[ Inuyasha ] - Sfarsit ... Si de la capat

[Anaiyda]

Hello! Imi cer scuze de intarzierea cu care postez acest capitol, dar programul meu nu a avut mila de mine. Multumesc celor care au lasat un gand in legatura cu povestea mea; inseamna foarte mult pentru mine.
Nu stiu cat de bine realizat este acest fragment (nu m-am uitat decat fugitiv peste el) astfel incat e foarte posibil sa aiba greseli sau exprimari sa le spun ”nefericite”. Daca le sesizati, va rog sa le semnalati. Lectura placuta!

Cap. IX

Îl simţea venind, fiecare oră, fiecare clipă apropiind–o şi mai mult de el... De întuneric. Talismanul îi fusese luat de la gât şi într–un final, după doi ani era întregit. Micuţa bijuterie rotundă stătea cuminte, levitând într–un câmp de lumină protejată de puterea lui Kikyo. Fusese aruncată în hruba aceea rece şi umedă, unde zăcuse atât de mult timp încât nici ea nu–şi mai dădea seama cât. Plânsese mult. Atât de mult cât nu plânsese în toată viaţa ei. Şi se rugase ore întregi ca el să nu vină. Se rugase atât de fierbinte ca Cel de Sus să–l împiedice cumva să ajungă la ea încât la un moment dat chiar crezuse că se va întâmpla aşa cum spera. Apoi, după un timp când până şi lacrimile secară, iar trupul deveni parcă mult prea ostenit ca să mai sufere, Kagome se linişti.
Fusese mutată într–o sală enormă. Pereții de cristal, aproape transparenți, contrastau straniu cu răceală marmoreală a pardoselii negre. Îl simţise pe Naraku, o văzuse pe Kikyo; niciunul nu–i adresaseră vreun cuvânt aşa că nici ea nu se avântase să le spună ceva. Cineva, probabil Kagura, o târâse spre un imens monolit sticlos, o strânsese de încheieturile mâinilor şi i le prinsese deasupra capului. Durerea îi curmase suflul, lacrimile i se scurseră pe faţă tăcute, dar niciun sunet nu scăpă din ea.
Şi de atunci îl simţea într–una: în aerul pe care–l respira, în sângele ce–i curgea prin vene. Clipele de inconştienţă alternau cu cele de luciditate în care înţelegea că nu mai avea mult. Ea, ca şi Kagome, cu tot ce însemna şi o definea ca ființă umană, avea să devină o palidă amintire.
Aproape nu–şi mai amintea cum se numea; ştia că avea o familie, dar nu–şi mai amintea numele şi chipurile lor. Dar ceea ce o îngrozea cel mai mult era că uneori, când avea puterea să rămână conştientă, se întreba cine e Inuyasha, al cui putea fi acel nume pe care creierul ei continua să i–l aducă în minte fie că delira, fie că era trează. Şi o copleşea din nou plânsul.
Până când, la un moment dat, tânăra rămase cu privirea pierdută în pământ, respirând greu, dar regulat, neschiţând niciun gest, nicio mişcare sau cuvânt. Rămase un trup viu fără nimic pe dinăuntru. Talismanul Sufletelor căpătase o frumoasă, dar în acelaşi timp oribilă culoare sângerie.

Inuyasha simţi încă dinainte să vadă mulţimea demonilor ce pluteau apărându–și stăpânul. La nici patru ore după ce plecaseră, toţi cinci cercetau îngrijoraţi stâncile colţuroase, maronii şi sterpe ce se înălţau spre cer din adâncurile pământului.
—Ne așteaptă! Inuyasha ridică braţul şi arătă cu degetul spre un punct din depărtare, exact aşa cum fac copiii mici. La vreun kilometru în faţa lor, canionul se bifurca în două; limba de stâncă ce despărţea în două imensa formă de relief adăpostea ceea ce Kaede ar fi numit „Paradisul Iadului”. Ai fi zis că toţi norii de furtună din lume s–au adunat deasupra unei imense construcţii. Inuyasha răscoli printre amintiri, dar nu reuşi cu niciun chip să–şi aducă aminte să fi văzut mai mulţi Yokai îngrămădiţi pe metru pătrat.

