Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Iubire la suprapreţ

#31
Hei! sunt noua pe aici si am decis sa las un comm. Ideea mi se pare interesanta, n-am mai intalnit-o altundeva.
Pot afirma clar ca-l urasc pe Eric. Pur si simplu nu-l suport. Daca intr-adevar ar avea tarie de caracter, ar trece peste refuzul primit de la Rose, ori e prea orgolios si nu poate accepta un 'nu'. Si se mai comporta ca un badaran fata de Rose. Sincera sa fiu imi plac cuplurile acestea (Eric si Bridget ; Victor si Rose). Imi pare tare rau de Bridget, mi se pare foarte sensibila si naiva. Personajele mele favorite sunt Victor si Nate. Imi transmit multa dragoste si intelegere.
La naratiunea, descriere si dialog nu am ce comenta. Dar, cum a zis si 'Lovely Smiley', as vrea ceva care sa dinamizeze actiunea.
Oricum, imi place. E nemaipomenit ficul! Felicitari amandurora! Am cam terminat. Astept capitolul urmator cu nerabdare! :D
Dacă viaţa iţi dă lămai, fă limonadă. 4

#32
Salut^.^
Nu am reusit sa comentez si celalalt capitol>.< da nu-i nimic le comentez pe ambele acum:]
Ca de obicei capitolele sunt frumoase si lungi ceea ce imi covine, dar as dori putin mai multa actiune(cred ca nu sunt singura:P ) Se pare ca voi doua va impacati foarte bine cu descrierea ceea ce aduce cateva puncte in plus povestii, o face mult mai interesanta. Situatia dintre cei doi e foarte complicata@.@ Se iubesc, dar nu isi zic asta pentru ca.... pentru ca nici macar ei nu stiu de ce:]] Victor nu ma deranjeaza deloc, chiar daca intr-un fel este la mijloc si ii impiedica pe astia doi sa fie impreuna(e prea scump, deci nu il pot acuza=]] ) insa Bridget ma dispera>.<' Nu stiu daca e din cauza ca e asa de tampita sau pentru simplu fapt ce exista=]] E mult prea prostuta si vulnerabila, iar mie nu imi plac astfel de fete(Teh in cazul asta as alegeo pe Mirabela=]] ) e bine sa fie un pic mai sensibila dar ea intrece masura...
Greseli nu am observat la nici una dintre voi, dar sincer mie prea lene sa mai caut.
Schumacher e randul tau asa ca pune-te pe scris:]] vreau sa aflu unde o duce Nate pe Rose, sper ca e doar o vacanta sau ceva de genu...
Bafta la scris:*:*:*
:bye:

Btw. Cherie eu nu am nimic personal cu tine numai ca nu mi-a placut ce ai spus la inceput si nu m-am putut abtine:P eu una le apreciez foarte mult pe toate fetele de aici care isi dau silinta sa scrie ficuri, deoarece eu nu am curajul sa ma apuc sa fac asa ceva(mi-e prea lene si stiu ca daca as incepe unul nu l-as termina) si de aceea le admir pentru ceea ce fac, e adevarat ca nu toate se descurca la fel de bine, dar cu timpul toate vor deveni mai bune:P Sper ca nu te-a suparat foarte tare ce am zis data trecuta dar asta e... asta sunt eu, daca ma deranjeaza ceva nu ma abtin din a-mi spune parerea:P
To live is the rarest thing in the world. Most people exist, that is all.

#33
Mulțumim de păreri, cu tot tacâmu`. Sunt fericită că citiți și că vă place... Cât despre acțiune, am citit mai sus că vreți mai multă acțiune... și o să vină și aia la timpul ei, și o să vedeți curând curând despre ce vorbesc... dar să lăsăm asta! Am venit și eu cu zecele, care sper să vă placă.. cât de cât! : )

Lectură plăcută!

Capitolul 10

Dacă vrei să câştigi, trebuie mai întâi să lupţi. Dacă asta nu îţi convine, eşti un răsfăţat care s-a obişnuit să aibă totul din buzunarul lui „ tati”, care odată şi odată nu o să mai fie. Nici el nici „mami” care îţi ia mereu apărarea pentru belele pe care le faci. Şi tu nu o să fi obişnuit să lupţi ca să câştigi. Apoi există două posibiltăţi indubitabile : devii un nimic nerecunoscut de lume şi fără de prieteni, şi cea de-a doua şi cea mai profitabilă pentru tine, persoana care a avut mereu totul – tati îţi lasă o moştenire extraordinară de pe urma căreia trăieşti toată viaţa ( cu afacerile pe care le învârte probabil fratele tău mai mare, cel experimentat ). Nu, aceasta nu era viaţa mea.
Eu lupt, şi mă aştept să câştig. Nu sunt un răsfăţat, nu am părinţii bogaţi – nu am deloc mai exact. Sunt mai mult celălalt gen, care ştie că viaţa e crudă pe toate punctele, şi dacă vrei să răzbaţi trebuie să înveţi să fii tu şi mai mult de atât , tu plus tot ceea ce te înconjoară. Ceea ce va rezulta spre un alt tot, ce îţi pare imposibil de pătruns dar la care aspiri cu toată fiinţa ta. Şi lupţi, cazi, te ridici. Mergi mai departe, fără să te plângi nimănui. Pentru că nu mai ai cui.
Va trebui să înghiţi în sec, să fii fals şi să arăţi doar partea ta frumoasă unora şi doar pe aceea urâtă altora. Să înveţi să zâmbeşti când îţi vine să dai tot dracului şi să fii trist. Artificial, fals. Ceva ce nu mai eşti şi totodată eşti, căci pe acela tot tu l-ai creat. Eşti doar un „ alt tu ”. Mai fals, şi totodată acelaşi.
Va trebuit să te obişnuieşti... Nu, eu eram acela. Va trebui să mă obişnuiesc cu faptul că nu îmi va mai zâmbi, că nu mi se va mai adresa pe acelaşi ton, că nu-mi va mai spune simplele cuvinte de : Eric, mai stai puţin cu mine! Şi nici numele meu nu-l va mai striga atunci când va fi învinsă, nervoasă şi pierdută.

