Inceputul unei relatii ciudate +18.

[Mina-chan]

Disclaimer: Nu deţin niciun personaj din animeul Naruto/Naruto Shippuden şi nu fac profit de pe urma acestora toate aparţinând lui Masashi Kishimoto.

Vă mulţumesc tuturor pentru că m-aţi lăsat să vă citesc creaţiile, care după părerea mea sunt extraordinare. Despre fic ce pot să spun, ideea mi-a venit de curând şi am zis s-o folosesc. Am vrut de multe ori să postez ceva făcut de mine, dar nu am avut suficient curaj să fac asta. Titlul acestui fic, este unul pe moment, nu am stat foarte mult să mă gândesc la el dar am căutat să aibă legătură cu povestea. Voi povesti din perspectiva a două personaje fată/băiat în jurul cărora se va desfăşura acţiunea. Nu ştiu dacă este o idee originală dar mă strădiuesc să ceva iesit din comun. Acum să lăsăm vorba, nu aş vrea ca comentariul meu să fie mai mare decât capitolul:)) Ohh, da îmi pare rău cred că este cam lung totuşi, sper să nu vă plictisesc, lectură plăcută şi sper din toată inima să vă placă măcar puţin.
So, enjoy!

Capitolul I

- Hinata -

Stau ȋntinsă pe canapeaua mea crem din sufragerie uitându-mă pe tavan, timpul trece atât de repede pe lângă mine ȋncât mă simt lăsată ȋn urmă, ţinută deoparte privind cum alţii se distrează, ţinută captivă ȋn propria persoană, ȋnecată ȋn propriile gânduri şi sentimente.
Câteodată mă ȋntreb dacă venirea mea pe această lume are vreun rost, dacă am fost "trimisă" cu un scop sau doar să putrezesc singură ȋntr-un colţ ȋntunecat de cameră. Am obosit să privesc de atâtea ori ȋn urmă, gândindu-mă de două ori ȋnainte de a face un lucru, sau poate că aşa mi-a fost menit mie să stau ca proasta fără să "gust" din plăcerile vieţii.
Totuşi... mi-e frică de ce se poate ȋntâmpla, gândurile ȋmi zboară ȋn toate părţile lăsând ca teama şi tristeţea să-mi cuprindă trupul şi ȋn acelaşi timp, mintea.
Nu am fost mereu aşa. Înainte ȋmi plăcea să mă distrez şi să ȋncerc lucruri noi dar acum ceva s-a schimbat, nu ştiu ce dar simt asta. Sau poate că soarta se joacă cu mine şi cu sufletul meu fragil, lăsându-mă "goală" şi fără chef de viată.
Nici măcar lacrimile nu mă mai pot salva acum, am plâns de atâtea ori ȋncât acestea ezită să-şi facă apariţia.
Dar totuşi am rămas neputând face nimic, sperând că poate undeva acolo există bunătate ascunsă de cuvinte. Tot ce mi-a mai rămas acum e speranţa că poate va veni şi pentru mine o zi ȋn care voi trece peste această singurătate ce mi-a ȋnvăluit brutal sufletul.
Încerc să revin la realitate, mă ridic ȋn picioare şi mă ȋndrept cu paşi domoli către o oglindă, sperând că poate gândurile mele să se stingă dar nu e mereu aşa cum plănuim să fie.
Ca de atâtea mii de ori, ȋncercam să mă recunosc dar reflexia era neclară, oglinda parcă e murdară, pătată de atâtea resentimente şi regretul a ceea ce ar fi putut fii, dar nu a fost.
Nici măcar ea nu mai suportă povara ochilor mei trişti ce uşor, uşor ȋşi pierd culoarea şi strălucirea. Chipul meu ce odată radia de fericire acum este de nerecunoscut, ȋnnecat ȋn ȋntuneric.
Dar oare de ce mă plâng? Eu sunt cea care mi-am dat această sentinţă ȋn momentul ȋn care am ales să fie aşa.
Cine ar fi zis că odată ce ȋţi interzici să simţi ceva, ajungi ȋntr-o asemenea stare ȋncât devine o lege universală pentru tine? Se pare că gândurile nostalgice ȋşi pun stăpânire din nou asupra mea, doar privindu-mi chipul mă gândesc, că poate nu e aşa cum vreau eu să fie...
Brusc, telefonul ȋncepe să sune haotic, un sunet ce ȋncepea să ma calce uşor pe nervi.
Mă ȋndrept grăbită către telefon, răspunzând fără să mă uit la numele de apel. Doar auzindu-i vocea prietenei mele ȋmi readuc aminte ce aveam de făcut.
Cum am putut să uit un lucru atât de important? Închid telefonul mulţumindu-i că m-a sunat şi mă duc repede ȋn camera mea de la etaj pentru a-mi lua ceva cât mai potrivit pentru o cursă cu motociclete.
Mă ȋmbrac destul de lejer, pun pe mine o pereche de blugi şi un tricou cât mai larg de culoare gri iar ȋn picioare ȋmi iau nelipsiţii mei converşi negri.
Ies din cameră ȋndreptandu-mă către sufragerie pentru a-mi căuta lucrurile, aruncând şi privire ȋn oglinda din hol.
Arătam atât de neobişnuit, părul ȋmi stătea drept de parcă abia ȋl făcusem, de obicei stau mult să-l fac să arate aşa dar se pare că până şi părul ţine cu mine astăzi.
Îmi iau lucrurile şi plec ȋncuiând uşa dar ceva parcă tot lipseşte, ȋnsa nu-mi pot da seama ce. Sau poate că mintea ȋmi joacă feste, batjocorindu-mă ȋn cel mai urât mod. Se pare că orice aş face gândurile mele nu stau locului.
Îmi dau câteva palme uşoare peste obraz şi mă sui repede pe motocicletă mea de culoare albastru închis. Îmi pun mănuşile de piele şi casca ce se asorta cu motocicletă şi pornesc către noul traseu care avea să se deschidă.
Totul în jurul meu era neschimbat... şi acum simt parfumul trecutului ce se ascunde după fiecare clădire şi colţisor, pe lângă care treceam cu atâta uşurinţă, dar în somnolenţa mea acută am reuşit să mă prefac că nu există, cu toate că mă sufocă cu nuanţele lui de nostalgie şi particulele de incertitudine ce încă le mai experimentez şi astăzi.
E ciudat cum probabil, sunt conştientă de faptul că e mereu cineva alături de mine care să mă sprijine, chiar dacă de multe ori spiritual, dar ca de obicei, nu văd în faţa mea decât singurătatea ce aşteaptă momentul oportun să se ivească şi mai mult în sufletul meu.
Când sunt pe motocicletă mă simt mult mai îndrăzneaţă şi curajoasă, liberă să fac ce vreau şi când vreau.
Dacă aş fii şi aşa în viaţa de zi cu zi, poate că nu aş mai fii atât de nesigură pe mine, şi poate că frica care pune stăpânire pe mine... va dispărea. Îmi place să simt cum vântul îmi bate prin păr şi dacă aş putea zbură nu m-aş mai întoarce niciodată înapoi.
Liberă să fac ce vreau şi când vreau, cu ochii deschişi numai către cerul albastru, reuşind să găsesc ceea ce caut cu adevărat.
Timpul a trecut atât de repede încât nici măcar nu am observat că am ajuns.
Nu era un loc extravagant la cum mă aşteptăm, era doar un simplu circuit pentru motociclete ce fusese deschis de curând. Invitând să ia parte la competiţie numai motociclişti profesionişti.
Sincer, în momentul ăsta nu mă mai simt în stare de nimic. Poate ar trebui doar să stau şi să privesc cum se va desfăşura cursa, sau poate să particip.
Privesc preţ de-o secundă în jurul meu, tot ce puteam vedea erau doar oameni, ce au venit aici cu un singur scop. Să câştige, să se facă remarcaţi, să nu fie doar o faţă trecătoare ce ţi se pare că ai văzut-o cândva.
Probabil că asta ar trebui să fac şi eu acum, să mă fac remarcată şi să încerc să mă distrez, alături de fete. Lor le este foarte uşor să facă asta dar mie îmi trebuie mai multă încurajare decât îmi pot închipui. Poate nu voi câştiga şi sunt sigură că nu voi atrage atenţia nimănui dar poate am să mă distrez.
Dintr-o dată observ prin mulţimea gălăgioasă mai multe feţe cunoscute, toate erau acolo şi mă aşteptau pe mine. Sunt foarte norocoasă să am asemenea prietene, uneori mă ȋntreb dacă chiar le merit. Pentru mine ele sunt cele mai importante, mereu au fost lângă mine când aveam nevoie de sprijin, m-au ajutat atât de mult ȋncât nici un simplu "mulţumesc" nu este de ajuns. Încerc să le fac un semn cu mâna dar nimic, aşa că mă îndrept spre ele.
Când mă vede Sakura, imediat vine la mine zâmbitoare, vrând să îmi zică ceva:
- Deci, te-ai hotărât? Vei participa? mă întreabă ea în timp ce le cheamă pe fete mai aproape de mine.
- Sincer nu sunt sigură de răspunsul meu, dar cred că voi încerca, îi spun eu cu o usora ezitare în glas.
În momentul acela toate fetele săriseră pe mine de bucurie, aproape doborându-mă la pământ. Încerc să mă eliberez din strâmtoarea fetelor, spunându-le să se pregătească, căci observatorul deja ne anunţase să ne pregătim de start.
Fiecare începe să-şi facă propriul său ritual înainte de cursă, aşa că m-am gândit să mi-l fac şi eu pe al meu. Dar pur şi simplu nu pot, simţeam cum cineva îmi urmăreşte atent fiecare mişcare pe care o făceam.
Îmi întorc privirea şi observ că în spatele meu era un grup de şapte băieţi ce îşi verificau motocicletele. Dar ceea ce îmi atrăgea atenţia cu adevărat era unul dintre ei care stătea sprijinit de motocicletă sa şi mă privea foarte ciudat.
Mă făcea să mă uit lafel cum o făcea şi el. Ceva ciudat se petrece cu mine....dar ce? Consientizez strigătul de suferinţa ce răsuna puternic în mintea mea. Astfel mi-am redus la zero inima zdrobită cândva. Fără să bag de seamă că trupul îmi este amorţit iar mintea îngheţată, instantaneu.
Aud o voce ce răsuna puternic în jurul meu, făcându-ne pe toţi să-i dăm importantă.
- Atenţie, toate participantele să se îndrepte către linia de start.
Se pare că am ajuns şi aici. Cursa avea să înceapă în câteva secunde. Îmi este teamă dar nu mai pot da înapoi acum. Am un presentiment că această cursă îmi va schimba viaţa, sau cel puţin aşa sper.
- Deci cu toţii ştim regulile. Fără să mai prelungim. Vă doresc succes iar cel mai bun să câştige. Să începem.