—Se pare că până aici ne–a fost călătoria, spuse Miroku cu un ton între amuzament și îngrijorare. Sango închise pe jumătate ochii şi–i întinse mâna pe care el o strânse cu recunoştinţă.
—Să sperăm că Naraku nu a ... Femeia nu–şi mai termină fraza. Ştiau foarte bine urmarea gândului ei. La adăpostul mânecilor lungi, pumnii tânărului cu părul de argint şi ochi de chihlimbar se strânseră atât de tare încât carnea se înroși.
—Sango, Miroku, Shippo, nesuferitule... eh, Kirara... Inuyasha se întoarse cu faţa spre ei și își trecu agitat mâna prin păr. Mulţumesc pentru toţi anii în care m–aţi suportat. Oftă adânc și vocea îi sună ca o șoaptă, ca și cum abia îndrăznea să vorbească. Părerea mea e că ar trebui să rămâneţi aici, va ieşi urât de tot...
Miroku îl apostrofă aspru și începu să râdă nervos.
—Îţi iei la revedere? Uiţi că am o gaură în mână din cauza ţonţoroiului care–şi ţine fundul la o aruncătură de băţ de noi? Iar Sango are un întreg sat care a fost ucis din vina lui? Neavând încredere în propria voce, Inuyasha aprobă ușor din cap în loc să răspundă.
—Oricum, ceea ce vrem să spunem este că nu scapi de noi aşa de uşor. Am ajuns până aici şi nu te lăsăm singur. În plus, vrei după aia să spui că numai tu l–ai învins pe Naraku? Hmm?
Inuyasha schiţă un zâmbet spre Shippo apoi înălţă ochii și o expresie uşurată, aproape liniștită trecu peste trăsăturile sale obosite.
—Să sperăm că fata noastră e întreagă, murmură Miroku neadresându–se cuiva anume.
—Naraku vrea să aibă spectatori la orice mârşăvie face. Fără ei nu are niciun haz şi nu are cine să–l ridice în slăvi sau să se teamă de el, își auzi tânărul hanyou propriile cuvinte şi după forma arcuită a corpului ceilalţi îşi dădură seama că erau pe punctul de plecare.
„Cel puţin aşa sper”. Apoi se avântă în golul canionului urmat din aer de Kirara, Sango, Miroku și Shippo.

Sunetul lugubru al furtunii izvorâtă din mâna lui Miroku era amplificat de loviturile bumerangului lui Sango. Shippo, apărat de Kirara a cărei labă strivise vreo doi-trei nepoftiţi, îl privi pe Inuyasha. Ambele lui feţe ieşeau la iveală, conlucrând într–o armonie perfectă. Jumătatea demonului lupta cu o forţă rar văzută; jumătatea omului lupta cu îndârjire şi voinţă. Inuyasha se lupta pe viaţă şi pe moarte, cu o dăruire şi cu o încăpăţânare pe care Shippo nu le mai văzuse până acum.
—Blestemaţi să fiţi! Ghearele ascuțite ca niște pumnale spintecară moliuciunea cărnii, iar pe faţă i se prelinse o pastă vâscoasă de sânge. Inuyasha se scutură scârbit şi încercând să se şteargă, îşi întinse o dungă roşie de-a lungul întregului obraz.
Tessaiga luci scurt, iar energia ei tăie ca în carne vie, creând un culoar de vreo câțiva metri. Inuyasha amuşină o secundă aerul şi se strâmbă, arătându–şi colţii.
—Javră, pun pariu că lui Naraku nu prea–i place ce–ai făcut mai adineaori!
Inuyasha îi făcu un semn cu mâna a lehamite, aşa întors cu spatele la el.
—Ce–ar fi să te duci să–i spui personal că nu–ţi pasă nici cât e negru sub unghie de ce crede el?
Inuyasha se întoarse şi–l privi pe Koga nedumerit. Acesta ridică din sprâncene întrebător.
—Dar...
—Du–te după Kagome! îl îndemnă Miroku. Ne descurcăm.
—Nu eşti de neînlocuit, să ştii!
Inuyasha încă se balansa când pe un picior, când pe celălalt, nehotărât, când Koga se repezi la el, îl apucă de umăr bolborosindu–i în ureche:
—O singură dată îţi dau voie să o faci pe eroul călare pe cal alb. Pentru că ştiu ce simte ea. Și nu m–ar vrea pe mine să apar acolo. Aşa că du–te! Koga aproape îl îmbrânci spre locul unde se părea că se zăreşte o intrare. Inuyasha îi cuprinse cu privirea pe toţi, cerându–le parcă voie să plece. Nu întâlni nici o urmă de împotrivire. Colţul gurii i se ridică uşor într–un început de zâmbet.
—Ţi–am mulţumit că m–ai cărat în spate? Tânărul lup flutură din cap în semn că nu. Am să o fac... odată. Clipi recunoscător apoi făcu stânga împrejur şi se pierdu în masa dizgraţioasă ce prinsese a se urni spre ei. Koga îl urmări preţ de câteva secunde cu privirea.
—Du–te la ea, albinosule!