*

Mai aveam puţin şi trebuia să plec la serviciu, era deja pe înserate aşa că am decis să merg la prietenul şi vecinul meu, Nate.
Încă nu apucaserăm să discutăm şi Bridget de abia plecase de la mine; aşa că, puteam să fac o mică pauză şi să merg la amicul meu. Nu ştiam încă ce dorea să îmi comunice, dar aveam să aflu. La drept vorbind, speram să o întâlnesc acolo pe Rose. Mi-era un dor ciudat de acesta, aproape învins şi disperat. Simţeam nevoia să îi văd chipul, să îi zâmbesc superior şi să îi zăresc chipul disperat. Da, asta căutam la ea. Disperarea cu care mă întâmpina de fiecare dată când îndrăzneam să o tulbur. Nu mă iubea, sau poate că mai avea o fărâmă de afecţiune pentru cel mai bun prieten al ei, de altădată.... Însă, acestea erau sentimente atât de vage şi poate chiar imposibile, sau doar necunoscute mie, încât de mult îmi pierdusem orice speranţă de a mai fii cu ea. Şi atunci, atunci de ce o sărutasem cu atât de multă ardoare cu câteva zile în urmă? De ce o doream la fiecare pas, încercând să mi-o scot fără succes din minte... De ce, mă întreb iar, tot ceea ce făceam să învârtea în jurul ei şi a lumii sale perfecte. Voiam să o tublur, şi mi se părea că reuşeam într-adevăr. Eu, atât de insensibil şi fără pic de consideraţie faţă de dragostea mea... Iubire pe care o pierdusem fără a o începe măcar...
Ce ziceam?! Ne cunoşteam de atâta vreme, ne iubisem de mult, de când ne ştiam. Nu, eu eram cel ce nutrea asemenea simţăminte faţă de aceasta. Ea, probabil, era de altă părere. Şi, de altfel, nu o aveam şi eu pe Brid? Draga de ea, ce ar fi făcut totul pentru mine, care ar fi fost oricând gata să se sacrifice pentru o îmbrăţişare de-a mea. Eram recunoscător faţă de ea, într-un anumit mod cred că şi eu o îndrăgeam. Era clar faptul că fără ea aş fi iar aruncat în aceaşi singurătate ce mă dispera, de odinioară... Poate era doar o consolare, sau o marionetă folosită pentru obţinerea succesului meu nebun, după care tânjeam cu atâta ordoare. Eu eram, posibil, un monstru. Unul ce dorea să o vadă pe Roselyn suferind.
Atunci, de ce aveam în ultima vreme aceste gânduri? Convingerea că trebuia să mai rostesc odată acele cuvinte, că mărturisirea mea trebuia aruncată iar în valurile sorţii.... De ce, mă întreb? Nu aveam un răspuns, dar eram condus de instincte. Nici nu am realizat când am ieşit din apartament şi am bătut la uşa vecină, de vis-a-vis.
Aşteptam ca Nate să vină să îmi deschidă, stând acolo cu speranţa idioată de a o zări. Eram aşa de stupid! Realizam asta. Şi totuşi, nu mă puteam desprinde de orice vis îmi aducea o oarecare alinare. O alinare mai mult imaginată de mine, ce totuşi mă ţinea în viaţă.
Am bătut pentru a doua oară, ceea ce devenea deja sâcâitor. În sfârşit, am auzit nişte paşi apropiindu-se de uşă, în timp ce era deschisă. Am căscat, aproape inconştient de gestul meu. Nu era bine, tocmai trebuia să merg la muncă, şi dacă mă duceam aşa adormit acolo, va fi vai de capul meu.
Şi , brusc, am fost surprins. Şi totuşi, trebuia să mă aştept şi la asta! În faţa mea a apărut trupul înalt şi subţire al roşcatei. Avea părul desprins, lăsat să stea liber pe spate. Ochii săi mă urmăreau curioşi cu o oarecare urmă de spaimă, poate provocată din cauza curiozităţii, sau a amintirii a ceea ce se petrecuse de curând între noi... Inima mea a început să o ia razna. Mă simţeam mai sigur ca niciodată şi totodată, mai vulnerabil decât fusesem vreodată în viaţa mea. Am zâmbit superior, sigur pe mine şi aproape batjocoritor. Aproape jalnic, nu fusesem în stare de altceva în acel moment.
E ciudat cum şi cel mai puternic bărbat poate deveni un mieluşel în faţa femeii, a fetei pe care o iubeşte mai mult decât orice, poate mai mult decât pe sine... Pieptul mă anunţa că avea să explodeze.
Evitându-i privirea, am trecut pe lângă ea, intrând în apartament. Îmi băgasem mâinile în buzunare, încercând să îmi înăbuş dorinţa de a o lua în braţe, de a o atinge, de a-i săruta iar buzele... Buzele acelea roşiatice păreau să mă invite mai aproape, iar trupul meu reacţiona ciudat la orice parte din ea. Fie şi atunci când îi vedeam braţele mişcându-se. Când îi zăream degetele fragile legănându-se pe lângă trup... Îmi doream atât de mult să le strâng, să le mângâi, să... Devenisem un disperat incurabil.
Mi-am dres glasul, încercând să nu o mai absorb din priviri. Nu ştiu cât realiza ea din acest lucru, dar eu eram într-un mod straniu cuprins de fiinţa ei, aproape incontrolabil. Faţa ei avea aceaşi nuanţă uşor speriată, temătoare de ceea ce aveam să zic, să fac. Am chicotit involuntar.
- Am venit să vorbesc cu Nate, nu fă faţa aia. Nu am venit să te atac, Doamne! Roselyn, nu sunt chiar aşa un monstru, ştii? Hai, lasă asta. Vrei, mai bine, să îl chemi pe fratele tău? Nu am prea mult timp la dispoziţie, am alte obligaţii.
Am accentuat ultimele cuvinte pentru a o face să înţeleagă alte lucruri. Ca de exemplu, o întâlnire cu Brid sau cu o altă tipă. Mda, şi eram chiar idiot dacă eram de părere că ar fi poate şi pentru o singură secundă, geloasă. Devenisem obsedat, acesta era un lucru clar şi aproape dovedit.
A clipit rapid şi a făcut un gest ciudat din mâini, gesticulând fără să îşi dea seama, probabil.
- Nate nu este, a ieşit până afară mai adineauri. Caută-l mai târziu, Eric.
Avea vocea sigură pe sine şi tot curioasă, aşa cum o observasem încă de când intrasem. Un zâmbet şi-a făcut apariţia în colţul gurii mele. Cât de perfect putea să fie. M-a trăznit imaginaţia exact pe câmpul de luptă; se putea mai convenabil de atât? Rânjetul meu devenea aproape stupid, aşa că am încercat să menţin doar un zâmbet cald; cu care ea nu mai era obişnuită, de când adoptasem eu acea atitudine groaznică faţă de ea...
Am observat-o tresărind, poate că îmi observase şi ea gestul. M-am apropiat de ea.
- Rose, ştii. . . Dacă tot nu e Nate, aş vrea să vorbesc ceva cu tine. De fapt, de ceva timp plănuiesc asta, dar nu am reuşit. Hai, nu te uita aşa la mine, ţi-am mai zis că nu sunt cine ştie ce monstru, pentru numele lui Dumnezeu! Din contră, azi am venit aici în gând de pace. Ştiu că e surprinzător, dar cam aşa stau lucrurile. Nu am un steguleţ alb, îmi pare rău dar nu sunt cavaler în armură şi nu dispun de asemenea „arme”.
Am făcut o uşoară aluzie la dragul ei iubit şi m-am iritat brusc, însă am şters imediat această reacţie pentru a nu strica momentul. Desigur că aceasta mă privea straniu, neînţelegând unde vreau să ajung şi ce era cu toată această întorsătură de situaţie. I-aş fi zis eu acum mai multe, dar ceva mă făcea să îmi stăpânesc simţămintele. Aş fi vrut să merg şi mai aproape, să o strâng în braţe şi să îi şoptesc atâtea la ureche. Dar, cred eu, nu aş fi vrut să fiu respins, aşa că ezitam.
- Eric, te rog, termină cu lucrurile acestea.... Eu nu m-am certat cu tine, vreau doar să ne înţelegem. Acum multă vreme eram aşa buni prieteni, ce s-a întâmplat cu noi?
A făcut o pauză pentru a-şi muşca buzele şi am observat-o ezitând. Nu o scăpam din ochi, se simţea probabil privită căci nu îndrăznise să mă privească direct în ochi.
A continuat.
- Nu vreau să ne mai certăm atât. Dacă nu putem redeveni prietenii de dinainte, nu am putea măcar să ne comportăm mai bine unul cu celălalt? Toată această situaţie mă răneşte destul, şi nu îmi vine să cred că ţie ţi-ar face plăcere....
Ceva m-a trăznit în cap. Te înşeli, frumoasa mea Rose, mie îmi făcea o plăcere nespusă să te văd suferind din pricina mea, să ştiu că tremuri doar la gândul meu. Căci, aşa, realizam faptul că, fie şi puţin şi în mod negativ, mă purtai cu tine...
- De asta voiam să vorbim, Roselyn. Nici eu nu sunt încântat de situaţia asta. M-am hotărât, subit, să o schimb. Ce suntem noi, duşmani? Nu este corect, pentru că... Ei bine, există miliarde de motive. Doar unul este cu adevărat important, baza a tot ceea ce am fost şi suntem. Sau, din perspectiva mea. Acum, nu mai suntem, este corect. Şi mă doare şi pe mine această treabă; eram aşa de fericiţi în trecut.
Încercam să readuc în peisaj viziunea trecutului, nostalgia cuprinzându-ne pe amândoi. O uşoară urmă de tristeţe i se întipări pe chip lui Rose. Am privit-o din cap până în picioare, stătea aşa de fragil în faţa mea, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou, ţinându-şi în mână telefonul mobil. Era o imagine pe care mi-o întipăream în minte, dorind şi mai tare să fiu aproape de ea.
- Ştiu, Eric. Crezi că mie nu mi-e dor de acele vremuri? Era atât de uşor şi ne înţelegeam atât de bine! Mi-e dor, crede-mă că îmi este... Şi sunt sătulă de această situaţie... Pentru că...
Încerca să îmi spună ceva, dar realizam că nu putea. Ceva o reţinea, probabil nişte gânduri ascunse în propria sa minte.
- Pentru că, ce?
Am încercat eu să o fac să continue dar răspunsul său a fost aproape răspicat, tare şi clar : Nimic. Nimic. Repeta de parcă ar fi fost o bandă ce spunea un singur cuvânt. Am zâmbit, cu aceaşi blândeţe cu care o obişnuisem când eram prieteni atât de buni.
- Ştii de ce am venit eu azi aici? Desigur, pentru a vorbi cu fratele tău. Dar, de ce nu am plecat încă, ştiind că nu e acasă? Ştii de ce am rămas să vorbesc cu tine, să port această discuţie ciudată ce, pentru tine, poate că nu duce nicăieri?
Nu era chiar o întrebare directă ce aştepta un răspuns. Însă, aceasta îşi clătină capul în semn negativ, şi totuşi părând să înţeleagă. A vrut să vorbească, dar nu i-am dat răgaz. M-am apropiat şi mai tare de ea, acum feţele noastre se aflau la o distanţă milimetrică. O singură mişcare ne-ar fi făcut trupurile să se atingă.
- O să îţi spun eu.... Pentru că, draga mea Rose....
Îi simţeam respiraţa greoaie, ochii ei erau întredeschişi, poate din cauză că eram lângă ea, în faţa ei . . . O roşeaţă ciudată îi cuprinsese obrajii, făcând-o aceaşi fetiţă inocentă pe care o cunoşteam atât de mine. Mâinile mele mai aveau puţin şi le cuprindeau pe ale ei. Două cuvinte ce imediat urmau a fi rostite, ne despărţeau. Am zâmbit iarăşi, neputându-mă controla şi am vorbit; pe un ton atât de calm şi totuşi atât de pătrunzător. Cel mai sincer pe care l-am folosit vreodată, în întreaga mea existenţă. O legătură tacită se crease între noi, o simţeam. Şi totuşi, aveam să o spulber imediat cu vocea mea ce parcă spărgea limitele. Profunzimea ei răsuna în întreaga încăpere.
- Te iubesc!
Am zis punându-mi întreg sufletul în cele două cuvinte simple, rostite de atâtea ori în glumă sau minciună. Acum, vorbeam parcă mai serios ca oricând. Acum, acum – da ! Aveam să îi explic ce vrusesem să spun prin asta. Că nu aveam cum să o uit; cum puteam eu să o urăsc, pe ea? Pe ea pe care o preţuiam atât de tare! Oh, mi-era imposibil! Voiam să îi mărturisesc că era totul pentru mine. Zi şi noapte, era singura care mă făcea să tresar şi singura care putea să intre în inima mea.
Gurile noastre mai aveau puţin şi se lipeau. Acea legătură tacită persista, cuprinzându-i ochii de o uimire ciudată, caldă şi blândă. Pe care , parcă, nu o mai ştiam. Şi totuşi, aveam parcă un deja-vu ciudat. Ceva inexplicabil.
Brusc, când tocmai voiam să fac un pas, pentru a o săruta, telefonul a sunat. O melodie răsuna în încăpere, o recunoşteam şi totuşi nu puteam spune cum se numea. Am scrâşnit din dinţi. Rose nu contenea să răspundă, deşi telefonul îl ridicase şi îl privea, stupefiată. Observam şi eu numele celui ce o apela.
Un râs isteric m-a cuprins.
- Ce faci, nu răspunzi? A apărut şi cavalerul în armură, virtual! Ce drăguţ! Tocmai mi-a spulberat piesa de teatru. Nu-i aşa că sunt un actor bun? Mă gândeam să dau o probă pentru o piesă, şi mi-ai servit drept cobai, draga mea roşcată. Şi totuşi, ce eşti aşa surprinsă?
Am făcut o pauză pentru a râde, în acelaşi mod fals dar, credeam eu, convingător şi batjocoritor. Am continuat, cu aceaşi nuanţă plină de dezgust.
- Ce? Doar nu m-ai crezut? Hai să fim serioşi, nu aş mai zice asta niciodată. Poate doar la mişto, doar nu crezi că te mai iubesc. Doar nu crezi că sunt un fel de Petrican din „ Invitaţia la vals”, sunt doar eu – Eric. Şi tu pici în fiecare plasă pe care o pun. Tare mai eşti proastă, draga mea.
Era scârbită de atitudinea mea, probabil voia să îmi dea cu ceva în cap, să mă omoare pentru că o foloseam pentru scopurile mele josnice. Nu i-am dat ocazia să râdă de mine pentru faptul că o iubeam, că eram atât de inferior, ea având o relaţie cu Victor. Acum îmi dădeam seama, urma să îmi strige cine ştie ce cuvinte în faţă şi să mă dispreţuiască, pentru că nu ajungeam la nivelul iubitului ei stupid... Am trecut repede pe lângă ea şi am trântit uşa de la ieşire cu putere, de fapt – am încercat să mă controlez, dar n-am putut. A fost un gest imatur, pe care totuşi l-am înfăptuit.
Ajuns în apartamentul meu, mi-am luat cheile şi telefonul şi am plecat. Nu aveam nevoie de altceva, căci uniforma mă aştepta la club. Îmbrăcat ca un chelner, cu pantalonii negri, cămaşa albă şi vesta neagră, îmi mai trebuia un papion, am fost vesel şi îndrăzneţ la serviciu. Rolul meu de barman mă prindea prea bine. Pe cine minţeam? Am înjurat toată seara şi mi-am vărsat nervii pe fiecare pipiţă ce încerca să mă ademenească în mrejele ei. Pe toate le vedeam asemenea unor prostituate în această seară. Odată, când una dintre ele m-a întrebat : câţi ani ai, frumosule? Am întrebat-o cât ia pe seară, că mi-aş trage-o cu ea. Desigur, m-a făcut nesimţit şi a plecat. Mai târziu, am primit un bilet de la ea pe care îi era scris numărul de telefon.
În capul meu încă mai stagna ideea confuză pe care o aruncasem în conversaţia cu Roselyn. Eu, un „Petrican”, ca în „ Invitaţia la vals”. Ce îmi venise cu această comparaţie? El care dorea să o facă pe Micaela să sufere, să îl regrete – da, ce minţisem. Eu chiar semănam cu acest personaj. La dracu, ce e asta? Dacă nu ar fi fost prostia aceea de examen, nici nu aş fi citit cartea. Roman prost, siropos şi dramatic de dragoste. La naiba şi cu Mihail Drumeş care a scris-o, şi să se ducă dracului tot şi toate. Doar din cauza ta, Roselyn. De ce trebuie să fiu îndrăgostit de tine?
Când am ajuns acasă, eram de-a dreptul scârbit de tot şi toate. M-am aruncat în patul meu, era în jur de şase dimineaţa, nici nu ştiam sigur, şi am adormit. Gândurile le-am alungat, visele am încercat să le fugăresc; şi totuşi, imaginea ei nu a ieşit din mintea mea...

