In dulci stiluri

[CyBeR]

Iote ca le-am gasit corecte pe undeva. Lectura...sau recitire...sau ignorare placuta.
Se aplica totul de la prima de mai sus. De ce o repostez de vreme ce-a mai fost si s-a inecat sub valuri?
Fiindca-mi plac si incet incet devin o serie hehe.

In dulcele stil epic

Epic. Stiti, chiar totul a devenit asa zis epic in ziua de azi.
-Frate, ai vazut pozele cu pisicile de aseara? Epic, frate! Epic.
Da ma, e epica viata. Sunt epice cartile citite.
Ahahaha, da, carti.
Dar sunt epici inamicii din jocuri, pe bune ca sunt. Si povestile. Si grafica. Si mai sunt epice si melodiile cu videoclipurile lor, chit ca-s trei pitipoance dand din fese acolo.
E epic frate.
Ce mai e epic? Cazaturile in cap pe asfalt, smecheriile cu bicicleta sau skateboardul (depinde de fiecare cu ce prefera sa-si rupa coastele)…fumatul, marijuana, copiii care si-o pun pe trei lei, smecherii care fac PK-uri in MMO-uri, cainii de pe strada care sar la babe, babele din metrou, babele din autobuz, partida aia de aseara de au tremurat peretii si timpanele vecinilor. Da, ultimele le-am pus la intamplare unele langa altele. Va zic asa, sa nu va vina idei. Epice.
Ce se intampla aici totusi de a devenit totul echivalentul operei lui Homer? Nu mai merge un misto acolo? Un tare, super, smecher, frumos, fain, plus plus pozitiv?
Totu-i epic acum…
Stiti ceva? Copilaria mea fost epica. In propriul ei fel, misto adica. Na!

Ca sa va zic si eu ca ala, Creanga, ,,Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc…”. Ehehe, eu ma gandesc la multe din copilaria mea, si chiar des. Ca a fost epic si acum parca parca mi-ar place sa ma arunc iar in apele alea mocirloase ale perioadei si sa zic ca-s copchil din nou. Ce muma naibii, cand esti pici vrei sa cresti. Cand esti mare vrei sa fii iar pici si sa stai cu…ahem, curu la umbra in cine stie ce copac. Asa ne-o construit natura, sa nu avem stare in nici o varsta si sa tanjim mereu dupa altceva. Si uite asa, fara sa-ti dai seama treci de la tanji dupa ce-i sub fusta Ilenei Cosanzene, la merele de aur, ca parca-s mai interesante dupa o vreme.
Si iote asa, ma gandesc si eu in urma, la merele alea de aur din gradina bunicilor mei, inconjurate de stive de scanduri. Numa de-a naibii, sa nu le pangaresc eu pana nu se coc. De parca conta, stiam sa ma catar pe atunci.
Imi vin in minte imagini verzi si aramii si albe si verzi iar, cu coline sub anotimpuri si copaci care parca se inaltau odata cu mine.
-Ajung eu mare si ma catar in ala!
Era usor de zis atunci. Da uite-ma acu, flacau, vlajgan, student chiar. Si tot a dracu de inalt imi pare copacu ala si tot nu m-as sui in el. Da acum vad si bufnita din varf si chestia aia nu mi-a parut niciodata prea prietenoasa. In fine, conteaza prea putin.
Dar sa revin la campurile si campiile si oasele mele zdruncinate in copilarie. Ca atunci cand ma gandesc bine de tot la ea, la asta ma duce capu: campuri verzi, dealuri unde abia asteptam iarna, si oase abuzate in variate si interesante feluri. Ce mai, viata de copchil cu jar la mic dejun, pranz si cina.
Si ca ieri imi amintesc un mal de iaz. Frumos iaz facuse omu acolo, in gradina noastra. Asa de frumos ca inunda si-n ziua de azi recoltele bunicilor mei. Dar na, era visul verii, copchil fiind, sa stai pe marginea iazului si sa dai la peste. Si nu oricum, ci cu borcan cu mamaliga inauntru, legat c-o sfara de aia trainica.
-Ai grija sa arunci bine, ziceau niste de aia mai mari. Ca pestele sta mai prin centru lacului.
Da, ca daca nu intra pestele singur in borcan, poate aveai noroc si-l nimereai macar in cap. Aveai ce-i drept o sansa sa-l tragi afara buimac si sa-l tii apoi intr-o cada acasa. Si apoi sa-l fi pazit sfantu pe ala care-ti zicea ca-ti pregateste pestele cu usturoi pentru cina, sa vezi atunci batut din picioare, plansete si amenintat ca dai drumul inapoi in iaz.
Bineinteles ca n-am prins nici pe dracu-n iazu ala si pana-n ziua de azi am dubii ca acolo traiau si alte vietati in afara de broaste si o specie suspecta de rata. Am reusit sa scot o cizma chiar si pot zice ca am adeverit mitul din desene animate: in orice iaz, pentru pescarul amator, exista o sursa nelimitata de cizme de cauciuc cu talpa rupta.
Era sa fiu si eu pescuit din iaz la un moment dat. Lectie si morala de viata dragii mei: cand nu stii sa inoti, nu te apropia naibii de marginea apei ca ai vazut o broasca. Aia nu-i broasca ci purice de balta, iar tu descoperi cum corpul uman nu prea stie sa pluteasca singur.