Sper ca v-a placut:*

[crazy little red]

cu siguranta ai venit cu ceva nou si neasteptat, dar si bun in acelas timp
nu o vedeam pe Hinata pe o motocicleta, adica cand am citit fraza cu "...ceva cât mai potrivit pentru o cursă cu motociclete." ma uitam ca proasta :)) mai ales ca i-ai pastrat putin din caracterul normal
dar imi place, ai reusit sa ma surprinzi inca din primul capitol
au fost multe fraze, pe care nu mai stau sa le caut, care mi-au placut in mod special
deci, se vede ca te-ai straduit si ca nu ai scris numa ca sa scri si tu un fic, deci bravo
si nu ii prea lung capitolul, adica nu mi se pare, m-ar fi deranjat mai degraba daca scriai doar cateva randuri
dialogul e in cantitati foarte mici, altfel spus l-ai folosit numa la nevoie si nu e sec
atat pentru acum, scuze ca nu am scris ceva mai elaborat, dar sunt stresata de parinti, adica numa ca nu-si baga ochii in calculator sa vada ce fac :))
in fine, pe data viitoare ;;)
cred ca nu mai trebuie sa-ti spun ca vreau sa ma anunti, mai ales ca sunt curioasa in privinta cuplului de care te folosesti
in orice caz ma bucur ca lumea prinde interes si spre alte cupluri in afara de Sasusaku (ii ador,dar deja e prea mult despre ei)

deci, pe data viitoare
bye bye

[Twisty Emerald]

Hellow:*

Well, se pare ca mi s-a sters postul cel lung si nu m-o dus nimtea sa-l copiez, de unde sa stiu eu ca o sa se stearga :nh: So again:

Fic nou, idee noua... intr-un fel s-au altul pt ca am mai vazut-o pe aici dar nu se comporta ca Hinata din anime si chiar ma bucur ca i-ai pastrat personalitatea

Descrierea: Sentimente peste sentimente, acest capitol este unul sentimental :]] dar nu la modul rau defapt chiar imi place cum descrii sentimentele, esti profunda la descriere, tine-o tot asa!
Actiune: Sincer, nu mi-am dat seama care-i actiunea dar va fi destul de interesant, atat timp ca nu o i-a la fuga. Vad ca te-ai oprit in mijloculul actiunii (adica chiar la inceputul cursei) lucru care-i cam enervant daca actiunea era prea palpitanta.
Dialogul: Cat trebuie si doar de nevoie, ma intreci la asta;))
Geresili: Nu prea am vazut sincer, dar nici nu m-am uitat
Titlul: Deobicei nu-l las ultimul dar noh, e destul de interesant dar nu-mi pare corect. Adica vointa si speranta nu se pot lupta, ele se sprijina, se ajuta una pe cealalta. De exemplu: Cei care lupta pentru drepturile animalelor din propria voita, o fac cu speranta ca, cauza lor va fi ascultata. Presupun ca ai inteles mai bine din postul meu trecut, care s-a sters T.T

Sunt curioasa de cuplul pe care-l folosesti si de ce e asa de singuratica i nesigura pe sine Hinata, dar o sa ne scoti tu din ceata, candva...

App. Mie mi-a placut si sigur nu-s singura pe care a interesat-o, dupa cum vezi.

Spor la scris si anunta-ma cand vine nextul, te rog :o3
Bye Bye:*

[Mina-chan]

Uitaţi next, ştiu ca a venit cam târziu dar am cam avut treaba săptămana asta. Sorry. Sper ca nu v-am dejamăgit, sper să fie pe placul vostru. E cam banal după părerea mea, dar am cam rămas fără idei. Vă mulţumesc foarte mult fetelor pentru comentariile lăsate, voi ȋncerca să ţin cont de toate. Lectură plăcută:*

