Varsta minima: 16 ani
Limba: Romana
Gen: Aventura
Observatii cu privire la continut: Poate contine violenta fizica si verbala
Tipul de comentariu solicitat: Critica dura
Capitolul I
Sunt omul potrivit la locul nepotrivit. Stau ascunsa dupa un perete gaurit de gloante si ascult macelul. Trei mercenari au ucis in mai putin de zece minute o suta de persoane. Le aud inca tipetele si sunetul pasilor tematori ai victimelor, ai prietenilor mei, ai tatalui meu. Nu stiu cati mai sunt in viata si dupa cine se mai trage acum. Aud fosnetul unui bocanc greu ce calca pe bucatile de pereti si pe gloante. Imi duc mana la gura pregatita sa-mi inabus tipatul si imi intorc capul spre stanga gata sa-mi privesc moartea. Ochii mei ii intalnesc pe cei ai lui Igor, care la randul lui imi duce mana la gura ca sa nu tip. Este o zona a masacrului. Acesta isi duce rapid degetul la buze si imi face semn sa tac. Ma saruta pe frunte si pe obraji si imi face cruce apoi isi continua deplasarea. Intr-o fractiune de secunda iese din spatele peretelui cu mainile la ceafa si priveste in sus, catre Dumnezeu. Incepe sa spuna o rugaciune in ruseste si inchide ochii. Obisnuia adesea sa spuna aceste cuvinte seara si o memorasem si eu. Gloantele trec prin el ca printr-o punga, facandu-i corpul sa cada in genunchi, apoi cu fata in pamant. Inghit in sec. Se mai aud cateva focuri de arma apoi totul se opreste brusc. Ma las incet in jos urmarind linia peretelui si imi strang genunchii la gura. Imi afund capul in par si astept sa fiu gasita de mercenari. Mai aud un foc si tresar. Nu este inca timpul meu. Un sentiment de deconectare ma cuprinde. Este ciudat sa fiu aici, sa stiu ca moartea este la un perete distanta de mine dar totusi inca nu am fost gasita. Creierul meu refuza sa mai gandesca, sa mai incerce sa faca planuri de scapare. Nu au reusit ceilalti, de ce as fi eu speciala? Auzul inca mai functioneaza. Aud pasii celor trei inaintand spre mine. Ii simt din ce in ce mai aproape, simt ura lor, simt fierbinteala corpurilor lor, simt muschii incordati pe arma. Este noaptea de Craciun si ma intreb daca mintea mea mai este constienta sau este in soc si daca imi mai pot dori o minune in momentul acesta. Pasii se opresc si simt arma indreptata spre mine. Simt ca am un al treilea ochi si pot sa privesc de undeva de sus. Ma vad pe mine, ghemuita si lipita de perete si pe ucigasul meu. Este inalt si are un corp masiv. Aud un cling. Nu simt nimic. Moartea nu este dureroasa la urma urmei.
- La dracu'! S-au terminat!
Realizez la cateva secunde ca inca sunt aici, ca exist. Raman in continuare in aceeasi pozitie si astept o a doua incercare. Moartea imi joaca feste si ma amana? Pentru ce atatea sperante desarte?
Ceilalti doi se apropie de mine si se pozitioneaza inchizandu-ma intr-un semicerc. Cel din mijloc se lasa usor pe vine apropiindu-se de nivelul meu. Ii aud genunchiul trosnind.
- Uita-te la mine.
Niciodata nu auzisem un ton atat de neutru care sa nu exprime niciun sentiment. Aveau de gand sa ma bata si sa ma violeze? Sa fiu "cadoul" lor de Craciun?
Nu imi amintesc niciodata sa fi avut o casa, sau un brad, dar prin fiecare oras prin care treceam cu tata, in fiecare an, in aceasta perioada ne opream si admiram coniferii impodobiti cu beteala si luminitele de pe strazi. Tata facea rost de carne prajita si era un fel de ritual. Nu exista an in care sa nu mancam pui si daca mai reusea sa faca rost si de un pireu sau o bucata de paine ma consideram cel mai fericit copil din lume. Anul acesta nu am apucat sa mai ma bucur de portia mea impreuna cu tata.
Am vazut toata Europa si am luat toate orasele la pas. Eram cei nedoriti de societate, cei saraci, cei urati si prigoniti de toata lumea. In noiembrie intalnisem un grup in capitala din Cosovo care ne-au acceptat. Erau nomazi ca si noi. Fara casa, fara trecut si fara familie, dar se purtau ca una. Unii dintre ei isi spuneau tigani, altii nu isi spuneau in niciun fel. Unii erau fugari, unii erau orfani. Cei mai multi erau din Albania dar toti erau uniti de un vis creat de Igor, un ucrainean. Toti visau sa ajunga in Austria. Acolo nu existau prejudecati din ceea ce spunea Igor. Austria era un stat fara armata care sustinea drepturile oamenilor. Visuri nerealizate, spulberate.