Si uite ca ma mai gandesc si la dealurile pline de livezi, tot de acolo din satucul ala intre coline. Erau livezi de alea, de pe vremea lui Ceasca, randuri si randuri de meri de aia micuti si stropiti in fiecare primavara. Asta pe vremea cand CeAPe-ul (pentru aia din voi care sunteti prea tineri ca sa stiti ca C.A.P. nu se citea ca si ,,cap”) inca mai functiona la oarecare capacitate si mai avea grija de asa chestii. Candva cand tara inca nu se dusese naibii de-a binelea si viata era simpla, ca eram copchil si nu-mi pasa de asa treburi.
Imi pasa in schimb ca aveam trei randuri de meri in livada si puteam merge toamna sa-i culegem. Baietandru harnic, caram saci goi dupa mine si eram bun doar sa-i umplu. In general de prin merii vecinilor, ca-mi pareau ca au fructe mai mari si mai frumoase.
Si uite asa face intamplarea ca am ajuns departe de bunicamea intr-o buna zi, cautand mere frumoase de pangarit, unde nu fusesera deja proprietarii. Si hai hui asa dau de una din comorile copilariei: un mar dublu-rosu, cum ii ziceam atunci. Mai pe intelesul vostru, erau mere bot-de-iepure, care dadusera intr-o coacere de aia cum numai odata la trei ani poate ar reusi: era plin copacu, si toate erau mari si tari, imbietoare de numa numa.
Ce, numa Creanga sa mearga la furat de fructe si sa plece cu sanu plin?
Pana la bunica mancasem deja vreo doua si pierdusem un dinte. Pana acasa, eram deja stirb de doi dinti si aratam ca batut de soarta. Nu a zis nimeni vreodata ca ar fi usor sa te cateri intr-un mar legat cu sarma de ceilalti.
Dracu s-o ia, vreau un mar acu. Poate trag o fuga la toamna pana acolo, sa mai fur un mar sau doua. Din pacate nu mai am voie acum, dupa o obturatie de canal la un molar, mi-a interzis dentistu sa mai musc sanatos din mere. Eh, raman stirb iar.
Si poate sa vad iar si casa de apa din varful dealului, unde multe ore am stat sa speculez cu un anume B. ce se ascunde in subsolul ei intunecat. Nimic nu depaseste imaginatia de copchil in asa treburi, mai ales cand are vreunu mai mare o idee creata cum c-ar fi murit careva pe acolo.
-Du-te mai aproape.
-Ba du-te tu!
-Daca cobor ma scoti?
-Daca mai am ce scoate din tine. Fug dupa nea Culita daca nu pot, si venim cu satu sa te salvam.
-Nu mai vreau!
Eh, copilarie, dulce construire de caracter.

