[ Inuyasha ] - Sfarsit ... Si de la capat

[Anaiyda]

Hello Aveqetura! Asta chiar a fost o surpriza, nu ma asteptam sa te regasesc dupa atata timp si, mai mult decat atat, sa-ti aduci aminte de povestea mea:zuppy10:. Masinuta zburatoare inca ma mai ajuta, cel putin asa cred eu. ID-ul meu il gasesti la profil, abia astept sa mai vorbim. Si acum, continuarea. Reiau rugamintea de a-mi lasa cateva randuri cu impresii dupa ce ati citit, critici asupra stilului, compozitiei, etc. Multumesc. Lectura placuta!

Cap. II

—Eşti sigură că ai mai făcut asta, Kagome? Cu ochii încă încețoșați de somn și aparent nu numai cu ochii, ci și cu mintea, Miroku nu-și dădu seama că pune o întrebare periculoasă decât prea târziu. Pe plita improvizată, deasupra jăratecului adunat de peste noapte, tânăra mesteca şi întorcea de zor ceva ce semăna a mâncare. Inuyasha aruncă şi el o privire încruntată şi cercetă „lucrul” gălbui ce sfârâia pe foc.
—Aha, arată cam ciudat, ce–i drept! îşi dădu şi el cu părerea. Kagome, sătulă de părerile celor doi, îl pironi pe hanyou cu o căutătură vecină cu moartea şi spuse, fără a se adresa în particular vreunuia dintre ei:
—Adică vrei să spui că nu ştiu să gătesc?
„Nici o priveliște nu se compară cu cea a unei femei care se crede neapreciată” gândi Inuyasha, însemnându–şi bine în cap momentul, pentru ca a doua oară să nu mai facă aceeaşi gafă.
—Adică vrei să spui că nu ştie să gătească?! se întoarse, ţintuindu–l cu ochii pe bietul călugăr. Miroku dădu să spună ceva, deschise gura, dar se retrase nemulţumit doi paşi mai în spate, gândind că cel mai matur nu are de ce să–şi pună capul cu „urechile alea de câine”. Tânărul răsuflă adânc, părând a încerca să-și adune calmul proverbial. „Bine, poate am exagerat puţin”, îşi continuă ideile, regretând insulta adresată mintal prietenului său.
—Orice vei găti va fi numai bun, se alintă Inuyasha ca un copil.
Sprâncenele lui Miroku se uniră într-o încruntătură la granița dintre amuzament și seriozitate, după care mormăi printre dinţi:
—Sau poate nu exagerez... Linguşitorule!
—Hmm, mi se pare doar mie sau ai încercat să faci o glumă, Inuyasha? remarcă Sango în timp ce așeza şase farfurii de plastic, adevărate minunăţii ale secolului XXI pe care Kagome le adusese cu ea. Femeia îşi strânsese părul castaniu în coadă de cal, bretonul scurt până deasupra sprâncenelor, flutură liber în bătaia vântului. Se întoarse o clipă și-l suprinse cu coada ochiului pe Miroku care–şi găsise de treabă cu o gânganie pescuită de prin iarbă.
—Una nu chiar reuşită, bolmoji Shippo pe limba lui. Inuyasha îl fulgeră cu privirea şi micuţul amuţi.
—Aţi mai mâncat omletă oameni buni, ce aveţi?
Inuyasha o studie cum împarte mâncarea în şase şi pune la fiecare în farfurie. Cu un bufnet zgomotos se lăsă jos şi–şi înşfăcă porţia, muşcând cu poftă.
—Hei, Miroku, nu vrei? strigă Shippo mâncând la rându–i din bucăţica lui.
Cel în cauză întoarse spatele şi nu catadisi să răspundă.
—Keh, nu–i nimic, mai mult pentru mine! exclamă Inuyasha şi în acelaşi timp întinse mâna spre farfuria călugărului. Cu un icnet de durere şi surpriză si–o retrase, strângând-o la piept.
„Fire–ar să fie!” Kagome, ca orice femeie mereu pe fază, îi zâmbi suav agitând periculos lingura de lemn pe care tocmai o folosise pe post de armă.