- Poti sa iti ridici capul? aceeasi voce, pe exact acelasi ton continua.
- Sefu'?
Un pistol fu armat si presupun ca indreptat catre mine. O mana mare imi ciufuli parul apoi ma mangaie usor pe cap. Imi cauta barbia pentru a-mi scoate fata la lumina. Imi ridica capul si ochii nostri se intalnira. Ochii mei erau goi. Ai lui erau patati cu sange. L-am privit si am privit prin el. Am ridicat capul catre cel care tinea arma indreptata catre mine si l-am privit in ochi. Desi el se afla in picioare, in pozitia de invingator, ochii mei l-au facut sa se retraga cu un pas. Privirea mea aroganta si superioara ma facea ca eu sa privesc de sus peste el in ciuda pozitiei mele. Am schitat un zambet de invingatoare.
- Sefu'?
Mi-am intors capul catre cel din fata mea.
- Sefu'? am zis la randul meu cu o voce de catelus imitandu-l.
Nu stiu daca era curajul nebunesc sau prostia, dar corpul meu nu mai tremura si nu ma mai temeam. Pistolul s-a descarcat in perete, fiind redirectionat de "seful" care se miscase mai repede decat vantul si anticipase miscarea catelusului. Cu mana dreapta ii imobilizase bratul iar cu mana stanga il impusca in umar.
- Nu ti-am zis sa faci nimic.
Cuvintele putine cu inteles clar fusera urmate de un al doilea glont in cap. Cel de-al doilea catelus inmarmuri in fata celor vazute. Seful se apleca din nou in fata mea si indrepta pistolul catre mine.
- Iti este frica?
- Nu.
Cuvintele iesira fara sa le gandesc. Era raspunsul corpului meu, nu al mintii mele. Nu avea de ce sa imi fie frica. Moartea era un lucru firesc, la fel si durerea.
- Stiam deja. Ochii tai au vorbit pentru tine cu mult inaintea ta.
Catelusul numarul doi inghiti in sec.
Limba: Romana
Gen: Aventura
Observatii cu privire la continut: Poate contine violenta fizica si verbala
Tipul de comentariu solicitat: Critica dura
Capitolul I
Sunt omul potrivit la locul nepotrivit. Stau ascunsa dupa un perete gaurit de gloante si ascult macelul. Trei mercenari au ucis in mai putin de zece minute o suta de persoane. Le aud inca tipetele si sunetul pasilor tematori ai victimelor, ai prietenilor mei, ai tatalui meu. Nu stiu cati mai sunt in viata si dupa cine se mai trage acum. Aud fosnetul unui bocanc greu ce calca pe bucatile de pereti si pe gloante. Imi duc mana la gura pregatita sa-mi inabus tipatul si imi intorc capul spre stanga gata sa-mi privesc moartea. Ochii mei ii intalnesc pe cei ai lui Igor, care la randul lui imi duce mana la gura ca sa nu tip. Este o zona a masacrului. Acesta isi duce rapid degetul la buze si imi face semn sa tac. Ma saruta pe frunte si pe obraji si imi face cruce apoi isi continua deplasarea. Intr-o fractiune de secunda iese din spatele peretelui cu mainile la ceafa si priveste in sus, catre Dumnezeu. Incepe sa spuna o rugaciune in ruseste si inchide ochii. Obisnuia adesea sa spuna aceste cuvinte seara si o memorasem si eu. Gloantele trec prin el ca printr-o punga, facandu-i corpul sa cada in genunchi, apoi cu fata in pamant. Inghit in sec. Se mai aud cateva focuri de arma apoi totul se opreste brusc. Ma las incet in jos urmarind linia peretelui si imi strang genunchii la gura. Imi afund capul in par si astept sa fiu gasita de mercenari. Mai aud un foc si tresar. Nu este inca timpul meu. Un sentiment de deconectare ma cuprinde. Este ciudat sa fiu aici, sa stiu ca moartea este la un perete distanta de mine dar totusi inca nu am fost gasita. Creierul meu refuza sa mai gandesca, sa mai incerce sa faca planuri de scapare. Nu au reusit ceilalti, de ce as fi eu speciala? Auzul inca mai functioneaza. Aud pasii celor trei inaintand spre mine. Ii simt din ce in ce mai aproape, simt ura lor, simt fierbinteala corpurilor lor, simt muschii incordati pe arma. Este noaptea de Craciun si ma intreb daca mintea mea mai este constienta sau este in soc si daca imi mai pot dori o minune in momentul acesta. Pasii se opresc si simt arma indreptata spre mine. Simt ca am un al treilea ochi si pot sa privesc de undeva de sus. Ma vad pe mine, ghemuita si lipita de perete si pe ucigasul meu. Este inalt si are un corp masiv. Aud un cling. Nu simt nimic. Moartea nu este dureroasa la urma urmei.
