Into the deep blue ocean

[hiimera]

Tip Critica: Limbaj / Aspect / Gramatica / Estetica / Stil...

A trecut ceva vreme de cand nu am ami calcat pe aici.. sincer. :))
Dar se pare ca am revenit cu ceva original si magic.
Stilul meu sper sa va palca, nu cred ca aveti sa pricepeti ceva din primul capitol... findca este foarte scur, iar eu nu scriu atat de putin.. insa am ami spus de nu stiu cate ori : Primele capitole imi ies naspa.

Dar chiar si asa sper sa va placa idea mea si conceptul ei.
Doresc si comuri, indiferent cat de scurte sunt, pentru ca nu vreau sa raman la nivelul asta si sunt sigura ca mai am in continuare greseli si doresc sa aflu si opinia voastra.
Desigur ca va fi romance, fantasy si chiar +18. :>
Enjoy.. ^^

Into The Deep Blue Ocean

Capitolul I

“Atat de suav si atat de tandru, iar prin micile ei batai se deplaseaza asa de repede spre iubitul ei.
E o fiinta, ca oricare alta, iar acum marile sunt tulburi cand ea nu-si vede iubirea.
Dar nu renunta si inoata, pana cand ajunge la capatul puterilor, iar apoi la mal, el se lasa pe nisipul auriu si o ridica usor, cuprinzand-o in bratelelui puternice si tandre.
O prinde incet, ii mangaie pielea fina si sidefata, multicolor pictata, ii saruta umarul apoi funtea, ianbusind-o cu atata dragoste pura.
Ea rade larg si de fericire, el la fel si se apleaca incet spre ea, insa cu o usoara graba in ritm, doar ca sa-i atinga buzele voluptoase si moi, precum o meduza moale si plutitoare...”


Cat de suav si atragator, cat de romantic poate sa fie...
Ma patrund vorbele acestui autor si ma face sa cred ca o dragoste imposibila intre un muritor si o nemuritoare poate exista. Doar ca eu nu sunt o fiinta a marii, cu toate ca mi-asi dori o coada lunga sidafata precum a ei, sau trupul dulce si suplu, fin precum cele mai rafinate pene de pasari... nu, nu sunt asa, dar mi-asi dorii. Dumnezeu m-a inzestrat cu picioare, nu coada, dar inca pot visa si inca pot crede ca asemenea basme exista in continuare.
Deja eram mult prea distrasa de la munca mea, in randurile prafuite ale cartii cu povestii. Dar ce sa-i fac, sunt complet aspirate de idealurile nebunesti si fantastice ale acestui autor, a carui nume inca nu i l-am aflat.
Pun cartea groasa si rasfirata de atata vreme pe un scaun rotund, care se afla in apropierea mea si incep sa despachetez pachetele unde aveam toate lucrurile.
Da, m-am indepartat de orasul meu natal, de casa parinteasca si acum ma aflu intr-un alt oras, din America, pe care nu l-am depistat asa de usor pe harta... Se spune ca este un nou “pamant” incadrat intr-o lume diversa, multi spun ca este desprins parca din basme.
Nu au trecut multe zile, doar abia acum am ajuns, la ora cinci si soarele este complet ascuns printre nori, iarna grea inca nu a parasite nici acest colt al lumii.
Simt frigul cum se napusteste peste mine, cuibarindu-se in toate colturile camerei mele, care desigur este mansarda casei in care, tocmai ne-m mutat.
Tata venise de afara cu inca cateva pachete si cutii, chiar cu mobile, ca sa completam golurile acestui spatiu prafuit din cap pana in picioare si sa speram ca reusim, fiindca este o casa foarte spatioasa si foarte mare.
Ce ma incata insa este ca am o priveliste izbitoare asupra marii, plus cateva case din cartier.
Dar degeaba ca tot nu are farmec fara soare, ai mei mi-au spus ca este o zona destul de calda, mai ales vara, dar se pare ca iarna domina peste tot...
- Aurora, vino sa ma ajuti ! ii aud glasul lui taticu si imediat cobor scarile spirala, ajungand abia la al doilea etaj.
- Da tati, cu ce vrei sa te ajut ? intreb eu zambind si imi feresc cateva suvite rebele de pe chip.
- Pai... daca mama ta deja a terminat cu trei camera tu trebuie sa iei lucrurile pentru camerele de sus si mai ales pentru camera ta, a spus el repede si mi-a inmanat cateva lucruri si cateva plase.
Eu am aprobat din cap si apoi am urcat din nou scarile spirala, cat de mult imi placea. Cine ar fi crezut ca o mica schimbare imi va aduce pentru un timp scurt zambetul pe buze.

