In dulci stiluri

[CyBeR]

Stiu ca fostul topic e undeva prin arhiva si nici n-a fost corectat de erorile de diacritice. Am sa ma ocup eu de acele lucrari sa le readuc pe topicul asta, tocmai in dorinta de a continua acea serie de istorisiri.

Pana ma ocup de asta si le repostez, va prezint partea a 3-a. In speranta ca apreciati - sau nu - aceste lucrari, va astept cu comentarii si opinii.

In culori crocobazdugate

Gen: Cronica, amuzant
Critica dorita: Orice va lasa inima, ca la cersetoru de la colt
Varsta: Fara varsta
Observatii: Va ramane voua aceasta placere, a mea a fost sa scriu

Mai pornesti din cand in cand, cand n-ai chef de nic si nic nu-ti mai umple seara de bucurie sau macar de tristete sincera, mai pornesti sa te uiti – prin ochelari rozalii, bineinteles – inspre un trecut maiastru si idilic. Ca asa-i mai bine cateodata, sa mai uiti de una, alta si sa-ti aduci aminte cum era cand cea mai mare intrebare in viata nu depasea „Mai, da azi ce mai jucam?”.

Suna a facultate?

Poate pentru voi.

La mine suna a copilarie.

Frumos ii, nu? Mai privesti in urma si mai zambesti, sau te incrunti, la vreun gand razlet caruia parca acu ii dai in sfarsit de coada si cap, dupa ani si ani. Sau la figura vreunuia dus de mult spre alt trai pe alte meleaguri si care parca a uitat ca, la un moment dat,toti transpirati ca porcii la umbra unui corcodus, cu nimic de facut.



Eu am asa un obicei sa-mi amintesc de oameni. Nu, nu-s printre nostalgicii incurabili care parca mereu se plang ca au pierdut pe Icsulescu sau Igreculescu si mai mai ca mor de doru lor. Nu, nicidecum. Mie-mi place sa-mi amintesc oamenii cum erau ei in primavara vietii mele si cum s-au dus, intr-un fel sau altul. Sau nu s-au dus, si acum petrec timp pe Pamant ca niste umbre de mult trecute ale Copilariei - Lor le transmit un „Multumesc!” din inima mereu cand ii vad pe strada -.

Si nu e un izvor mai mare de asa ganduri decat mi-e batranul sat, pitit intre dealuri, la vreo patru kilometri de sosea, ferit de trafic si de orice alte nenorociri care parca mereu le cad altora incap...la stirile de la ora 20, pe TVR1, in fiecare seara – o stiu ca pe o litanie ai putea zice – .

Privesc in urma la vremea cand Coca Cola era doar un nou nume, parca desprins de prin filmele serii, iar presedinte era vreunu Iliescu cu trei trandafiri pe care il tot votau babutele de prin sat. Ca-i om bun cica, si ca asa a votat si Viorica de la vale. Da na, asa-s batranii si asa-s oamenii de la tara, le-as putea dedica sute de pagini si tot nu m-as apropia de ce as vrea sa zic.

Asadar, cu un efort e vointa, am sa ma rezum doar la cativa, pe care ii tin minte ceva mai vivid si care inca au avut bunavointa de a nu dispare complet, de a nu-mi transforma batranul sat intr-un loc complet extraterestru.

Omul de la tara, in experienta mea, e un om simplu. Ii place sa bea dimineata inainte de a pleca la munca, si seara cand se intoarce obosit si asudat; ii place sa rada la glume proaste si sa fumeze tigari mai imputite decat ar trebui sa fie legal si ii place sa fie mandru de propria agoniseala in viata, fie ea si doar o martoaga rapciugoasa. Se cearta pe o palma de pamant si se bucura pe o sacosa de cirese, sta in jurul focului cand fierbe borhotul dar nu gusta pana nu-i gata totul.

Asa-i omul de la tara, omul de la tara din copilaria mea, cu barbati cu palma aspra si femei cu caldari de apa spaland covoare in mijlocul strazii.



Astfel imi amintes de un domn P. –anii trec iar memoriei mele ii lipseste momentan capacitatea de a-mi oferi numele mic al sau -.

