Insane love by Aisu and MiraA

[neko_tamashi00]

Vaii X::XX:
Ador chapteru' .. :chuu:
Sunt curioasa dak e vorba despre aceiasi persoana :pls:
ahh :perv:

GAMBATE la scris..and bring us zha'next >:D<

ja ne! :bye:

[Sako-chan]

normal ca e la fel de tare ca intotdeauna, nici nu mai e nevoie sa scriu mai mult. Doc e atat de sweet si Takeshi e dragutz cand se simte vinovat :x vad ca ficul are deja multi admiratori, felicitari! :-* astept next-ul ca sa mai postez, desi stiti voi prea bine ce astept eu defapt... >:)

[Verrine]

He~re.
Mi-a plăcut ^^. Nu am multe de adăugat. Personalitatea la care am spus că ma aştept în comentariul anterior a fost cumva alungată. Îmi place mai mult modul în care l-ati gândit voi=)). Descrierea îmi place, mai ales la MiraA. Nu e nici prea multă încât să adorm cu capul pe tastatura, însă nici insuficientă. E bine:-?.
Acţiunea curge, nu e grăbită. Mă mir, sincer, mă mir. La început am crezut că aşa o să fie, însă se pare că m-am înşelat, mă bucur ^^.
Primul meu comentariu în care nu critic nimic. Minune @-). Deobicei mereu am ceva de comentat=)).
Neah, nush ce să mai zic. Ţineţi-o tot aşa. :-?

[Drama Queen]

srry ca scriu atat de tarziu..dar am facut varicela si in ultimele zile m-am simtit foarte rau...acum si aici...capitolul