**

Totul era gata, fiecare lucru in parte aranjat in ordinea lui.
Si cel mai important era faptul ca, aveam destul loc pentru o mica biblioteca unde puteam sa-mi asez toate cartile de citit. Asta da bucurie pe mine.
Dar intr-un final, mi-am lasat privirea in jos si cand pe podea am intalnit cateva poze cu mine si prietenii mei de acasa, am inceput sa izbucnesc in plans.
Ma sfasia inima pe dinauntru, iar lacrimile amare nu se opreau din a se rostogolii.. din nou m-am asezat intr-un colt ca sa imi plang de mila, caci nu sunt o persoana foarte sociabila si desigur am sa fiu respinsa de copii de aici.
Cum de mereu ajungeam in halul acesta ? Cum de reuseam sa las orice lucru sa ma faca sa plang ?
Insa treaba era serioasa, aici nu este orsul meu natal, am motivele mele de ce inima ma lasa la greu si tipa in mine de fricoasa. Adevarul a fost intodeauna acesta: nu puteam rezista mult intr-o alta parte a lumii sau in alt oras, pentru ca mereu timiditatea punea stapanire pe mine, ma deplasam foarte departe de altii si nu reuseam sa comunic... nimeni nu reusea sa ma accepte si din faptul acesta m-am inchis mai mereu in mine. Dar acasa treaba statea altfel, acolo aveam cu cine sa ma joc si sa-mi omor timpul, era o alta viata mult mai palpitanta, mult mai distractiva.
Imi duc palmele la ochii si constat ca deja plansesem prea mult, apuc o mica oglinjoara tot de pe jos si ma privesc pret de catea secunde...
Nu sunt superba, dar nici urata, insa lacrimile acestea ce vor sa insemne ?
Imi doresc nespus de mult sa aflu misterul acestei stari melancolice si depressive care deodata m-a curpins. Ca intodeauna ma ia prin surprindere si nu reusesc sa scap din bratele ei sfasietoare...
Care sa fie menirea mea aici ?

[RouXiss Đx]

heya locul meu \m/
atat?? ai cam 50 si ceva de randuri, bine.
Dialogul este ok, desi nu am inteles mereu la ce te refereai, dar miam dat seama. La acel trei camera, trei camere.
Descrierea se mai putea.
Actiunea este buna din punctul meu de vedere
Sentimentele?? puteai sa descrii mai mult,
Ma intreb care este ideea ta? Abia astept next, sa vad ce se intampla:D
Sper ca nu tea deranjat comul meu, si sa ma anunti de nest ca vreau sa vad ce se intampla.

[hiimera]

Multumesc de com dulceata. Stiu mercii de critica.
Oricum eram constienta de greselile mele, dar nu conteaza, mi-a prins bine. ;)
Dar acum chiar m-am pornit si nu o sa mai aveti de aface cu capitole scrute.. pentru ca am inspiratie si idei. ;;)

Acest capitol este mai lung, sper sa va placa si desigur accept critica de orice fel, cum am mai spus doresc sa ma imbunatatesc.
Si as dori sa aflu si opiniile voastre, chiar mi-ar prinde bine. :3
Enjoy !

Capitolul II

“Ah ! Ti-ai lasat patura de cristal asupra mea, incerci sa ma ingheti ?
Oare acesta sa-ti fie motivul adevarat craiasa ?
Nu stiu, sunt la umila ta supunere, fie-ti mila si lasama sa simt caldura din casa...
Dar degeaba vad ca te rog, nu te deslipesti de pe mine, ci mai rau te izbesti, aducand un vifor ingrozitor de rece, iar eu fiind fata ascultatoare, stau neclintita in coltul “plangerii”, acolo unde doar umbra si caldura imi mai sunt prietene, linistea imi mangaie gandurile, iar podeauna imi ofera un comfort inexpresiv, pe care nu il pot mima pe buzele mele crapate.
Mie greu sa cred ca vrei sa-mi furi somnul, mi-e greu sa cred ca vrei sa ma ingheti in timp, dar chiar si asa stiu ca el va trece odata cu anii, iar eu ma voi sparge in mii de bucati.
Se poate sa fie si singuratatea aceasta posomorata din jurul meu sau ar putea fi peisajul acestui loc, in care ma aflu acum. Contopit cu misterul insusi, ce imi da o stare de melancolie si un déjà vu ametitor...”

