Ingeri si Demoni !

[Vex]

Helău, diărs ! Vă mulţumesc pentru comentarii, şi chrissta, mulţumesc pentru sfaturi, o să încerc să le ascult *smile* . Să explic ceva, am început cu "real" în prolog pentru că se povesteşte din punctul de vedere al lui Emily. Acum, dacă cineva nu e de acord cu asta, să-mi spună *smile* . Eh, în orice caz, am adus nextu` şi sper că o să vă placă !

~ Capitolul 2 ~

Ăla o fi glasul lui Alexunder ? Nu ştiu, dar eu chiar nu vreau, şi nici n-am vreun chef să-mi ridic capul de pe scaun, sau să dechid vreun ochii. Nu, lasă, mie-mi place să dorm. Sau vrea să mă omoare ? Nu, îmi promisese, deci... Dar e un demon, ce Dumnezeu ? Adevărul e că nu prea am cum să găndesc limpede cu ochii închişi, şi pe jumătate adormită.
Deschid încetişor ochii, clipind des, încăt să reuşesc să mă obişnuiesc cu lumina din cameră. Ah, încă nu ajunsesem la Londra. Mă strâmb, întinzându-mi braţele, apoi mă uit prin compoartiment. Brunetul stătea calm, capul său fiind rezemat de fereastră, şi se pare că nu-mi observase trezirea. Se uita într-un punct neexisent pentru mine, poate că în mintea sa exista.

Am ras adânc aer în piept, apoi m-am ridicat, şi cu paşi mici, tremuraţi, m-am apropiat de el. Ce-i drept, teama încă era în sufletul meu, fiecare moment petrecut cu el era tensionat, chiar dacă amândoi paream foarte calmi.

Şi-a ridicat parcă obosit privirea către mine şi am putut observa că nu zâmbea. Era ciudat, ţinând cont de faptul că mereu când mă trezeam el îmi zâmbea.
- Te-ai trezit! Am strigat la tine de câteva ori, dar am văzut că nu răspunzi, aşa că te-am lăsat în pace.
Tonul lui era răguşit, iar zâmbetul care i-a apărut pe buze după ce a încheiat propoziţia m-a lăsat cu un semn de întrebare.
- De ce m-ai strigat ?
Am întrebat, în timp ce mă aşezam pe scaunul din faţa lui şi-mi propteam cotul pe masuţa de lângă fereastră.
Parcă a stat o clipă pe gânduri, pentru că şi-a închis ochii, apoi i-a deschis brusc, întorcându-şi privirea către fereastra prăfuită.
- Mă gândeam că ţi-e foame, tu eşti. . . S-a oprit, strâmbându-se, apoi a oftat lung. Scuze, n-ar fi trebuit să încep aşa ! În orice caz, mai avem decât noaptea asta şi ajungem la Londra.
Am aprobat scurt din cap, foindu-mă pe scaun, apoi m-am aşezat cu genunchii strânşi la piept. Mi-am dat parul după ureche, uitându-mă cu coada ochiului la tânăr.
Avea ceva, o simţeam, emana un sentiment nu foarte plăcut, pe care eu nu puteam să-l înţeleg. Parcă era trist, dar totuşi se forţa să fie zâmbăreţ în faţa mea, se gândea la ceva , iar eu eram sigură că acel ceva ţinea de mine, chiar dacâ nu prea înţelegeam.
M-am strâmbat uşor, jucându-mă cu un fir de aţă .
-Alexunder. . . - Când i-am rostit numele acesta şi-a întors privirea către mine, şi mi se păruse că tresărise- imi e foame !
Am terminat propoziţia, privindu-l atentă . A schiţat un zâmbet cald, scoţand dintr-o cutiuţă de lângă un sandwich cu detoate, apoi mi l-a întins.
-Uite, poftă bună !
Şi-a ciufulit părul, luând de lângă el o carte, a răsfoită, apoi s-a făcut mai comod, lăsându-şi privirea să cadă asupra scrisului.
Mă cam deranja comportamentul lui detaşat, rece. . . când eu aveam nevoie de altceva. Am muşcat din sandwich, uitându-mă la covor.

Oare cum ar fi fost călătoria asta dacă aceea scenă nenorocită nu s-ar fi întamplat ? Ar fi vrut să-mi mai spună ce e, dacă nu se întâmpla nimic ?
Gânduri idioate! Oare de ce mă întrebam aşa ceva, când ştiam foarte bine că nu am răspunsuri la asemenea întrebări.
Când mi-am întors privirea asupra brunetului, acesta numai era în cameră! Cum naiba? Unde dispăruse ? Am lăsat jumătatea de sandwich pe măsuţă, ridicându-mă brusc de pe scaun. Plecase fără să facă vreun zgomot, atât de repede încât eu nu putusem să-l vad.