Capitolul II

- Naruto -

Sunt momente în viaţă când obosim să mai luptăm, să mai credem, să mai sperăm în noi înşine. Când refuzăm subit se ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.
Ne tărâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Lumina care ne face să credem că dincolo de întuneric este un tărâm unde noi suntem stăpânii timpului şi spaţiului. Unde cele mai râvnite vise şi simţiri iau contur şi culoare.
Dar umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apăsa şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercam să dăm tot afară, toate grijile, toate nemulţumirile. Apoi mai încercam odată, luăm o gură mare de aer şi cu ea ne luăm tot avântul de care avem nevoie. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie astfel ca măcar iluzia puterii să nu se stingă. Trebuie să luptăm pentru persoanele la care ţinem, orice ar însemna asta pentru că ştim că fără ele sufletul nostru va rămâne gol şi pustiu.
Dragostea este ceva imprevizibil, ce te ia prin surprindere atunci când nu te aştepţi mai puţin. Nu ştii niciodată când te loveşte, făcându-te să simţi lucruri ce ţi se păreau inumane. Dar cu toţii ştim că fericirea asta nu depinde doar de o persoană, ci de două. Sau poate asta este ceea ce vreau eu să cred.
Nu am putut simţi cu adevărat acea senzaţie de iubire. De a iubi pe cineva cu adevărat, de a te scrifica pentru acea persoană specială, să te arunci că nebunul în lupta doar pentru ca ea să rămână teafără.
În viaţă trebuie să înveţi să iubeşti pentru a înţelege pe deplin ce înseamă cu adevărat acest sentiment, ce îţi face inima să tresară de bucurie. Am ȋnvatat că dragostea e mai puternică decât moartea şi probabil că ȋnca ȋnvat. Nu trebuie să fii un geniu ca să poţi înţelege, ci pur şi simplu trebuie să te laşi uşor purtat de val.
Mă simt atât de neputincios în faţa ei. E atât de naturală, atât de nepăsătoare nici măcar nu încearcă să atragă atenţia şi tot mă face să o privesc ca un nebun. Atât de liniştită, atât de calmă cred că nu îşi dă seama cât de invidiată e în momentul ăsta. Toate privirile sunt aţintite către câştigătoarea primului loc iar ea nici măcar nu bagă de seamă. Probabil că e obişnuită cu astfel de priviri sau poate doar încearcă să le ignore.
Şi acum îmi simt corpul puţin amorţit, după ce privirile nostre s-au întâlnit. Dacă timpul s-ar putea opri în loc, nu m-aş mai sătura să-i privesc perlele ce îmi sunt tipărite în minte.
Stăteam rezemat de motocicletă şi mă uităm la ea, când deodată mă trezesc cu o palmă peste cap, făcându-mă să tresar şi să-mi pierd gândurile.
Mă ȋntorc să văd cine putea să mă lovească şi îl observ pe Sasuke prietenul meu, că se uită urât la mine. Iniţial vroiam să tip la el şi să mă crizez dar eram prea liniştit ca să fac asta.
- Ce faci, frate?! De ce naiba mă loveşti?! îl întreb eu uşor revoltat şi iritat pe amicul meu.
- Ce fac?! Vorbesc cu tine şi tu nu mă bagi în seamă! Aşa că am aplicat o corecţie, pentru că erai atent la altceva sau mai bine spus la altcineva, ȋmi spune el amuzându-se de situaţie.
- Nu mai contează. Ce vroiai să-mi spui? îl întreb eu vrând să schimb subiectul.
Când văd că îşi îndreaptă privirea către o fată din mulţime. Era neobişnuit de ciudată, avea părul scurt de un siclam deschis ce îţi atrăgea atenţia de la kilometri depărtare. Ce pot să spun? Asta era tot ce puteam vedea, dar se pare că amicul meu nu e de aceeaşi părere cu mine.
Îl priveam pe Sasuke cum se uită la ea era exact lafel cum mă uităm eu la brunetă, era atât de serios ȋncat am ȋnceput să izbucnesc într-un râs nebun şi necontrolat, atrăgându-i atenţia. Mă priveşte preţ de câteva secunde şi pleacă de lângă mine.
- Ce vrei să faci? Eşti nebun, cursa nostră trebuie să înceapă, îi spun eu pe un ton ridicat şi serios, vrând să mă duc spre el să îl opresc.
- Mă duc la ea până nu e prea târziu, îmi spune acesta schiţând un mic zâmbet pervers pe faţă.
Ahh, urăsc când face asta. Ştiu prea bine ce vrea să spună. Vrea să mă facă şi pe mine să mă duc la ea. Dar nu se va ȋntâmpla asta, nu că nu aş vrea doar că pur şi simplu nu pot face asta.
Unul dintre cele grele lucruri ȋn viaţă este să ai cuvinte ȋn inimă pe care nu le poţi pronunţa. Să le păstrezi pentru tine fără să i le împărtăşeşti nimănui. Oare care este diferenţa dintre dragoste obsesie? Nu ştiu sigur, dar cred că sunt obsedat după dragostea ei.
Poate brunetul are dreptate. Poate că ar trebui să încerc măcar să vorbesc cu ea. În timp ce eu mă decideam ce să fac, Sasuke deja intrase ȋn acţiune şi se părea că-i merge destul de bine, după cum ȋl cunosc sunt sigur că urmăreşte vreo întâlnire.
Văzând cât de bine se descurcă, m-am decis să îmi fac curaj şi să încerc să schimb câteva vorbe cu ea. Astfel cu păşi înceti mă îndrept spre brunetă.
Cu cât mă apropiam mai mult de ea, bătăile inimii mele începeau să se amplifice, cu fiecare pas făcut, cu fiecare centimetru parcurs simţeam cum o senzaţie ciudată îmi străpunge trupul, lăsându-mă fără vlagă.
Încep să cred că nu a fost o idee bună.....nu mă simt în stare de aşa ceva. Dar era prea târziu pentru regrete, căci aceasta mă observă spatele ei.
Se întoarce către mine iar când mă vede îşi apleacă uşor capul ȋn jos, lăsându-mă să fac toată treaba grea. Trebuie să acţionez cât de repede pot, căci nu ştiu dacă mă mai pot ţine mult pe picioare. Liniştea se lăsase apăsător ȋntre noi, o linişte a dracului de insuportabilă. Deja numai puteam să suport aceşti fiori înspăimântători, vreau să fiu eu ȋnsumi dar nu pot, palmele ȋncep să-mi transpire iar gândurile mi se amestecă, simt cum ȋncep să-mi pied minţile.
Vroiam să o iau uşor, ȋncat să nu o sperii dar ea era atât de serioasă si ȋngrijorată, ȋncât imi transmitea şi mie o parte din gândurile ei.
- Hei, ai păţit ceva?! o ȋntreb eu curios.
O Doamne, sunt un prost. Vorbele mi-au ieşit din gură fără să gândesc, doar după ce m-am auzit, am realizat ce prostie făcusem.
La auzul acestei ȋntrebări prosteşti, bruneta tresare uşor, apărându-i pe faţă un mic zâmbet, ce mă mulţumea foarte mult. Doar gândul că am putut să o fac să zâmbească ȋn faţa mea, ȋmi dădea o stare plăcută.
- N-am nimic. Doar că mi s-a stricat motocicleta, ȋmi spune ea, păstrându-şi ȋncă zâmbetul pe faţă.
Cred că norocul era de partea mea, asta era singura mea cale de a mă apropia mai mult de ea.
- Dacă vrei te pot ajuta. Mă pricep destul de bine să fac reparatii, ȋi spun eu entuziasmat.
- Nu-ţi face griji, mă descurc, ȋmi răspunde ea ȋncă mirată de fericirea ce se afla pe faţa mea.
Sincer, nu pot spune că nu mă aşteptam la un asemenea răspuns, adică cine ar vorbi cu un ciudat care se oferă dintr-o dată să te ajute. Dar ȋncă nu o pot lăsa aşa să plece fără să..
Brusc gândurile ȋmi sunt ȋntrerupte de către Kiba care mă strigă ca disperatul.
- Hei, Naruto! Lasă vrăjeala şi grăbeşte-te, cursa trebuie să ȋnceapă.
Nu ştiu ce am făcut să merit asta, nu ȋnţeleg de ce ţipă cred că putea să vină la mine, să ȋmi spună şi fără să atragă atenţia tururor.
Chiar de asta ȋmi ardea mie acum, fir-ar! Dacă mă mai strigă odata, jur că mă voi duce la el şi ȋi voi da una de numai ştie pe ce lume este.
Bruneta mă observă că sunt nervos şi ȋncearcă să nu facă ȋntâplarea mai jenantă decât e. Dar se putea vedea pe faţa ei că era foarte amuzată de fapta făcută de şaten.
- Ar trebui să te grăbeşti, prietenul tău are dreptate.
Imediat după ce şi-a terminat propoziţia, m-am ȋndepărtat de ea asigurându-mă că păstrez contactul vizual şi până ȋn ultimul moment. Îndreptându-mă grăbit către linia de start, unde se aflau şi ceilalţi.
Hmm, dacă nu m-ar fi ȋntrerupt cineva anume, probabil că acum nu eram aici. Dacă era după mine, puteam să rămân acolo cu ea, fără să-mi pese de cursă. Auzi la el "vrăjeală"...ce pot face acum este să particip, n-am altă opţiune.
Se pare că startul a fost dat. Am lângă mine numai oameni cu şi fără experienţă, ȋmi pot da seama asta după cele trei curbe de care am trecut mai ȋnainte, unii dintre ei nu le-au luat bine iar acum au rămas ȋn urmă.
Nu pot să spun că sunt expert dar am mai participat la astfel de curse. Îmi place să simt cum adrenalina ȋmi intră instantaneu ȋn sânge atunci când apăs acceleraţia mai tare iar viteza creşte ȋndată ce ȋnaintezi.
Suntem pe ultima sută de metri iar eu ma aflu pe locul trei. Pe locul ȋntâi aflându-se un tip pe care l-am mai văzut la astfel de curse, mereu castigă e şi normal la ce motocicletă are.
Iar ȋn faţa mea se află amicul meu Sasuke, care ȋncearcă şi el să dea tot ce e mai bun, ȋntre noi doi mereu a fost o mică rivalitate dar asta nu ȋnseamnă că nu suntem şi cei mai buni prieteni.
Cu cât viteza creştea, cu atât mai mult ne apropiam de finish. Dacă şi viaţa ar fi ca o cursă, am putea să luptăm cu toate puterile pentru premiul mult râvnit, dar cu totii ştim că asta nu se poate.
Nici măcar nu eram ȋn dispoziţia necesară pentru a caştiga cursa, astfel am terminat-o tot pe locul trei.
Imediat ce am oprit motorul mi-am scos repede casca din cap şi m-am ridicat ca ars de pe motocicletă, căutand-o cu privirea pe brunetă, dar degeaba aceasta probabil că plecase.
- Se spune că in viaţă toate vin la timpul lor, ȋmi spune brunetul, amuzându-se de starea ȋn care eram.
De ce ȋmi spune aşa ceva? Nu ȋnţeleg. Mă mai uit odată la el, făcându-i semn că nu am ȋnţeles ce vrea să zică.
- Priveşte! Ăsta e biletul nostru către distracţie, ȋmi spune el ȋn timp ce ȋşi scoate din buzunar telefonul mobil, arătându-mil.
Se pare că a reuşit să facă rost de un număr de telefon, eram sigur că urmareşte vreo ȋntâlnire. Dar ce treabă are cu mine? Îmi spun eu ȋn gând ȋncă nedumerit, ȋn timp ce ȋn spatele meu se auzeau chicotele de râs ale prietenilor mei.