Scund de statura de-l puteam prinde de dupa umar la doispe ani, mereu barbierit scurt si mereu in –sau trecut de- pragul betiei, dumnealui e un om interesant pentru care imi permit sa pastrez acest pronume de politete. A crescut trei fiice de care nimeni n-a avut niciodata nimic prea bun de zis, si un fiu care mi-a oferit cateva din cele mai amuzante momente din copilaria mea.

Acesta este un om pe care eu n-as fi dat in viata mea doi bani, mai ales ca si copil. O zi buna pentru el mult timp a fost sa nu fie gasit mut de beat in sant langa podul sau – care m-a acuzat ani lungi ca l-as fi spart, desi pana in ziua de azi eu imi mentin aceasta nevinovatie –; sau o zi in care ar fi muncit mai mult de trei-patru ore inainte de a fi baut suficient incat sa imbete si calul de pe langa. Bineinteles ca nu era nimeni suficient de batut de soare incat sa-i incredinteze vreo martoaga, avand in vedere ca animalul avea toate sansele sa ajunga vandut, ranit sau beat crita.

Ani de zile l-am vazut trecand prin viata intr-un delir alimentat de alcool, cu nimic mai important de facut de la o zila alta decat sa-si procure urmatorul pachet de tigari si urmatorul fraier care sa-i dea o suta de vodca.

Ala in general eram eu, servind la chiosc cat bunicu dormea dus in mijlocul zilei ca sa fie suficient de odihnit incat sa doarma si noaptea.

Eu stiam obiceiurile tuturor, copchil fiind si atent in jur. Stiam cine bea rom –sau acea licoare omonimic asociata cu romul-, cine tragea doar lichior de un fel sau altul sau cine nu-si otravea trupul cu altceva decat cea mai pura si sanatoasa vodca produsa la noi. Le intindeam sticlele si paharele si apoi trebuia doar sa recuperez ce era al nostru, ca de restul se ocupau ei.

Asta e ceva frumos la omul de la tara: nu e taran domle. Omul nostru pitoresc de la tara ma vedea copchil, cu lucruri mai bune de facut in toiul zilei decat sa curat dupa el –ciresele alea nu se mancau singure- asa ca nu-mi facea niciodata probleme. Nu ma injurau si nu ma inselau, nu ma certau cand greseam restul si nu-mi tineau geamul mai mult deschis decat era nevoie; iar eu in schimb aveam grija ca bautura sa fie poate un pic mai multa decat eram instruit sa dau, si-mi tineam gura inchisa cand vreo nevasta ma intreba daca nu l-am vazut pe respectiv azi sau ieri sau alaltaieri pe acolo. Ca eu stiam ca omul de la tara e respectabil, munceste, nu bea, nu fumeaza si, de inteles, nu f... eh, eram prea verde pentru chiar atata cunoastere.



Iar domnul P. nu a fost vreodata o exceptie. Mi-a vorbit frumos mereu si a fost un betiv respectabil din punctul meu de vedere.

Cand cadea in sant ne strangeam toata copchilarimea din jur si-l ridicam, mai cu suturi, mai cu efort sustinut de en brate bronzate in focul verii si murdarite in jocurile noastre cu reguli etern schimbatoare. Dar il ridicam si-l caram, mai pe strada, mai prin sant, pana la el acasa unde-l intindeam in patul sau mirosind a om batran si-l lasam sa-si fumeze tigara de dupa betie cat timp noi ii pradam perele din fundul gradinii. Pentru mine acel par cu fructe micute, tari si dulci a fost dintotdeauna busola mea pentru pupaza din tei a lui Creanga, imaginea ce-mi rasarea mereu in minte cat citeam acele povete, cocotat intr-un corcodus, cu buzunarele pline de pere si mere si perje viermanoase.

Domnul P. mi-a oferit una dintre lectiile de viata care numai la tara pot parea atat de sincere si de neintentionate. El m-a invatat, nevrand mai mult ca sigur, sa apreciez omul de dupa aparente, sa vad adevarurile pe care viata probabil ar prefera sa le ascunda. Caci atunci cand treci prin ani viata nu tinde sa dea de la sine prea multe; de fapt, as zice ca ea tinde sa ia si sa acopere urmele trecerii sale cu o patina groasa de cinicism si dorinta de uitare.



