Geamana personalitatii mele

[Unia]

Disclamer:Nu detin nici un personaj din animeul Naruto dreptul asupra acestor personaje il are creatorul lor Masashi Kishimoto.

Bine, deci am incercat sa fac un fic si cu Naruto (cu anime-ul nu cu personajul Naruto). Nu o sa fie Sasusaku, de fapt Sakura nici nu o sa apara. Povestea o sa fie in zilele noastre si o sa fie despre mafia Japoneza. De restul o sa va dati seama pe parcurs. Personajele principale vor fi Temari si Arina. Pai, sa-i dam drumul.

Prolog

Mereu am stiut ca esti acolo, undeva ascunsa in mintea mea, incatusata in subconstientul meu. Tu, acea persoana care gandeste la fel ca mine, geamanul personalitatii mele. Stiam ca am sa te gasesc intr-o zi, stiam ca ai sa vi intr-o zi sa-mi luminezi calea atat de intunecata, sa fi scanteia care imi lumineaza intunericul launtric. Vino si lumineaza-ma, opreste-ma din cadere. Invata-ma sa traiesc din nou, sa traiesc asa ca tine. Arata-mi ce gresesc, indruma-mi pasii pe drumul vietii atat de intortocheat. Lasa-ma sa ma privesc in tine ca intr-o oglinda, lasa-ma sa ma descopar pe mine in tine. Apropie-te de mine si lasa-ma sa ma apropii de tine. Fi mentorul meu si iti promit ca voi incerca sa fac acelasi lucru si pentru tine. Vreau sa ma trezesesc privindu-mi reflectia in oglinda timpului si sa descopar ca tu esti cel pe care il privesc. Vreau sa ma scufund in mintea ta si sa plutesc printre amintirile tale... amintirile mele...