Imi este tare frig, ma simt parca contopita cu un glob de gheata.
Atat de pasnic, atat de singur si atat de rece, fara viata, fara sentimente si fara ganduri proprii.
Eu insa sunt inca vie, dar frigul de afara cumva se instalase la mine in “pod” si starea care ma cuprinsese acum cateva ore, combinata si cu asta, mai rau imi agrava starea de tristete... dar totusi cum de venise, totul era inchis si asa de “comprimat” ?
Un mister, dar imediat ochii mi se atintesc asupra geamurilor din sticla, care acum erau brazdate de mici fulgi, plini de sus pana jos, mai ca ii audeam cum crapa de atata veselie, fiindca gheata se lasase asupra lor. Priveam un tablou natural, creat chiar de Craiasa Zapezilor.. atat de migalos lucrat si asa de incurcat.
Era pura genialitate, in nici un caz nu aveam eu cum sa creez asa ceva, nici daca imi luam creionul si plansele cu foi albe, nu reuseam sa reproduce un asemenea miracol.
Pur si simplu priveam in timp ce ma sprijineam pe varfurile picioarelor mele subtiri un asemenea cadru impunator de splendid.. fiind o artista, sunt usor atrasa de cam orice lucru interesant si surprinzator de ciudat. Nu doar asta, ador cartile cu povesti fantastice, mai ales cele mitologice unde aflu despre fiecare creatura in parte.. ma pot declara o fata ciudata. Insa sunt si deschisa si imi place sa-mi fac de cap, chiar si asa nu prea am avut oportunitatea sa o fac...
- Aurora !
O voce s-a facut auzita, asa ca mi-am intors capul spre usa, dar nimic.
- Aurora !
Din nou acea voce, chiar m-am speriat cand am auzit-o din nou si trupul a inceput sa-mi fie invadat de teama, o simteam cum ms patrunde asa de tare, sfasiindu-mi carnea si infectandu-ma cu veninul ei...
- Cine esti ? intreb eu si strang cu palmele patura groasa de pe mine.
- Vino, nu te teme !
Inca ma temeam, dar atunci cand am auzit-o spunand ca nu am de ce sa o fac, m-am linistit putin. Chiar eram curioasa, ma apucase din nou acea suspiciune de faptul ca ar putea sa fie spirite umblatoare prin casa asta prafuita si veche... dar sigur mintea se juca cu mine si iar halucinam de una singura.
- Ah, s-a oprit..am spus asta intr-o rasuflare, prea multe carti cu basme si fantasme, chiar ma afecteaza...
- Aurora !
Din nou s-a facut auzita si m-am cutremurat instant.. intunericul ma inconjura din toate colturile, doar luna mai veghea acum asupra mea, dar chiar si asa tot simteam spaima in mine. Se putea sa fie un spirit de femeie care dorea sa ma ademeneasca in capcana ei ?
- Nu te teme Aurora, nu iti voi face nimic, hai` ! a spus-o cu asa o blandete in voce, launtric as putea spune, imediat m-a fermecat.. nici nu puteam ceda curiozitatea.
Ma atragea acest neobisnuit si nici ca am mai stat pe ganduri, iar picioarele au inceput sa ma ghideze. Cand am deschis usa, totul era cufundat in bezna, doar luna care mai sclipea slab prin ferestrele inghetate de viscol.
Deodata ceva sferic si mic a trecut pe langa mine in zbor, am tresarit si imediat mi-a aparut zambetul pe buze.
Nu sunt maniaca, insa senzatia pe care micuta lucitoare mi-a creat-o, nu se putea descriie in cuvinte, simteam prin mine ca nu imi doreste raul.
Am alergat pe scari in jos, totusi pastrand un anume ritm, caci nu doream sa-mi trezesc parintii adormiti bustean, oricum aveau destula treaba pentru ziua asta proaspat sosita, caci ora indica doua si deja eram trecuti in ea.
Am pierdut-o, cum de am reusit.. ? Nu o mai zaresc, e intuneric dar, vizivbilitatea mea incepea sa se clarifice intr-un mod foarte rapid, precum o pisica vedeam, insa tot neclar imi erau unele lucruri.
Si am auzit ceva precum un clopotel.
Sigur nu era Mos Craciun cu reni si cadourile, craciunul deja a trecut suntem pe la sfarsitul iernii, dar care nu vrea sa paraseasca meleagurile acestea misterioase.
O urmaresc, doar nu vreau sa o pierd iarasi.. si ajung afara, observand ca poteca din piatra deja este acoperita de zapada.. ningea frumos, totul pare pur si pustiu.
In momentul in care mi-am ridicat privirea in sus, am putut sa o vad.. nici nu-mi venea ochilor sa cred ceea ce mi se infaţisa in faţa... era chiar o tanara craiasa, alba precum neaua, transparenta precum ghiata, rece precum frigul si viscolul. Atat de cristalina cu pletele-i batute de vant, parca desprinsa din poveste...
- Aurora, ai venit.
- Da ... ! am raspuns eu prelung si buza inferioara mi s-a lasat in jos de uimire.
Stai ! tocmai mi-a vorbit... Asta este de necrezut, sigur domr, sigur visez, nu ?
Asta e vis, nu basm, nu e...
- Realitate, mi-a raspuns ea cu o voce calda si s-a dat jos din trasura ei de cristal, manata de doi ursii polari albi si blanosi.
- Eu visez, tu chiar esti ceea ce cred eu ca esti ? intreb eu si mai nedumerita de ceea ce vad.
- Da, nu am de ce sa mint draga mea, cat de bland si cald vorbea, apropae ca lesinam cand o priveam in ochii aceia de un albastru deschis aproape albi.
Am ramas nemiscata, asteptand sa ajunga in dreptul meu, iar atunci cand a ajuns mi-a cuprins obrajii in palmele ei reci ridicandu-mi privirea in sus, ca sa nu mai privesc spre mantia alba de la picioarele.
Desigur eram complet socata, nu de frica ci de fericire.. cum de am vazut asa ceva, e ireal.
Dar daca frumoasa craiasa a marturisit ca este real, o cred. Nu de alta dar, ma poate atinge, eu o pot simtii, prezenta ei se face nu doar simtita precum vantul ce aduce fulgii, sau geturile malurilor unui lac sau balta, ci o simt ca pe o persoana vie, cu toate ca nu are o inima topita si inflacarata precum vara si are una asemenea unui cub de gheata, tot o pot vedea clar.
- Ti-a inghetat limba micuta Aurora ? ma intreaba ea zambind amuzata.
- Nu, doar ca... de unde imi stii numele ? intreb nedumerita.
- Eu stiu multe raza de soare, de cand erai mica te-am crescut si te-am invatat cum sa ocrotesti natura pe timp de iarna si cum sa te distrezi atunci cand cad primii fulgi de nea... esti precum fiica mea, la fel ca miile de finite care traiesc pe acest pamant si mai ales in acest oras magic.
Vorbele ei ma adormeau aproape.. simteam cum gandul ma fura si intrebarile roiau precum albinele la nectar. Cat de multe as vrea sa o intreb, dar sunt sigura ca nu am sa reusesc.
- O mica intrebare vreau sa-ti adresez craiasa, o rog eu frumos, cersind din priviri.
- Da, orice inger.
- Orasul acesta, imi da o senzatie nemaiintalnita.. care ii este secretul ? intrebarea mea nu a deranjat-o ci a facut-o sa zambeasca si mai mult, apoi a venit spre mine si cand s-a apucat sa vorbeasca doar cateva cuvinte am retinut: “Vei afla doar atunci cand il vei cunoaste cu adevarat”.
Somnul imi paraliza trupul si am cazut adormita in bratele ei subtiri si primitoare, iar de acolo nu mai stiu ce s-a ales de mine...