[hiimera]

Nu am reuşit la început să citesc tot capitolul.. am făcut asta mai pe sărite.
Lenea.. nu o poate oprii nici dracu`.

Sincer din partea mea primeÅŸti respect.
Fiindcă ai tot ce este necesar. Eu una aşa văd.. desigur voi citi şi în continuare ca să văd evoluţia ta în timp, fiindcă niciodată nu v-a exista un capăt.

`Cinsider că modul tău de a scrie este bunse îmbină perfect, nu ai greşeli. Deci este ok.
Nu doar asta sentimentele sunt amănunţite, nu fragmentezi nimic, iar toate propoziţiile sunt duse la capăt, pline de volum şi suspans.

`Ai un stil, se pare că deja format. Interesant, frumos elaborat, încântător.
Ţinete de fic, până la capă Mina.. căci v-a ieşi super, eu îţi garantez.

Poate că nu prea o să mă vezi comentând.. fiindcă nu prea am ce, scri bine, dar dacă se iveşte ceva, apar. Eu voi citi în continuare şi sper că până la capăt.
Un sfat mic: încearcă şi tu ca unele cuvinte au expresii, gândrui să le scri cu italics, ştiu că poate e greu, dar te rog să încerci.
Nu doar că arată mai bine, dar ne dăm seama că nu este un simplu cuvânt aruncat într-o mare de cuvinte.

Ceau !