Eram ravasit. Nu mai intelegeam nimic. Lumea mea era intoarsa la o suta optzeci de grade. El era in fata mea. De cate ori ma rugasem sa se intample asta... Si totusi nu dorisem sa se petreaca totul in acest mod. Nu cu el internat intr-o clinica de psihiatrie si nu cu mine care, ei bine...nu mai aratam ca si cum as fi fost eu. Fata mea a fost obtinuta in urma nenumaratelor operatii pe care le-am facut dupa acel incendiu. Parul, odinioara de culoarea castanei salbatice era acum blond, foarte blond. Uneori ma gandeam ca arata precum petalele de floarea soarelui. Si totusi o parte din mine se simtea mult mai bine decat dicta acea situatie. Trebuia sa admit ca eram fericit stiind ca m-a iubit si ma iubea mai mult decat pe oricine altcineva. Pentru prima oara in ultimii doi ani ma simteam din nou special.
Mi-am trecut mana prin par si am zambit. Cerusem in genunghi o sansa si, desi parea de-a dreptul bizar, aceasta mi se indeplinise. Trebuia sa profit de pe urma ei. La urma urmei era spre binele amandurora.
- Si totusi, daca a scapat? Nu te-ai gandit vreodata ca Takenaga a scapat?
S-a uitat la mine ca si cum eu as fi fost cel nebun.
- Nu avea cum sa scape, a raspuns cu o voce sfarsita.
-Totusi, de ce nu admiti aceasta posibilitate?
- Tu nu intelegi nimic, nu ai fost acolo! Totul, totul era cenusa, CENUSA! a urlat incepand mai apoi sa planga.
Ceea ce nu stia era ca eu chiar fusesem acolo si scapasem cu viata si il cautasem luni intregi, insa parca se ascunsese intr-o gaura de sarpe. Toate cautarile mele fusesera zadarnice.
- In regula, imi pare rau. Nu ar fi trebuit sa spun ce am zis. Ai dreptate, nu am fost acolo, nu am vazut ce ai vazut tu, nu am trait ce ai trait tu. Nu am nici un drept sa iti vorbesc ca si cum as sti cel putin la fel de bine ca tine despre ce este vorba. Iarta-ma. Imi pare sincer rau, i-m spus pe un ton bland.
Nu m-a bagat in seama insa. Era din nou cufundat in lumea lui. Trebuia sa il scot cumva de acolo!
Am inceput sa ii mangai obrajii asa cum obisnuiam sa fac noaptea tarziu in timp ce dormea. Am fost foarte surprins sa observ ca pielea lui era inca la fel de fina ca inainte.
Mi-a aruncat o privire intrebatoare.
- Sssssss, totul e bine acum, i-am spus zambind.
A inchis ochii si s-a lasat prada atingerilor mele blande. Era atat de frumos si de...inocent. Imi era aproape imposibil sa ma autocontrolez. Doream sa il mangai, sa il tin in brate, sa il sarut, sa ii spun ca sunt eu si ca il iubesc. Voiam sa stie ca il cautasem si ca nu il invinovateam penru nimic.
Totusi, nu puteam face asta, nu acum. Era inca mult prea devreme. Trebuia sa mai astept ceva vreme pana ii puteam zice adevarul. Inca nu era pregatit sa il afle. Nu l-ar fi crezut. Ar fi sfarsit facand o prostie imensa mai mult ca sigur.
Desi era foarte greu si dureros pentru mine trebuia sa am rabdare. O singura clipa de neatentie, o vorba necugetata si puteam sa imi iau adio de la el pentru tot restul vietii.
Trebuia sa ma port ca un doctor, dar mult mai bland, facandu-l astfel sa capete incredere in mine.
- Ce-ai zice sa ne plimbam? Daca nu vrei sa imi povestesti e in regula. O s-o faci cand vei fi pregatit. Avem mult timp la dispozitie. Eu nu pot sa te oblig sa faci ceva impotriva vointei tale.
A deschis ochii uitandu-se la mine ca si cum as fi fost primul om pe care il vedea dupa o lunga perioada de stat in salbaticie. Il intelegeam, ceilalti doctori nu erau prietenosi. De fapt, nu erau nici prea placuti la vedere. Se purtau cu pacientii ca si cum ar fi fost animale, nu oameni care au o disperata nevoie de ajutor.
M-am ridicat de pe banca si i-am facut semn sa ma urmeze. M-a ascultat fara sa schiteze nici o expresie. Ne plimbam amandoi prin curtea plina de flori. Ii spuneam despre ce se mai intamplase in ultimul timp in lume. Ii povesteam istoria acestui spital, a curtii sale, desi eram ferm convins ca nu imi acorda nici cea mai mica urma de atentie. Totusi trebuia sa continui sa incerc sa ii abat gandul de la...ei bine, de la mine cel mort.
Parea un fel de misiune imposibila insa eu continuam sa sper.
M-am aplecat si am cules un trandafir de un rosu sangeriu.
- Trandafirii nu sunt florile mele preferate, dar ma bucur ca macar sunt flori aici, am spus mangaind petalele trandafirului cu degetele mainii drepte. Dupa parerea mea si-au pierdut toata frumusetea datorita comercializarii in masa. Toata traba asta cu florile dragostei mi se pare o mare tampenie. Dragostea nu are o paleta atat de restransa de forme, culori si mirosuri. Nu, ea poate fi rozalie ca o floare de cires sau rosie ca o lalaea, cu miros dulce de vanilie sau intepator de nucsoara, depinde de persoana. Penru mine ar avea aroma cafelei, culoarea cerului si forma...cred ca ar avea forma unui fluture. Dar pentru tine? am intrebat aruncand trandafirul.
- Pentru mine avea mirosul moscului, culoarea chihlimbarului topit si forma unei flori de cires, a raspuns lasandu-si capul in jos.
Nu doream sa continui discutia pe tema raspunsului sau deoarece asta ar fi insemnat ca el sa se inchida din nou in lumea gandurilor sale intunecoase, lucru pe care il evitam.
- Vezi, ti-am spus ca fiecare interpreteaza dragostea diferit. Si nu e vorba numai de ea ci despre toate sentimentele. Ele sunt unice prin simplul fapt ca sunt ale noastre. Nimeni nu ni le poate judeca pentru ca nimeni nu e noi. Daca toti am gandi la fel toate astea nu ar mai avea nici un rost. Dar asa totul capata un sens: gelozia se naste din dragoste, ura din gelozie, teama din ura si tot asa. Durerea vine cand trebuie sa iti iei ramas bun. Fiecare lucru rau are macar cate o o parte buna. Tot ce trebuie sa faci e sa o cauti. Cand o s-o gasesti iti vei da seama ca tot ce ti-am spus acum e perfect adevatat. Crede-ma eu chiar am trecut prin asta.