—Nu vă mai prostiţi! Parcă ai fi un copil de doi ani! Treci la masă! Glasul aspru şi poruncitor al tinerei Sango sună destul de convingător în urechile lui Miroku, pentru că se apropie, cei drept ţanţoş şi rigid, aruncând ocheade înţepătoare celuilalt.
Micul dejun decurse fără alte incidente majore. Doar Kirara mârâise de vreo două ori la Shippo care atentase la bucăţica ei. Într–un final, văzând că nu are prea mari sorţi de izbândă, micuţul furase ultima îmbucătură a lui Inuyasha care–şi zburlise părul lung şi argintiu la el, articulându–i una peste cap.
—Cea mai bună bucătăreasă din toate câte există! se lansă Miroku în laude, luând–o înaintea tânărului hanyou.
—Da, sigur!... bombăni glasul răguşit în zeflemete.
Kagome se întoarse ca un automat spre el.
—Adică?
Faţa lui Inuyasha căzu.
—Ha?!
—Adică ce vrei să spui? Îl trecură toate sudorile; avea fata asta o privire câteodată de putea alunga toate hoardele de youkai de una singură. Nu merit lăudată?
—Nu, nu, nu....
—NU???
—Nătângule! croncăni vocea lui Shippo.
—Ba da, da’ nu asta am vrut să spun! Se întoarse cu ochii ieşiţi din orbite spre Miroku. La naiba! Inuyasha îşi împletici mâinile la piept şi nu mai scoase nici un sunet.
—Mult mai bine, mersi, înţepă Kagome.
—În fine, acum că ne–am înţeles cu toţii, se poate să ne mişcăm odată din loc? Sango îşi pocni palmele una de alta şi arboră un zâmbet aproape forţat.
—Draga mea, cred că este cea mai bună idee pe care am auzit–o până acum în această dimineaţă frumoasă!
—Ce bine ne înţelegem noi toţi! nu se putu abţine Shippo să nu comenteze şi dădu ochii peste cap exasperat. Agil, aşa cum îi stătea bine unui copil vulpiţă, ţopăi în coşul de pe bicicleta tinerei femei şi aşteptă ca mașinuța magică să se mişte din loc.
Dintr–o singură săritură, Kirara se înfăşură în jurul gâtului lui Sango şi începu să toarcă mulţumită. Proptindu–se ca un om bătrân în toiagul auriu, împodobit cu inele mari, largi, Miroku se hotărî şi el să se alăture grupului.
—Inuyasha?! Vii? Azi dacă se poate! Avea Shippo un stil de a se da mare cand se afla în afara pericolului pe care Kagome ajunsese, în timp, aproape să-l admire. Tânărul demon în cauză nu-l băgă în seamă; ba din contră, se întoarse ostentativ cu spatele la ei, încordat, urechile mişcându–i-se subtil în aşteptare. Mâna dreaptă i se încleștă pe mânerul sabiei.
—Ce s–a întâm...
—Shhh... îl întrerupse Kagome pe Miroku, fâcând și un semn cu mâna. Lăsând bicicleta rezemată de primul tufiş se apropie încet. Îl atinse pe umăr şi murmură, aplecându–se:
—Ce s–a întâmplat? Inuya...
—Taci! cuvântul aspru fu însoţit de o strângere puternică de mână. Kagome nu mai insistă; Inuyasha nu avea obiceiul să o ia de mână aşa de des precum ar fi vrut ea, dar şi când o făcea, era în stare să–i smulgă degetele. Ochii mari şi negri priviră cercetători în toate părţile; avea să se întâmple ceva. La câţiva metri depărtare, Miroku, Sango şi micul Shippo luară şi ei o poziţie defensivă.
În secunda următoare, la fel de repede precum devenise agitat, Inuyasha se relaxă, dar deveni iritat. Se smulse de sub mâna tinerei fără nici un avertisment şi miji ochii în depărtare, spre pădure, unde deja se vedea un norişor apropiindu–se de ei. În aceeași secundă, Kagome simți și ea ”problema”.
—Halal dimineaţă, bodogăni înciudat.
Câteva priviri nedumerite mai târziu, în faţa lor se opri val vârtej tânărul lider al lupilor. Kagome căscă ochii mari şi se dădu instinctiv vreo doi paşi mai aproape de Inuyasha care privea cu braţele încrucişate un punct nedefinit din depărtare.
—Koga! exclamă surprins Shippo de pe şeaua bicicletei.
—Ţi–am simţit duhoarea de la marginea pădurii, câine! ”Câinele” în cauză dădu ochii peste cap. În schimb, parfumul acestei frumoase domnişoare l–am purtat mereu în suflet, urmă el însufleţit şi–i întinse o floare tinerei. Kagome cercetă o clipă floarea care purta stoică urmele vitezei nebune a lui Koga: trei sferturi din petale lipsă și o frunză făcută fâșii.
—Ah... aaa... mulţumesc? reuşi să îngaime în cele din urmă şi luă restul de floare, îmbujorându–se ușor la faţă. Inuyasha încercă să ignore dorinţa stringentă de a smulge biata plantă din mâna ei şi de a i–o înfunda pe gât lui Koga. Imaginea acestuia, rumegând, îi produse destulă bună-dispoziție încât aproape să zâmbească. Aproape.
—Şi eu fac bine lupule, mulţumesc! catadisi el să rostească în batjocură. Koga continuă să–l ignore complet.
—Ce mai fac domnişoarele mele preferate? întrebă tânărul youkai, cuprinzându–le cu privirea atât pe Sango, cât şi pe Kagome. Măgulită de atenția acordată brusc, Sango se apropie de prietena ei.
Miroku, pe de altă parte, oftă adânc, resemnat şi păși agale spre Koga.
—Popă, ce mai faci?
Cel în cauză se căzni măcar să rânjească, pentru că de zâmbit nici nu se putea pune problema. Avea Koga ăsta un fel de a fi de putea scoate din pepeni şi pe cel mai calm om. „Şi eu sunt chiar un tip liniştit”, medită în sinea lui. Dar în clipa în care Koga sărută mâna lui Sango, după care o sărută pe cea a Kagomei, calmul lui se topi ca zăpada pe foc şi se înfipse bine cu picioarele în pământ, cât mai aproape de ei. Prin mintea încețoșată de gelozie, îi trecu subit vaga întrebare: ”De unde învățase lupul asemenea maniere?” Koga îl privi pe Miroku care îl cercetă la rându–i cu o privire tâmpă.
Consecinţa sărutării mâinii tinerei brunete întârzie vreo două secunde. Inuyasha smulse mâna fetei din mâna celuilalt şi se aşeză ca un paravan între cei doi.
—Ia mâna de pe ea! şuieră aspru. Încetează să te mai agăţi de mâinile ei ori de câte ori o vezi! Miroku clipi des, apreciativ; i se păruse doar lui sau Inuyasha, în zelul lui verbal, aproape îl scuipase pe Koga?
—Inuyasha! se auzi glasul mirat şi în acelaşi timp aspru al fetei de după dânsul.
—Ce e javră? Gelos cumva?
—Keh, prostii!...
—Inuyasha... Suna atât de dulce şi calm glasul ei! Inuyasha înghiţi în sec. Şezi!
Colierul din jurul gâtului străluci scurt şi înainte de a mai apuca să scoată vreo vorbă se trezi cu nasul în pământ şi fundul în sus. Kagome păşi tacticos peste el, îndreptându–şi atenţia către Koga.
—Ce vânt te aduce pe la noi?
Din urma ei, Inuyasha îşi scoase mutra din ţărână şi bolborosi nervos:
—Kagome, de câte ori te–am rugat să nu mai faci asta?! Pentru ce naiba a fost? A durut! Shippo, fermecător personaj, chicoti ca o fată căreia i se dă atenție și, printre dinți, îi dădu replica cu un aer de superioritate masei roșiatice care încă se chinuia să se ridice:
—Asta și era intenția!
—Ceva se întâmplă în teritoriile lupilor, începu Koga.
„De parcă aş avea nevoie să ştiu ce–i în teritoriul tău!” răbufni personalitatea iritată a lui Miroku de undeva din adâncurile creierului. Evident, călugărul nu prea stătea bine la capitolul ”capacități telepatice”, astfel încât Koga continuă netulburat:
—Clanul meu se luptă cu ceva...