Aud un glas cum imi striga numele, dar era asa de incet de parca se afla intr-o cutie.
Incerc sa ma trezesc, dar trupul ma tradeaza si la fel fac si pleoapele.. nu mi le deschid si incerc sa meditez asupra situatiei.
Nu trece mult si vocea aceea rasuna mai tare, aproape speriata.
- Aurora ! draga mea, ce faci jos in zapada ? se sperie mama cand ma vede asa.
Si atunci ochii mi s-au deschis, am putut sa desting culorile predominante de pe cer, precum: gri, cenusiu, alb.. totul intr-o nuanta pura si trista, insa fermecata.
Am constatat ca nu a fost un vis si ca eu cu adevart am vazut ceva fantastic, pentru prima data in viata mea... I-am spus mamei cand am ajuns in casa si m-am scuturat de zapada, dar nu m-a crezut, ci ma certat putin din cauza ca am dormit afara in frig, totusi s-a si mirat cand m-a vazut.
Eu una m-am rusinat si apoi mi-am cerut scuze, abia acum remarcasem ca astazi are sa fie un weekend si ca de luni incep si eu scoala ca toti ceilalti, mult mai bine ca am venit in toiul primului semestru care se va incheia curand.
Fug repede pana sus in pod, la mine si ma arunc spre dulap, intru in el, deoarece este spatios si plin cu haine de toate felurile.
Intr-un fel sunt dezordonata, niciodata nu pastrez curatenie aici si mereu este un haos total.. pana si mama mi-a spus asta.
Toate hainele de vara si cele de iarna sunt amestecate intr-o salata, acum chiar ma urasc pentru ca i-am spus lui mama sa ma lase sa pun si hainele de vara aici.. proasta idee, acum nici eu nu mai stiu in ce ma imbrac.
Dar reusesc intr-un final sa gesesc un bolero de un albastru sters aproape spre mov, cu maneci scurte, o bluza grii si o pereche de blugi albastrii cu multe imprimeuri florare si cateva fundite din piele pe ele.
Ciudata alegere.. insa nu ma pricep mereu la haine, dar imi place sa cobin si sa ma distrez facand asta, cu cat e mai diferit cu atat este mai extravagand, dar desigur sa alegi cu gust, nu anapoda.
Dupa ce le asez pe scaunul de la biroul meu mare, ma descotorosesc de tricoul alb si pantalonii grii care tin post de pijamale si ma duc in baie, unde ma arunc in cada. Si desigur ca imi sparg capul sau imi rup o mana sau un picior, caci din nou am uitat sa las apa sa curga...
Cand totul este arajat ma las in apa cristalina, lasand-o sa ma hidrateze si sa ma curate de impuritati.
Stau asa cateva minute, dar cand imi dau seama ca era asa de devreme, inca ora sapte dimineata, ma decid sa ma mai prostesc putin cu apa, incepand sa stropesc peste tot cu ea.
Fata mare la varsta de saisprezece ani sa faca asa ceva.. ciudat, nu ? Asta imi place si nu ezit sa recunosc ca sunt putin mai diferita.
Cum ziceam mereu: “A fi diferit nu inseamna a fi ciudat, ci inseamna a fi special in felul tau”.
Dupa ce ies din cada si din baie, ma rezem de scaunul de la oglinda si incep sa-mi pieptam putin parul, apoi i-au un prosop si il frec de cap, lasand parul meu lung, blond pal sa se ravaseasca pe chip si pe umeri, apoi cazand pe spate umezindu-ma.
Acum a prins ceva mai multa culoare, mai mult volum.. caci inainte era neingrijit saracul, eu fiind faptasa, criminal care nu a putut sa se intretina. Totul datorita mutarii noastre bruste in acest oras special.
Firma lui tata s-a mutat aici, deci a trebuit si el sa o urmeze asa ca alta cale nu a avut, tris este faptul ca mi-am lasat amintirile tot acolo si sigur zac intr-un colt, cum am zacut si eu aseara.
Am oftat zgomotos si acum ma ocupam de parul meu dirept, ravasit peste tot, dar uscat partial. Am luat un moţ de pe birou plin de bilute mici si albastre, facandu-mi o coada impretita, care am asezat-o pe umarul drept. Si dupa m-am imbracat in ce mi-am ales.
Doar nu aveam sa pierd vremea toata ziua uitandu-ma la cer sau doar sa ma inchid in camera ca sa schitez ceva sau sa pictez.
Sau multe alte lucruri plictisitoare de ale mele, de ce sa nu ies afara si sa am bucur cat mai pot de anotimpul acesta friguros.
Inca suntem in luna lui faurar si zapada inca mai predomina asa ca de ca sa ma tem, mai bine imi dau singura o sansa si ma expun lumii de aici.
Nu pot sa treiesc mereu in frica si dezamagire, de ce sa plang mereu in loc sa rad de fericire ?
“Incercarea moarte nu are” astea sunt cuvintele potrivite pentru mine si mai ales situatie in care sunt introdu-sa.