[crazy little red]

hello dear :*:*
merci mult de anunt
deci ne-ai pregatit un capitol lung si frumos, mi-a placut in special inceputul, multa descriere... superba
ai avut cateva cuvinte de legatura lipsa, nu mai stiu undesi acel \"...ce te ia prin surprindere atunci când nu te aştepţi mai puţin\" \"
nu-ul acela e in plus :P
in rest mi-a placut, sentimentele lui Naruto, le-ai expus atat de clar
deci e un capitol lung si frumos, reusit..
cam atat, nu mai am timp ca sa ma lungesc cu comentariul
deci bye bye, poate vin cu un edit maine ca sa-mi expun parerea mai pe larg dar ideea de baza am scris-o :P

[Twisty Emerald]

Hei draguto, vad ca ai postat nextul, normal ca vad daca m-ai anuntat:))

Mi-a placut cum ai descris sentimentele si faptul ca a fost ceva mai lung decat primul, nu-mi pare banal, ci imi pare ca iti place sa ne tii in suspans... suspans s iar suspans nu ma mai satur de el, pot zice ca-s sadica dar imi place cum ma roade curiozitatea pana am ocazia sa o imblanzesc, ce sadica is:))
Revenim, revenim, da?
Ai descriere din plin, a sentimentelor cel mai mult, e mult mai greu, adevarat dar imi place ca alegi calea grea. Totusi pe viitor, putin descriere de peisaje te rog:o3
Dialog? Aici- sopteste dialogul timid dupa care se retrage la fel de timid cum raspunse

- Hei, ai păţit ceva?! o ȋntreb eu curios. Ador faptul ca i-ai aratat latura zapacita si emotiva printr-o intrebare asa de sincera, va iesi o poveste frumoasa pentru ca te pricepi sa descrii sentimentele, no comment :-)

Cum am zis si mai sus, nu aam ce comenta, poate doar de laudat.
Astept nextul, se poate sa ma anunti, te rog? :o3
Spor la scris si noapte buna:* (de parca m-as duce la culcare:)))
Jaa Ne ^w^

[Miranda.]

heloo
Este prima oara cand las un mic comentariu la ficul tau :d ,. sa spunem ca nu am aparut mai inainte si din vina ta, nu ai mai postat, ficul nu era la primele pagini, a durat ceva pana l-am descoperit, de plictiseala, dar cand am citit mi-a trecut lenea.Descrierea mai mergea, tinand cont ca e pers a I se putea mai bine. Ideea nu pot sa spun ca e rea, este originala. Actiunea Lenta. Sasuke a facut rost de numarul Hinatei ?

:bye:

[Mina-chan]

Helău, guys.>:d<
Am venit şi eu cu nextul după ceva timp. Sper să nu conţină multe greşeli, am corectat capitolul de mai multe ori. Ce pot să spun despre el, e destul de banal dar nu poţi lucra bine ȋn gălăgie..
Sper totuşi să vă placă. Lectură plăcută!:*