Capitolul 1

Arina’s P.O.V

Oare cat timp a trecut? Cateva minute? Poate ore? Toata noaptea? M-am desteptat din visare dar inca imi tineam ochii strans inchisi. Nu voiam sa dau ochii cu lumea, nu voiam sa vad cat de mult timp petrecusem acolo. Mana lui incolacita peste talia mea, razele soarelui, cantecul pasarilor...Ce bine era...Stai asa! M-am ridicat fulgerator de pe iarba si am privit in sus. Era dimineata si nici macar nu era devreme. Am privit in jos la trupul care inca se odihnea pe locul unde ne petrecusem intreaga noapte. N-am vrut sa stau decat cateva minute si am ramas toata noaptea. Inca mai simteam sarutarile lui pe gatul meu si inca mai vedeam ochii lui stralucind in intuneric privindu-ma indragostiti. Fata lui era atat de linistita si emana atata pace, incat privindu-l, nu-mi venea sa cred ca el e cel care si-a omorat intregul clan si care omora cu sete atatia oameni. Oare pe mine m-ar omora? Itachi Uchiha. Cum poate sa fie inima asa nebuna incat sa aleaga mereu persoana nepotrivita? Sau poate Itachi e cel pe care l-am cautat in toti acesti ani? Am intors capul si m-am uitat la fata lui linistita. Toate ura pe care o stransese in el de-a lungul anilor, toate crimele pe care le facuse pareau acum doar o amintire stranie, de parca s-ar fi intamplat cu multi ani in urma sau chiar in alta viata. M-am intins din nou langa el si i-am atins fata cu degetele. Lumina timida a soarelui care razbatea printre copaci ii lumina jumatate din fata. Nu cred ca am mai vazut pe cineva atat de frumos. Si chiar daca ochii ar mai fi vazut pe cineva care sa-i semene, cu siguranta inima nu. Am dormit o noapte intreaga pe pamantul tare in inima padurii, imbratisati, indragostiti fara sa ne dam seama. Niciodata nu mi-am inchipuit ca voi afla dragostea in acest mod. Inconjurata de criminali nu m-am gandit niciun moment ca ma voi indragosti. Sau poate… De cand am aflat de Itachi am simtit ca nu era un om oarecare. Inima mea nesatula de mister si necunoscut s-a indragostit atunci mai de graba de personalitatea lui decat de el ca persoana. Am tresarit. Daca de fapt iubeam mai mult ideea de el decat pe el insusi? Nu am fost niciodata invatata sa iubesc. Cum e dragostea de fapt? Doar sentimentul de siguranta pe care mi-l dadeau bratele lui stranse in jurul trupului meu era de ajuns sa ma faca sa cred ca il iubesc pe Itachi. Dar oare as vibra si la imbratisarea altcuiva?
- Hei, te-ai trezit deja?
Ah, vocea aceea calma si patrunzatoare… Da, cred ca il iubeam. Pe el. Pe Itachi Uchiha.
- Cat e ceasul?
- Asta e primul lucru pe care vrei sa-l sti? Ma intreba punandu-si mana in jurul taliei mele. Nu vrei sa sti daca te-am visat azi-noapte?
- Nu ma intereseaza asta prea mult acum. Nagato vroia ieri sa-ti vorbeasca. Daca suna si nu ne gaseste acasa se va enerva si ne va cauta. Nu cred ca iti doresti sa stie ce e intre noi.
- Nagato? A, da, Pain. De ce folosesti adevaratul lui nume?
- Nu stiu, chiar nu stiu.
- Te iubesc, mi-a spus si isi puse capul pe umarul meu.
Nu i-am raspuns. Ma enerva cum de cate ori nu avea chef sa imi raspunda imi spunea ca ma iubeste. M-am intors cu fata catre el tinand ochii inchisi si l-am lasat sa ma sarute. Si eu il iubeam, doar ca nu prea ma pricepeam sa ii arat asta. M-am rasucit cu tot corpul inspre el si mi-am pus mainile in jurul gatului sau. L-am privit in ochii negri, adanci si l-am sarutat cu pasiune. A rupt insa sarutul dupa cateva secunde, dar n-am vrut sa-i dau drumul. Mi-am lasat capul pe pieptul lui si am ramas as vreo doua minute.
- Haide, Arina. Trebuie sa mergem.
M-am resemnat si i-am dat drumul din stransoare. Uneori simteam ca viata lui atarna de un fir de ata si ca daca l-as lasa sa plece nu s-ar mai intoarce. Mi-era atat de frica ca o sa-l pierd ca simteam nevoia sa ma lipesc de el si sa raman asa pentru totdeauna. Relatia mea cu Itachi incepuse foarte frumos, continuase ingrozitor de prost si se transformase in ceva sublim. L-am cunoscut acum doi ani cand am intrat in Akatsuki. Nici nu ma interesa tipul pe atunci, dar vorbeam destul de des pentru ca era singurul de aceasi varsta cu mine si singurul care parea cat de cat normal, iar acum locuiam impreuna. Intersant. Mergeam alaturi pe poteca batatorita. Nu ne mai vorbeam, ci ne multumeam sa ne ascultam reciproc respiratia. Uneori nu aveam nevoie ca Itachi sa-mi spuna ca e acolo sau sa-mi vorbeasca, stiam pur si simplu ca e acolo. Am ajuns in scurt timp la resedinta noastra, locul unde se scria iubirea noastra. Era o casa destul de mare, cu un singur etaj si ferestre mari. Am deschis usa si m-am aruncat pe canapeaua de piele din sufragerie in timp ce Itachi isi cauta mobilul. Il gasi aruncat printre hartii pe masa din bucatarie si scoase un marait cand isi verifica mesajele vocale. Il priveam curioasa cu ochi mari si asteptam sa imi spuna si mie despre ce e vorba zambind la fiecare tresarire a fetei sale. Dadu ochii peste cap si isi seta telefonul pe difuzor. Puteam auzi clar si raspicat vocea nervoasa a lui Nagato:
“Uchiha, unde naiba esti? Te sun de 2 ore in continuu si nu aud decat afurisitul ala de mesaj al casutei tale vocale. Crezi ca poti sa-ti iei liber, asa cand vrei tu? