Iubire la locul de muncă [yaoi +18]

[angeliqueVampire]

Ok, new fic, proaspăt conceput doar pt voi :D

Titlu: Iubire la locul de muncă
Gen: yaoi, romance, drama
Warnings: va conţine ceva BDSM (nu în primele capitole...) şi bineînţeles veşnicile momente de iubire fizică
Summary: Leo, un german sărac, ajunge să lucreze ca secretar la o firmă coreeană cu sediul în Seoul. Şeful său, o persoană la prima vedere foarte obişnuită, e defapt foarte kinky şi recurge la metode ciudate pentru a-l seduce pe noul secretar.

Menţionez că scriu ficul ăsta ca un fel de jurnal, aşa că s-ar putea să nu vă pară nu ştiu cât de poetic, dar chiar asta e ideea.

Aşadar, enjoy şi vreau să văd cât mai multe comntarii dure! :D

Capitolul 1

“Oh mein gott…cum am ajuns eu aici?”

3 iunie, 2010

Era o zi frumoasă de vară… Ce tot spun? Ploua ca naiba, udându-mi costumul cel nou pe care mi-l cumpărasem special pentru prima zi de muncă în Seoul. Mi-am văzut dintr-o dată mânecile negre lipite de piele şi am început să ţip. Bănuiesc că lumea de pe stradă se uita la mine ca la o domnişoară a cărei fustă nu stătea exact la centimetrul potrivit, dar astăzi mai mult ca niciodată înfăţişarea mea trebuia să fie impecabilă.
Alergam printre oameni, fără să-mi fac timp să mă uit la expresiile lor faciale, căutându-mi un loc acoperit unde ploaia nu ajungea, dar se pare că norocul mă ocolea. Bineînţeles, cum se întâmplă deobicei în filmele alea americane ieftine, am ajuns la noul meu serviciu ud leoarcă şi întârziat.
Odată ce am intrat în gigantica clădire acoperită cu sticlă (bănuiesc că nu era sticlă normală, dar prea puţine ştia un secretar ca mine despre chestii d-astea), un peisaj foarte ciudat s-a aşternut în faţa ochilor mei virgini. O grămadă de oameni cu ochii traşi ca două beţe cu o gaură în mijloc făceau plecăciuni cu palmele lipite şi zâmbeau într-un fel foarte amuzant. M-a bufnit, ce-i drept, râsul, dar m-am simţit foarte jenat când capetele rotunjoare s-au întors spre mine, încruntate.
Din mijlocul lor a apărut un tip mai mare decât mine cu câţiva ani care arăta la fel de amuzant, doar că avea păr pe cap. Şi încă ce frumuseţe de păr! Era acea nuanţă de negru pe care am încercat mereu s-o imit în încercările mele de a-mi vopsi podoaba capilară, dar pe care n-am nimerit-o niciodată. Poate că de aceea m-am ofticat şi mi-am lăsat părul blond, aşa cum mi l-a dat mama natură. M-am încruntat puţin, chinuindu-mă să-i găsesc ochii, fiindcă de la distanţa asta vedea foarte prost, dar am ajuns la concluzia că şi pupilele îi erau la fel de negre. Nu era foarte înalt, dar nici foarte scund. (Am menţionat că de la distanţa asta aprecierile mele în legătură cu statura erau destul de eronate?) Era numai bine, cred...
Acel băiat s-a îndreptat spre mine, iar eu am încercat să fac astfel încat sa nu mi se vadă costumul înmuiat, dar tipul a zâmbit imediat ce mi-a văzut mişcările, semn că observase ţinuta mea necorespunzătoare.
- Annyeong Haseyo! A spus el, privind apoi câteva secunde expresia mea mirată, iar apoi continuă. Asta înseamnă “Bună!” în coreeană. Numele meu este Kim Jung Sui, şi se întâmplă să fiu preşedintele acestei companii. În numele meu şi al angajaţilor, îţi urez “Hwanyeong”!
Toţi cei cu capete ciudate au început să strige acest ultim cuvânt rostit de băiat. Priveam deznădăjduit în jur, asta până când şeful s-a aplecat (deci era mai mare ca mine...aprecieri idioate...) şi mi-a şoptit:
-Asta înseamnă „Bine ai venit!”.
Am aplecat capul, în semn că mulţumeam noilor mei colegi pentru primirea asta călduroasă (cu toate că pentru mine încă erau nişte marţieni cu capete mari şi ochi ca beţele). Şeful m-a felicitat şi el cu un gest al mâinii, şi m-a poftit să-l urmez în lift. M-am conformat, încetinind puţin pasul, fiindcă băiatul care mergea drept lângă mine (şi care se întâmpla să-mi fie şef) păşea aşa de încet de parcă ar fi putut veni Apocalipsa, că el tot îşi făcuse provizii pentru drumul spre Judecata de Apoi.
Mare mi-a fost mirarea când am văzut că totul în acea clădire era făcut din sticlă, sau cel puţin dintr-un metal ce reflecta razele reflectoarelor dinăuntrul clădirii. Angajaţii nu păreau să fie deranjaţi de lumina puternică, deşi nici unul dintre ei nu purta ochelari de protecţie.
Bănuiesc că şeful m-a văzut aruncând priviri fugare către femeile care mai treceau pe lângă noi, femei care aveau o frumuseţe ascunsă, pe care în mod cert nu o arătau. Dacă vreţi părerea mea sinceră, cam toţi coreenii ăştia arată la fel. Nu m-am sfiit să fac această afirmaţie şi în faţa băiatului de lângă mine, care mi-a răspuns, chicotind:
- Te vei obişnui în cele din urmă, m-a asigurat el.
O noutate pentru mine, n-am văzut oameni care să se holbeze la mine ca şi cum aş fi fost un mic monstruleţ blond venit să le răpească fericirea, cu toate că arătam ce-i drept altfel decât ei. Majoritatea celor pe care îi întâlneam îşi aplecau pur şi simplu capetele, zâmbind călduros. Aşa am continuat noi să mergem cam un sfert de oră, alternând porţiuni plane cu altele abrupte, iar la finalul călătoriei şeful mi-a spus râzând:
- Suntem la etajul zece deja!
Mi-am aplecat puţin capul (cred că am un nou tic nervos) şi am râs deodată cu el, continuându-ne frumos drumul. Acest băiat minunat nu părea genul acela de stăpân feroce, ci mai degrabă semăna cu un puşti ce tocmai primise o afacere foarte importantă, un om foarte simpatic care respecta pe toată lumea, astfel primind şi respectul celorlalţi. De cum am intrat am avut presimţirea că toată compania părea o mare familie, dar acum acest lucru mi-a fost dovedit.
- Cum reuşiţi să reţineţi atâtea nume, domnule? L-am întrebat, referindu-mă la gândul ce tocmai îmi trecuse prin minte.
- Nu e nevoie de o memorie excelentă, a spus el zâmbind. Adevărul este că toţi au făcut ceva pentru mine sau chiar eu am fost cel care i-a ajutat într-o anumită problemă. Iar persoanele pe care le ajuţi sau care te ajută nu pot fi uitate, pentru că mereu îţi aminteşti de ai când îţi spui rugăciunile, de exemplu, ştiind că ai făcut ceva bine pentru cineva, sau cineva a făcut ceva bine pentru tine.
Într-adevăr, acest gentleman adevărat mă complexa din toate punctele de vedere, eu simţindu-mă un creştin inferior faţă de el. Dar nu numai acest gram de inferioritate pe plan religios mă făcea să încerc nişte sentimente cu totul noi, ci era vorba de o altă emoţie ce se aprindea brusc în corpul meu atunci când glasul lui cald îmi atingea inima. Mă simţeam cu adevărat inspirat de acest personaj.
- Şi apropo, spuse el în şoaptă, temându-se să nu-mi întrerupă firul gândurilor, nu e nevoie să-mi spui „domnule”. Pentru tine, ca şi pentru restul persoanelor care lucrează aici, sunt doar un simplu prieten.
Am dat iar din cap (începe să mă enerveze acest tic...), dar dintr-o dată în mintea mea s-a ivit o nouă întrebare, foarte logică pentru mine, dar care a stârnit râsul cristalin al şefului:
-Mai exact, cum ar trebui să îţi spun? Am întrebat, făcând trimitere la cele trei nume pe care le avea.
- Păi hai să vedem! a început el, chicotind. „Kim” este un nume extrem de utilizat în Coreea, aşa că nu te sfătuiesc să-l foloseşti prea des. În schimb, „Jung Sui” este numele meu propriu şi personalizat, cel puţin aşa cred, după care mă poţi striga liniştit. Şi tu? Ai vreun nume preferat, o poreclă?
- Uhm... am început eu, întocmai ca un copil ruşinat, iar apoi mi-a venit geniala idee să-mi prezint numele aşa cum o făcuse şi el. „Schlaefer” nu îmi place pentru că este numele pe care îl poartă toată familia mea, iar „Andreas” mă face să par aşa de fetiţă! Totuşi cred că ar fi foarte sadic să te oblig să mă strigi „Leonard”, aşa că mă poţi striga liniştit „Leo”.
Pe tot parcursul discursului meu, Jung Sui a stat atent, arcuindu-şi buzele într-un zâmbet foarte semnificativ, care m-a făcut să cred că el îmi putea pronunţa numele fără prea mari eforturi. Dar s-a dat bătut în cele din urmă, strigându-mă după numele ales de mine.
Mai trecuse ceva vreme până am ajuns la etajul treizeci, acolo unde urma să lucrez pe perioada acestei veri, şi poate şi în toamnă dacă contractul îmi va fi prelungit. Deja am început să mă obişnuiesc cu lumina ce devenise şi mai puternică după ce Soarele îşi arătase colţii scânteietori, zâmbind agresiv spre clădirea unde mă aflam. Ploaia deci încetase, ca în toate filmele de prost gust, după ce îmi udase costumul cel nou. (Dumnezeule, oriunde ai fi, n-am să te uit eu pentru asta!) Coreenii, micii extratereştrii, păreau că nici nu observă ţinuta mea, dar eram mai mult ca sigur că odată ce biroul îmi va fi prezentat, Jung Sui va face măcar nişte reproşuri la adresa atenţiei mele legate de îmbrăcăminte.
Într-adevăr, camera mea de lucru era foarte elegantă. Avea o formă rotundă aproape, iar spre mirarea mea absolut tot era conceput din sticlă. Atât bibleoteca cu cărţi de referinţă aflată lângă uşa pe care am intrat, cât şi biroul erau translucide. Dulăpioarele cu hârtii lipseau cu desăvârşire, ceea ce într-un secretariat mai rar se întâmplă, dar Jung Sui mă asigurase deja că toată munca mea se va rezuma la manevrarea dosarelor din memoria calculatorului ce se asorta de minune cu mobilierul elegant, păstrând nuanţa elegantă de gri. Aceeaşi culoare o aveau şi cărţile din bibleotecă şi restul obiectelor de trebuinţă (asta încluzând şi un scanner destul de scump la prima vedere). În dreapta biroului se mai afla o uşă, spre care Jung Sui m-a condus de îndată ce mi-am lăsat lucrurile pe birou.
- Aici este biroul meu, a declarat el oficial, înainte să deschidă uşa.
Spre mirarea mea, tot ceea ce se afla în acea cameră era mult mai simplu aranjat decât propria mea odaie de lucru, şi cu toate acestea, biroul lui era cu siguranţă mai elegant şi mai primitor. Un steag era atârnat deasupra, undeva pe un perete, ce bănuiam că era steagul Coreei (ştiu, sunt în urmă rău cu lecţiile de geografie). Pe scaunul din faţa mesei de lucru se afla un băiat, mai mic decât mine şi decât şeful meu, cu o atitudine ce m-a făcut să-mi retrag cuvintele despre bunăvoinţa asiaticilor. Jung Sui s-a încruntat şi el când l-a văzut, dar o voce a anunţat ceva în telefonul lui, bineînţeles în coreeană, aşa că tot ce am putut auzi din gura lui au fost nişte vorbe tăioase (sau cel puţin aşa mi s-a părut tonul vocii) pentru vizitator şi o rugăminte pentru mine:
- Stai aici, vin imediat.
N-am putut replica nimic, iar în câteva secunde am rămas închis în camera aceea cu băiatul cu privire demonică...

[Elena.]

Frumos capitol. Imi place, adica in sfarsit vad ceva mai diferit decat scrierile celorlalti uitilizatori, sau cel putin asa cred. Ideea e originala si titlul la fel. Imi lace cum descrii dar incearca sa mai pui si sentimente pentru ca tu ai descris numai ce vede el, prin ochii lui ai descris incaperile si cum erau si ce faceau coreeni. Dialogul nu e sec deloc, mi-a placut cum si-au facut cunostinta. Numai era acelasi "Buna, ma numesc Popescu Ion! Ai vrea sa fim prieteni?". M-am bucurat ca am gasit in sfarsit un fic care sa fie diferit. Greseli de gramatica nu am vazut ceea ce inseamna ca iti corectezi ficul inainte sa il postezi sau pur si simplu esti atenta cand scrii. De exprimat, vad ca te exprimi bine. Mi-a placut cum ne-ai lasat cu ochii in soare neterminand propozitia. Oricum ai un capitol superb si astept nextu.

[angeliqueVampire]

@Elena - Mersi de comentariu şi bineînţeles mersi că ai citit! În legătură cu descrisul sentimentelor, mi se pare normal să descriu sentimentele personajului în pielea căruia mă aflu. Fiind o singură persoană, nu pot ghici stările altora de sentiment, aşa că nu le pot descrie. Sau cel puţin asta înţeleg eu din redactare la persoana întâi. Dacă teoria mea e greşită, simte-te liberă să mă corectezi!

Scuzaţi eventualele greşeli de tastare. Nu am apucat să verific în detaliu capitolul...

Capitolul 2

Aşa cum mă aşteptasem (sau nu), ochii lui reci parcă vedeau prin mine şi prin hainele mele ude. Nu îmi plăcea senzaţia, prin urmare mi-am pus mâinile astfel încât să-mi acopăr trupul expus la privirea glaciară a oaspetelui. El s-a ridicat uşor, cauzându-mi şi un tremur de nestăpânit al picioarelor. Era atât de ciudat că băiatul ăsta nu părea să clipească, ci doar să-şi ridice puţin genele. Oricum, acei irişi de o culoare de-a dreptul spectaculoasă (dacă nu m-aş fi văzut încolţit cu siguranţă i-aş fi făcut un compliment), un albastru-deschis ce se confunda pe margini cu albul ochiului, nu au avut un moment de odihnă, ci au căutat mereu ceva în ochii mei mai puţin interesanţi.
- Scuză-mă, a spus el retrăgându-şi privirea şi încercând să pară foarte dezgustat de propriul comportament (deşi era limpede că dorea să mă privească în continaure). Nu sunt obişnuit ca Jung Sui să aibă musafiri.
-Nu sunt un musafir, am replicat, ci un angajat.
Cred că am început eu să mă uit la el cu o curiozitate malefică în ochi, dar mi-am retras capul imediat ce ochii lui şi-au recuperat din răutate. Încă tremuram al naibii de tare, dar am dat vina pe hainele ude, deşi orice prost şi-ar fi dat seama că eram destul de intimidat de acest băiat. Nu era el o frumuseţe nemaivăzută, ci era pur şi simplu ca restul oamenilor pe care i-am întâlnit de când am ajuns în Coreea, atâta doar că el era ceva mai tânăr şi decât Jung Sui. N-aş putea să-i fac o descriere care să se potrivească cât de cât cu felul cum arăta, fiindcă eu deabia vedeam nişte diferenţe între el şi şeful meu, singurele două persoane tinere pe care le-am văzut.
- Şi ce lucrezi tu, frumosule? M-a întrebat, mutându-şi privirea spre partea de jos a corpului meu şi trecându-şi limba peste buze.
Am înghiţit în sec când i-am văzut gestul pervers şi am încercat să-mi ascund cât mai bine zona aia ce ieşea în evidenţă din pricina hainelor ude. Ca să nu îl las pe ciudatul ăla să suspecteze un comportament mai ieşit din comun al meu, am răspuns la întrebarea lui, deşi am făcut-o după vreo câteva minute bune de gândit:
- Secretar! Am spus eu, cu vocea ceva mai ridicată. Apoi mi-am lăsat capul în jos.
Băiatul a început să râdă în hohote şi parcă mai mult ca înainte a început să mă dezbrace din priviri. Şi-a dus mâna la gură, rozându-şi nestingherit unghiile. Cred că vroia să-şi ascundă nervozitatea.
- Săracul de tine! a spus el, compătimindu-mă. Niciunul din secretarii lui Jung Sui nu a scăpat de aici întreg şi virgin, aşa că fi atent!
Am dat uşor din cap. Chiar atunci (mă rog, la câteva minute distanţă) a apărut şi şeful, ţinând un teanc de dosare în mână. L-a privit insistent pe băiatul cu ochi albaştrii, transmiţându-i telepatic să plece, dar tânărul nu reacţiona în niciun fel, doar buzele i se arcuiau într-un rânjet dezgustător. Văzând acestea, Jung Sui şi-a tras o plamă destul de încet peste frunte şi a gonit spre scaun, atingând umărul băiatului.
- Tu n-ai nimic de făcut, domnule psiholog? A întrebat şeful, uitându-se atent în ochii aceia albaştrii
- Doar nu crezi că-l las pe noul tău „secretar”, a replicat el făcând nişte gesturi pe care eu nu le-am înţeles, în mâna ta, nu-i aşa, Jung Sui?
Şeful l-a lăsat, afişând o faţă de om învins, şi i-a arătat uşa băiatului, spunând ceva în coreeană. Tânărul, care se pare că era şi psiholog (deşi nu văd ce om normal s-ar duce la unul ce are ochii de drac), a renunţat la privirea aia ciudată şi s-a îndreptat spre ieşire, dar nu înainte să-mi strecoare ceva ce părea o carte de vizită în unul din buzunarele ude şi să-mi şoptească:
- Nu te sfii să mă cauţi dacă nebunul ăsta e prea mult pentru tine.
Aparent, erau doar nişte cuvinte inocente, dar care mi-au făcut şirea spinării să tremure. Îmi era greu să cred că acest Jung Sui sau oricare dintre angajaţii lui erau doar nişte perverşi, iar asta deoarece toţi arătau respectabil şi păreau persoane de încredere. Am decis astfel să mă port normal şi să-mi încep lucrul cât mai repede, scanând nişte fişe importante ce se aflau în dosarele aduse de şef.
Recunosc, treaba mea era foarte uşoară ţinând cont că singura acţiune pe care trebuia să o fac era să sortez documentele odată scanate. De acolo, toate actele firmei şi contractele cu diverse persoane fizice sau autorizate deveneau foarte accesibile datorită unui program pe care îl aveam instalat de calculator. Să lucrez ca secretar cu salar mare pentru o companie coreeană de telefoane mobile nu mi se părea ceva foarte complicat, deşi în materialul pe baza căruia am fost selectat a conţinut subiecte destul de ciudate. Probabil că de acolo mi-a şi venit ideea că aceşti asiatici erau nişte extratereştrii.
- Te-ai şi apucat de lucru, Leo? A întrebat Jung Sui, chicotind în spatele meu.
Mi-am văzut de treabă, spunându-i că da în timp ce căram dosarele dintr-o parte în alta a camerei. L-am simţit venind spre mine, dar nu am dat importanţă paşilor săi grăbiţi, ci am continuat să mă concentrez pe ceea ce aveam eu de făcut. Totuşi, zgomotul pe care îl producea era insuportabil pentru urechile mele, eu fiind obişnuit să lucrez într-o linişte adâncă, aşa că m-am oprit în faţa lui, cerându-i să mă lase să singur, căci nu eram obişnuit să îmi fac treaba cu spectatori.
- Leo, relaxează-te! M-a îndemnat el, apoi s-a întors spre biroul lui.
În treacăt, mâna lui mi-a atins uşor coapsa dreaptă. Nu ştiu dacă a făcut-o cu intenţie sau nu, dar după ce îmi spusese psihologul acela am început să tremur simţindu-i atingerea. Jung Sui nu s-a întors din drumul lui, deci probabil el nu a observat reacţia mea ciudată. Uşa s-a închis în urma lui iar eu am răsuflat uşurat, continuând să scanez dosare.
Ştiam că nu e bine să las gândurile să-mi cutreiere nestingherit prin minte. Nu am înţeles de ce, dar parcă mi se făcea ruşine când îmi auzeam vocea interioară ţipând după ceva, deşi eu eram singurul care o percepea. Era ca şi cum aş striga părerile mele în faţa unei mulţimi, iar asta mă jena la culme. Iar pe lângă asta, nu eram eu genul de persoană care să tragă concluzii aşa de uşor, iar mama îmi spunea întotdeauna să nu judec o carte după copertă sau după criticile aduse ei. Astfel, gândul că Jung Sui era un pervers incurabil era, bineînţeles, o greşeală, o presupunere idioată care putea să fie sau nu reală. Şi încă era ceva grav, nu ca şi glumele cu asiatici ce le făcusem mai devreme. Cu perversitatea clar nu e de glumit! Mă simţeam oarecum vinovat că fac o asemenea afirmaţie, chiar dacă era acolo, în adâncul minţii mele.
Mi-am pus palmele peste faţă şi m-am aşezat la birou, respirând greoi. Eram dezamăgit de mine şi de reacţiile mele. Cu o sincronizare perfectă, Jung Sui a intrat în cameră exact când lacrimile au început să-mi curgă pe obrajii roşii, urmând conturul delicat al feţei mele ovale. Nu mi-am ridicat capul, ci doar am suspinat încet, aşteptându-l să se apropie. După câteva momente, degetele lui lungi de la mâna dreaptă îmi mângâiau cu blândeţe părul auriu, în timp ce cu cealaltă palmă încerca să îmi ridice bărbia. Nu m-am lăsat prea repede, păstrându-mi ideile preconcepute, dar pe urmă mi-am luat mâinile din faţa feţei, conştient că eram supărat exact din pricina acelor gânduri.
- Voi europenii sunteţi ciudaţi! A afirmat el amuzat, dar fără să râdă.
- Voi asiaticii sunteţi nişte extratereştrii! Am spus eu, scoţând cu cleştele un chicotit din gura lui.
-Uite, Leo, ştiu că îţi e mai greu să te acomodezi aici, departe de casă, printre oameni străini care mai şi vorbesc o limbă ciudată şi nici să scrie normal nu ştiu (am zâmbit la partea asta), aşa că îţi fac o propunere. Ce ar fi să vi să locuieşti cu mine şi cu părinţii mei pentru o perioadă? Aşa vei fi şi tu între noi, ne vei învăţa obiceiurile, limba şi nu va mai trebui să dai bani din salar pentru un hotel! a spus Jung Sui.
Nu ştiu de ce, dar cred că am zâmbit discret când am auzit această minunată idee. Aveam să-i cunosc familia şefului meu, îi voi ştii obiceiurile şi voi putea afla dacă presupunerile mele au fost măcar puţin adevărate. Cu toate astea, m-a lovit îndată gândul că aş putea fi o povară pentru ai lui şi pentru el şi din această cauză m-am sfiit să spun da.
Jung Sui mi-a cuprins umerii cu braţul lui lung, rezemându-şi capul de al meu. Îi simţeam indecizia din suflet, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit sentimentele. Am stat câteva minute aşa, timp în care şeful m-a întrebat de o grămadă de ori dacă găsesc ceva ciudat în poziţia noastră, dar parcă uitasem toate gândurile mele de până atunci. Încă şi mai bizar, mi se părea confortabil.
- Şi angajaţii tăi ce vor spune? Am întrebat eu brusc, dezlipindu-mă de trupul lui Jung Sui. Că sunt amantul şefului?
A auzit din nou acel râset copilărest dar tot odată angelic, urmat de nişte vorbe spuse pe un ton diferit, oarecum amuzat:
- Voi europenii vă uitaţi la mult prea multe filme americane! A zis el, ridicându-se şi întinzându-mi mâna. Haide! Mai rezistă câteva ore şi promit că diseară îi spun mamei mele să facă o mâncare de să te lingi pe degete!
Am chicotit şi eu, acceptându-i invitaţia. Nu mă simţeam deloc în pericol fiindcă alături de el orice sintiment de îndoială în legătură cu firea lui deosebită dispărea. Cu toate astea, ştiam că atunci când voi rămâne singur temerile vor apărea din nou...