Inuyasha râcâi cu unghia arătătorului pe peretele de cristal; urletul ascuţit se propagă prin aer până când se pierdu în marea spaţiului. Era modul lui propriu şi personal de a da de ştire că e pe aproape.
Lumina difuză și linişte ca de mormânt păreau să accentueze ciudățenia locului. Era învăţat cu locurile sinistre, dar acesta îi făcea să i se ridice părul în cap.
—Naraku... E cineva acasă? Ai oaspeţi! mârâi încercând să facă haz de necaz. Dar apoi lăsă să-i cadă bărbia în piept, încercând să-și ascundă teribila dezolare ce i se putea citi în privire.
„E târziu... mult prea târziu...” veni gândul din adâncurile creierului. Inuyasha scutură din cap pentru a–l alunga, dar undeva, într–un colţişor al minţii rămase ancorat puternic.

Trecuse prin atâtea şi atâtea încăperi încât le pierduse numărul; în unele i se părea că a mai fost, în altele nu. Începea să se plictisească şi să se enerveze. Ştia sau măcar bănuia că de undeva, nevăzut, Naraku se amuza privindu–l. La un moment dat vru să iasă să lupte alături de ceilalţi, ca apoi că intre împreună.
Poate fu doar o umbră în colțul ochilor sau poate fiorul pe care-l simți de-a lungul coloanei, dar ceva îl făcu să înțepenească în așteptare. De undeva din imensitatea întunecată şi stranie ajunse până la el o sclipire roşiatică.

Intră precaut în sală cu toate simţurile în alertă. În acelaşi moment tresări; șocul i se propagă prin corp ca undele unui cutremur.
Prinsă de mâini, legănându-se uşor, aproape imperceptibil într–o parte şi–n cealaltă la doar câţiva centimetri de sol, era o fantomă a fetei ce fusese odată Kagome. Inima îi săltă nebuneşte vrând parcă să–i spargă pieptul şi buzele i se ridicară într-o grimasă de surpriză dureroasă.