Auzeam ceva aproape de neînţeles. Ştiam că este doar un sunet. Unul puternic ce mă ademenea să deschid ochii, să îl observ. Să îl aud mai bine. Şi totuşi, eram atât de obosit încât nu cutezam să deschid pleoapele şi să înţeleg ceea ce zumzăia. M-am întors pe cealaltă parte, punându-mi perna peste ureche. Dar începea să sune şi mai tare, aşa că uşor am deschis ochii şi am întis mâna spre acel zgomot. Am realizat atunci că vibra.
- La dracu!
Am strigat nervos şi am prins telefonul între degete, nerealizând nici cine mă apelase –am răspuns. Am sesizat doar ora, era opt. Minunat. La celălalt capăt s-a auzit vocea veselă a unchiului meu. Eu eram prea extenuat pentru a sta la bârfă cu el. Şi totuşi am realizat faptul că era el, cel care nu mă mai căutase de atâta vreme. De parcă fusese vina mea că fiul său murise în acelaşi accident de maşină cu părinţii mei, de parcă eu i-aş fi amintit de băiatul lui... Şi totuşi, îi înţelegeam suferinţa şi nu puteam să nu o respect. De aceea, eram vădit surprins de telefonul lui. A încercat să glumească pe seama faptului că dormeam, dar i-am aruncat scuza cu petrecerea, şi a înţeles. Cum puteam să îi mărturisesc că lucram într-un club ca să îmi plătesc cheltuielile? Nu aveam chef ca rudele mele să îmi afle problemele, puteam să mă descurc şi singur. Printr-o introducţie ciudată, a început să-mi vorbească de fiica lui, Kristin. De curând fusese ziua ei şi chiar o sunasem pentru a o felicita, gest mai rar întâlnit la mine ( şi totuşi, cred că era singura verişoară pe care o plăceam ) . Nu ţineam legătura cu rudele. Neînţelegând ce vrea, i-am zis să treacă la subiect. Asta doar după ce mi-a spus cât de rebelă e fata lui, că s-a transferat fără ştirea lui la o şcoală din alt oraş, la un liceu de arte şi că voia să plece de acasă, să stea singură. După ce mi-a spus de piercingurile ei şi de noul tatuaj ciudat confecţionat, doar după aceasta mi-a zis că se transferase în oraşul meu.
- Mi-e frică, băiete. Cum să o las eu singură, acolo? Cine ştie ce face, aşa de capul ei... Să ştii, deja a împachetat şi a luat bani pe furiş ca să îşi cumpere bilet. A luat şi aprobare de la mine, mi-a falsificat semnătura aşa cum a făcut şi cu transferul. Dacă îţi vine să crezi, ce fată! Şi are doar şaisprezece ani, ce să mă fac eu cu ea? Zi-mi şi tu..
Nu am sugerat nimic, oricum era inevitabil.
- Aşa că.. M-am gândit că poate vrei să îmi dai o mână de ajutor. Desigur, cheltuielile le asigur eu... Şi orice pagube provoacă, le laşi tot pe seama mea. Vreau doar să o iei să stea la tine! Dacă îţi vine să crezi, i-am făcut cadou o maşină ( care nici măcar nu-i place ) şi pe aceea a decis să o ia cu ea. E o prostie condusul de la şaisprezece ani, nici nu prea îi place, dar a decis că e a ei şi o ia cu ea. Mi-e că vrea s-o vândă. Nu aş apela la tine dacă nu ar fi cu adevărat necesar...
Vorbăraia lui fără sens îmi dădea dureri de cap. Îmi venea în minte imaginea lui Roselyn, scena cu o seară în urmă. Şi faţa copilăroasei de Kristin, pe care nu o mai văzusem de o grămadă de ani. Se învârtea totul în mine asemenea unui vârtej. În final, am oftat şi am spus:
- Unchiule, lasă că am eu grijă de ea. O iau de la aeroport luni, nu? Nu-ţi fă griji. Trimite toate cele la adresa mea, şi mă ocup eu de aceasta.
Mi-am luat rămas bun de la el, pe un ton cât mai politicos şi respectuos posibil şi am aruncat telefonul cât colo. Fără a mă mai chinui cu alte probleme ale minţii, am pus capul pe pernă şi m-am afundat într-un somn adânc. Deodată, m-am întrebat dacă Rose o cunoştea pe Kristin, şi dacă nu – ce reacţie o să aibă ea atunci când o să o vadă pe verişoara mea la mine? .... Indiferenţă, probabil.

#34
Hei! capitol nou. Ma bucur!
Mi-a placut nespus! Un amalgam de sentimente. Of! si cand tocmai Eric ii facea o declaratie, Victor l-a intrerupt. Sincer sunt tare indecisa, Victor si Rose sau Eric si Rose. Imi plac ambele variante, nu stiu ce sa aleg. Imi place Victor pentru ca e asa dragalas si scump, ca un caine ascultator. Si Eric desi, nu prea ii suport comportamentul (cum am precizat si in comentariul anterior) e foarte tare. Chiar m-a enervat faptul ca a dato la intoarsa imediat ce Victor a sunat. Asta cred ca e lasitate.
Oricum capitolul a avut actiune din plin, pentru mine. E minunat ca apare un personaj nou si anume verisoara lui Eric, Kristin. Vreau sa vad cum reactioneaza Rose cand o s-o intalneasca pe fata.
Greseli nu ai, naratiunea, descrierea si dialogul mi-au placut ca deobicei.
Sper ca veniti cu un capitol nou cat mai curand! Atat am avut de spus. Bye!:-h

#35
Heeei, buna tuturor =].
Aici este capitolul nou, dar inainte de a-l posta vreau sa va multumesc pentru comentarii si sustinere si pentru ca pur si simplu cititi aceasta poveste.
Va las acum sa va delectati cu acest capitol care sper sa va placa.
Lectura placuta!


[center] Capitolul unsprezece [/center]


