26-09-2010, 09:12 PM
Cap. IV
Sări în picioare ca împins de un resort. Cu o singură mişcare a degetului opozabil deblocă sabia din teacă şi se încordă în aşteptare.
Tessaiga străluci în întunericul nopţii şi energia ei străpunse pădurea cale de vreo treizeci de metri. Inuyasha se repezi înainte spre masă diformă, albicioasă ce plutea la vreo doi metri de pământ. Vuietul crescu în intensitate, crengile copacilor prinseră a se agita furioase şi câteva paie de pe vreo trei colibe zburară bezmetice prin aer.
Sango măsură perplexă corpurile parcă gelatinoase ale demonilor și, printre puținele dăți ce-i drept, păru încurcată.
—Kazanna!
Zgomotul pădurii se împleti cu cel al tornadei izvorâtă din mâna lui Miroku. Praf, crengi şi năluci albe, cu toate fură înghiţite în abisul negru al blestemului lui Naraku.
Bumerangul lui Sango trecu prin arătări ca şi cum ar fi trecut prin nori. Din spatele ei, Koga, Ginta şi Hakkaku se adânciră în pădure pe urma câtorva creaturi. De undeva din depărtare se auzi glasul răguşit şi puternic al lui Inuyasha:
—Kaze no Kizu! Pădurea se lumină o clipă de parcă ar fi luat foc, apoi zgomotul asurzitor de ţipete şi gemete înfioră văzduhul.
Miroku trase bucata de material peste mână, ferecând–o cu metaniile mov-albastre. Clipi des şi–l văzu pe Inuyasha apropiindu–se agale.
—Cred că glumeşti! aruncă el acru spre Koga, arcuindu-şi sprânceana stângă. Ăştia sunt demonii de neînvins? Grămada asta de viermi?
Koga icni de vreo câteva ori, trăgându–şi respiraţia şi îi răspunse nedumerit:
—Nu–nţeleg nici eu... Poate au obosit sau au rămas puţini. E prima dată când atacă atât de slab şi în număr atât de mic.
Inuyasha arboră arhicunoscuta lui mimă ironică, uşor batjocoritoare.
—Da... Se pare că ne–am terminat treaba înainte de a începe. Auzi, ştii ceva lupule? Altă dată când te hotărăşti să mai faci multă zarvă pentru nimic, îl apostrofă aspru, îţi sugerez să...
Dar Inuyasha se opri în plin avânt verbal. Căscă ochii cât putu de larg şi–i îndreptă în zare, peste colină.
—Satul... Ne–au păcălit! Satul! Şi înainte ca cineva să conştientizeze ceea ce tocmai spusese, se arcui în aer, trecu ca fulgerul de–a lungul taberei şi prinse a coborî valea către satul cuprins brusc de o ceaţă lăptoasă. Mângâie o clipă cu privirea coliba unde ştia că o lăsase pe Kagome şi se topi în noapte.
—Drace! Urăsc când am dreptate, urlă el spintecând cu ghearele câţiva yokai îmbrăcaţi într–un văl albicios.
Abia după vreo zece minute începu Inuyasha să înţeleagă de ce Koga ajunsese la disperare. Hoardele de yokai se revărsau în valuri, aproape să treacă de apărarea lor. Şi asta nu era niciodată un semn bun pentru Inuyasha
—Ai grijă! Miroku o trase pe Sango la timp din calea ghearei uriaşe ce se înfipse în pământ la câţiva centimetri de locul unde stătuse ea. Bucăţi mari, zgrunţuroase de pământ zburară în toate părţile; Miroku o strânse pe tânără în braţe apărând–o cu trupul lui.
—Eşti bine? o întrebă el şoptit. Sango făcu semn din cap că da.
„Afemeiatul, nici măcar acum nu se poate abţine!†oftă Inuyasha, parte resemnat, parte amuzat.
—Hei, popă, nu–i vreme de aşa ceva, pe cuvânt! strigă la ei Koga, clar neimpresionat de gestul cavaleresc al călugărului. Miroku rânji larg, şi, cu regret, îi dădu drumul tinerei femei.