—Naraku, imbecil prost! Să vezi ce o să rămână din tine după asta! Sentimentul de furie împletit cu cel de durere care îl săgetă era atât de ascuțit, încât îl percepu aproape fizic.
—Inuyasha! Bărbatul se opri brusc, încremenit de vocea ce tocmai îi pronunţase numele. Se întoarse pe călcâie mecanic, aproape alene, căutând cu privirea.
—Kikyo! spuse și murmurul sună aproape ca o rugăciune.
Femeia îl privi distantă, mai dură decât marmura. Inuyasha luă o atitudine defensivă, arborând un zâmbet forţat, ironic.
—Nu prea am timp de taclale cu tine, am treburi mai importante. Se întoarse în cerc, fixându-și privirea pe fața Kagomei.
—Nici măcar pentru asta nu ai timp? şopti Kikyo pe un ton mieros, lăsând să–i alunece mâna de pe piedestalul pe care şi–o sprijinise până atunci. Lumina roşiatică a pietrei sfinte se reflectă în ochii măriţi de uimire ai tânărului.
Avea o strălucire vie, incredibil de clară care exercita un magnetism căruia cu greu i–ar fi rezistat cineva. Inuyasha respiră înăbuşit, întrerupt şi făcu un pas spre ea. Se opri şi–l sorbi cu privirea; ezită și îşi îndreptă o clipă atenţia spre tânăra ce zăcea cu capul în pământ.
„Ar trebui să mă duc la ea” îi spuse gândul.
—Poate fi al tău, șopti femeia. Kikyo părea să–l cunoască poate mai bine decât se cunoştea el însuşi. Îl vrei de mai bine de cincizeci de ani, iar azi poate fi al tău. Ai îndurat atâtea pentru a–l avea, nu crezi că–l meriţi după atâta timp?
Tentaţia era uriaşă, iar Inuyasha nu era persoana care să fie nici cumpătată şi nici înfrânată. Mai făcu câțiva paşi spre piedestalul unde lucea ispititor Talismanul Sufletelor.
—E atât de frumos... mormăi cu privirea lacomă.
—Da, aprobă molcom Kikyo. E frumos şi poate fi doar al tău. Poţi deveni ceea ce ţi–ai dorit mereu să fii...
Pentru o secundă în el încolţi sămânţa incertitudinii.
—Dar eu... nu...
—Vei putea să–i pedepseşti pe toţi cei ce au râs de tine, pe toţi cei ce şi–au bătut joc de tine, susură ea. Niciunul nu va rămâne nepedepsit... Aşa cum ai promis acum cincizeci de ani. Toţi vor plăti dacă vei lua Talismanul în mână, dacă îl vei lăsa să–ţi pătrundă în suflet...
Inuyasha stătea ca hipnotizat lângă piatra sângerie. Era minunată. Ba mai mult... superbă, sublimă... Nu exista cuvânt care să exprime în întregime frumuseţea și grandoarea ei. În el se părea că timpul se oprise; nu mai exista nici trecut, nici viitor, ci doar prezentul. Iar prezentul era concretizat în acea bijuterie. Ridică braţul spre ea şi scântei de lumină roşiatică îi gâdilară plăcut mâna. Kikyo zâmbi subtil şi aprobă lent din cap.
—Aşa... Ia–o, las–o să fie a ta, vrea să–ţi îndeplinească toate dorinţele. Las–o să fie parte din tine, Inuyasha!
Propoziţia se propagă prin aer şi se auzi repetată din toate ungherele încăperii. Kagome deschise ochii.
—Inuyasha?!
Mâna îi înţepeni la câţiva milimetri depărtare de giuvaer. Trăsăturile lui Kikyo se congestionară, urâţind–o. Inuyasha se încruntă şi degetele începură să–i tremure ca scăpate de sub control.
—Ia–o, e a ta. Fii ceea ce ai vrut să devii dintotdeauna... aproape ţipă femeia.
—Nu...
Cuvântul o lovi pe Kikyo cu puterea unui bici. Inuyasha ridică privirea şi o studie mirat.
—Nu îl vreau, repetă.
—Cum să nu–l vrei dacă asta e ce ţi–ai dorit mereu? Inuyasha îşi mută ochii de la ea la Talisman.
—Nu–l mai vreau...
—Inu...
Tânărul tresări şi–şi concentră întreaga atenţia către locul de unde venise purtat de aer numele lui. Zâmbi fugar.