Am ieşit din bloc ameţită, cu o durere groaznică de cap, târând bagajele după mine şi aproape împiedicându-mă de treptele de marmură. Nate venise la timp să mă scutească de încărcătură, reuşind cu maestrie să-şi ascundă îngrijorarea, de care eram în mod evident conştientă. Se vedea pe faţa mea că eram terminată psihic, dar prefera să tacă din gură – îi era teamă că voi avea din nou o criză ca cea din seara trecută. Aveam toate motivele din lume pentru a mă simţi astfel.
Unul din ele era faptul că eu, la cinci dimineaţa, oră la care în mod normal aş fi dormit dusă, visând sau... pur şi simplu dormeam, mă urcam în maşina fratelui meu ( un Ford Escape argintiu pe care Nate îl primise acum câteva săptămâni de la părinţii noştrii de ziua sa ). Îşi pusese în cap să petrecem un weekend numai noi doi. Plănuise traseul şi ce vom face în aceste două zile toată săptămâna. Mi-a fost greu să-l refuz. Plus că eram conştientă că aveam nevoie de relaxare şi ceva timp alături de dragul meu frate fără a fi întrerupţi de iubitul meu, regizorul său sau... Eric.
Un alt motiv ar fi faptul că încercam din greu să mă conving că ceea ce se întâmplase seara trecută fusese doar un vis. Un simplu coşmar, ca toate celelalte pe care le-am avut în ultima vreme. Vroiam să cred că Eric nu fusese la noi seara trecută şi că nu profitase de absenţa fratelui mei pentru a-şi bate din nou joc de mine. Că el nu fusese deloc sincer atunci când cele două cuvinte îmi îmbunătăţiseră radical ziua şi că era doar un actor foarte bun şi de aceea îl crezusem şi fusesem gata să-i strig, fără nicio remuşcare şi fără să mă gândesc la consecinţe, că şi eu îl iubeam şi că de fapt am făcut-o din totdeauna doar că mi-a fost mult prea frică s-o recunosc.
-Roselyn, icni Nate. Roselyn, sângerezi!
-Poftim? am tresărit eu atingându-mi instinctiv fruntea şi am putut simţi sub pielea degetelor mele o dungă de câţiva centimetri, dar destul de udă şi lipicioasă. M-am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut zgârietura care sângera uşor. Întotdeauna am urât faptul că aveam pielea atât de sensibilă. Cât de tare mă afectase ceea ce se întâmplase seara trecută de n-am simţit când m-am lovit cu capul de portiera maşinii ? Cu siguranţă foarte tare.
-Am vrut să-ţi deschid eu, dar nu credeam că eşti chiar atât de deprimată încât să ajungi să te loveşti, murmură Nate.
-Oh, mai termină cu asta! i-am aruncat printre dinţi. I se putea întâmplă oricui.
Era enervant. Se îngrijora pentru o prostie, ca deobicei. Ştiu că îi era teamă pentru mine, dar nu eram un magnet pentru necazuri şi ghinioane.
-Şi totuşi ţi s-a întâmplat ţie, spuse ca pentru sine.
Am hotărât să-l ignor şi să mă trântesc în scaunul moale şi cafeniu din dreapta şoferului. Încă mă gândeam la scena de seara trecută. Chiar l-am crezut pe Eric... Era un actor foarte bun, cred că ar fi luat proba aceea. O să-i spun asta cu prima ocazie ca să nu-i dau de bănuit, bineînţeles.
În clipa în care mi-a sunat telefonul şi mi-am dat seama că era Victor, pentru prima oară, toată fiinţa mea a fost de acord cu bucăţica aceea din mine care credea că el nu avea ce să caute în viaţa mea şi că eu doar mă foloseam de acesta. Da, exista o parte în adâncul sufletului meu care nu negase sentimentele faţă de Eric şi care le ţinuse acolo, ascunse de mine şi gândirea mea mult prea ilogică. Le apărase de monstruozitatea faptelor şi deciziilor pe care le luasem în trecut, având grijă să le scoată la iveală la momentul potrivit. Dar se pare că nu era deloc potrivit şi nu cred că trebuie să mai repet de ce.
Reactionasem foarte ciudat când l-am auzit spunându-mi că eram cobaiul său. Imediat ce am auzit zgomotul pe care-l făcuse când trântise uşa de la intrare, am început să râd. Un râs isteric şi foarte nebun. Genul ăla de râs pe care l-ar folosi un geniu malefic în desenele animate la care mă mai uitam din când în când cu Nate, ca să se inspire pentru rolurile de genul pe care le mai avea. Şi plângeam în acelaşi timp. Fratele meu mă găsise aruncând şi lovind de pereţi tot ce-mi cădea în mână. De aceea spuneam că îi era frică de reacţiile mele când eram nervoasă sau în orice pasă proastă. Eram un pericol public, aproape că-i spărsesem capul. Când am realizat ce eram pe cale să fac m-am prăbuşit pur şi simplu pe podeaua rece din cameră mea. Nate îşi înfăşurase braţele în jurul trupului meu şi mă lăsase să-i stric cămaşa cu lacrimile mele fără să mai spună ceva până am adormit. Acum că stau să mă gândesc la toate astea, realizez că m-am purtat exagerat de prostesc.
Nu mi-am dat seama că Nate oprise maşina când am încetat să reflectez asupra celor întâmplate, luându-mi ceva timp să realizez unde ne aflam şi că uşor-uşor cerul căpăta o nuanţă rozalie, iar soarele ieşea sfios dintre nori.
Nate venise să-mi deschidă portiera zâmbindu-mi amuzat şi mă luă de mână cu blândeţe. Trase aer în piept şi păşi către intrarea în cimitirul ce mie îmi dădea fiori încă de mic copil. În mâini ţinea un buchet de frezii violet, florile preferate ale Alessiei, logodnica lui. În timp ce parcurgeam aleea pavată cu piatră naturală ce ducea la mormântul ei, m-am cuibărit la pieptul fratelui meu îngrozită de ceea vedeam. El chicoti vesel şi-şi lipi buzele moi de creştetul meu.
Nu mai fusesem de mult timp la mormântul frumoasei sale iubite aşa că nu ştiam ce era aşa de diferit de Nate se holba îngândurat la acesta.
-E totul în regulă? am întrebat în şoaptă.
Mi-era teamă să vorbesc mai tare şi să-mi aud vocea străbătând cimitirul ca printr-un difuzor. Nate îmi făcu un semn ce ar trebui să însemne că nu era nimic important în timp ce punea florile pe piatra rece a mormântului Alessiei. Am ridicat din umeri şi m-am uitat la poza ei. Pe chipul său palid, încadrat de bucle de culoarea mierii, era întipărit ca întotdeauna zâmbetul ei cald ce emana multă bunătate şi înţelegere. Ochii săi verzi precum smaraldul sclipeau de atâta fericire. Ştiam poza aceea, i-o făcuse chiar Nate în camera lui, când pe atunci fotografiatul era pasiunea sa. Normal că era fericită. Doar îl avea alături pe cel care îl iubea... Nathaniel Hope ştia să facă orice femeie fericită. Fie că-i era iubită, amică, mamă sau soră.
L-am privit cu coada ochiului pe fratele meu vrând să ştiu cum se simte. I-am văzut o lacrimă agăţată de genele sale lungi şi am oftat. De ce se abţinea în preajma mea? Înainte să-l întreb asta, am zărit ceva ciudat la doar câteva morminte depărtare şi am simţit cum inima mi-o ia razna. În cele din urmă m-am convins că nu era nimic care să mă sperie. Era doar o simplă persoană. Am răsuflat uşurată şi m-am apropiat de Nate care prespun că se ruga pentru sufletul Alessiei. Se ridică în picioare şi mă trase înspre el .
-Se pare că nu suntem singurii nebuni de pe aici, zise fixându-l cu privirea pe cel care mă speriase acum câteva minute.
-Mda, l-am văzut şi eu pe tânărul acela, i-am spus. Am impresia că-l cunosc. Dă-mi voie să verific ceva! am zis şi am înaintat pe alee, fără să aştept acordul lui Nate.
Cunoşteam sacoul acela – eu îl cumpărasem – şi părul acela castaniu, în permanenţă ciufulit. Dar cum? Ce ar putea să caute Victor intt-un cimitir la ora asta a dimineţii? Dar dacă mă gândesc mai bine, nu mi-a spus niciodată mai multe despre mama lui, înafara faptului că murise la naşterea sa.
Eram la câţiva centimetri de el. Era cu spatele la mine şi privea cerul ţinând în mână un buchet imens de trandafiri albi. Mi-am coborât privirea asupra mormântului din faţa lui şi am constatat cu stupoare că era cel mai frumos monument pe care-l văzusem. În întregime din marmură, inscripţionat cu mesaje foarte frumoase probabil de la rudele sale şi soţul său, domnul Archibald.
Am făcut un pas spre el vrând să mă apropii, dar tonul şi vocea lui caldă şi melodioasă mă făcuseră să mă opresc:
-Mamă, e prima oară când vin aici. Ştiu bine că nu merit nici măcar să-mi asculţi cuvintele de acolo de unde eşti tu, având în vedere că după ce ţi-ai dat viaţa pentru mine, eu nu am păşit niciodată în faţa ta. Dar crede-mă, gestul tău mi-a făcut viaţa imposibilă! Ai făcut-o din iubire, ştiu, dragostea pentru propriul tău copil. Dar, mamă, tu chiar nu erai conştientă de reacţiile lui? Nu ştiai că mă va urî tot restul vieţii pentru că te-am răpit de lângă el?
Durerea şi regretul din vocea sa erau atât de evidente, iar pe mine mă sfâşiau pur şi simplu. Nu suportam să-l văd în starea asta. Chinul prin care trecea el zi de zi, eu îl simţeam mult mai accentuat, iar rănile mai profunde şi mai adânci. Nu pot să zic că nu înţeleg de ce, dar ştiu sigur că nu vroiam să confirm motivul.
Continuă pe acelaşi ton calm şi dulce, dar îi puteam simţi lacrimile înţepându-i uşor corneea:
-Şi încerc să-l mulţumesc, să mă apropii de el. Şi mă ţine pur şi simplu la distanţă. Iar ea, fiinţa aceea atât de minunată care mi-a schimbat viaţa, încearcă din răsputeri să mă ajute. Nu o spune şi nu-mi arată, dar am ajuns să-i cunosc toate expresiile şi felul în care se comportă şi realizez pe loc ce are de gând să facă.
Făcu o pauză scurtă ca să-şi şteargă lacrimile şi râse uşor. Continuă:
-Roselyn e minunată, mamă! Ai adora-o poate la fel de mult ca şi mine. Când o priveşti pare atât de fragilă şi îţi dă impresia că s-ar frânge la o atingere mai dură, dar de fapt e atât de puternică. Are o tărie de caracter nemaipomenită şi un orgoliu pe care şi-l apără cu înverşunare. E unică prin felul ei de a fi şi are un zâmbet minunat, deşi încolţeşte atât de rar pe chipul său perfect. O iubesc pentru ceea ce este, pentru că e raza mea de soare, pentru că mă înnebuneşte prin simpla ei prezentă. Cinci minute petrecute cu ea şi mă pot considera amnezic.
Începuse să râdă, deşi îi vedeam lacrimile strălucindu-i pe obrajii palizi. Îşi trecuse mâna prin păr – gest ce semnifica nesiguranţa. Nu cred că mai avea de gând să continue, dar nu l-aş fi lăsat oricum să o facă. Cuvintele lui mă ardeau prea tare. Spunea numai minciuni! Ştiam că îl răneam mai mult decât oricine şi sigur o ştia şi el, dar de ce nu recunoştea? Trebuia să fac ceva... Cu siguranţă să mă prăbuşesc pe cimentul rece şi să încep să plâng nu era cea mai minunată ideea. Eram aşa o inutilă. L-am văzut tresărind, întorcăndu-şi capul şi aruncându-se la propriu lângă mine.
-Doamne, Dumnezeule! Roselyn, ce faci aici? Ce-i cu tine? De ce plângi, iubita mea?
Nu mai avea timp să fie surprins. Faptul că eram nefericită îl durea la fel de tare cât mă durea pe mine suferinţa lui. Şi uram asta. Eu eram fericită; aveam o familie care mă iubea nespus de mult, dar el era singur şi cu toate astea, se-ntrista numai la gândul că eu sunt nefericită.
-Nu te merit! Deloc, strigam printre suspine, lovindu-mă uşor cu capul de pieptul lui. Eşti prea bun pentru mine, Victor Archibald!
El îmi luă faţa în mâini şi spuse neliniştit:
-Ce tot spui acolo, Roselyn?
-Tot ce i-ai spus mamei tale sunt numai minciuni, Victor! Când te-am făcut eu ultima oară pe deplin fericit?
Se holbă la mine câteva minute, cu o expresie de uimire pe chip, apoi începu să râdă.
-Prostuţo, continuă sărutându-mi fruntea, preţuiesc fiecare secundă pe care o petrecem împreună. Simpla ta prezentă mă face fericit. Chiar dacă eşti nervoasă sau supărată şi eşti hotărâtă să-i razi pe toţi de pe faţa Pământului, ştiu că tot în mine vei găsi liniştea, dragostea şi serenitatea de care ai nevoie. Ştiu că eu sunt singurul care te-ar putea scoate din orice pasă proastă şi eu sunt cel care te va salva înainte să cazi pradă sentimentelor tale. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, ultima oară când m-ai făcut fericit a fost chiar acum, n-ai să înţelegi de ce.
-Te iubesc, am murmurat relaxându-mă în braţele sale.
-Eu te iubesc şi mai tare, şopti el plimbându-şi mâinile prin părul meu.
Când Nate ne găsise pe amândoi îmbrăţişaţi şi privind absenţi cerul în faţa mormântului Delilahei Evelyn Archibald, începuse să radă. Victor fusese puţin stânjenit, dar eu eram indignată. Alt moment nu-şi găsea să apară. Când l-am întrebat de ce râdea, mi-a spus “Cum de cimitirul nu te mai îngrozeşte acum?”Adevărul e că până să vină el nu realizasem că eu şi Victor ne îmbrăţişam într-un... cimitir. Printre morţi. M-am cuibărit mai tare la pieptul lui Victor care începuse şi el să radă, nevenindu-i să creadă că mie, la şaptişpe ani, încă îmi era frică de cimitire.
După ce Nate şi Victor au mai schimbat câteva vorbe, fratele meu a decis că ar fi momentul să plecăm înainte să se aglomereze oraşul. Mi-am luat la revedere de la iubitul meu cum numai eu ştiam s-o fac, am urcat în maşină şi după ce l-a asigurat că va avea grijă de mine, Nate porni maşina şi o luă la goană pe şosea, de parcă poliţia era pe urmele noastre.
Prima oară ne-am oprit la un restaurant să luăm micul dejun. De data asta nu mai fusese nevoie să se roage de mine. Nu mâncasem seara trecută şi stomacul meu protestase tot drumul pe care l-am parcurs cu maşina.
După aceea, pentru că prima zi era dedicată culturii, am oprit pe la câteva muzee de unde mi-am luat câteva suveniruri drăguţe. Le-am luat câte ceva şi lui Victor, Bridget şi colegilor mei, în timp ce Nate luase suveniruri pentru toată trupa de actori fiindcă ei îl ajutaseră cu traseul şi le era dator.
Apoi a ţinut morţiş să ne oprim la unul din teatrele de pe Broadway pentru că se juca o piesă spectaculoasă ( după părerea lui ), scrisă de unul din dramaturgii pe care el îi admiră mai mult decât orice, Albert Ramsdell Gurney. Numele piesei era Sylvia şi a fost chiar o fascinantă reuşită – era o piesă contemporană despre drama uni triunghi amoros atipic. Drăguţ. Chiar mi-a plăcut. Era ceva diferit faţă de cele în care juca Nate, dar bănuiesc că de-aia era şi jucată pe Broadway.
Seara ne prinsese prin Brooklyn. Am oprit la cel mai apropiat hotel şi am căzut de acord să comandăm nişte pizza şi să ne ocupăm de ceea ce numeam noi “terapia prin dulciuri şi ingheţată”. Asta până am adormit amândoi extenuaţi pe canapeaua mare de catifea, cu televizorul şi toate luminile aprinse.
A doua zi ne trezisem în sfârşit la o oră normală. Până când el a mai făcut curat prin cameră în urma dezastrului de seara trecută, eu mi-am verificat mail-urile ( aşteptam ceva important de la mama ) şi am vorbit puţin cu Victor. Mi-a spus că se plictiseşte de minune şi că tot ce i-a rămas de făcut era o vizită la bunicii din partea mamei sale. Mi-am adus aminte de ultima noastră vizită la bătrâneii aceia atât de drăguţi. Deşi prima oară credeam că sunt cine ştie ce snobi cu preferinţe infinite, mi-am dat seama că nu e prea bine să judec cărţile după copertă şi că bunicii lui, în ciuda faptului că erau extrem de bogaţi, erau nişte oameni normali, darnici, binevoitori şi foarte nostimi.
Mă primisesera cu prăjiturele făcute în casă chiar de doamna Rhodes, bunica lui, şi un pahar mare cu lapte. Domnul Rhodes, ştiind că eram o împătimită a literaturii franţuzeşti, mi-a arătat bibliotecă sa ce conţinea sute de cărţi scrise de autori francezi. Stătusem acolo destul de mult, pierzând amândoi noţiunea timpului, datorită povestirilor din tinereţe ai domnilor Rhodes. Astfel am aflat că dintr-o familie de oameni politici s-a născut o mare artistă; Delilah Evelyn Rhodes, Archibald după căsătorie, fusese una din balerinele cu care se mândrea America până la moartea ei şi chiar şi după. M-am simţit atât de prost când doamna Rhodes îmi spusese cu lacrimi în ochi că semănăm atât de mult cu fiica sa, mama lui Victor, exceptând culoarea părului. Gândul meu zburase imediat la el ştiind că era cu neputinţă să mă privească şi să nu-şi amintească de mama sa care murise. Dar în drum spre casă mă asigurase că totul era în regulă şi că asemănarea mea cu mama lui nu-l deranja prea mult.
Ziua aceasta trecuse parcă mai repede. Poate pentru că era ziua dedicată distracţiei? Probabil. După ce luasem micul dejun în reastaurantul hotelului, Nate mă târâse prin vreo trei parcuri de distracţie din care am crezut că nu voi ieşi în viaţă. Iar dacă totuşi rămâneam în viaţă sigur ieşeam cu diabet sau mai ştiu eu ce boală aş putea face de la atâtea dulciuri şi prea multă distracţie şi adrenalină.
Tocmai părăsisem cascada Niagara şi mai aveam cam o oră până acasă, când Nate oprise brusc maşina. Frânase atâta de tare încât capul meu se lovi de bordul maşinii.
-Nathaniel Hope, ţi s-a urât cu viaţa? am zis printre dinţi, masându-mi fruntea în speranţa că nu se va înălţa de acolo un cucui de toată frumuseţea.
-Nu, doar că m-a fulgerat o idee genială!
-Mda. Credeam că numai în casă îţi vine ideile astea geniale şi e nevoie să scot totul din priză, am zis dându-mi ochii peste cap. Deci, uimeşte-mă!
-Roselyn Lorinda Hope, pentru că văd că îţi face plăcere să foloseşti numele întreg al oamenilor, ai şaptişpe ani, o superbă maşină în garaj şi tu nu ştii să conduci! Şi, fără să mai aud vreun cuvânt, te voi învăţa să faci asta fiindcă nu-mi păsa ce crezi – motivul ăla e nebunie curată! Haide, fă-mi măcar bucuria asta...
Am oftat prelung. Ştiam amândoi de ce nu vroiam să învăţ, nu înţeleg de ce insista asupra acestui subiect. Se mai oferise şi înainte ( de foarte multe ori ) să mă înveţe să conduc în caz că nu aveam încredere în profesori, dar şi atunci îi spusesem că nu vreau.
Nu vroiam pentru că nici Eric nu vroia aşa ceva. Când eram mici, ne făcusem multe promisiuni unul altuia, pe care din câte văd fiecare le respecta, deşi nu mai eram prieteni. Poate pentru că fiecare promisiune încălcată însemna să ne pătam tot mai mult onoarea. Probabil de-asta îşi respecta el promisiunile. Dar, eu în ciuda a ceea ce s-a întâmplat între noi, le-am respectat întotdeauna pentru că mereu am sperat să redevenim prieteni.
Mi-aduc aminte fiecare detaliu al acelei promisiuni. Părinţii lui tocmai fuseseră înmormântaţi, iar el aşteptase liniştit să plece toţi. Când rămăseserăm numai noi doi, m-a tras brusc de mână şi m-a pus să-i jur că nu voi conduce niciodată în viaţa mea o maşină. Nu vroia să mă piardă şi pe mine aşa cum i-a pierdut pe părinţii săi. Era un copil atunci. Nu ştia că existau atâtea modalităţi de a-ţi pierde viaţa, cum ar fi consumul excesiv de droguri...
Mi-am scuturat capul şi i-am spus lui Nate că decizia mea nu poate fi schimbată şi să nu mai încerce s-o schimbe că nu va reuşi. A bombănit ceva ininteligibil după care a pornit maşina morocănos, luând-o spre drumul spre casă. Am ridicat din umeri şi m-am aplecat să dau drumul la CD player. O melodie lentă pe care o cunoşteam destul de bine, dar al cărei nume nu mă prea chinuiam să mi-l amintesc, începuse şi eu mi-am cufundat capul în scaunul moale şi cafeniu. Mi-am închis ochii şi m-am lăsat pradă somnolenţei ce-mi dominase corpul.

#36
Oh Doamne! :3
Iubesc modul vostru de a descrie sentimentele. Imi place tare mult de Roselyn, se aseamana foarte mult cu mine. Orgolioasa, incapatanata, si imi place ca i-ati conturat tare bine personalitatea.
Victor e dulce, dar nu stiu de ce [poate sunt eu ciudata:))], dar Eric e de-a dreptul adorbail. Modul in care se razbuna pe ea e crud, si desi o iubeste, si as putea spune ca e dependent de ea, o raneste. As zice ca e sadic, zambeste cand Roselyn e disperata.
Bridget pe de alta parte, as putea spune ca imi e mila de ea, de faptul ca nu isi poate da seama ca, daca Eric ar avea-o pe Roselyn, ea ar fi nula, adica nu-si poate da seama ca desi Eric ii spune ca o iubeste enorm, nu e asa.
But, whatever, trebuie sa recunosc ca le-ati cladit minunat personalitatile fiecarui personaj, si pe mine una m-ati facut sa trec printr-o multime de stari.
Descrierea e extraordinara, dupa parerea mea nu exista niciodata prea multa descriere. [Bine, aproape niciodata:))].
Actiunea nu e grabita deloc, iar dialogul e pur si simplu capitvant.
Imi place ca totul e asa de complicat, si ca orgoliul celor doi e nemarginit sa zic asa.
Cherie, cred ca este prima lucrare scrisa [si] de tine pe care o citesc si pot spune ca imi place enorm, nu am nici-o obiectie.
Iar tie Teh, ti-am citit aproape tot ce ai postat pe site, si chiar te descurci. Esti pur si simplu minunata, si iti multumesc pentru asta ;;).

P.S. Teh, astept nextuu` si spor la scris fetelor. Ja! >:D<

#37
Parcă au trecut secole de când nu am mai fost pe la acest fic , dar în seara asta am reuşit să recuperez toate capitolele pierdute (şcoala e de vină ). Voi scrie o părere generală despre toate , la ora asta nu cred că sunt în stare de mai mult .
Ţin să precizez că mă încânta idee de a prezenta câteva gânduri ale personajului înainte începerea capitolului până acum mi-a plăcut mult .
Relaţia dintre Eric şi Rose nu par să se îmbunătăţească , îşi urmeaza cursul , reuşind chiar să se înrăutăţească , lucru care nu prea îmi surâde . Momentul crucial a fost când Eric i-a mărturisit din nou că o iubeşte , în acea clipă povestea părea să aibă un final fericit . Dar apelul lui Victor şi orgoliul lui Eric au stricat totul . Mă cam deranjează atitudinea şi comportamentul lui din ultima perioadă , a devenit mai arogant şi Rose a suferit iar din cauza lui . Mi-a plăcut comparaţia lui Eric cu Dor . Am citit ,, Invitaţie la vals " şi am adorat acea carte care s-a menţinut în topul meu . Şi are dreptate : este la fel de orgolios ca Petrican şi se comportă la fel . Dor a vrut să o facă pe Micaela să realizeze ce a pierdut în momentul în care relaţia lor s-a sfârşit relaţia lor . Orgoliul celor doi , dar şi dragostea lor au dus la finalul tragic .
Sper că povestea voastră să nu se termine aşa şi cei doi să fie fericiţi într-un târziu .
Victor este genul de persoana în care poţi avea încredere şi care ştii că îţi va fi mereu alături . Rose găseşte lângă el siguranţă şi înţelegere , de asta l-a ales şi nu a renunţat la el . Pe Eric îl iubeşte , dar relaţia se degradează tot mai mult pe zi ce trece . Mă întreb ce se va întâmpla după ce apare şi verişoara lui prin peisaj . Lucrurile pot deveni interesante .
Nu cred că mai are rost să menţionez despre descrierea sentimentelor personajelor care mi-a plăcut foarte mult
Cam atât ! Aştept următorul capitol si baftă la scris !

#38
Buuună D: mulțumim de comentarii și de faptul că citiți... sper să continuați să o faceți. Nu sunt cine știe ce extraordinar de mulțumită de acest capitol, dar sper să vă placă măcar vouă ; )) . Apare și verișoara lui Eric, bineînțeles, acum este micuța micuța ei intrare : )) ( știu eu la ce mă refer... ) ..

Lectură plăcută! >:d<

Capitolul 12

Încerci să te schimbi, să fi altul – sau doar să devii mai superior, să atingi cote mai înalte... Să poţi aspira la mai mult, mai mult... Şi pentru ce? Toate lucrurile se fac cu un anumit scop; mijloacele preced întotdeauna o cauză. Cât despre mine? Aveam şi eu cauza mea. Tot ceea ce făceam, tot ceea ce fac este pentru ea, sau s-ar putea spune: din pricina acesteia.
Pentru ca ea să îmi ofere un zâmbet, aş fi în stare de orice, fără să exagerez; chiar şi dacă trebuie să o fac să se uite la mine, fie doar şi o singură secundă... pentru a-mi satisface nevoia nebună de a ştii că mă remarcă, măcar o clipă.... Da, chiar dacă asta înseamnă să o tachinez, să ne ciondănim, chiar să ne certăm – poate şi să ajungă să mă urască! ( dacă nu o face deja ) dar, atâta vreme cât ştiu că este conştientă de mine, de existenţa mea... atunci pot sta, măcar un moment, liniştit.
Nu fericit; asta nu cred că mi-a fost scris mie.

*

Desigur, după întâmplarea aceea nefastă, nu aş mai fi putut fi calm. Trebuia să sune idiotul ăla de Victor, tocmai în momentul în care... În care, ce eram pe cale să înfăptuiesc? Eram gata să mă fac iar de râs, să mă respingă şi totul să fie extraordinar. Uau, nu mi-a ajuns o dată? Caut suferinţa, de parcă ea nu m-a găsit deja! Poate că ar trebui să îi mulţumesc „cavalerului” pentru acest gest. Atunci, de ce inima mea o ia razna şi aş vrea să îi trag pumni doar când îi aud numele? Poate că aş fi vrut totuşi să mai fiu respins odată! Şi dacă... Dacă totul se schimbase, dacă avea alt răspuns? Oricum n-am să-l aflu!
Trezeşte-te, Eric! Am înnebunit de tot din cauza ei. Nu mă mai pot controla; parcă nu mai sunt eu. Mă enervez aşa de uşor când vine vorba de lucrurile ce nu îmi convin ... Când este şi ea implicată. Şi aceasta, cel mai probabil, mă detestă; sau doar nu mă suportă ( cine ştie! ). După câte au fost între noi, altfel nu se poate întâmpla. Nu e vina mea, dar dacă o spun aşa, poate că nu e nici vina sa. Căci sentimentele nu le poţi controla, îmi este greu să realizez asta.
Dacă nu mă iubea, ce puteam să îi fac eu? Ce drept am avut să reacţionez aşa? Nu mă înţeleg, poate că derilez... Nu ar fi prima dată, de când nu mai sunt prieten cu ea – m-am schimbat prea tare. Îmi este dor de calmitatea din acea vreme....
Victor, Victor, Victor. Doar acel idiot este de vină în toată treaba asta. Dacă el nu ar exista, lucrurile ar sta altfel. Aş putea fi pe lângă Roselyn, chiar şi ca „frate”, dacă altfel nu s-ar putea. Şi atunci... Nu mai visa; dacă nu era Victor, era altul! Îmi şopteşte conştiinţa contrariată şi totodată îndurerată, nu poate suporta să mă vadă atât de fraier.
Am decis, astă seară nu mă mai gândesc deloc la roşcată!