Capitolul III

- Hinata -

Lumea este atât de priculoasă şi nesigură, nu ştii niciodată cu ce te poate surprinde. E atât de crudă ȋncât ȋi poti simţi gustul amar, ȋi poţi simţi durerea şi suferinţa, ȋi poti auzi vocea ce te bântuie zii şi noapte.
Viaţa de multe ori se joacă cu noi, ne seduce, ne determină să alergăm în direcţii greşite şi apoi ne abandonează pe o culme a disperării ...rămânem goi, lipsiţi de speranţe, iluzii, dorinţe sau aspiraţii toate se duc. Timpul formează o alianţă malefică cu spaţiul şi ne persecută fără pic de regret la fiecare scurgere de secundă. Transformă acele ceasornicului în bice. Atât de usturătoare, ȋncât lovitura nimiceşte tot mai mult din ceea ce ai fost, din ceea ce ai crezut, din ceea ce ţi-ai imaginat că este existenţa ta!
După te trezeşti, brusc, într-o lume pe care nu o cunoşteai până ieri. Universul tău este zdruncinat de un război, teatrul operaţiunilor este sufletul tău, iar o victorie pare greu de obţinut. Descoperi că eşti singur într-o luptă contra cronomentru, când adevărul pare subiectiv trebuie să-ţi păstrezi integritatea, să crezi în tine şi să lupţi pentru ceea ce te reprezintă!
Omul este ȋntr-o continuă transformare. Sufletul nostru moare inconştient la sfârşitul fiecarei etape din viaţă, murim de fiecare dată când suferim, când iubim, dar reȋnviăm iar şi iar mai buni, mai răi, mai ȋncrezători ȋn noi. Depăşim apogeul suferinţei şi ȋncercăm să-l ȋnlocuim intenţionat cu orice altceva ce ne poate face să umplem golul din inimă.
Oare, există cineva care poate să-mi acopere această lipsă ȋncât să mă completeze? Probabil că este undeva acolo...dar cine poate şti cu adevarat?
Dar atât timp cât există dragoste, va exista şi ură. Din dragoste se naşte sacrificiul, se naşte ura astfel putem experimenta durerea. Seminţele războiului sunt ȋmprăştiate peste tot, gata să explodeze. Și ce putem face noi ȋn privinţa asta? Ne putem lipsi sufletul de la o asemenea senzaţie ȋncât să lăsăm totul să treacă.
E târziu iar eu nu pot dormi, deşi ar trebui. Număr secundele. Pentru ce? Nu aştept nimic, nu vreau să vină dimineaţa. Vreau o noapte infinită, pe care eu s-o dorm la nesfârşit. Să nu mă mai trezesc, vreau doar să visez căci realitatea este mult prea cruda pentru imaginaţia mea.
Încă mi-a rămas gandul la ziua de ieri. De nerecunoscut aş putea zice, nu ȋmi vine să cred ce mi s-a putut ȋntâmpla. A fost atât de ciudat dar ȋn acelaşi timp plăcut. Na-ş fi crezut niciodată că aş putea câştiga o astfel de cursă dar probabil că doar am avut noroc. Sunt sigură că asta a fost..doar norocul.
Iar privirea Lui parcă mi-a rămas tipărită in minte, s-a ȋmbibat adânc şi nu o mai pot scoate. O privire plină de căldură ce mă făcea sa-mi pierd minţile. La prima vedere...ce pot sa spun arata bine, chiar m-a surpins când a venit la mine şi m-a ȋntrebat ȋntr-un mod spontan "Ai păţit ceva?". Dar ȋntrebarea ce mă macină acum este " de ce? ". Părea atât de ȋngrijorat, ce-i pasă lui ce se ȋntâmplă cu mine? Degeama ȋmi bat capul ȋncerând să găsesc un răspuns, toţii sunt lafel, prefăcuţi, mincinoşi, egoişti. Cu s-ar deosebi el faţă de ceilalţi.
În momentul ăsta simt că pur si simplu mă sufoc, aerul devine din ce ȋn ce mai greu de respirat iar camera ȋncepe să se afunde cât mai mult ȋn tăcere şi-n ȋntuneric.
Mă ridic imediat ȋn capul oaselor ȋndreptandu-mă către fereastră pentru a o deschide. Las vântul să patrundă uşor ȋn camera mea mică ȋn timp ce arunc o privire pe cerul senin. Simt cum o adiere uşoară ȋmi mângâie chipul, făcându-mi pielea de găină. Iau o gură mare de aer apoi ȋmi ȋntorc capul către ceasul de pe noptieră ce arăta ora 01:30.
Visele parcă au ȋnceput din nou să prindă culori şi nuanţe. Griul a devenit din ce ȋn ce mai estompat, doar câte o umbră răzleaţă amintind de vechile abisuri. Dar de ce totul s-a schimbat dintr-o dată, atât de brusc?
Cu paşi grăbiţi mă duc către garderobă, de unde ȋmi aleg câteva haine cât mai comode, un tricou roşu şi o pereche de blugi albastri. Le pun repede pe mine, ȋmi aranjez puţin părul ciufulit şi cobor jos de unde ȋmi iau cheile din buzunarul de la geaca ce era agăţată ȋn cuierul hol.
Odată iesită afară privirea ȋmi este ȋnţoşată şi neclară, tot ce puteam vedea era luna ce strălucea pe bolta cerească şi miile de stelele ce izvorau una câte una ȋn ochii mei. Seara mă prinde din urmă, eu căzând ȋn inima ȋntunericului.
"Nu-mi place să mă plimb singură" aud asta la unele persoane, că ies adeseori singure la plimbare pentru a se relaxa şi pentru a se putea gândi la tot felul de probleme. Eu nu suport asta, nu vreau să mă simt singură dincontră chiar vreau multă agitaţie ȋn jurul meu. Vreau să-i văd pe oameni zâmbind sau râzând ȋn hohote, pentru că aşa mă binedispun şi eu. Aşa mă eliberez de tot pesimismul din gândurile mele sau cel puţin măcar pentru câteva ore.
Merg de ceva timp pe stradă, fără să ştiu undeă duc sau mai important unde sunt. Dabea pot destinge ceva ȋn ȋntunericul ăsta, paşii ȋmi sunt neclari, slab luminaţi de către felinarele ce ȋncepeau să-şi piardă din strălucire.