Zbang! Palma cuiva nevăzut din apropierea ei o pocni cu toată puterea peste faţă. Zâmbetul îi îngheţă pe buze. Capul Kagomei zvâcni într–o parte din cauza forţei loviturii după care alunecă, proptindu–se cu bărbia în piept.
—Să nu mai îndrăzneşti niciodată în viaţa ta nenorocită să o mai atingi nici măcar cu un deget! O furie înghețată i se strecură în toată ființa; nici măcar nu se opri să conștientizeze ce reacție avusese sau dacă măcar avusese vreuna.Se arcui și porni către Kagome.
Kikyo îl urmări calmă, gânditoare.
Ghici puterea săgeţii, căldura infernală pe care o degaja în timp ce tăia aerul spre el, dar nu se mai putu feri sau alese să încerce să ajungă la Kagome. Simţi fierbinţeala durerii străpungându–i omoplatul, din momentul în care intrase prin piele şi până în adâncul trupului. Avusese noroc de roba care se dovedise încă o dată folositoare. Avântul i se opri asemeni zborului unei păsări doborâte de un vânător şi se duse de-a dura peste cap, gemând. Kikyo păşi zgomotos spre el și liniștea pe care o citi întipărită pe fața ei nu avu deloc darul de a-l calma, ci din contră, îi dădu fiori pe şira spinării.
De pe pardoseala rece, Inuyasha ridică niţel nasul, trăgând cu putere aer în plămâni. Icni dezgustat.
—Naraku... Te–ai amuzat copios, nu?
O adiere grea trecu printre ei zburlindu–i părul alb-argintiu. Vocea profundă se ridică parcă din străfundurile iadului.
—Adevărul este că nu ai ocazia de prea multe ori în viaţă să vezi aşa ceva. Chiar dacă acea viaţă durează o eternitate. Ce triunghi amoros! chicoti vesel Naraku. Kikyo mi–a depăşit chiar şi cele mai înalte aşteptări, nici eu nu cred că m–aş fi descurcat mai bine!
Femeia înclină glacial capul și umbra unui sentiment nedefinit trecu peste trăsăturile ei. Inuyasha se ridică în patru labe şi cârâi scurt, fără să-și ridice privirea din podea:
—Adevărul este că a întrecut până şi cele mai negre gânduri ale mele...

Kikyo, care între timp ajunsese lângă el, îl privi cu ochii ei lipsiţi de viaţă şi dădu drumul panglici de la păr peste trupul lui. Inuyasha dădu din cap exasperat.
—Iarăşi?! Văd că devine un obicei!
—Cum ai putut tu să refuzi bijuteria pe care o cauţi de zeci de ani?
Inuyasha îşi reglă respiraţia astfel încât corzile rigide ce–i strângeau trupul să nu–l rănească şi mai rău.
—Știi tu, în cincizeci de ani lucrurile se mai schimbă! Tu nu crezi în schimbare? făcu tânărul ridicându–se în genunchi într-un final. Nu se zbătea, ştia că era inutil. Un hohot isteric, vecin cu nebunia izbucni din pieptul creaturii. Kikyo abia zâmbi şi ea.
—Oh, ba da şi încă cum! Ba chiar vei asista la o schimbare. Inuyasha îşi înghiţi cuvintele în timp ce Naraku se apropia cu paşi rari, ușor obosiţi de locul unde Kagome zăcea inconştientă. Vei asista la renaşterea mea. Inuyasha... biet demon nefericit... Trebuia să accepţi oferta atunci când ai avut ocazia! Ai fi devenit ceea ce eşti cu adevărat, nu mai ştiai nimic, m-ai fi putu sluji. Dar cel mai important dintre toate. Nu ţi–ai fi reamintit clipa asta niciodată...

Naraku ajunse lângă Kagome şi–şi petrecu un braţ pe după mijlocul ei, iar cu celălalt îi înălţă capul susţinând–o de bărbie.
Lui Inuyasha i se păru preț de câteva secunde că ceea ce vede nu se întâmplă cu adevărat. Abia atunci prinse a se agita; mai întâi lent, apoi, pricepând ceea ce era pe cale să se petreacă, din ce în ce mai frenetic şi mai furios. Răcni ca scos din minţi:
—Ia–ţi mâinile alea spurcate de pe ea, că altfel...
—Altfel ce? Mă omori? Am vrut–o pe fata asta la fel de mult ca pe Kikyo... Și am reuşit să o obţin la fel cum am făcut–o şi cu ea! Credeai că e în siguranţă lângă tine, că nu sunt prin preajmă şi că o protejezi? Nici nu ai idee de câte ori am pândit–o, de câte ori am fost pe punctul de a o avea! Şi iat–o! exclamă Naraku strângând–o şi mai tare pe tânără lângă el. Inuyasha scrâşni din dinţi, lăsă să–i scape printre buzele contorsionate de durere o înjurătură şi capul îi căzu în piept neputincios, înfrânt.
—Priveşte–mă! Uită–te am spus! Kikyo îl înghionti din spate şi Inuyasha ridică ochii către ei. Uită–te cum devin unul cu draga ta Kagome! Uniţi pentru vecie!
Şi Naraku îşi apăsă buzele peste buzele ei, sărutând–o.