La club era mare agitaţie, veniseră o grămadă de persoane şi de abia aveai loc să te mişti, dar să respiri? Toate locurile fuseseră rezervate, şi mai erau şi persoane care veniseră să stea doar la bar, unii pe ringul de dans, era o agitaţie groaznică. Iar eu aveam de lucru, aşa îmi puteam menţine mintea extraordinar de ocupată. Fără nervi şi destul de liniştit, am reuşit să trec şi prin această noapte. Chiar şi cu toate bileţelele pe care le primeam, ba cu numere – ba cuvinte stupide cu declaraţii la fel de idioate.... În final am primit un bacşiş destul de mare, puteam fi mulţumit cu ceea ce căpătasem, plus salariul pe care îl primeam săptămânal – mda, mă puteam descurca!
Nu observasem nici cât de obosit sunt şi nici cât de târziu e, decât atunci când din local a ieşit şi ultimul client. Era în jur de cinci dimineaţa şi ochii mei începeau să se închidă. Am fost să mă schimb de costumaşul meu de chelner; pardon, barman şi mi-am luat tălpăşiţa.
- Bună treabă, Eyed, băiete! Du-te şi dormi, se vede că ai nevoie!
Mi-a strigat proprietarul înainte să plec iar eu am încuviinţat, nu aveam chef de discuţii.
Bătea uşor vântul şi, spre surprinderea mea, chiar am fost încâtat de uşoara briză ce mi-a scuturat hainele şi părul. Am mărit pasul, nevrând să rămân prea mult pe drumuri, aveam o grămadă de făcut pentru a doua zi. De fapt, pentru azi, căci era deja dimineaţă. Aveam să dorm câteva ore, după care să merg la liceu pentru un test important pe care îl aveam, după care să o iau pe Kristin de la aeroport.... Venise şi luni, în sfârşit! Urma să fac pe dădaca, nu că nu aş fi aşteptat.. Avea să fie minunat.
Am traversat parcul şi curând m-am aflat în faţa clădirii în care locuiam. Am răsuflat uşurat, cred că se apropia de cinci şi jumătate ( bine că vecinii mei nu se trezeau aşa de devreme!). Nu mai vedeam nimic în jurul meu, pur şi simplu îmi fixasem atenţia asupra unui singur lucru, anume: intrat în bloc, urcat cu liftul, găsirea apartamentului, trântirea în pat! Proces greu dar sigur; aşa că am mărit iar pasul, şi tocmai când voiam să intru, mi-am auzit numele striat.
Greu de crezut dar am tresărit, apoi am tras un zâmbet a-ntâia şi m-am întors, recunoscând vocea.
- Aolo, Nate, prietene – ce dracu faci la ora asta? Repetiţiile alea pentru teatru te omoară?
Era lângă maşină, încercând să scoată ceva din portbagaj. Uşile din faţă erau deschise şi am zărit-o acolo şi pe Rose. Doamne, cât de frumoasă era când dormea. Avea capul lipit de spatele scaunului şi părea atât de dulce, ca un înger. Iar eu un prost pentru tot ceea ce credeam; însă – cum puteam altfel? Să nu tânjesc la buzele acelea roşii, aşa de frumoase şi pline, stând acolo nemişcate şi cerându-mi să mă apropii? Şi aş fi continuat să o admir cu fiecare trăsătură pe care o avea, dacă nu vorbea fratele ei.
- Teatru? Oh, Eric! Ce memorie ai şi tu, tocmai am venit din mica mea excursie cu Roselyn. Am mai întârziat puţin şi sunt frânt, de la atâta condus! Da’ tu ce cauţi afară la ora asta?
Se vedea din tonul lui că este obosit şi avea şi faţa într-un asemenea mod că nu puteai să nu îţi zici: omul ăsta are o viaţă grea. Aproape că mi-a venit să râd, era aşa de uşor de citit, amicul meu. Şi uitasem complet de excursia lui! Avusesem, se vede, altele pe cap... Cu coada ochiului m-am uitat spre roşcată, dar am schimbat direcţia rapid pentru a nu-l lăsa pe celălalt să observe.
Şi, bum! Ce să îi spun? Acum mi-am dat seama de ceea ce m-a întrebat. Nu pot, desigur, să îi dezvălui cu adevărat unde am fost şi de ce nu am dormit până acum...
- Eu? Nu puteam dormi aşa că am ieşit la o plimbărică, şi acu’ mi-a venit somnul aşa că mergeam să mă odihnesc. Lasă-mă să te ajut!
Doritor să schimb subiectul şi să nu îi dau ocazia să citească prin mine, să vadă cât de frumos am minţit, m-am apropiat de el. Eu nu eram un actor, asemenea lui, aşa că nu mă puteam preface extraordinar de bine; deşi, uneori poate că sunt expert. Folosisem un ton uşor preocupat pentru persoana mea dar totodată detaşat, ca să nu vadă că eu chiar sunt îngrijorat pentru ceva.
- Oh, lasă! Mă descurc cu astea, dar nu ştiu ce să mă fac cu micuţa asta – a adormit şi mi-e aşa o ciudă s-o trezesc!
Am zâmbit amândoi, evitând să râdem pentru a nu provoca prea mult zgomot. Ştiam că şi el şi-a amintit de unele lucruri din trecut, ce şi mie îmi trecuseră acum prin minte. Când eram mai mici, Rose adormea adesea după ce ne jucam. Într-o zi eram cu Nate, nu mai ştiu locul, şi eram cu mai multe persoane. Rose s-a aşezat pe un fotoliu şi a adormit buştean, iar eu am vrut să o trezesc – dar nu am avut nici un succes. Am ţipat, am tras de ea- nimic. Şi atunci m-am pus lângă ea, de ciudă că doarme şi eu nu, şi m-am culcat acolo.... Nu suportam să facă ceva fără mine. Ştiu doar că Nate ne-a trezit într-un târziu.
Eram gata să propun ceva, dar m-am abţinut. Nu voiam să par chiar atât de obsedat şi chiar atunci, amicul meu mi-a citit gândurile şi a vorbit.
- Nu te deranjează dac-o cari tu pe Roselyn în apartament?
Mi-a aruncat cheile, şi zâmbind foarte larg, m-a îndemnat să fac ceea ce mi-a cerut. Deşi era o întrebare, nu aştepta un răspuns. Iar eu am surâs, neştiind cum să reacţionez altfel. Apropiindu-mă de maşină, mi-am strecurat braţele pe sub trupul ei.
Nu trebuia să îmi ceară asta. Nu ştia în ce mă bagă! De ce vrea el să îmi răscolească iar toate acele amintiri? Să îmi reînvie iar şi iar dragostea pe care o port pentru această fiinţă? Având-o aşa aproape de mine, simţindu-i căldura trupului şi respiraţia... Cum mă pot abţine să nu o mănânc? Oare cum? Inima mea a început să bată nebuneşte, trupul meu să reacţioneze ciudat... Eram rece şi totodată prea fierbinte pentru a mă mai putea controla. Simţeam că ard, iar ea era acolo în braţele mele, fără să ştie nimic! Îl ştiam pe Nate aproape, aşa că nu făceam niciun gest.... de ce mă supunea unei asemenea torturi?
Am vrut să intru în lift, dar brusc mi-a venit o idee grozavă... să prelungesc drumul. Aşa că am luat-o pe scări şi o strângeam şi mai aproape de mine.
Mirosul părului ei, a pielii sale... Toată fiinţa ei mă cuprindea, intra în mine şi era imposibil să o mai scot afară.
Nu! Nu putea fi un înger.... Nu putea, la cât de tare îmi vâjâia capul când era lângă mine, la cum tremuram de dorinţa de a o ţine şi mai strâns, mai aproape... Ar trebui să fie ilegal! Ea ar trebui să fie ilegală! Ca şi dragostea ce i-o port....
S-a mişcat uşor iar eu am tresărit, zâmbind iar. A mormăit ceva indescifrabil şi eu mi-am dorit instantaneu să ştiu ceea ce a spus; să înţeleg ceea ce a şoptit. Inconştient de gestul meu, am întrebat:
- Ce?
Însă uşor, pe un ton scăzut şi blând. S-a mai mişcat puţin în braţele mele apoi şi-a cuibărit mâinile în pieptul meu, de parcă ar fi ştiut că cineva o cară astfel. Am oftat. Dormea prea adânc, cine ştie ce îi perturba mintea.... ce vise avea. Cu Victor, probabil. Ce naiv eram! Eu o iubeam atât şi o admiram, adoram, în timp ce dormea... şi aceasta se gândea la altul! Şi atunci? De ce eu îmi doream în continuare să o sărut, să o ating, să o ţin lângă mine?
Ajuns în apartament am aşezat-o pe pat, în camera ei. L-am auzit şi pe Nate intrând şi lăsând o geantă jos. M-am apropiat de roşcată şi m-am aplecat spre ea, învelind-o. Astfel, am mai privit-o preţ de câteva secunde îndelungate...
Ce mi-ai făcut?
Buzele mele nu s-au putut abţine, dar creierul meu era conştient de prezenţa lui Nate, aşa că am sărutat-o pe frunte, ca un prieten....