[Rose ^^]

Nou fic si imi place ca e cu mitologie:> Prima data mai dus cu gandul la sirene, dar acum sunt in ceata si stii cum sa mentii acest "voal" in continuare.Te descurci chiar bine la descriere, desi tin sa cred ca incepi sa lasi sentimentele la o parte:-? inceaca sa patrunzi mai mult, de exemplu la final puteai descrie mai mult acel regret ca a parasit "locul natal"
ghiata-gheata
domr-dorm
treiesc-traiesc
introdu-sa- introdusa [e un singur cuvant]
Ce mi-a placut e faptul cum ai introdus-o pe Aurora. Mor de curiozitate si astept next.

[Allison]

Șiiiii... uite că am veniiit ! B-) Hah ! Ți-am zis eu că o să îți citesc ficul până la urmă. Și că o să ți-l comentez, indiferent dacă îmi place sau nu.
Deci... de plăcut pot să zic că îmi place, dar pot totuși să zic și că nu îmi place. Îți explic imediat.
Titlul atrage atenția, e drăguț, și când amn citit partea cu sirena, părea să aibă și legătură cu povestea. Apoi apare Crăiasa Zăpezii și capul meu se face calendar. Dar e ok, cred că o să îmi dau eu seama care-i treaba și cu titlul tău pe parcursul ficului. Abia aștept să văd și rostul avertizării de vârstă :-” !
Ideea e ok, dar e folosită în exces. Mă refer la scena cu... fata cea nouă, care se mută în alt oraș și se confruntă cu schimbarea. Ai adus totuși originalitate poveștii, pentru că hei ! cine naiba s-ar mai putea gândi la Crăiasa Zăpezii? o.o Eu una nu prea le am cu basmele... gen... mi se par aiurea, prostești. Și să citesc despre o fată care se trezește într-o zi din somn și dă peste un personaj de basm... not so nice. Daaarr... asta e doar părerea mea. Gusturile nu se discută.
Hmm... îmi dau seama unde ai momente de inspirație și unde te mai plictisești, se vede clar din felul în care începi să descrii lucrurile. Ar trebui să păstrezi un oarecare ritm, să fie ceva mai uniform, nu... „ la paragraful ăsta m-am plictisit, dar următorul m-a dat pe spate ”. Nu e super-mega-ultra grav totuși.
Greșeli de exprimare și scriere ai din plin. M-au și enervat la un moment dat, dar am decis eu să le mai trec cu vederea pentru că vroiam să mă concentrez mai mult pe acțiune. De multe ori te mai pierdeam, știi... pentru că nu te exprimai chiar clar și au fost și unele părți la care te-ai blocat oarecum la descriere. Adică... vroiai să descrii ceva dar nu știai cum să te exprimi, și ai avut o alegere greșită a cuvintelor până la urmă. Aș putea să încep să dau copy/paste la toate greșelile de genul... pentru că unele erau mai nasoale ca altele, dar sunt multe și mi-ar lua prea mult timp.
Zicea lumea că nu exprimi destul din sentimentele fetei, că ai putea să te mai lungești cu unele emoții. Eu zic că prea o faci ! xDD Sincer, nu știu... e doar părerea mea, dar eu cred că de multe ori aberai pur și simplu. Și o dădeai în melodrame inutile. Gen... a văzut niște poze pe jos și s-a apucat de plâns. Sau... cât de misterios e acel oraș și ea încerca din răsputeri să își dea seama de motivul farmecului lui and so on. Chestiile astea păreau chiar scoase din basme. Și poate că asta era și ideea, dar ți-am zis, eu n-am gustat fazele astea. tot repeta de ce ciudata e ea și de cât de nesociabilă e, dar că va persevera în acest domeniu. Ce mă interesează pe mine de cât de bună e sau nu e ea la a socializa cu oamenii din jur, după părerea ei? o.o Mai fain era ca eu, cititorul, să aflu exact despre „ problema ” ei din cadrul textului, din... nu știu... dialogul ei cu celelalte personaje... sau felul ei de a se purta... sau nu știu. Așa, dacă vine ea singură și îmi spune „ știi, sunt așa, așa, așa ”, se pierde tot cheful de a mai citi ficul. E ceva gen... „ ah, păi eu știu deja cum e tipa asta și nu mai am de ce să îi mai urmăresc evoluția de-a lungul poveștii ăsteia ”.
Hmm... ce mai e de zis? Ah, mi-a plăcut mult începutul de la al doilea capitol... cel în italic, cu ghilimele. Super mișto. Deși parcă i-a stricat farmecul faptul că ai părut să îi continui ideea și ăn cadrul narațiunii. :-?
Nee... nu mă înțelege greșit. Talent ai. Din plin. Doar că mai ai de lucru... Sper că nu te-a supărat critica mea... și sper că a fost constructivă. Mnoo, nici eu nu sunt geniu în ale scrisului, am și eu defectele mele în domeniul ăsta, deci nu ești obligată să iei în considerare ce zic :3 !
Mult succes mai departe, aștept nextul :* !