—Javră, văd că nu te plictiseşti! exclamă Koga din spatele lui Inuyasha. Acesta îi aruncă o privire jucăuşă.
—Se pare că nici tu, prostule! replică, şi, în acelaşi timp ghearele lui spintecară spatele unui demon. Scârbos, adăugă ca pentru sine cu o grimasă dezgustată. Inuyasha avu timp să reflecteze câteva clipe asupra întâmplărilor din ultimele ore. Ceea ce îl intriga cel mai mult era faptul că niciodată nu mai văzuse asemenea comportament la nişte amărâţi de drăcuşori care nu știau să facă nimic în viața lor în afară să mănânce.
—Ştii, lupule... situaţia nu pare prea roză, gâfâi Inuyasha şi pară lovitura unui monstru care se apropiase periculos de mult de gâtul lui. Prin raza sa vizuală trecu o clipă, ca un fulger, Kirara ce–l purta în spate pe Shippo. Micuţa vulpe, înarmată cu un teanc de rugăciuni binecuvântate de Miroku, aplica de minune câte una bucată pe câte vreun demon mai mititel.
„Face şi el ce poate†gândi Inuyasha cu o strâmbătură amuzată a buzelor.
—Văd câine, îl auzi pe Koga răspunzându-i în sfârșit. Acum ce mai zici? Îmi dai dreptate? Câteva broboane de sudoare se prelinseră de pe fruntea tânărului yokai, semn că oricât de puternic ar fi fost, până şi el obosise.
—Ia să nu ne mai jucăm! Tessaiga! Sabia luci scurt, dar puternic și energia gălbui-portocalie spulberă totul în cale; masele gelatinoase se risipiră şi preţ de vreo câteva secunde întunericul reînghiți totul.
Deodată Inuyasha rămase înţepenit, fiecare celulă a corpului său încordându–se; simţise două mirosuri noi. Unul dintre ele îl lăsa aproape indiferent, dar celălalt îl îngrozea. Pe cerul nopţii dansară câteva panglici albe, imateriale. Sango înălţă privirea şi simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. Bâjbâi cu mâna apucându–l pe Miroku de sutană şi–l obligă să privească în sus.
—Doamne Sfinte! exclamă el cu răsuflarea tăiată.
—La dracu’! se auzi şi Inuyasha din partea opusă.
—Kikyo... murmură Sango.
Inuyasha urmări înfiorat nălucile ce traversau cerul ca nişte imense stele căzătoare. Simţi cum îi vâjâie capul; mintea lui încă se lupta să priceapă ceea ce inima simţise din prima clipă. Kikyo era aproape.
—Câine... Ai grijă! Urlă cineva din depărtare şi Inuyasha pricepu vag că lui îi era adresat îndemnul. Cu coada ochiului zări ceva ce se năpustea asupra lui. Vru să riposteze cu sabia, dar nu mai apucă. Ceva metalic sclipi deasupra, iar el închise ochii într–un gest reflex de capitulare, aşteptând lovitura... care întârzie să vină.
—Slab, ca de obicei... De fapt, la ce pot să mă aştept de la tine? se auzi un glas sobru, încărcat cu nuanțe de trufie. Inuyasha se relaxă, pe de o parte. Pe de alta, se îngrijoră mai mult decât în privința luptei.
—Sesshomaru... Ce onoare! Delirezi cumva sau m–ai confundat cu altcineva? croncăni Inuyasha cu jumătate de gură.
Nicio fibră de pe faţa mai vârstnicului său frate nu mişcă. După câteva secunde în care nu făcu altceva decât să-și măsoare fratele din cap până în picioare, peste fața lui Sesshomaru trecu o umbră de ușoară iritare.
—Nu–mi doresc să te văd mort decât de mâna mea! exclamă rece în timp ce cu dreapta spintecă doi-trei yokai. Inuyasha rânji, arătându–şi vârful colţilor.