[Beatrix LaVey]

De-a dreptul picant O_O
Nu ma asteptam sa fie insusi cel din incendiu, plus ca abia acum mi se face lumina in creier O_O
Belea! :X
( Nu corectez, nu ai greseli >:) )
M-a luat gura pe dinainte... Fac insa corectura clasica, fiindca sunt doar de tastare:
i-m = i-am
Desi era foarte greu si dureros pentru mine, trebuia sa am rabdare.
A deschis ochii, uitandu-se la mine ca si cum as fi fost primul om pe care il vedea dupa o lunga perioada de stat in salbaticie.
Nu doream sa continui discutia pe tema raspunsului sau, deoarece asta ar fi insemnat ca el sa se inchida din nou in lumea gandurilor sale intunecoase, lucru pe care il evitam.

Bun, interesant capitolul, mi-a placut. S-a facut lumina in teasta mea bolnava si plina de yaoi >:)
Bafta la scris in continuare! :X

[neko_tamashi00]

bunaa! ^//^ so insane :X
cine s'ar fi gandit la operatii estetice:)) adik mie nu mi'a trecut prin cap >:D<

acum e ..simplu.. Vreau YAOI :)) :perv:

anyway GAMBATE la scris nextuu :bv:

ja ne ! :bye:

[Addeh]

Fetelor, iertati-mi intarzierea:((
Deci nu vrea inca sa-i spuna adevarul? Mie imi este teama ca cine stie ce va face saracul baiat prin spital. El se invinovateste, dar ma bucura faptul ca doctorul il sprijina, ba chiar i-a spus ca nu este vina sa. :>
Oh, si ce dragoste frumoasa va fi 8-> [Mda, nu ma luati in seama, aberez:)) ]
Btw, va astept cu nextul si desigur, cu noi surprize >:D<

[MiraA]

Hey...fetelor...am revenit cu next-ul..va multumim pentru comentarii si ne bucuram ca va place.
Lectura placuta :*