Am trecut peste atâtea case şi străzi ȋncât toate par asemănătoare. Picioarele ȋncep să-şi piardă din energie, sunt din ce ȋn ce mai greoaie iar trupul ȋmi este secerat de oboseală. Mă opresc ȋn loc preţ de câteva secunde ȋn timp ce ȋn faţa mea ȋsi fac apariţia doi baieţi.
Arătau ciudat şi ȋnspăimântător, pe feţele lor se putea observa un zâmbet pervers şi sadic plin de răutate şi ȋnsetat după plăceri carnale. Imediat ce m-am uitat mai bine la ei, am ȋncercat să-i evit din calea mea, luând-o ȋnainte fără să-i bag ȋn seamă şi fără să le transmit vreo stare sau emoţie.
- Hei păpuşă, ce faci? Te-ai speriat de noi. Îl aud pe unul dintre ei spunand asta ȋn timp ce ȋi bufneşte râsul.
Încerc să mă ȋndepărtez din aria lor vizuală cât de repede pot, mulţumindu-i lui Dumnezeu că am scăpat teafără din asta. Și acum pot simţi cum inima ȋmi bate ȋntr-un mod accelerat iar teama este ȋncă intactă ȋn corpul şi-n mintea mea. Aşa-mi trebuie dacă nu stau unde ȋmi este locul, dar ce pot face acum..nici măcar nu-mi dau seama unde mă aflu.
Brusc un sunet extrem de cunoscut ȋmi acaparează atenţia, un sunet ce mă bucură de fiecare dată când ȋl aud. Picături reci de ploaie ȋncep să cadă din cer, lovind tot ce-i iese ȋn cale, picătura spărgându-se ȋn mii şi mii de stropi ce luau contact cu mine.
Continui să merg prin ploaia ce devenise din ce ȋn ce mai brutală, dar degeaba, numai pot ȋnainta. Pur şi simplu nu merge!
Mai fac câţiva paşi din ambiţie până observ că am ajuns ȋntr-o staţie de autobuz. Mă aşez pe bancă, lăsându-mi trupul obosit să se odihnească ȋn timp ce picăturile ȋncep să amplifice din ce ȋn ce mai mult. Probabil că ăsta e singurul loc uscat pe care ȋl pot vedea acum.
În momentul ăsta am nevoie de normalitate. Însă una diferită de ceea ce văd la mai toţi oamenii. M-am săturat să-mi fie mereu teamă, vreau să pot privi ȋnainte fără să-mi mut privirea ȋn pământ de fiecare dată, să am ȋncredere ȋn calităţile mele, chiar dacă sunt destul de puţine. Să am zile proaste pe care să le sfârşesc ȋn braţele cuiva special ce ar şti cum să le lumineze. Vreau cuvinte nespuse de nimeni niciodată, să port ȋn suflet iubirea celui ce mă preţuieşte mai mult decât viaţa.
Stau zgribulită pe bancă cu braţele ȋn jurul abdomenului ȋn speranţa de a mă ȋncălzi, dar fără rost ...frigul pătrundea cu uşurinţă printre hainele mele ude şi destul de subţiri. Ar trebui să aştept până ...se opreşte ploaia pentru că un autobuz la ora asta sunt sigură că nu e. Dacă stau bine să mă gândesc numărul staţiei mi se pare destul de cunoscut lafel şi acest loc dar nu pot vedea cu exactitate.
Câteodată ȋmi văd temerile şi zâmbesc amar, ştiind că ȋn mine e puterea de a le depăşi. Unii spun că teama ne umanizează. Nimic mai incomplet. Știu foarte bine de ce mă tem, mi-e frică să nu mă implic prea mult ȋn ceva ce trebuie să pui suflet iar după să rămân pe dinafară. Să am ȋncredere ȋn oameni iar după ei să mă trădeze. Dar odată ȋnvinsă această teamă, ştiu că mă voi simţi mult mai bine sau cel puţin aşa ar trebuii.
Nici nu-mi amintesc decând sunt aici. Totul ȋn jurul pare atât de ciudat, parcă ploaia asta
persistă special ca să mă ţină pe mine ȋn loc. Am un presentiment că ceva se va ȋntâmpla, bine,rău, nu ştiu dar voi afla cât de curând.
Dintr-o dată din partea dreaptă se poate observa o lumină puternică ce ȋmi atrage privirea. N-are cum să fie un autobuz la ora asta e prea târziu. Aşa cum credeam nici o cale de scăpare era doar o motocicletă ce parcase destul de aproape de mine. Asta mai ȋmi trebuie acum ...ȋncă un ciudat pe capul meu.
Încerc să nu ȋl bag ȋn seamă sperând să nu mă observe, dar cine nu m-ar vedea, cine ar fi atât de chior ȋncât să nu mă vadă cum stau zgribulită pe bancă. Îl văd cum se ȋndreaptă spre mine, instantaneu revenindu-mi frica ce mai devreme ȋmi controla corpul.
Îmi aplec capul ȋn jos când deodată simt cum mă apucă uşor de mâini fără să mă sperie. Vroia să mă facă să mă uit la el. Când ȋmi ridic privirea, observ acelaşi zâmbet, aceeaşi faţă ce ȋmi bântuie mintea de ceva timp. Nu ȋmi vine să cred ...e el.
Stă ȋn faţa mea preţ de câteva secunde, lăsându-mi mâinile după care se aşează comod lângă mine. De ce? De ce mă simt atât de calmă şi fericită ȋn preajma lui?
- Ce cauţi afară, la ora asta?
Iar mi se adresează direct, cred că ȋncep să mă obişnuiesc cu asta. Dar ce ȋi puteam răspunde? Nu ȋi pot spune adevărul, prefer să nu-i răspund deloc.
- Defapt, ce vorbesc eu aici? Și tu ar trebui să mă ȋntrebi acelaşi lucru, nu sunt ȋn măsură să te condamn, ȋmi spune afişând un mic zâmbet pe faţă ȋn timp ce pune pe mine geaca de pe el.
Îi zâmbesc fără să scot vreun sunet, continuând să-l privesc.
- Uite, dacă vrei te pot duce eu acasă cu motocicleta.
Oricât de mult aş vrea să plec de aici nu pot să accept. Voi astepta până se va opri ploaia.
- Nu-ti face griji, ma voi duce singura, ȋi spun eu sigură pe mine.
- Stiu că nu ai ȋncredere ȋn mine, nici nu-ţi cer să faci asta. Dar nu mai ai nici o altă alternativă, crede-mă sunt lucruri mai rele decât mine, la ora asta.
Fir-ar! Are dreptate, nu mai pot ȋnainta, corpul meu fragil a ajuns la limită.


That's all! Ty:*
PS: scuzaţi greşelile:-S

[crazy little red]

hello my dear
deci, in sfarsit mult asteptatul next :X:X
ploaia ai fi putut sa o descrii mai mult, parca te-ai limitat doar la cateva randuri, desi poate mai mult strica si nici asa nu-mi convenea, nici eu nu stiu cum ii mai bine

mi-ai dat o stare ciudata de melancolie si parca acum vreau ploaie dupa ce ultimele trei zile m-am rugat sa se opreasca :))

actiunea, a decurs lin, la faza cu cei doi puteai sa o mai lungesti putin parca, a fost un episod prea fugitiv, sau asa mi se pare mie
dialogul, prea putin ca sa-l pot comenta, un plus al capitolului :P

acel El, nu-mi place deloc cum arata, mai bine ai incerca el sau "el" \ 'el'
arata parca mai bine asa...
ai grija la greselile de ortografie, vad ca scrii cu diacritice si inteleg ca-i mai greu sa fi atenta la ele dar nu ignora celalalte greseli
mai ales in prop. "... ȋi spun eu singură pe mine." trebuia sa fie "sigura", dar probabil cum ai folosit singura chiar inainte cu vreo doua cuvinte te-ai incurcat
m-ai sunt si alte greseli dar nu mai stiu pe unde, deci ti-am spus numai de asta care mi se parea mai grava...

intr-un loc ai pus doar doua puncte de suspensie, si app. de ele, se pune space dupa, nu scrii direct

cam atat, presupun ca nu am fost prea drastica, poate sunt chiar mai perfectionista decat tine :))

pe data viitoare ;)