—Nu–i aşa că–i frumos să–mi vorbeşti despre dragostea profundă de frate pe care o nutreşti faţă de mine? Sesshomaru afișă același calm glacial, mărginindu-se după câteva momente să răspundă scurt:
—Micuţa ta prietenă... e singură...
Dintr–o dată, de pe faţa tânărului hanyo dispăru toată ironia.
—Singură şi la cheremul vechii tale prietene...
Pe tânărul jumătate om îl strânse în spate şi înghiţi greu, aproape dureros.
—Kagome?! Clipi mirat spre fratele său.
Impunătorul demon schiţă un zâmbet în colţ de gură, cu superioritatea-i caracteristică și răspunse la întrebarea mută:
—Nu te amăgi singur, nu pe tine te ajut. Pe ea. Rămase o fracţiune de secundă pe gânduri. Demult, a apărat pe cineva care nu–mi este indiferent, urmă el. Nu ar fi trebuit amestecată în toată povestea asta. Inuyasha își mută nehotărât greutatea de pe un picior pe celălalt, neștiind ce să facă mai departe. Nedumerire, confuzie și un ușor gust de regret se amestecară in el. Du–te! Vocea adâncă a lui Sesshomaru nu sunase parca niciodată mai impunătoare sau mai poruncitoare decât acum.
I se păru că se clatină ca un om beat.
—Du-te odată! Strigă imperativ şi Koga.
Inuyasha nu mai aşteptă să i se mai spună şi a treia oară. În câteva clipe se făcu nevăzut ca o stafie care se topeşte în aerul ce o înconjoară. Îl mai auzi pe fratele său îndemnându–i pe ceilalţi la luptă alături de el, apoi distinse doar foşnetul şi sunetele pădurii.
Kagome desluşi exact momentul în care demonii se năpustiră asupra taberei. Îl ascultase pe Inuyasha răcnind câte ceva din când în când; timbrul vocii lui era inconfundabil. Simţise tornada lui Miroku, auzise şuieratul aerului tăiat de bumerangul lui Sango şi răgetele Kirarei. Şi–i era atât de ciudă că nu putea să iasă! Cum o mai ardeau degetele să trimită şi ea măcar vreo două-trei săgeţi... Dar îi promisese că nu avea să se mişte din blestemata aia de colibă.
Câteva ţipete, multe, foarte multe voci şi paşi; tropăituri ce treceau frenetic pe lângă ea şi se depărtau. Apoi se lăsă liniştea.
Kagome numără în gând secundele, apoi minutele. Treceau monotone, fără să aducă nicio vorbă, niciun sunet, nicio veste. Din când în când, câte un rănit ofta îndurerat şi ea se repezea să vadă cu ce–l putea ajuta. Dar de la un timp, se părea că nici ei nu mai aveau nevoie de ea. Cu un sfârâit abia auzit, lumânarea se stinse şi tânăra rămase pe întuneric. Inima începu să–i bată mai tare şi se lipi de perete, încercând să se liniştească.
„Proasto! Ţi–e frică de nimic. Inuyasha are dreptate când spune că eşti toantă†Gândul o făcu să râdă aproape isteric în sinea ei. Alte câteva minute se strecurară încet pe lângă ea.
Apoi tresări violent; de afară se auzeau paşi. Cineva se apropia de colibă.
—Ka...gome!...
Sări în picioare ca arsă de fierul roşu.
—Inuyasha?!
—Kagome!
Fără să mai stea pe gânduri, tânăra femeie ţâşni afara. Priveliştea o cutremură şi avu impresia copleşitoare că toată pădurea dansează împrejurul ei. Inuyasha, cu hainele ferfeniţă, plin de sânge, abia-abia se ţinea în picioare.
—Dumnezeule! Kagome fugi şi–l prinse în momentul în care puterile–i cedară şi se prăvăli cât era de mare, jos, pe genunchi, în braţele ei. Fata îl strânse o clipă la piept, apoi îi cercetă faţa mânjită de sânge. Cu ochii strâns închişi, tânărul îi dădu aproape cu violenţă mâinile la o parte şi o îmbrăţişă strâns.
—A fost atât de rău... groaznic. Kagome... e aşa de bine lângă tine. Să fiu cu tine...
Fata tresări imperceptibil în braţele lui.
—Mi–a fost atât de teamă că nu voi ajunge la timp, începu Inuyasha răguşit şi lent o depărtă de el.
—La timp pentru ce? întrebă blând şi peste faţa ei trecu o clipă nedumerire amestecată cu blândeţe.
Inuyasha deschise ochii şi înălţă capul privind-o. Kagome gemu înspăimântată şi încercă brusc să se smulgă din îmbrăţişarea ca de oţel. Ochii roşii ai demonului din faţa ei o cercetară până în adâncurile sufletului. Ghearele mâinii stângi se înfipseră adânc în carnea umărului, împiedicând–o să fugă.
—La timp pentru a te ucide...
Ochii mari, negri, înlăcrimaţi îl fixară cu stupoare şi, în acel moment, îşi dădu seamă că nu văzuse nicicând atâta ură oglindită pe faţa cuiva. O durere ascuţită o săgetă la mijloc, acolo unde sabia lui îi muşcase din carne.
Inuyasha o împinse aproape cu dezgust şi sări agil în picioare. Kagome îl urmări şocată cum îşi şterge sabia mânjită de propriul ei sânge şi apoi o pune tacticos în teacă. Tuşi şi i se păru că scuipă sânge. Privirea i se înceţoşă şi puse mâna stângă pe pământ, istovită.
—De ce? şopti aproape fără voce.
Un hohot de râs vecin cu isteria îi înjunghie dureros timpanele.
—De ce?! Pentru că... îmi place!
Kagomei îi veni să verse. Simţi materialul rece şi ud lipindu–se scârbos de trupul ei, asemeni unei reptile şi încercă cu mâna dreaptă să–l desprindă. Îngheţă; era plină de sânge. Rămase împietrită privindu–şi palma.
Sări în picioare ca împins de un resort. Cu o singură mişcare a degetului opozabil deblocă sabia din teacă şi se încordă în aşteptare.
Tessaiga străluci în întunericul nopţii şi energia ei străpunse pădurea cale de vreo treizeci de metri. Inuyasha se repezi înainte spre masă diformă, albicioasă ce plutea la vreo doi metri de pământ. Vuietul crescu în intensitate, crengile copacilor prinseră a se agita furioase şi câteva paie de pe vreo trei colibe zburară bezmetice prin aer.
Sango măsură perplexă corpurile parcă gelatinoase ale demonilor și, printre puținele dăți ce-i drept, păru încurcată.
—Kazanna!
Zgomotul pădurii se împleti cu cel al tornadei izvorâtă din mâna lui Miroku. Praf, crengi şi năluci albe, cu toate fură înghiţite în abisul negru al blestemului lui Naraku.
Bumerangul lui Sango trecu prin arătări ca şi cum ar fi trecut prin nori. Din spatele ei, Koga, Ginta şi Hakkaku se adânciră în pădure pe urma câtorva creaturi. De undeva din depărtare se auzi glasul răguşit şi puternic al lui Inuyasha:
—Kaze no Kizu! Pădurea se lumină o clipă de parcă ar fi luat foc, apoi zgomotul asurzitor de ţipete şi gemete înfioră văzduhul.
Miroku trase bucata de material peste mână, ferecând–o cu metaniile mov-albastre. Clipi des şi–l văzu pe Inuyasha apropiindu–se agale.
—Cred că glumeşti! aruncă el acru spre Koga, arcuindu-şi sprânceana stângă. Ăştia sunt demonii de neînvins? Grămada asta de viermi?
Koga icni de vreo câteva ori, trăgându–şi respiraţia şi îi răspunse nedumerit:
—Nu–nţeleg nici eu... Poate au obosit sau au rămas puţini. E prima dată când atacă atât de slab şi în număr atât de mic.