Era un idealist. Asta a fost primul lucru la care m-am gandit din momentul in care a inceput sa-mi insire istoria spitalului. El facea toate astea din dorinta de a-i ajuta pe altii, nu pentru bani si in niciun caz pentru faima. Nu mai existau prea multi oameni ca el, care sa puna accent nu pe forma lucrurilor, nu pe ceea ce exista la suprafata, ci pe fond, pe profunzime, pe adevar. Era ca un pestisor prins intr-un ocean plin de rechini. M-am uitat la trandafirul pe care l-a aruncat in urma cu cateva momente si l-am cules din iarba, ascultandu-i in continuare cuvintele.
-Nu sunt de acord cu tine, i-am zis dupa ce a terminat de vorbit. S-a intors si m-a privit surprins, asteptand sa continui. Nu si-a pierdut frumusetea si nu si-o va pierde niciodata. Frumusetea trandafirului nu este data de faptul ca el este comercializat, ci a fost comercializat pentru ca este frumos. Face parte din identitatea lui, deci nu ai cum sa inlaturi o astfel de caracteristica.
-Frumusetea e relativa...pana la urma conteaza perceptia fiecaruia, zise el, ridicand din umeri.
-Ei nu reprezinta sentimentul dragostei, ci omul in sine. Uita-te un pic. S-a apropiat de mine si a privit mai atent floarea de la mine in mana. Cu totii aveam spini, dar daca stii sa treci de ei, ajungi sa vezi petalele si sa simti mirosul florii, i-am zis, ducandu-i floarea la nas ca sa-i simta mireasma.
-Nu m-am gandit la trandafir in felul acesta, zise, zambind spre mine. Trebuie sa recunosc ca analogia asta are logica.
Ma simteam ciudat, vorbind cu cineva in mod normal, spunandu-mi parerea, care, de data asta, chiar fusese acceptata. Era ca si cum as fi un om sanatos, fara probleme, un om liber si nu unul inchis intr-un spital de psihiatrie.
-Pastreaz-o, i-am zis, dandu-i floarea. Pune-o in apa ca ar fi pacat sa se ofileasca.
A luat-o si a mormait un multumesc cu o voce tremuranda, ferindu-si privirea de a mea ca si cum ar fi rusinat.
Pentru un moment am uitat unde sunt si cu cine stau de vorba si, poate din instinct sau din pura nebunie, mi-am trecut mana prin parul sau, zburlindu-i firele si asa rebele. Erau atat de catifelate la atingere incat am lungit un pic momentul, dandu-i la o parte bretonul de pe fata. Asa ii faceam lui cand vroiam sa-l consolez sau pur si simplu sa-i captez atentia.
Cand si-a ridicat privirea, profunzimea acelor ochi m-a socat. Erau usor umezi, dar in acelasi timp calzi si binevoitori. Simteam ca vede prin mine, ca are puterea de a ma dezbina si a ma reconstitui la loc, doar prin puterea acelor ochi.
-Imi pare rau, am zis, dandu-ma un pas inapoi si lasandu-mi mana sa cada langa corp.
S-a apropiat de mine, dorind parca sa-mi zica ceva, dar exact in momentul acela Raito, infirmierul, de mai devreme, a aparut si s-a pus intre noi.
-Domnule doctor, sunteti bine? intreba el cu o voce falsa, plina de asa-zisa preocupare. Am auzit niste urlete si pe cand am ajuns el, zise aratand spre mine, avea mana ridicata si m-am gandit...
-Nu s-a intamplat nimic, i-o taie din scurt doctorul, spre surprinderea mea. Sunt perfect capabil sa tin o sedinta cu unul dintre pacientii mei.
-Stiu asta si imi cer scuze ca insist, dar acest pacient este periculos. Pare linistit, dar are antecedente violente.
-Nu cred ca esti in masura sa apreciezi daca un pacient este sau nu periculos. Asta e treaba doctorului si, in caz ca nu ma insel, eu sunt doctorul aici.
Am ramas placut surprins de tonul ferm pe care il adoptase si de curajul cu care se impotrivea rationamentului lui Raito. Dupa felul in care se comporta si privirea cu care il tintuia pe infirmier am ghicit ca nu stia nimic despre ce "patesc pacientii care nu-s cuminti". L-am judecat corect: chiar era un idealist.
Raito s-a apropiat de mine si, intr-o fractiune de secunda, mi-a prins mana intr-o stransoare atat de puternica incat eram sigur ca mi-am auzit oasele pocnind.