[hiimera]

Feteleor va multumesc pentru com.. stiu ca primul capitol nu a fost reusit si ca prea simplu l-am impodobit.
La fel si cu al doilea de parca incercams a maresc totul, insa mai rau am stricat .

Dar acum m-am mai domolit, mi-am mai revenit si intru ina ctiune.. am sa tin cont de tot ce a-ti spus pana acum si imi cer scuze de greseli.. --"
Sper sa va placa capitolul acesta, cu toate ca nu este foarte lung . . . -^^-

Si sper sa va placa actiunea, cu toate ca multe nu se prea intampla.
momentan capitolul este putin corectat, decat la inceput fiindca nu am reusit sa dau edit, ams a revin cu o corectura mai amanuntita, promit . : )

Capitolul III

Alenea am parcurs intreaga poteca din curtea mea si gandul imi zbura pretudinteni.
Nu intelegeam multe, dar acum imi pierise dorinta.
Mai bine lasam lucrurile sa se desfasoare in ordinea lor naturala, mai bine nu mai imi presam inima cu tot felul de sentimente ciudate, care, poate pe viitor m-ar ranii si degeaba plang sau suspind din cauza vremurilor vechi in care stiam ca am un prieten acolo aproape de mine.
Dar chiar si asa, daca m-asi gandi mai bine niciodata nu am putut beneficia de asa zisa “prietenie” pe care cu toti, doar inafara de mine, au trait-o din plin... pacat ca eu nu, dar sar putea ca viitorul sa-mi rezerve si alte poteci pe care am sa merg... Cine stie ?
Privesc peste tot, analizand fiecare detaliu inconjurator. Inca simt dezamagire, dar faţa de mine.. de ce sa arunc vine pe alte persoane ? Invinuielile acestea sunt pura imaginatie, sigur mintea mea cugeta diferit de a alotora, insa asta nu inseamna ca trebuie sa judec tot ceea ce exista.
Intamplarea de aseara m-a pus serios pe ganduri si acum incerc sa deslusesc misterul... dar, s-ar putea sa exagerez. Asa ca am sa incerc sa las totul in mainile destinului, el sigur stie precis ce trebuie sa faca cu mine. Si sunt sigura ca ceea ce am vazut aseara nu este plasmuirea ingenioasei mele creativitati, indiferent daca sunt un sioricel de bibleoteca.
Nu ma indepartez mult, ci constat ca am facut doar un mic cerc in jurul casei mele si ca ar fi bine sa ma pun serios pe o plimbare, caci deja vecinii se mira doar cand ma vad asa de ametita si aeriana.
Deschid poarta alcatuita dintr-un gard nu foarte inalt si alb si cand inchid trag aer rece in piept si expir tot ce am inhalat, lasand grijile sa se contopeasca cu atmosfera, purificandu-le.
O iau drept in faţa si pe parcurs, ochii mei mi se lovesc de cate ceva, observand fiecare persoana, fiecare lucru, fiecare gest si tot asa mai departe. Cei din jur ma salute prieteneste, atat adultii cat si copii de pe strada, ce se joaca cu saniile si se bat cu bulgarii.
Cartierul in care tocmai ne-am mutat este cu adevarat primitor, nu am simtit nici o aura malefica sau ceva asemanator cu ura, incat sa-mi defecteze simturile sau emotiile, totul este in armonie cu toate ca nu tot ceea ce vezi are sa fie in noanta de roz. Cine a spus ca viata este usora ? oricum batausi se pare ca exista si aici si deja intra in actiune.
Ii puteam observa cum coborau de pe dealuri de sus cu saniile si se izbeau de fiecare copil ce le statea in cale, vatamandui pe toti aproape.. era chiar insuportabil sa-i privesc pe huliganii acestia, imi provicau sila... chiar ma enerva comportamentul lor degajat si rau.
Am incercat sa-i ignor, continuandu-mi drumul spre centrul orasului, dar mai intai am privit o mica hart ape care am gasit-o prin valiza lui tata. Era chiar a orasului asa ca, folosindu-ma de ea am depistat un parc unde puteam sa scurtez drumul, decat sa o iau pe pod la rau sau ami stiu eu pe ce fel de strazi aglomerate.