Inuyasha arboră arhicunoscuta lui mimă ironică, uşor batjocoritoare.
—Da... Se pare că ne–am terminat treaba înainte de a începe. Auzi, ştii ceva lupule? Altă dată când te hotărăşti să mai faci multă zarvă pentru nimic, îl apostrofă aspru, îţi sugerez să...
Dar Inuyasha se opri în plin avânt verbal. Căscă ochii cât putu de larg şi–i îndreptă în zare, peste colină.
—Satul... Ne–au păcălit! Satul! Şi înainte ca cineva să conştientizeze ceea ce tocmai spusese, se arcui în aer, trecu ca fulgerul de–a lungul taberei şi prinse a coborî valea către satul cuprins brusc de o ceaţă lăptoasă. Mângâie o clipă cu privirea coliba unde ştia că o lăsase pe Kagome şi se topi în noapte.
—Drace! Urăsc când am dreptate, urlă el spintecând cu ghearele câţiva yokai îmbrăcaţi într–un văl albicios.
Abia după vreo zece minute începu Inuyasha să înţeleagă de ce Koga ajunsese la disperare. Hoardele de yokai se revărsau în valuri, aproape să treacă de apărarea lor. Şi asta nu era niciodată un semn bun pentru Inuyasha
—Ai grijă! Miroku o trase pe Sango la timp din calea ghearei uriaşe ce se înfipse în pământ la câţiva centimetri de locul unde stătuse ea. Bucăţi mari, zgrunţuroase de pământ zburară în toate părţile; Miroku o strânse pe tânără în braţe apărând–o cu trupul lui.
—Eşti bine? o întrebă el şoptit. Sango făcu semn din cap că da.
„Afemeiatul, nici măcar acum nu se poate abţine!†oftă Inuyasha, parte resemnat, parte amuzat.
—Hei, popă, nu–i vreme de aşa ceva, pe cuvânt! strigă la ei Koga, clar neimpresionat de gestul cavaleresc al călugărului. Miroku rânji larg, şi, cu regret, îi dădu drumul tinerei femei.
—Javră, văd că nu te plictiseşti! exclamă Koga din spatele lui Inuyasha. Acesta îi aruncă o privire jucăuşă.
—Se pare că nici tu, prostule! replică, şi, în acelaşi timp ghearele lui spintecară spatele unui demon. Scârbos, adăugă ca pentru sine cu o grimasă dezgustată. Inuyasha avu timp să reflecteze câteva clipe asupra întâmplărilor din ultimele ore. Ceea ce îl intriga cel mai mult era faptul că niciodată nu mai văzuse asemenea comportament la nişte amărâţi de drăcuşori care nu știau să facă nimic în viața lor în afară să mănânce.
—Ştii, lupule... situaţia nu pare prea roză, gâfâi Inuyasha şi pară lovitura unui monstru care se apropiase periculos de mult de gâtul lui. Prin raza sa vizuală trecu o clipă, ca un fulger, Kirara ce–l purta în spate pe Shippo. Micuţa vulpe, înarmată cu un teanc de rugăciuni binecuvântate de Miroku, aplica de minune câte una bucată pe câte vreun demon mai mititel.
„Face şi el ce poate†gândi Inuyasha cu o strâmbătură amuzată a buzelor.
—Văd câine, îl auzi pe Koga răspunzându-i în sfârșit. Acum ce mai zici? Îmi dai dreptate? Câteva broboane de sudoare se prelinseră de pe fruntea tânărului yokai, semn că oricât de puternic ar fi fost, până şi el obosise.
—Ia să nu ne mai jucăm! Tessaiga! Sabia luci scurt, dar puternic și energia gălbui-portocalie spulberă totul în cale; masele gelatinoase se risipiră şi preţ de vreo câteva secunde întunericul reînghiți totul.