*

Am crezut că nu voi mai putea dormi, dar odată ce m-am pus în aşternuturi, am aţipit – extenuat de-a binelea după atâta muncă! Când m-am trezit era ora nouă şi un pic; ceasul sunase de vreo trei ori înainte să mă ridic din pat. Am făcut un duş aproape rapid şi mi-am îmbrăcat uniforma, proces extraordinar de lent. După care am dat fuga la liceu, pentru a da testul ăla ( la care nu învăţasem nimic, dar la care urma să iau notă maximă ).
Când am ajuns în clasă, am dat de o surpriză foarte neplăcută. Eu, trântind uşa ca de obicei, am dat nas în nas cu una din colegele mele. O tipă destul de înaltă şi brunetă, care încerca mereu să mă sfideze.
- Eric, păpuşel, dă-mi şi mie un wiskey, te rog!
A început să râdă cu subânţeles iar eu am zâmbit, uşor enervat de gestul ei stupid şi negândit. De acolo a plecat un mare zvon, „ Eric lucrează într-un club de noapte ca barman!” Iar eu nu puteam fi mai fericit de atât, să ştie toată lumea ce fac. Testul l-am terminat în douăzeci de minute, după care am plecat pe jumătate furios. Colegă idioată şi totodată proastă, nu e de mirare că se vorbeşte urât despre sexul feminin! Speciile ca şi Lili le strică toată poziţia.
Nu trebuia să mă impacientez, tot avea să se afle , odată şi odată! Nu voiam, desigur, ca acest fapt să circule şi mai departe... Prin alte clase, la alte persoane. Ca de exemplu, Roselyn şi Victor. Ar fi fost minunat să afle dragul meu rival că eu, Eric Eyed, lucrez ca barman pe când el.. Hmm, stă pe picior mare datorită tatălui său extraordinar de bogat. Mda, oamenii ca mine trebuie să îşi câştige singuri existenţa. Rose probabil nu m-ar considera inferior, mai degrabă i-ar fi milă de mine.... Şi eu nu voiam asta, desigur!
Toate acestea le gândeam în drum spre aeroport, pentru că luasem un taxiu. Nici nu am realizat când am ajuns; am coborât rapid şi i-am zis să mă aştepte, căci nu stăteam mult.
Am început să o caut cu privirea pe draga mea verişoară, în speranţa că o voi recunoaşte. Trecuse o grămadă de vreme de când ne întâlniserăm ultima dată şi mă aşteptam, desigur, să fie cu mult mai schimbată. După câteva ronduri traversate doar cu ajutorul ochilor, am zărit o tânără brunetă. Am început să mă apropi, ştiam că este ea. Din profil era inconfundabilă. Părul negru , filat până pe la umeri ( cu breton ), ochii verzi, deşi nu foarte înaltă, nu putea fi considerată nici scundă, şi mai ales... Privirea arogantă. Desigur, ea era. Purta ochelari de soare cu ramă rotundă, îşi luase o poziţie demnă de o prinţesă şi aştepta. Aveam de lucru. . . M-am aflat curând în spatele ei, iar ea nici măcar nu observase că sunt acolo. Avea o cască în urechea dreaptă, probabil asculta muzică. Am zâmbit, nici eu nu ştiu de ce şi i-am strigat la ureche :
- Bau!
A tresărit instantaneu şi asta m-a făcut să râd. Imediat ce s-a întors spre mine, expresia feţei i s-a schimbat şi în locul acelei feţe acre, s-a aşternut un zâmbet binevoitor, extraordinar de vesel.
- Eric!
A exclamat inutil iar eu mi-am aşezat o mână în capul ei, ciufulindu-i părul şi provocând-o să strâmbe din nas – fapt ce s-a întâmplat. Nu ştiu de ce, dar brusc m-a năpădit un fel de fericire absurdă, eram fericit pentru simplul fapt că o vedeam . . Cred că îmi fusese mai dor decât credeam de rudele mele; sau doar de ea.
- Kristin.
Am aprobat-o, altceva mai bun nu găsisem. Aceasta nu a aşteptat altceva şi mi-a sărit în braţe, strângându-mă până la refuz. Recunosc, era dificil să respir cu ea agăţată astfel de mine. Şi totuşi, sufletul meu era liniştit acum, inima mea bătea ceva mai tare, poate din cauza acestei revederi. Am alintat-o puţin şi am sărutat-o pe obraz.
- Ia te uită! Încă trăieşti! Trebuia să te ating ca să îmi dau seama... Mi-a fost aşa un dor de tine!
Avea ea o grămadă de defecte, dar nu minţea. Şi în plus, era aşa adorabilă câteodată. Cred că fusesem răutăcios atunci când insinuasem faza cu dădăcitul. Eh, ia te uită... O cantitate ciudată de regret mi-a împuiat capul, poate şi altceva. Am încercat să dau acest sentiment afară, dar nu se putea. Conştiinţa mea avea probleme, trebuia să o duc la un control. Mă molestează prea des în ultima perioadă.
- Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre tine, ia uite cât te-ai făcut; într-o zi o să uiţi şi că suntem rude!
Aveam un ton contrariat şi totodată glumeţ, ca şi al ei. Bineînţeles, amândoi am zâmbit şi aceasta mi-a prins mâna într-a sa.
- Bagajele vin mai târziu, a aranjat papa. Îmi trimite şi maşina ( nu am vrut să i-o las pe mână! ) chiar dacă mie nu prea-mi place să conduc... Sper că nu e prea mare deranjul şi, dacă este, va trebui să mă suporţi!
Draga de ea. Absolut neschimbată. Cred că acum ştiu de ce am insinuat faza cu dădăcitul... Am mers până la taxiul ce mă aştepta şi aceasta s-a strâmbat.
- Taxi?
Am râs. Oh, da. Domnişoara „Fiţe” era chiar mai fiţoasă acum decât era acum câţiva ani. Nu este nicio problemă în asta, o să o dezvăţ eu.
- Îmi cer scuze că nu am venit cu limuzina, Prinţesă. Unii din noi nu sunt de viţă- nobilă, ca dumneavoastră! Va trebui să acceptaţi acest gest umil.
Folosisem vocea uşor supărată şi plină de dispreţ; nu că ar fi fost ceva voluntar, mă deranjau lucrurile de acest gen. Dacă nu îi convenea ceva, avea să înghită tot până la urmă. Nu aveam de gând să o menajez, a vrut să vină să locuiască aici, ei bine – atunci să suporte consecinţele. Ea mi-a zâmbit sincer şi mi-a replicat, aproape sec.
- Ce vrei? Amintiri neplăcute! Scuze de reacţie, am avut alt motiv! Desigur, doar nu era să mergem pe jos ( nu ştiu la ce m-am gândit! ) .
Fără să mai bage alte introduceri şi pentru a-şi feri privirea de a mea, a intrat în maşină trăgându-mă după ea.
Lăsasem liniştea să se aşterne între noi, de parcă am fi fost certaţi. Dându-şi seama de asta, la fel ca şi mine, Kristin a început o altă conversaţie.
- Dar tu de ce ai faţa asta? Prea multe chefuri, să pricep? Te ţii bine, vărule!
A râs aproape forţat şi eu i-am ciufulit iar părul, irezistibil gestul.
- Iubito, nu e asta. Mi-am luat un serviciu de noapte, ce vrei! Nu prea mai dorm aÅŸa mult.
S-a uitat stupefiată la mine. Câteva secunde nici nu s-a mişcat. Oare pentru ceea ce am zis? Sau din cauza tonului? Mi-a venit să râd instantaneu, din tot sufletul. Parcă îmi tremura şi trupul şi inima, şi tot - doar de o fericire absurdă. Dacă nu aş fi fost aşa de obosit, probabil aş fi fost şi mai entuziasmat ( şi dacă nu mi s-ar fi întâmplat atâtea în ultima vreme ! ).
- Aolo, Eric! Nu trebuie să îţi vinzi trupul pentru bani, ştii!
Era atât de îngrijorată, pe faţa ei se aşternuse o grijă până la absurd şi se putea deduce din tonul ei că ar putea să şi plângă dacă nu fac cum îmi zice. Şi ce absurdităţi spunea! Eu mi-am muşcat buza inferioară pentru a nu trebui să râd prea tare, dar nu m-am abţinut şi amuzamentul s-a scurs de la sine.
Ce credea ea, ce putea să creadă... Ar fi fost o idee să devin „prostituat”, am înţeles că se câştigă bine.
- Vai! Kristin, mă omori cu zile! Normal că nu fac asta, lucrez la un bar ca şi barman, ce dracu! Mă vezi pe mine în ipostaza de a mă vinde? Nu îmi dau eu trupul ăsta fabulos
pentru nimic în lume.
Ton arogant, plin de mine cum eram adesea şi glumind din toţi rărunchii – i-a provocat şi ei râsul , fără a o mai putea opri până ce am ajuns acasă. Îmi zicea să termin, să tac pentru că nu se putea opri ( era să se înece ). Exagera, ca întotdeauna. Şi totuşi, mă simţeam bine să o văd aşa, şi cum este veselă şi sinceră totodată.... Cred că aveam să iubesc timpul cât va sta aici.
- Aici locuieÅŸti?
M-a întrebat tocmai când îi plăteam şoferului. L-am salutat şi acela a plecat repede; ne cunoşteam, de obicei pe el îl sunam când aveam nevoie să mă ducă undeva. M-am întors spre verişoara mea şi aceasta m-a prins repede de mână, încolăcindu-şi degetele într-ale mele. S-a ridicat pe vârfuri şi m-a sărutat pe obraz, lipindu-se şi mai tare de mine.
- Mda. Eu şi cu mine, suntem întotdeauna aici. Hai să îţi arăt apartamentul, după care eu trebuie să merg să fac piaţa, că nu mai am nimic în frigider ( şi presupun că mori de foame şi nu ştii să îţi faci nimic ). Eu nu sunt unul din iubiţii tăi care te scot la restaurant.
Mergeam la pas destul de lent. Vorbele mele i-au produs un chicot.
- De abia aştept să îmi găteşti! E cel mai bun! Uf, bagajele or să fie trimise aici, dacă nu au venit deja ( cred că nu! ) şi o să despachetez în timp ce tu faci asta, cred! Ah şi o să am grijă să îmi aranjez camera...
Am dat din umeri, prea plictisit pentru a mai spune ceva.
Luând liftul, curând ne-am aflat la etajul unde se afla locuinţa mea; mi-am căutat cheile, le-am răsucit în uşă şi am intrat.
Inima mi-a tresărit!
Chiar atunci, uÅŸa de vis-a-vis se deschisese.
Cine fusese oare, Nate, Roselyn?
Mi se păruse mie? Şi dacă a fost Rose, oare ce o să creadă? „Altă fată” ? Şi... De ce mă impacientez? Ce îmi pasă mie? Ce îi pasă ei?
- Eric!
- Ce?
Kris s-a plâns de faptul că m-a strigat de trei ori şi eu nu i-am răspuns. Eram prea pierdut în spaţiu, nu am conştientizat când mi-a vorbit; cred că şi priveam în gol.
Un zâmbet perfid mi s-a aşezat pe buze şi am fost să îi arăt apartamentul.

Rose. Rose. Rose.
Ceva-mi spune că niciodată nu o să mi te pot scoate din minte. Şi un gând nebun m-a invadat. Ce ar fi să nici nu mai încerc să te uit?

#39
Scuzaţi întârzierea şi eventualele greşeli de tastare. Din păcate, Eric nu prea apare în acest capitol :d. Vă las acum, lectură plăcută! Au revoir.


[center]Capitolul treisprezece[/center]


Totul s-a petrecut foarte repede. De parcă eram într-o luptă contra-cronometru. Iar atunci când ajungeam la limită, sau mă rog, la zero, totul în jurul meu avea să explodeze. Sau... ceva de genul.
Mai întâi am fost trezită ( după paişpe ore de somn ) de săruturile lui Victor. Probabil încercase alte metode şi văzând că n-are nicio şansă, ajunsese la asta. Nu pot să zic că nu mi-a plăcut. Ba dimpotrivă. Şi aş fi continuat cu sărutatul dacă nu-i zăream rânjetul diabolic şi pe Nate intrând pe uşa camerei mele, lăudându-se cu noul său ceas Swatch primit în dar de la bunicul lui Victor.
Când m-am uitat mai bine în pat am rămas ca trăsnită. Eram înconjurată de tot felul de cutii şi pungi de cadouri. Victor mi-a zis să mă grabesc. Azi nu mergeam la şcoală ( vorbise cu Nate să ne învoiască el de la ore ) pentru că avea loc licitaţia aceea la care trebuia să ne ducem săptămâna trecută, dar care fusese amânată.
Nici nu ştiam cum să reacţionez. Pe de-o parte era faptul că azi vroiam să mă joc puţin cu Eric şi să-i arăt că nimic nu s-a schimbat la sora amicului său, care, cândva i-a fost cea mai bună prietenă, dar pe de-o parte era senzaţia plăcută pe care mi-o oferea fiecare clipa petrecută cu Victor. Ăh, şi mai era şi gândul că de la aceasta licitaţie până la inima domnului Archibald nu mai era decât foarte puţin.
Am despachetat pe rând toate cutiile. Prima şi cea mai mare era de la bunicii lui care îmi trimiseseră mai multe lucruri: ciclul de cărţi “Fracurile negre” scrise de autorul meu preferat, Paul Féval, o cutiuţă muzicală foarte drăguţă, prăjiturele făcute de doamna Rhodes şi... nici nu-mi mai aduc aminte; eram atât de măgulită încât chiar nu mai conta ce fel de cadouri sau câte erau.
Oricum ceea ce-mi cumpărase Victor mă lăsase mască. Spunea că la evenimentele din Upper East Side era nevoie de o ţinută cât mai extravagantă. Iar el credea că o rochie pe un umăr, din colecţia Victoria Beckham's Fall 2009, de culoare neagră îi stătea perfect iubitei sale roşcate cu ochii căprui, mari şi expresivi. Şi considera că pantofii negrii cu bot rotund, marca Louboutin, se potriveau de minune cu colierul şi cerceii cu semi-lună din onix pe care mi-i făcuse Nate cadou de ziua mea.
Şi astfel iubita lui avea să fie cea mai sclipitoare damă care va păşi pe covorul roşu în acea seară. Chestia asta mi-a picat cam greu. Iubeam să fiu în centrul atenţiei şi popularitatea; o ştiam mai bine ca oricine. Dar nu vroiam să las o impresie proastă; ceva de genul, vai, ies cu Victor ca să mă plimb cu limuzina, să mă duc pe la astfel de recepţii, să apar în ziare sau la TV sau mai ştiu eu ce. Nu. Nici măcar nu mai fusesem la un astfel de eveniment alături de el până acum şi era prima oară când mergeam cu limuzina familiei Archibald.
Când eram cu grupul cu care mă drogam, mergeam de foarte multe ori cu chestia asta kilometrică, chiar era mijlocul nostru de transport din viaţa de zi cu zi. Era o nebunie dacă mergeam undeva fără limuzina celui care ne făcea rost de marfă. Dar mă rog, asta e o poveste veche. Când îmi amintesc de ea, pare că s-a întâmplat cu mult, mult timp înainte, nu în urmă cu doi ani.
În foarte scurt timp, după ce mi-am făcut toaleta, am mâncat şi am pus ceva în grabă pe mine ( nişte blugi skinny şi o cămaşă în carouri ), mi-am luat paltonul şi am ieşit pe uşă strigându-i lui Nate cât de mult îl iubesc. Nu avusese nicio obiecţie când Victor îi spusese că s-ar putea să dorm la el în seara aceea. Adevărul e că ceasul acela îi luase minţile.
Nu prea mi-a convenit că venise cu limuzina să mă ia de-acasă. Asta atrăgea atenţia celor din cartier şi speram să n-o vadă Eric şi să-i ceară explicaţii fratelui meu. Şi nici lui Victor nu-i plăcea să folosească acest mijloc de transport, numai că tatăl său îi impusese lucrul acesta pentru a nu strica imaginea familiei şi pentru a nu crea bănuieli. Majoritatea locuitorilor din Manhattan aveau tot felul de impresii bune despre Victor şi tatăl său. Cum că s-ar înţelege extraordinar de bine, că domnul Archibald era cel mai bun tată şi viceversa. Mă enerva asta. Ştiam că era dureros pentru Victor deşi nu o arăta şi aş fi vrut să fac ceva. Dar dacă spuneam lumii întregi de felul în care se purtau unul cu altul, ar fi ca şi cum l-aş ucide cu propiile mele mâini. Aşa că preferam să-l văd reprimându-şi durerea, decât să-l ştiu mort. El, dragul meu Victor...
-Ştii, îmi spunea înainte de intra în biroul tatălui său pentru ca acesta să ne comunice ce anume trebuia să recuperăm, am făcut un fel de afacere cu el. E bătrân şi nu-i mai arde de prostiile astea de recepţii la care este invitat, aşa că am vorbit cu el să ne lase pe noi să mergem, în schimbul unor... şedinţe de terapie, ca să spun aşa. În fiecare seară ne vom întâlni amândoi acasă la el şi vom încerca să discutăm şi să ne apropiem unul de celălalt. Şi chestii d’astea plictisitoare.
-Vai, Victor, am zis cu ochii în lacrimi, agăţându-mă de gâtul său, e absolut minunat. Cum, cum de te-ai gândit la asta? Şi ce ţi-a venit aşa dintr-odată? Ăh, spune-mi tot!
Rânji din nou cum o făcuse dis-de-dimineaţă şi îmi luă faţa în mâini. Mă împinse în peretele galben-pai din hol şi după ce-mi sărută fruntea, pleoapele şi obrajii, îşi lipi buzele de ale mele pentru o fracţiune de secundă. Apoi trasă cu limba conturul acestora, prelungind momentul; dar eu nu mai aveam răbdare. Mi-am înconjurat mâinile în jurul gâtului său şi l-am tras înspre mine, după care, cu mult înainte să-ncep să-mi pun planul în aplicare, buzele lui se luptau deja cu ale mele în atingeri fine şi puternice, când mărind intensitatea, când încetinind-o. Uşor, aerul îşi făcea loc printe buzele noastre, parcă apăsându-le. Limba era actorul principal în jocul acesta, iar mâinile tindeau şi ele să lupte pentru acelaşi rol: acela de a oferi senzaţii cât mai plăcute. In timp ce ale mele se jucau minuţios prin părul lui moale şi castaniu, ale lui înnebuneau fiecare părticică a corpului meu cu atingeri delicate, dar cu o uşoară tentă de brutalitate.
Când am realizat în sfârşit că aerul nu ne mai ajungea şi că nici timpul nu era de partea noastră, îmi răspunse la întrebarea pe care o pusesem înainte de sărut:
-Nu pot să-ţi zic acum mai mult, dar tu ai fost cea care m-a impulsionat. Încă nu ştii că viaţa mea e în mâinile tale şi că poţi face orice cu mine? Eu sunt marioneta, iar tu superbul meu păpuşar...
-Oh, mai taci din gură! i-am spus zâmbind, în timp ce deschideam uşa de mahon a biroului.
Vizita a fost destul de scurtă şi la obiect, tatăl lui nefiind un om foarte sociabil şi vorbăreţ. Mă bucuram totuşi că-i lăsasem o impresie bună încă de când mă prezentase prima oară, anul trecut. Deşi remarca lui fusese puţin răutăcioasă, spusese că îi pare bine că nu m-am cuplat cu averea lui. Mă considera o fată scumpă şi frumuşică. Mi-a zis că îi plăcea felul meu de a fi şi că voi avea şansa să ajung cineva în viaţă. Eu una speram că nu mă plăcea atât de mult doar pentru că-i semănam mult iubitei sale soţii. Nu vroiam să creez nimănui iluzii deşarte.
Domnul Jacob Archibald şi fiul său semănau ca două picături de apă. Singurele diferenţe erau culoarea tenului care era ceva mai închisă, ochii înguşti şi albaştii şi faţa nerasă. Probabil avusese foarte mult pe cap. Purta un costum business negru şi avea nişte cearcăne imense sub ochii de un albastru spălăcit.
Deşi pe faţa lui Victor se citea clar îngrijorarea pentru tatăl său, îl trata destul de rece. Acelaşi lucru îl făcea şi tatăl său, iar eu simţeam că mai era foarte puţin până o luam razna.
Trebuia să recuperăm diferite portrete, bijuterii ce aparţinuseră familiei şi câteva busturi. Deţineam un buget nelimitat aşa că dacă mai doream ceva ( se referise doar la mine – ce urât! ) banii nu erau vreo problemă, iar datoria lui Victor era să mă facă fericită. Ce prostie... Dacă Victor nu mă oprea, i-aş fi spus eu ceva... Şi ce naiba puteam să-i zic? Nu pot şi nici măcar nu sunt în măsură să condamn pe nimeni.