- La dracu'! S-au terminat!
Realizez la cateva secunde ca inca sunt aici, ca exist. Raman in continuare in aceeasi pozitie si astept o a doua incercare. Moartea imi joaca feste si ma amana? Pentru ce atatea sperante desarte?
Ceilalti doi se apropie de mine si se pozitioneaza inchizandu-ma intr-un semicerc. Cel din mijloc se lasa usor pe vine apropiindu-se de nivelul meu. Ii aud genunchiul trosnind.
- Uita-te la mine.
Niciodata nu auzisem un ton atat de neutru care sa nu exprime niciun sentiment. Aveau de gand sa ma bata si sa ma violeze? Sa fiu "cadoul" lor de Craciun?
Nu imi amintesc niciodata sa fi avut o casa, sau un brad, dar prin fiecare oras prin care treceam cu tata, in fiecare an, in aceasta perioada ne opream si admiram coniferii impodobiti cu beteala si luminitele de pe strazi. Tata facea rost de carne prajita si era un fel de ritual. Nu exista an in care sa nu mancam pui si daca mai reusea sa faca rost si de un pireu sau o bucata de paine ma consideram cel mai fericit copil din lume. Anul acesta nu am apucat sa mai ma bucur de portia mea impreuna cu tata.
Am vazut toata Europa si am luat toate orasele la pas. Eram cei nedoriti de societate, cei saraci, cei urati si prigoniti de toata lumea. In noiembrie intalnisem un grup in capitala din Cosovo care ne-au acceptat. Erau nomazi ca si noi. Fara casa, fara trecut si fara familie, dar se purtau ca una. Unii dintre ei isi spuneau tigani, altii nu isi spuneau in niciun fel. Unii erau fugari, unii erau orfani. Cei mai multi erau din Albania dar toti erau uniti de un vis creat de Igor, un ucrainean. Toti visau sa ajunga in Austria. Acolo nu existau prejudecati din ceea ce spunea Igor. Austria era un stat fara armata care sustinea drepturile oamenilor. Visuri nerealizate, spulberate.
- Poti sa iti ridici capul? aceeasi voce, pe exact acelasi ton continua.
- Sefu'?
Un pistol fu armat si presupun ca indreptat catre mine. O mana mare imi ciufuli parul apoi ma mangaie usor pe cap. Imi cauta barbia pentru a-mi scoate fata la lumina. Imi ridica capul si ochii nostri se intalnira. Ochii mei erau goi. Ai lui erau patati cu sange. L-am privit si am privit prin el. Am ridicat capul catre cel care tinea arma indreptata catre mine si l-am privit in ochi. Desi el se afla in picioare, in pozitia de invingator, ochii mei l-au facut sa se retraga cu un pas. Privirea mea aroganta si superioara ma facea ca eu sa privesc de sus peste el in ciuda pozitiei mele. Am schitat un zambet de invingatoare.
- Sefu'?
Mi-am intors capul catre cel din fata mea.
- Sefu'? am zis la randul meu cu o voce de catelus imitandu-l.
Nu stiu daca era curajul nebunesc sau prostia, dar corpul meu nu mai tremura si nu ma mai temeam. Pistolul s-a descarcat in perete, fiind redirectionat de "seful" care se miscase mai repede decat vantul si anticipase miscarea catelusului. Cu mana dreapta ii imobilizase bratul iar cu mana stanga il impusca in umar.
- Nu ti-am zis sa faci nimic.
Cuvintele putine cu inteles clar fusera urmate de un al doilea glont in cap. Cel de-al doilea catelus inmarmuri in fata celor vazute. Seful se apleca din nou in fata mea si indrepta pistolul catre mine.
- Iti este frica?
- Nu.
Cuvintele iesira fara sa le gandesc. Era raspunsul corpului meu, nu al mintii mele. Nu avea de ce sa imi fie frica. Moartea era un lucru firesc, la fel si durerea.
- Stiam deja. Ochii tai au vorbit pentru tine cu mult inaintea ta.
Catelusul numarul doi inghiti in sec.
![[Imagine: tumblr_mjtv2fuAM01r98z7io1_500.png]](http://25.media.tumblr.com/21cc44b34fcc2534bbb8815348aee133/tumblr_mjtv2fuAM01r98z7io1_500.png)