Ajunsa la intrare am privit o pancarda ce era lipita de portile din fier forjat ale intrari unde scria asa: “Green Fairy Parck”. Un nume destul de fantezistic si creative pentru un parc destul de nepopulat, dupa cum vedeam, dar sigur cauza era iarna, insa totusi in orasul meu natal ma plimbam oriunde indiferent de anotim sau schimbarile bruste ale vremii, oricum asta nu are cum sa-mi afecteze mie starea de dispozitie.
Din nou trag aer in piept si ma aventurez intr-un loc mistic si desigur ca sunt fascinate pretutindeni de peisajul armonios decorat de mantia pura si alba a zapezii, care presareaza pe crengile goale si uscate ale arborilor strae sclipitor de sidefate si transparente.. alunecusurile isi fac si ele prezenta si deja observ nenumaratele cupluri cum se chinuie in hohote sa iasa teferi te pe ghetusi.
Intr-un final ma amuz si eu de dansii si imi continui drumul printre copaci, zaresc cu adevarat uimita un stop de viata, iar animalele se pare ca si in anotimul asta isi fac iveala si se alatura oamenilor la distractie.
Peisajul pur si simplu era brazdat de fericire si plin de viata: rasete, zambete, tipete de fericire cate si mai cate nu se auzeau in parcul acesta si eu care credeam ca am sa fiu singura fata ce se plimba de una singura in parc. Acum cand ma uit mai bine si imi fixez privirea castanie peste tot observ multe lucruri ce-mi fac inima sa pulseze de fericire, atata bucurie ma inconjoara incat e greu sa nu prind si eu spilul aventuri de a ma avanta in necunoscut.
Dar cine ar fi crezut ca totul avea sa se sfarseasca asa de repede.
M-am asezat frumos pe o banca si ca deobicei am expirat aer cald ca sa-mi incalzesc mainile reci. Manusile ele sunt subtiri si nu imi tin foarte mult de cald, nici macar nu am pus mana pe zapada si deja s-au inrosit sub material galben si pufos...
Si chiar in timp ce eu incercam din rasputeri sa-mi usuc mainile, au inceput sa se auda strigate, urlete si chiar huidueli de sus, de pe “dealurile” mici ale parcului. Pur si simplu am tresarit ca toti ceilalti si mi-am aruncat privirea destul de uimita asupra pustilor de adineauri, care faceau ravagii in cartierul meu.
Tot cu saniile erau si zburau cu ele de zor pe Zapata alunecoasa, sarind peste capetele noastre, de parca eram la vrea-un show sau ceva...incredibili de super enervanti...
Am incercat sa-i ignor, doar cand ii vedeam ca incep sa arunce cu bulgari oriunde detectau pe cineva si mai ales preferau sa tinteasca cuplurile sau chiar tinerele adolescente din parc, foarte nepoliticos... dar ce tot indrug eu pe glas ? Sunt obisnuita sa vad asemenea baieti, caci si eu cand eram mai mica eram deobicei luata peste picior de cate unul “destept”.. dar a trecut ceva timp de atunci si pana la urma s-a infiripat prietenia intre noi, poate din cauza timpului si faptuluii ca eram colegi de generala ?
- Hmm.. am murmurat eu si am lasat aerul cald sa se transforme in aburi odata ce intrau in contact cu frigul de afara.
Sigur tipii astea m-au pus pe ganduri, insa nu prea aveam de gand sa se ia de mine asa ca m-am ridicat de pe banca, odata ce deja doua fete veneau ca sa se aseze si pareau mai mari de cat mine si decat sa le stric linistea, nu ca as fi putut face asta, am plecat alenea pe poteca lunga.
Deja ma indepartam de toata zarva aia si ma simteam mai linistita, din pacate nu prea puteam sa-mi bag mainile la caldura fiindca nu aveam buzunare, sau mai degraba nu puteam sa le deschis nastruii, fiindca sigur mainile aveau sa mi se faca sloi.
Asa ca am ramas cu ele afara, lasandu-le sa-si faca dansul odata cu pasii pe care ii parcurgeam.
Soarele avea dinti si stralucea slab, din cauza mantiei de nori aburii ce se asternusera pe intreg tinutul, in sfarsit liniste, insa parca sparta de sueratul vantului ce-mi pompa in urechii frigul... chiar daca aveam caciula tot frig imi era...