-Cred ca ar fi mai bine sa-l duc inapoi in camera, a zis pe un ton placut. Au trecut deja doua ore de cand este aici, cu dumneavoastra si nu si-a luat inca pastilele. Mi-am inclestat falcile ca sa nu urlu atat din cauza durerii, cat si a frustrarii. Imi baga pastilele alea pe gat din prima zi pe care am petrecut-o aici si nu pot spune ca mi-au facut bine. Ba mai mult, ma faceau sa ma simt din ce in ce mai rau. Dar, chiar si asa nu am zis nimic. Nu aveam nicun drept sa o fac. Consideram asta ca o mica parte din pedepsa pe care o meritam.
-Bine, fie, zise intr-un final doctorul dupa ce ma analiza un pic. Mi-am ferit privirea de lui, fiindu-mi frica sa nu ghiceasca ce ganduri imi trec acum prin cap. Dar maine vreau sa-l aduci la aceeasi ora la mine in birou.
-Am inteles, domnule doctor. Hai sa mergem. Ma impinse un pic, facandu-ma sa ma dezechilibrez si sa cad in iarba umeda. Ce s-a intamplat Yakimura? Ai probleme cu echilibrul mai nou? tonul era soptit asa ca numai eu auzisem replica. Nu prea ai fost cuminte azi, spuse ranjind spre mine si uitandu-se jos, unde se imprastiara o multitudine de bucatele de hartie. Neintelegand ce i se pare atat de amuzant m-am uitat si eu, dar ar fi fost mai bine daca nu o faceam. Corpul incepu sa-mi tremure, iar sangele imi clocotea in vene. Nu erau simple hartii pe jos, ci bucatele dintr-o poza. Poza mea. SINGURA mea amintire pe care o mai aveam cu Takenaga...si acum era distrusa.
-Ti-am zis sa-l duci in camera, nu sa-l tarasti pana acolo, am auzit vocea doctorului, dar parea la departare de cateva mile. Simteam cum totul dispare din jurul meu, sunete, imagini, persoane...inafara de Raito. Pentru prima oara in viata mea chiar aveam dorinta de a ucide pe cineva.
-Cum ai indraznit? am zis pe un ton marait, provocator, inca cu privirea in pamant.
-Takeshi calmeaza-te...
-CUM AI INDRAZNIT? am urlat, netinand cont de interventia doctorului. Mi-am smucit mana din stransoare, spre surprinderea amandurora si l-am prins de gulerul camasii, stragand cu putere, dorind sa-l las fara aer, sa-l vad sufocandu-se. ESTI UN NIMIC. Mi-am strans mana drepta in pumn si l-am lovit cu toata forta de care dispuneam, facandu-l sa se impleticeasca un pic, apoi sa cada pe spate, scuipand sange.
Dar nu eram multumit, nu inca, cel putin. Chiar vroiam sa-l omor.
M-am indreptat spre el cu pasi hotarati si cu un zambet sinistru pe fata. M-am apropiat si l-am privit de sus ca pe o insecta ce trebuia strivita si am vrut sa-l lovesc din nou, dar fix in momentul in care ma pregateam sa ridic pentru a doua oara mana, doctorul s-a pus in fata mea, blocandu-mi calea.
-Opreste-te! Nu ai niciun drept sa-l lovesti. Ochi de culoarea chihlimabrului topit ma priveau cu neincredere, hotarare, dar si frica. Nu te voi lasa sa-l ranesti! Vocea ii tremura, dar nu se dadu din calea mea. Simteam cum privirea lui imi faramiteaza sufletul in mii de fragmente care se lasau purtate de vant. Nu vroiam sa vad acea privire, acea frica...Le cunosteam mult prea bine, caci le vedeam adesea in cosmarurile mele. Aceeasi privire o avuse el in urma cu doi ani, cand mi-am pierdut cumpatul si l-am lovit.
Am facut un pas in spate, indepartandu-ma de el...
-Imi pare rau...eu...nu mai puteam continua. Corpul mi-a fot strabatut de un fior rece, facandu-ma sa tresar. Vroiam sa fug, dar picioarele imi tremurau atat de tare, incat nu credeam ca voi reusi.
Apoi am simti o impunsatura in zona gatului si o caldura ciudata se raspandi in tot corpul. Lumea a inceput sa se invarta in jurul meu, imaginile se pierdeau in alte imagini, din ce in ce mai neclare, pana cand totul a fost cuprins de intuneric. Auzeam vocile difuze ale unor infirmieri, am presupus eu, dar si ele disparura in intuneric.