—Auzi lupuşorule, şi de ce anume crezi tu că ne–ar interesa pe noi luptele tale de putere? cârâi Inuyasha, punând o distanţă destul de apreciabilă între el şi Kagome; nu de alta, dar dacă îi mai venea cumva cheful să–l trântească la pământ, poate căzătura avea să fie mai miloasă cu membrele lui, fiind la o anumită depărtare. Koga îl privi şi deodată zâmbetul lui Inuyasha se risipi. Tânărul lider al lupilor era o persoană foarte mândră, nu îi stătea în fire să ceară ajutor din te miri ce și Inuyasha știa asta poate mai bine decât oricine. Începu să se simtă deodată inconfortabil.
—Cred că v–ar interesa faptul că doar clanul meu e ultima linie de apărare a unui sat. Dacă trec de noi... Ai prins ideea, nu?
Se lăsă tăcerea vreo câteva secunde, timp în care fiecare se adânci în gândurile lui, meditând la ceea ce aveau să facă.
—Păi, dacă nimeni nu e împotrivă, eu propun să ne urnim din loc şi poate până deseară ajungem, spuse Sango şi–şi aşeză enormul bumerang la spate. Inuyasha deschise gura să protesteze, dar o simplă privire aruncată spre Kagome îl încredință că mai potrivit ar fi să-și înghită cuvintele. Miroku încuviinţă din cap şi tot grupul se mişcă la vale, spre pădure. După vreo două minute, abia stăpânindu–şi nervii, călugărul se aplecă spre tovarăşul său de călătorie:
—Mi se pare mie sau ... Koga merge în faţă cu fetele noastre?! Până şi Kirara!
Inuyasha aprobă plictisit din cap şi–l lăsă pe Miroku să–i turuie de unul singur la ureche. Kagome râdea voioasă la ceva ce îi șoptise Koga. Poate într–o altă dispoziţie, ar fi fost acolo, claie grămadă peste ei. Dar acum nu avea chef; ceva era pe cale să se întâmple, o simțea în fiecare fibră a corpului. Inuyasha clipi des şi privirea de chihlimbar aruncă scântei în lumina soarelui. Oare avea să fie în sfârşit ... sfârşitul? Ropotul de râsete al fetelor îl readuse la realitate. Curios lucru, cel puțin pentru cineva ca el, cum ajunsese să aibă mai multă încredere în ea decât în el însuși. Inuyasha nu–şi mai amintea când îşi dăduse seama că fata trebuia să fie o prezenţă constantă pentru ca el să se simtă în largul său. Poate realizase când Kikyo încercase să o omoare, când aproape o pierduse din cauza blestemului vrăjitoarei Tsubaki sau când ea se hotărâse să plece. Îşi aminti cum stătuse ore întregi, apoi zile la marginea fântânii care făcea legătura dintre cele două lumi, scrutând întunericul adâncurilor, doar-doar ar zări–o întorcându–se. Conștientizase atunci că tânăra trezea în el sentimente pe care le crezuse de mult moarte, sentimente pe care doar pentru o singură persoană le mai nutrise. O iubise pe Kikyo; abia acum îşi dădea seama că o iubise. Şi trecuse jumătate de secol fără să şi-o poată scoate din minte. Inuyasha aruncă o privire spre Kagome. Identice şi totodată atât de diferite.
„Ţin la cineva şi nu pot uita pe altcineva” concluzionase el într–o noapte. Incertitudinea în ceea ce o privea pe Kikyo îl mânca pe dinăuntru, încetul cu încetul. Îi plăcea să–l chinuie, să–l aţâţe, să–l facă să–şi piardă capul; şi ceea ce era mai ciudat, lui părea să–i placă. Ca un copil care știe că nu are voie, dar totuși tentația este prea mare pentru a putea rezista. De câte ori nu se blestemase pentru nehotărârea lui care–i făcea atât de mult rău Kagomei! În locul ei, el ar fi renunţat din primele luni. Dar tânăra avea o putere interioară şi o stăpânire de sine pe care nu mulţi i-ar fi ghicit–o. Însuşi Naraku se temea de ea mai mult decât de el sau de oricare dintre ei. Ştia că ține la el, i–o spusese ... Și ştia că o rănea câte puţin în fiecare zi. Avea sentimente pe care uneori nici el nu putea să le conştientizeze. Fata asta îl intriga şi–l depărta în acelaşi timp. O vroia, dar în acelaşi timp nu putea renunţa la Kikyo. Binecuvântarea şi blestemul lui.