cu cea mai mare dragoste posibilă.
Era verişoara mea şi nu exista nici o îndoială a faptului că o iubeam deşi câteodată se poate spune că era destul de imposibilă. Aproape că m-a obligat să intru în duş, nici măcar nu apucasem să îi spun că îmi e foarte foame şi că vreau să mănânc ceva înainte, că deja îmi trântise uşa în nas. Am făcut baie, am ieşit, mi-am schimbat hainele şi mă pregăteam să intru în bucătărie pentru a mânca ceva când am zărit-o observându-mă cu mare atenţie.
Era îmbrăcată într-o pereche de blugi strâmţi, o bluză roşie , geaca o avea în mână, îşi prinsese părul, unghiile le dăduse cu ojă ( tot roşie ) şi era destul de aranjată. Deşi nu era dată cu fond de ten ( surprinzător ).
- Ce? Unde mergem? Am spus în apărarea mea.
- Unde? Uite-te la tine! Mergem să facem nişte cumpărături. Şi după mergem să mâncăm, faci tu cinste că e ziua ta. Şi apoi… Nu ştiu, mai vedem, am chef să ies şi chiar te voi fura pentru ziua asta, până mai târziu când vom veni acasă şi vom lua cina. Gătesc eu – a râs. Cred că îmi observase privirea îngrijorată când spusese că va găti, şi ridicasem sugestiv din sprâncene gata să sugerez că mai bine luăm cina la un restaurant.
Apoi mi-am amintit că lucrez.
- Da! Ţie îţi convine de minune, nu pot comenta. Însă eu lucrez şi nu vreau să fiu toată ziua pe drumuri, am oftat. Totuşi, dacă insişti…
Nu m-a lăsat să continui.
- Ce? – a ţipat. Nu lucrezi deloc! A zâmbit destul de demonic, aş putea spune, încât m-am văzut nevoit să o întreb despre ce naiba vorbeşte.
Åži ea mi-a explicat.
- A durat ceva să găsesc numărul acela idiot de telefon dar până la urmă am dat de el – râse. Mda, nu a trebuit decât să dau un mesaj, dar apoi m-am răzgândit şi mi-am zis că voi fi cu mult mai convingătoare la telefon. Tipul care mi-a răspuns părea destul de supărat pentru faptul că erai bolnav şi nici măcar nu îl anunţase-i! ( a ridicat iar tonul ) Dar! Nu îţi face griji, i-am explicat că nu e nimic grav doar că în seara asta aş prefera să te ţin acasă să te tratez, ştii tu – trebuie! Plus că e ziua ta, am adăugat eu. Şi el a fost stupefiat – adică, nu i-ai spus nimic despre asta şi bla, bla, bla. Mi-a zis să nu te duci azi sub nici o formă că se va enerva. De fapt, mie îmi datorezi totul, probabil i-a plăcut vocea mea.
Eram gata să protestez. Nu pot spune că mă stresa prea mult ceea ce făcuse, după cum o cunoşteam eu pe Kristin… şeful meu nici măcar nu îmi va simţi lipsa. În orice caz, nu trebuia să se bage în această chestiune. Poate eu chiar doream să lucrez, plus că îmi trebuiau banii. Dar nu am apucat să protestez pentru că m-a apucat de mână şi următorul lucru de care mi-am dat seama a fost faptul că ne aflam în mall, şi ea proba haine.
Şi da, mă plictiseam.
I-am spus şi ei asta, şi nu ştiu nici eu de ce, asta a făcut-o să râdă şi m-a băgat într-un alt raion, făcându-mă să probez o grămadă de haine. Asta mai mult mă deranja dar având în vedere că eram destul de calm, am suportat bine, doar cu câte un oftat, ici şi acolo. Adevărul este că timpul trecea foarte repede şi nici măcar nu mi-am dat seama prea bine când am ajuns să fiu încântat de ceea ce făceam. La final, am cumpărat o pereche de blugi, câteva tricouri, o pereche de adidaşi şi o giacă. Se pare că aveam nevoie de haine noi ( nu erau cuvintele mele ) iar Kristin nu şi-a luat decât o geantă. Pentru ce naiba îi mai trebuia încă o geantă, nu ştiu, dar era simpatică. Apoi am mers să mâncăm, eram uşor absenţi faţă de tot ceea ce se întâmpla în jurul nostru, dar draga de ea nu m-a lăsat decât să mănânc un sandviş şi apoi m-a făcut să plecăm de acolo, pe motiv că s-a plictisit. Asta după ce s-a uitat la telefon.
- E târziu? am întrebat-o.
- Mda, cam aÅŸa!
- Ai ceva de făcut? Am continuat cu interogatoriul.
- Da, trebuie să mergem acasă şi să îţi dau cadoul.
Am râs, mi se făcuse uşor somn, ieşisem din local şi acum ne îndreptam spre apartament, mai aveam puţin până la metrou. Îşi agăţase braţul de mine, şi curând m-a luat de mână. Mergeam aşa absenţi şi eu chiar aveam impresia că ea îmi este ca o soră, de parcă am fost întotdeauna aşa dar nu mi-am dat seama până acum. Şi, de fapt, cred eu – dacă îmi era soră cu adevărat, nu ne-am mai fi înţeles atât de bine. Oricum, ne certam în felul nostru şi asta compensa, într-un fel sau altul. Eram pe cale să devin nostalgic, căci îmi aminteam de fratele ei, când Kristin a vorbit.
- Auzi, dar cum naiba fac şi eu să trec la mate? Uite, vezi, avem o profesoară. PROFESOARĂ! Foarte idioată. Eu mă pricep cât de cât, ştii asta, şi ce crezi? M-a scos la tablă şi nu am ştiut. La drept, cine putea ştii? Era prea complicat, nu era pentru mine exerciţiul acela ( şi cine naiba m-a pus să merg la un curs de matematică? ) – ok, i-am zis că nu ştiu, m-a trecut la loc şi mi-a pus 1. Cred că mă consideră antipatică…
Şi până acasă, acesta a fost singurul nostru subiect de discuţie.