Intr-o buna zi, trecand spre toamna si spre primele zile de liceu, stateam la umbra nucului lui nea Manole si jucam sah cu alti tineri si adulti, fiecare din noi incercand sa impunem superioritatea intelectuala a propriei generatii. Altii erau acolo doar fiindca aveam si un set de carti de joc iar la septica generatiile nu mai conteaza.

Invins fiind de bunicul meu intr-unul din rarele sale momente de iesit la aer curat, ma pregateam sa strang sahul cand domnul in cauza s-a asezat pe banca in fata mea. L-am privit cu curiozitatea cuiva ce vede un pui de strut in cusca leului.

-De cand jucati dumneavoastra?

-Ehei Claudiu, n-am mai jucat eu di mult, da cum sa nu stiu sa joc?

Da, dragii mei, batranii sunt, aproape cu totii, strategi nedescoperiti, antrenati in plictiseala comunista. Aveam in fata mea un alt asa caz.

Si era ceva diferit, ceva ce nu mai vazusem nicicand la el. Nu era faptul ca era ras si mirosea a colonie ieftina, mai fusesera si alte zile de sarbatoare; nu era nici palaria schimbata, fiind aceasi vechitura prafuita, muncita si spalata; nu era nici macar vreo marca de tigara noua, de vreme ce inca se fabricau Carpatii.

Nu, era ceva diferit si nu am reusit sa recunosc ce decat jucand.

A deschis cu caii si m-a decimat in mai putin de o ora. Am fluierat si eu admirativ inainte sa repozitionam piesele si sa incercam din nou, de data asta oferind mai multa atentie jocului decat septicei vesele de la banca vecina.

-Sunteti treaz azi.

Eram tanar si un pic obraznic, de ce sa nu recunosc? Eu apreciez omul de la tara, dar de orice prost beat nu mi-e rusine sa rad cu inflacarare.

-Da. Sunt de vreo doua luni treaz.

A fost a doua oara, in nici doua ore, cand am fluierat admirativ. Doua luni pentru el? Nu-l vazusem in viata mea mai mult de cateva ore treaz, daramite o luna. Nu erau fiicele lui acasa sa-l cuminteasca, nu revenise fosta nevasa cu noua ei fetita, nu era nimic special...era doar treaz de o luna.

-Asta-i nou. Cum de? Nu v-am vazut niciodata treaz atat de mult timp.

E dreptul lui sa nu va redau voua acea conversatie ce se infiripa printre miscarile tactice abile –hah!-, dar nu mi-e rusine sa va zic ca acesta era un om ce s-a hotarat ca viata nu merita traita de la pahar la pahar. Dupa ani si ani de abuz alcoolic, batjocora si amintiri difuze, el luase decizia ca i-a ajuns.

Si i-a ajuns mult timp dupa avand invedere ca niciodata nu m-a mai anuntat ca-i datorez bani pentru o crapatura in podul sau, nu l-am mai vazut in santul nostru si nici nu mi-a mai fost frica c-are sa cada pe strada sa-si crape capul.

Sub toti acei ani de betie am descoperit un om inteligent si placut, cu care am putut discuta ore in sir despre viata si despre istoria tarii, despre societatea de la tara si despre munca campului, rasplatile sale atunci cand stim sa le vedem. Si mai ales am vorbit despre schimbarea sa, despre acel om pe care l-am cunoscut de cand imi pot aminti si pe care abia atunci l-am cunoscut pentru intaia oara.

Acum nu mai am timp sa vorbesc cu el, sunt mereu pe fuga, cu gandul in alte locui.

Dar nu inseamna c-am uitat. Si n-am uitat nici aceasta lectie pe care sansa mi-a pus-o in cale: cateodata e bine sa vedem peste aparenta, peste imediat. Nu stii niciodata ce se poate ascunde.



Cum nu stii niciodata nici ce lucruri fantastice pot face unele fete cu vopsea verde.

Despre alti oameni, alta data, poate. Si poate mai afla si unii ca omul frumos nu-i doar cel cu Dumnezeu pe limba in fiecare moment al fiecarei zile.

Zic si eu, sa ma aflu-n treaba.