In razboi

[Storymaker]

Doua armate, ambele compuse din razboinici bine atrenati, protejati de armuri dure si inarmati cu sabii, cutite, arbalete si halebarde stateau fata in fata pentru a se izbi.Tipetele strabunilor infricosati de repetarea istoriei invartosau bataia vantului, izbind de pamant micile fire de iarba ce desi par nefolositoare, aduc frumusete intregii lumi. Cerul cel albastru era gol in ochii omenilor iar natura amutise. Pasarile amutisera, iar primavara se inchise in turnul de piatra al mortii.
Pe parcursul timpului, binele isi masoara fortele cu raul. Asa ca, dupa 1000 de ani de la ultimul mare razboi, un nou razboi maret dintre cele doua forte luase amploare.
Una dintre armate era a Huakenilor: oameni curajosi, nobili, drepti si buni la inima. Huakenii erau imbracati in culoarea portocalie, simbol al sacrificiului. Ei isi tineau fruntea sus iar ochii le scanteiau a entuziasm, dragoste si patriotism.
Cealalta armata apartinea Huaranilor-un popor ce domina popoarele inconjuratoare sub conducerea unui tiran. Soldatii erau disciplinati prin metode neortodoxe, fiind antrenati inca din frageda copilarie sa ignore durerea si sa moara pentru imparat. In armata Huarana, cand soldatii nu mai puteau lupta, erau decapitati, asa ca fiecare soldat isi cauta moartea in lupta, lupta ajungand sa fie singura lor placere; singurul loc in care puteau fi ei insisi. Ei nu aveau familii, nici oameni la care sa tina; armata le era zeul-un zeu al mortii si nebuniei. Comandantul acestei armate era cu adevarat infricosator: calul sau vopsit in negru, mantia patata de sangele vechilor dusmani si casca incornorata nasteau teama in inima celor lasi.
[.................................................................................................................]
Conducatorii celor doua armate se privira in ochi. Ura fata de oponent crestea din ce in ce mai mult, iar demonul mortii cat si ingerul renasterii plutea pe campul de lupta.
Vantul batea din ce in ce mai tare fetele soldatilor, asemeni sarutului mamei ce isi sacrifica copilul pentru binele tarii; un sarut apasat, plin de durere, dar plin de dragoste si tristete.
[.................................................................................................................]
Distanta dintre cele doua armate era de o mie de pasi. O culoare rosie pali cerul, iar un cerc rotofei se afunda in dealurile din apropiere. Mirosul florilor deabea rasarite impanzi campul; soldatii primind aceasta bucurie ca o ultima imbratisare a Creatorului.
Soldatii incepura a inainta unul spre altul, iar adrenalina le ineca sangele infierbantat, facandu-i focul suportabil.
Cu fiecare pas, amintirile trecutului incepura a se scurge una cate una, iar lacrimi de bucurie si ura se prelinsera pe obrajii barbatilor, inundantu-le fata in ropote de amintiri si regrete. Goarna suna cu putere, iar soldatii isi scoasera sabile.
Toti oamenii intelesera ca nu mai este cale de intoarcere, iar scuturile lucitoare ale Huakenilor formara un rand defensiv foarte puternic.
Pana si inimile negre ale Huaranilor incepura sa tremure la gandul mortii, dar asta nu-i opri catusi de putin din inaintarea lor.
Ajunsi la o suta de pasi distanta, cele doua armate se oprira; Conform obiceiului, generalii celor doua armate trebuiau sa se infrunte.
Generalul negru fusese numit de insusi regele: numele sau era Alen. Generalul armatei Huakane fusese botezat de armata sa: Coif de aur, dar numele sau era Coru.
Combatantii se avantara unul inspre altul, dadand pinteni cailor, iar acestia se repezira cu toata forta inainte, ducandu-si stapanii mai aproape de raul mortii.
Sabiile straluceau in noapte, cerul se intunecase, iar generalii simteau spiritele razboiului prinzandu-le oasele, strangandu-le muschii, invatandu-i sa danseze dansul mortii.