[Addeh]

Mai intai, ceea ce a zis Takeshi despre trandafirul acela si felul in care a descris frumusetea lui, a fost chiar superb; Eu la momentul acela, deja imi imaginam scena. Romantic8->
Ohh, si cat de nesuferit a putut fi Raito. Saracul, el mai avea doar acea poza cu Takenaga:| Ce trist... Dar ma bucur ca l-a pocnit! Merita.
Deci, in final, doctorul l-a adormit pe Takeshi? Hm... Sigur a facut-o cu vreo seringa.[-(
Eh, sper sa se rezolve lucrurile.
Fetelor, aduceti-ne capitolul, va rooog:o3
:bye:

[Drama Queen]

Finally...capitol nou....Music...multumim ca ai comentat

Nu intelegeam ce-l apucase de reactionase asa.Era ciudat. Ceva nu se potrivea iar eu nu pricepeam ce. O piesa lipsea din puzzel. Trebuia sa o gasesc si...niste bucatele de hartie ce stateau dezordonate in iarba mi-au atras atentia. Observandu-le am realizat ca erau bucati dintr-o poza rupta. Nu a durat mult pana sa-mi dau seama ca era o poza cu noi. Imi aduceam perfect aminte ziua in care am facut-o. Eram la o petrecere si din lipsa de activitate ne-am apucat sa facem poze.Si totusi... Revenind la recenta mea descoperire intelesesem ce-l scosese din minti pe Takeshi.Imi venea sa-l omor pe acel asistent insa gandurile criminale mi-au disparut in momentul in care mi-am dat seama ca in momentul in care eu imi doream sa il ucid el ii putea face rau lui Takeshi.
Am fugit repede la mine in birou si am inceput sa verific dosarul “noului meu pacient”.
Banuielile mi-au fost adeverite. La plangera lui Raito cum ca pacientul este “deosebit de agresiv” lui Takeshi i s-a schimbat medicamentatia. Noile pastile ii faceau mai mult rau decat bine.
GAndindu-ma la aceasta situatie nu am realizat ca ajunsesem chiar la salonul lui.
Era linistit, dormea. Era cufundat intr-un somn fara vise datorat tranchilizantului ce ii fusese administrat din cauza iesirii violente pe care i-o provocase acea scarba-nenorocita-taratura-buna de nimic de Raito. Cateva suvite dormitau lenese pe frumosul sau chip, parca sculptat in marmura.
Nu ma saturam sa il privesc . Imi lipsise atat de mult.Un coltisor al mintii mele inca imi spunea ca nimic din toate acestea nu este real.Totusi, daca traiam intr-un vis nu doream sa ma trezesc...nu atat de curand.
M-am asezat pe scaunul de langa fereastra, privindu-l in continuare pe Takeshi.
Imi venea sa strig, sa-i spun cine sunt, sa-l fac sa inteleaga ca nu a pierdut nimic si ca trebuie sa isi revine pentru ca am mare nevoie de el, la fel cum am avut intotdeauna.Trebuia sa ma multumesc insa cu faptul ca il vedeam zilnic, ca ii puteam vorbi...Chiar daca un zid inalt si gros ne despartea, puteam spera ca intr-o zi voi putea sa il distrug asa cum cea mai mica adiere distruge un castel din carti de joc. Si totusi...nimic din ceea ce se intampla nu era in favoarea mea, chiar deloc. Dar trebuia sa raman tare, sa ma chinui din ce in ce mai mult, sa depun atata pasiune si atata incredere cata trebuia acestei munci de...titan. Trebuia...si puteam cu usurinta sa fac asta... sa sacrific orice. In cazuri de genul, se ajunge deobicei la o situatie de genul “totul sau nimic”, si daca pentru a avea totul –reprezentat in cazul de fata prin Takeshi- trebuia sa dau totul, nu aveam de ce sa ma sfiesc.
Incet-incet, oboseala fizica si psihica acumulata in ultima saptamana a inceput sa-si spuna cuvantul. Imi simteam pleoapele ca de plumb si stiam ca se vor inchide curand, insa ma impotriveam cu toata puterea care imi mai ramasese in trup acestui lucru. Sub nici o forma nu trebuia sa adorm...nu aici...nu aucum...Si totusi...



Daaa stiu ca e groaznic de scurt...dar ma revansez promit