Seara, pe la opt fără ceva, ne aflam în limuzină, îndreptându-ne spre hotelul în care avea loc evenimentul din această seară. Eu stăteam cu capul pe umărul lui, iar el îmi strângea mâinile într-ale sale şi mi le săruta din când.
-La dracu’. Sunt mai rău ca un copil în prima zi de şcoală, îmi spunea râzând. Nu înţeleg de ce sunt atât de emoţionat...
-Pentru că eşti minunat... şi fiindcă îţi iubeşti tatăl...
-Care-i legătura, iubire?
-Dacă reuşeşti să recuperezi bunurile familiei, tatăl tău va fi foarte încântat şi de aici până la inima lui e un drum foarte scurt.
-Prostii, Roselyn. Chestiile astea pe care trebuie să le iau în seara asta n-au nicio valoare. Jacob şi restul familiei Archibald sunt foarte orgolioşi şi nu suportă ca lucrurile lor să ajungă pe mâinile cui nu trebuie. Prostiile astea au fost pierdute la Poker de unul din verişorii mei. Ştii ce i-au făcut? L-au trimis afară din ţară, cică să se gândescă la ceea ce a făcut şi dacă merită să mai facă parte din familie.
-Dar e... dar e atât de groaznic! am strigat revoltată.
-Ştiu, tocmai de-aia prefer să fiu independent şi să muncesc pentru banii mei. Mă rog, nu pot să zic că muncesc pe bune. Să mă ocup de afacerea cu magazinul de muzică în care te-am cunoscut nu e chiar o muncă, dar e ceva; nu mă duc la Jacob să-i cer bani.
-Ai dreptate!
-Că tot veni vorba, zise ţintuindu-mă cu o privire şireată, ai face ceva pentru mine şi magazinul care ne-a adus împreună?
-Orice!
-Vrei să... fii imaginea magazinului?
-Eu... Ce te-a apucat?
-Hm, m-am gândit că din moment ce acolo te-am văzut şi m-am îndrăgostit de tine şi din moment ce datorită acestui lucru eu am început să mă ocup cu afacerea asta, tu şi dragostea noastră ar putea fi simbolul acestuia. Iar Nate va putea să vină să-şi îngrijească chitara pe gratis.
-Nate e deja de acord, am spus râzând. Va zice ceva de genul: “Şi la fratele tău nu te gândeşti deloc? Nu va mai fi nevoie să-mi iei cadouri de ziua mea timp de cinci ani!”
-Super. Din moment ce Nate a acceptat, tu...
-Accept şi eu, i-am zis sărutându-l scurt pe buze în timp ce coboram amândoi din maşină.
Şi am fost dominată fix de genul ăla de senzaţie pe care o au, cu siguranţă, diferitele specii de animale analizate în laboratoarele savanţilor. Speriată, confuză. Prea mulţi oameni, prea multe lumini. Foarte multă gălăgie. Păcat că acele animale nu au pe cineva care să le ia de mână, să le sărute fruntea şi să le şoptească:
-Uită-te în faţă şi zâmbeşte! Asta e tot ce trebuie să faci.
Ceea ce am şi făcut. Lipită în întregime de corpul lui, înaintam cu paşi repezi, dar siguri, pe covorul roşu, zâmbind cordial. Inima îmi bătea cu putere, în timp ce corpul mi se încălzea din ce în ce mai tare. Auzeam în stânga şi în dreapta zgomotele aparatelor de fotografiat şi exclamaţiile celorlalşi invitaţi. Se pare că toată lumea se aştepta ca iubita lui să fie vreo tipă celebră. Cât snobism!
Clădirea hotelului era imensă; avea vreo douăzeci şi cinci de etaje. Avea o formă destul de ciudată, un poligon sau ceva de genul. Cat despre ceea ce era înăuntru... Abia dacă am putut zări ceva. Victor mă dusese repede în sala de festivităţi fiindcă, din câte am înţeles, la recepţie erau tot felul de ziarişti şi reporteri şi nu avea chef să dea explicaţii sau să-mi provoace cine ştie ce neplăceri.
Sala de festivităţi, unde se ţinea licitaţia, nu era decorată într-un mod etravagant. Pereţii şi totul în jur erau într-o combinaţie alb-roşu. Spre deosebire de ceea ce vedeam eu pe la TV, aici oamenii stăteau la mese, se serveau cu cele din meniu şi în acelaşi timp cumpărau obiecte de artă sau tot felul de lucruri.
Deşi mă aşteptam la ceva extrem de plictisitor, pot să spun că a fost destul de plăcut. Cel care se ocupa cu prezentarea obiectelor licitate, era şi responsabil cu destinderea atmosferii şi mai spunea câte-o glumă printre picături. Şi cu toate că lui Victor nu-i ardea de atenţia celorlalţi, tot felul de oameni veneau la masa noastră. Vorbeau cu noi, îl întrebau de tatăl şi familia lui, despre relaţia noastră şi tot felul de lucruri. În mare parte, toate discuţiile se terminau cu “Domnişoara e superbă!” sau “Vă potriviţi de minune! Sunteţi adorabili!” şi tot felul de laude la adresa noastră.
Recuperase cam tot ceea ce îi spusese tatăl său. Nu a fost foarte uşor; apăreau tot felul de oferte, dar când ai atâţia bani, nimic nu e imposibil. Tocmai ce ne ridicasem de la masă să plecăm, când cel care prezenta obiectele menţionă de teatrul Artemis, cel unde ţinea reprezentaţii fratele meu şi trupa lui de actori şi care, am aflat acum, era fondat de către mama lui Victor. Familia lui nu mai avea ce face cu el şi se pare că nu câştigau foarte mult de pe urma lui. De parcă totul în viaţa depinde de bani...
Degetele lui Victor se încleştaseră în jurul spătarului scaunului meu. Tot corpul i se crispase dintr-odată şi se îngălbenise faţa. Eu eram doar perplexă. Nici nu ştiam cum să reacţionez. Când am văzut lacrimile ce străluceau în ochii lui ciocolatii şi începuse să tremure l-am strâns tare în braţe şi i-am spus:
-Cumpără-l!
-Nu pot să cheltui banii aiurea, murmură puţin mai târziu. Hai să mergem!
-Dar eu vreau să-l cumperi; tatăl tău a spus că poţi să cumperi orice îmi doresc. Iar eu vreau teatrul ăsta, Victor! Mama ta l-a iubit, nu? Iar tu vrei să ai grijă de tot ceea ce a iubit ea. Ştiu cât de mult înseamnă pentru tine...
-Roselyn, e prea mult...
-Pe bune, Victor! Nimeni nu poate să facă ceva cu ceea ce îi aparţine mamei tale fără acordul tău. Te rog, Victor! Cumpără-l! Mama, acolo unde este ea, va fi atât de mândră de tine... Nu vrei ca mama ta să fie mândră de tine?
-Ba da, dar...
-Niciun dar! Cine ştie ce va face cu el cel ce-l va cumpăra... Nici nu vreau să ştiu. Inima lui Nate va fi atât de zdrobită... Nu vreau să-l pierd, Victor! Şi nici pe tine. Te implor, cumpără-l!
Stătu câteva clipe pe gânduri, dar apoi îşi lipi fruntea de-a mea şi murmură:
-Îl voi cumpăra. Pentru tine, pentru Nate, pentru mama...

#40
Vaii dar ce dragut...pana si mie imi venea sa plang:o3 serios acum!
Imi place cum scrieti amandoua, va potriviti, adica aveti stilurile foarte bine armonizate , ca sa zic asa, si se imbina perfect( ehh daca ati fi fost si baieti:))Vati fi imbinat si mai bine fetelor, lasand asta ) Mi- a placut capitolul, fara nicio greseala, adica eu nu am vazut niciuna si am citit totusi incet,( doar sunt eu aici) si atent...Ce n-as da si eu un iubit ca Victor:X care sa ma iubeasca atata, sa imi cumpere si mie un teatru...doamne ce tare ar fi..
Si chiar fac o pereche ca lumea;) adica , mie imi place cum le sta si sunt si amadoi frumosi:o3 si cred ca fac o pereche tare frumoasa...dar ..dar stiti voi mereu exista un dar acolo.
Ma bucur ca pana la urma Victor a acceptat sa cumpere teatrul, ma intreb oare taica'su va zice ceva rau ? Mi se pare un bosorog acru tare, in fine, mie mereu mi se pare acrii persoanele care nu imi pica bine, si cel putin taticu a cazut rauuuu
Ei bine, astept urmatorul capitol, succes la scriss si muulta bafta!

Kisssu si huuugggzzZ!
[Imagine: innocentlovesig.png]
"Only I know your pain…
Your uncertainty…
Your loneliness…
If only we could be toghether forever.
I’ll say it as many times as you wish.
I will not betray you!"
— Luka Crosszeria





Utilizatori care citesc acest subiect:
8 Vizitator(i)