Daca merii erau cum erau, sa fi vazut visinii si ciresii. De astia chiar nu m-am apropiat, mai ales in casa aia din varful dealului care acum e suspect de absenta. Cea mai mare recolta de visine din sat, fara stapan sau caine sa le pazeasca, dar convinge fraieru mic ca nu e nici un bau bau acolo in fantana. Doar vulpi, daca aveai noroc.
Da, zic noroc, fiindca n-am vazut niciodata. Dar povesti am auzit sa-mi tina pe o viata, de multele vulpi de pe langa copacii aia. Pesemne ca semnasera intelegere doar cu unii sateni, sa li se arate doar lor, nu si noua, picilor. Picii care stateam ore in fata custii vulpilor la gradina zoologica, tinandu-ne de nas, si incercand sa ne dam seama de ce rahiticile alea nu seamanau deloc cu Robin Hood. Erau prea portocalii si nu prea stiau sa faca altceva decat sa se catere pe varful pietrelor sau sa se uite la noi urat prin portita de sarma impletita. Pesemne ca Robin Hood se ascundea prin mica livada de visini si ciresi si avea toata haita vesela cu el.
Da cineva tot murise acolo si locu tot bantuit era. Sa-i fie de bine lui Robin Hood, eu am ramas la merii mei.

Sa nu credeti vreo secunda ca am trait o copilarie fara visine si cirese. Cand gusti din copacu potrivit, nu-ti mai pasa de povestea locului si spiritele rau voitoare. Daca era nevoie astupai fantana cu mainile tale si apoi te rugai sa nu apara prea curand nou proprietar. Pe ala nu-l mai astupai ca pe fantana. Si mai si stia sa alerge mosu. Nu stia sa se catere in schimb, da a dracu de greu se mai plictisea langa copac.
Si acolo sus ramaneam, sub cerul albastru al unei veri aproape nesfarsite (cel putin pana venea iarna) si contemplam la sensul vietii. Iar sensul vietii putea sa astepte pana mai infulecam un pumn de visine.
Undeva, intr-o departare nu foarte indepartata se vedeau combinele traierand in spatelor colinelor. Nu era foarte indepartata privelistea fiindca nu multe lucruri par indepartate cand esti intr-un varf de visin. Apareau si dispareau dupa creasta colinei mele cu livada, de nu le vedeai cateodata decat fuioarele de fum. Si alea dispareau dupa o vreme, da reaparea treieratoarea si facea o pauza lunga acolo, pana venea vreun tractor mai harnicut (cu un sofer care suiduia ca tocmai era trezit din somnul lui de amiaza sub remorca) si lua graul.
Ca orzul parca niciodata nu se treiera. Era plantat, crestea, era tavalit de noi, isi revenea, se cocea si apoi disparea peste noapte. O fi fost vreo proprietate magica a acestuia, sa se treiere singur si sa ramana doar siruri lungi, paralele de paie, pe care mergeam sa le adun cu bunica si sa fac capite.

Dar decat varful de visin, altceva era mai frumos.
Ma, voi ati vazut vreodata o mare de aur? Va pariez ca jumate din voi deja se gandesc la lingouri sau cine stie ce nebunii, iar ceilati dati oieste din cap a nu.
Eu am vazut si acolo inca-mi merge imaginatia cand n-are alta treaba mai buna. Am vazut marea de spice de grau, aurite si atat de coapte de aproape credeai ca au sa pocneasca singure daca nu le treierai.
Si acolo eram eu, in cabina vreunei treieratori cu un sofer mai acatarii, care avea promisa o suta de la bunicu daca ma plimba si pe mine, si vedeam in fata ochilor doar o imbinare de albastru si galben. Dar mai mult galben, ca la treieratoarele alea cabina era inclinata si complet din sticla. Vedeai lamele cum spinteca spicele, si apoi cum astea dispareau undeva in adancurile masinariei spre a iesi doar paiele undeva. Zbura puf in jur si-mi puneam dorinte pe noroace care ajungeau si-n cabina deschisa. In departare, undeva in spatele nostru mereu, soferii de tractoare si camioane dormeau la umbra masinilor, cu o rosie langa si o sticla de Saniuta.

Poate candva zic si de altele. Unii copii, mai ales fete, stiu sa faca chestii epice cu vopsea verde…dar nu va zic si ce.