Am inceput sa ma indoiesc de faptul ca acum sunt sigura si ma aflu doar in prezenta mea, deja iesisem din parc, eram pe la poarta de iesire si parca cineva facea pasul odata cu mine, in acelasi rit si in aceiasi masura.
Nu era doar unul ci, erau mai multi. Ii puteam auzii clar si raspicat in aglomeratia din oras, unde multi colcaiau strazile frumos amenajate. Mi-am intors privirea ca sa vad cine este, dar nu asa de mult incat ei sa simta ca mi-am dat seama si ca i-am descoperit...
Si atunci surasul unuia dintre ei s-a facut auzit, m-am panicat instant: “Ahh.. deja imi este frica, cine este si ce vrea de la mine ?” Rasouns desigur ca nu am primit si din cauza adrenalinei acumulate de inima mea fricoasa am inceput sa ma ameste printre ceilalti si sa fug de mama focului, fiind prea speriata de cei din spatele meu care desigur i-am vazut cum alergau dupa mine si da, se pare ca erau baietii aceia batausi de adineauri, care faceau zarva si dezastru prin parc.
- Nu vreau sa mor... am soptit eu cu glasul ragusit de la atata amuteala.
Pasul mi l-am amrit si mai tare si parca ziceai ca sunt o gazela fugind de un grup de lei, doream asa de tare sa ma lase sau sa se piarda printre strazi.. insa in zadar fiindca ei sigur cunosteau locurile si chiar scurtaturi...
Pana la urma m-am oprit undeva, am privit in sus si am vazut ca eram in faţa marii bibleoteci, iar pe langa ea se aflau multi tineri cam de varsta mea si chiar mai mari, ce se bateau cu bulgari.
- Mai, mai, mai... se face auzit glasul plin de satisfactie a unuia dintre ei. Pana la urma pisicuta a cedat baieti... nu a reusit sa-si termine propozitia ca am intervenit eu repede dupa ce m-am intors cu tot trupul la ei si cu cateva picaturi de lacrimi pe la pleoape.
- Lasati-ma in pace ! am strigat eu la el si imediat s-a asezat o liniste apasatoare, intre noi.
- Hmm.. periculoasa dar si frumoasa, cum te numesti blondino ? intreaba tot primul baiat.
Era ianlt si privirea lui verde ma privea cu interes, atat de mult incat parca ma ardea cu acid.
- Nu vreau sa-ti spun si oricum de ce sa vorbesc eu cu un tip ca tine, ce nu are nici macar cei sapte ani de acasa, din nou am spus eu ceva rau si mi-am incrucisat mainile la piept, intorcandu-mi trupul spre stanga.
Dar actul meu de curaj nu prea m-a ajutat asa de mult, chiar daca acesta a ramas putin uimit de reactia mea de respingere, acesta s-a apropiat de mine si m-a prins de incheietura amini, atragandu-mi atentia si lasandu-ma socata de gest, chiar ma simteam nesiura pe mine si ma inspaimanta gandul ca m-ar putea rani.
- Asculta aici Barbie, de unde ai tu atat tupeu ca sa ridici tonul acela odios la mine ? Hmm ? ma intreaba el insa eu tac. Ce ? acum ti-ai ingitit limba, sunt dur si cool insa cu o domnisoara frumoasa ca tine as putea sa ma comport frumos, insa pari needucata... parintii tai sigur te-au lasat toata ziua sa te joci cu papusile si nici nu s-au ostenit sa-ti spun ace sa faci.
A ras copios pe ce a spus, la fel au facut si amicii lui, dar eu insa eram al dracului de enervate, pana in varful parului meu blond de Barbie cum zicea dansul. Chiar daca nu eram la fel de gratioasa ca un model, eram al naiba de puternica sa-l invat minte sa nu se mai ea de parintii mei.
- Esti un scaraoschi, pervers, tampit si arogant, care nici macar nu stie cum trebuie sa abordeze o domnisoara... Tampitule ! am strigat asa de tare, incat toata lumea m-a auzit si cu ajutorul ghetelor mele cu toc nu foarte inal, l-am calcat zdravan pana cand a tipat dupa maicasa.
- Roy ! au strigat amicii lui, esti bine ?
Cand toti au inceput sa rada de el, eu am rasuflat aerul din plamani, victorioasa si am continuat sa stau intr-o pozitie de glorie, paan cand m-am pomenit cu el ca se ridica sa ma atace cu bulgari de Zapata. In momentul acela chiar trebuia sa maresc pasul daca nu doream sa ajung placinta.
Aruncau acestia ca disperatii dupa mine,e u deabia de reuseam sa ma feresc si incercam totusi sa nu lovesc pe cei din jur, care si ei la randul lor au inceput sa arunce cu bulgari, doar ca nu in mine...
Am vazut ca o fata imi faceam semn sa ma apropii de ea, mai erau inca doua si cativa baieti, dar nici nu ama pucat bine ca incepusem sa “patinez” pe ghetusi.
Si chiar cand aveam sa ajung cu chiu cu vai la ei, am simtit o durere extraordinara la cap si am picat jos fara vlaga din cauza ca totul mi s-a luat din faţa ochilor. Culorile s-au stins si totul s-a inegrit...