Deodată Inuyasha rămase înţepenit, fiecare celulă a corpului său încordându–se; simţise două mirosuri noi. Unul dintre ele îl lăsa aproape indiferent, dar celălalt îl îngrozea. Pe cerul nopţii dansară câteva panglici albe, imateriale. Sango înălţă privirea şi simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. Bâjbâi cu mâna apucându–l pe Miroku de sutană şi–l obligă să privească în sus.
—Doamne Sfinte! exclamă el cu răsuflarea tăiată.
—La dracu’! se auzi şi Inuyasha din partea opusă.
—Kikyo... murmură Sango.
Inuyasha urmări înfiorat nălucile ce traversau cerul ca nişte imense stele căzătoare. Simţi cum îi vâjâie capul; mintea lui încă se lupta să priceapă ceea ce inima simţise din prima clipă. Kikyo era aproape.
—Câine... Ai grijă! Urlă cineva din depărtare şi Inuyasha pricepu vag că lui îi era adresat îndemnul. Cu coada ochiului zări ceva ce se năpustea asupra lui. Vru să riposteze cu sabia, dar nu mai apucă. Ceva metalic sclipi deasupra, iar el închise ochii într–un gest reflex de capitulare, aşteptând lovitura... care întârzie să vină.
—Slab, ca de obicei... De fapt, la ce pot să mă aştept de la tine? se auzi un glas sobru, încărcat cu nuanțe de trufie. Inuyasha se relaxă, pe de o parte. Pe de alta, se îngrijoră mai mult decât în privința luptei.
—Sesshomaru... Ce onoare! Delirezi cumva sau m–ai confundat cu altcineva? croncăni Inuyasha cu jumătate de gură.
Nicio fibră de pe faţa mai vârstnicului său frate nu mişcă. După câteva secunde în care nu făcu altceva decât să-și măsoare fratele din cap până în picioare, peste fața lui Sesshomaru trecu o umbră de ușoară iritare.
—Nu–mi doresc să te văd mort decât de mâna mea! exclamă rece în timp ce cu dreapta spintecă doi-trei yokai. Inuyasha rânji, arătându–şi vârful colţilor.
—Nu–i aşa că–i frumos să–mi vorbeşti despre dragostea profundă de frate pe care o nutreşti faţă de mine? Sesshomaru afișă același calm glacial, mărginindu-se după câteva momente să răspundă scurt:
—Micuţa ta prietenă... e singură...
Dintr–o dată, de pe faţa tânărului hanyo dispăru toată ironia.
—Singură şi la cheremul vechii tale prietene...
Pe tânărul jumătate om îl strânse în spate şi înghiţi greu, aproape dureros.
—Kagome?! Clipi mirat spre fratele său.
Impunătorul demon schiţă un zâmbet în colţ de gură, cu superioritatea-i caracteristică și răspunse la întrebarea mută:
—Nu te amăgi singur, nu pe tine te ajut. Pe ea. Rămase o fracţiune de secundă pe gânduri. Demult, a apărat pe cineva care nu–mi este indiferent, urmă el. Nu ar fi trebuit amestecată în toată povestea asta. Inuyasha își mută nehotărât greutatea de pe un picior pe celălalt, neștiind ce să facă mai departe. Nedumerire, confuzie și un ușor gust de regret se amestecară in el. Du–te! Vocea adâncă a lui Sesshomaru nu sunase parca niciodată mai impunătoare sau mai poruncitoare decât acum.
I se păru că se clatină ca un om beat.
—Du-te odată! Strigă imperativ şi Koga.
Inuyasha nu mai aşteptă să i se mai spună şi a treia oară. În câteva clipe se făcu nevăzut ca o stafie care se topeşte în aerul ce o înconjoară. Îl mai auzi pe fratele său îndemnându–i pe ceilalţi la luptă alături de el, apoi distinse doar foşnetul şi sunetele pădurii.
Kagome desluşi exact momentul în care demonii se năpustiră asupra taberei. Îl ascultase pe Inuyasha răcnind câte ceva din când în când; timbrul vocii lui era inconfundabil. Simţise tornada lui Miroku, auzise şuieratul aerului tăiat de bumerangul lui Sango şi răgetele Kirarei. Şi–i era atât de ciudă că nu putea să iasă! Cum o mai ardeau degetele să trimită şi ea măcar vreo două-trei săgeţi... Dar îi promisese că nu avea să se mişte din blestemata aia de colibă.
Câteva ţipete, multe, foarte multe voci şi paşi; tropăituri ce treceau frenetic pe lângă ea şi se depărtau. Apoi se lăsă liniştea.
Kagome numără în gând secundele, apoi minutele. Treceau monotone, fără să aducă nicio vorbă, niciun sunet, nicio veste. Din când în când, câte un rănit ofta îndurerat şi ea se repezea să vadă cu ce–l putea ajuta. Dar de la un timp, se părea că nici ei nu mai aveau nevoie de ea. Cu un sfârâit abia auzit, lumânarea se stinse şi tânăra rămase pe întuneric. Inima începu să–i bată mai tare şi se lipi de perete, încercând să se liniştească.
„Proasto! Ţi–e frică de nimic. Inuyasha are dreptate când spune că eşti toantă†Gândul o făcu să râdă aproape isteric în sinea ei. Alte câteva minute se strecurară încet pe lângă ea.
Apoi tresări violent; de afară se auzeau paşi. Cineva se apropia de colibă.
—Ka...gome!...
Sări în picioare ca arsă de fierul roşu.
—Inuyasha?!
—Kagome!
Fără să mai stea pe gânduri, tânăra femeie ţâşni afara. Priveliştea o cutremură şi avu impresia copleşitoare că toată pădurea dansează împrejurul ei. Inuyasha, cu hainele ferfeniţă, plin de sânge, abia-abia se ţinea în picioare.
—Dumnezeule! Kagome fugi şi–l prinse în momentul în care puterile–i cedară şi se prăvăli cât era de mare, jos, pe genunchi, în braţele ei. Fata îl strânse o clipă la piept, apoi îi cercetă faţa mânjită de sânge. Cu ochii strâns închişi, tânărul îi dădu aproape cu violenţă mâinile la o parte şi o îmbrăţişă strâns.
—A fost atât de rău... groaznic. Kagome... e aşa de bine lângă tine. Să fiu cu tine...
Fata tresări imperceptibil în braţele lui.
—Mi–a fost atât de teamă că nu voi ajunge la timp, începu Inuyasha răguşit şi lent o depărtă de el.
—La timp pentru ce? întrebă blând şi peste faţa ei trecu o clipă nedumerire amestecată cu blândeţe.
Inuyasha deschise ochii şi înălţă capul privind-o. Kagome gemu înspăimântată şi încercă brusc să se smulgă din îmbrăţişarea ca de oţel. Ochii roşii ai demonului din faţa ei o cercetară până în adâncurile sufletului. Ghearele mâinii stângi se înfipseră adânc în carnea umărului, împiedicând–o să fugă.
—La timp pentru a te ucide...
Ochii mari, negri, înlăcrimaţi îl fixară cu stupoare şi, în acel moment, îşi dădu seamă că nu văzuse nicicând atâta ură oglindită pe faţa cuiva. O durere ascuţită o săgetă la mijloc, acolo unde sabia lui îi muşcase din carne.
Inuyasha o împinse aproape cu dezgust şi sări agil în picioare. Kagome îl urmări şocată cum îşi şterge sabia mânjită de propriul ei sânge şi apoi o pune tacticos în teacă. Tuşi şi i se păru că scuipă sânge. Privirea i se înceţoşă şi puse mâna stângă pe pământ, istovită.
—De ce? şopti aproape fără voce.
Un hohot de râs vecin cu isteria îi înjunghie dureros timpanele.
—De ce?! Pentru că... îmi place!
Kagomei îi veni să verse. Simţi materialul rece şi ud lipindu–se scârbos de trupul ei, asemeni unei reptile şi încercă cu mâna dreaptă să–l desprindă. Îngheţă; era plină de sânge. Rămase împietrită privindu–şi palma.
Nothing is forever