Am intrat în apartament, am aprins lumina, m-am dus la baie. Totul devenea o monotonie incredibilă. Deşi eu eram fericit şi zâmbeam ca prostul, nici măcar nu aveam idee de ce făceam asta. Mă distrasem ( incredibil ) mergând la cumpărături cu draga mea verişoară şi glumind, într-una. Tot cu gândul „ ce să prepar de mâncare”, am ieşit şi din baie, găsind-o pe Kristin în faţa mea, aproape că m-am ciocnit de ea. Avea părul prins acum şi clipea des din gene.
- Ce-i? o întreb.
- Nimic.
- Bine.
Foarte scurt. Apoi văd că mă apucă iar de mână şi mă târăşte după ea, eu amuzându-mă de efortul ei. Ne vedem amândoi în faţa apartamentului de vis a vis şi nici măcar nu am timp să o întreb „ ce se întâmplă” că intră, fără măcar să bată ( ce naiba înseamnă asta ? ). Lumină totală, zâmbete şi un „ La mulţi ani” strigat în cor.
Ar fi prea mult să spun că inima mea s-a oprit în loc, dar aş putea spune că s-a umplut de căldură înstantaneu. Imediat, parcă a început să bată mai repede, s-a oprit şi şi-a reluat cursul normal, iar eu păstram o expresie blândă pe chip. Zâmbeam, probabil, căci nu îmi dădeam seama prea bine şi sentimentul de fericire ce mă cuprinsese nu putea fi înlocuit de nimic altceva în acea clipă. Nate stătea acolo rânjind vinovat, cu ochii lui calzi şi expresia aceea pe care pur şi simplu nu puteam să o apreciez niciodată îndeajuns de mult. Îmi dădeam seama ce prieten bun era. Kristin stătuse agăţată de gâtul meu, mă sărutase pe obraz, mă îmbrăţişase şi mă făcuse să mă simt atât de iubit încât îmi venea să îi strig şi ei asta. Iar ea… Rose, stătea aproape cuminte lângă fratele ei, zâmbindu-mi… Nostalgic, ca atunci, ca mai de mult, atât de frumos şi de profund, de intens încât atunci inima mea a început să bată şi mai tare, făcându-mă să mă gândesc la cât de norocos eram… Fiind înconjurat de atâta dragoste, nu puteam reproşa nimănui, niciodată, nimic. Şi asta mă făcea să mă simt extraordinar…
Am păşit înainte, nici nu ştiu prea bine ce am zis, cred că am mulţumit, zâmbeam încă şi nu eram capabil de nimic. Şi apoi, fără să îmi dau seama prea bine de ceea ce fac, sau poate că în subconştientul meu, ştiam, dar m-am uitat la Roselyn profund, i-am cercetat privirea, ochii săi parcă îmi aparţineau, parcă citeam prin ea şi am îmbrăţişat-o. Cum se putea, să o fac cu atâta uşurinţă, nu ştiu, dar nu mi-am putut abţine instinctele, inima ce acum se zbătea cu o veselie absurdă.
„ Te iubesc” era să rostesc inconştient, dar de pe buzele mele au ieşit cuvintele:
- Ce m-aş face eu fără voi?
Şi stupid, fără să îmi dau seama, devenisem slab pentru un acest unic moment. M-am regăsit repede după propria-mi replică, deşi sufletul mi-era încă tulburat şi venea într-una întrebarea aceea: Ce am făcut să merit atâta fericire?
M-am născut. Am iubit. Am aşteptat. Iar am iubit… Şi totuşi, nu are sens, îmi erau date prea multe, la fel ca şi zâmbetele tuturor, urările şi gândurile lor, pe care le puteam citi cu uşurinţă.

Dacă ar fi fost cu putinţă să pot vorbi cu părinţii mei acum, ar trebui să le recunosc, cu părere
de rău sau nu, că mai fericit de atât nu puteam fi….

[Aggie]

A cam lipsit descrierea şi în unele momente ai grăbit acţiunea. Ieşirea cu Kristin ai povestit-o banal, şi ideea cu petrecerea surpriză e puţin clişeică. Mă rog, presupun că ficul e inspirat din realitate, dar ceva nou nu strică, ceva . . . nu ştiu, să fi făcut Rose ceva doar pentru ei doi. Sper ca în capitolul următor să detaliaţi ce se întâmplă la petrecerea aia.
K.K., Agg.

[Kara]

La mulţi ani Eric!!! >:-P Mi-a plăcut foarte mult acest capitol (scena în care Kristin l-a târât pe Eric peste tot a fost puţin grăbită dar mă bucur că s-a ajuns mai repede la scena în care toţi patru se găseau între acei patru pereţi ca o "mare" familie..."Auzi,dar cum naiba fac eu să trec la mate?"asta a fost replica care m-a trezit la realitate...oare cum fac să trec la mate :ask: Momentul în care Eric se vulnerabil,încât acele două cuvine magice să-i alunece pe buze a fost foarte "dureros" pentru că întrun final îi face loc raţiunii care-l îndeamnă să spună un alt adevăr "-Ce m-aş face eu fără voi?"... e un fic foarte frumos şi sper să nu renunţa-ţi la el :pls: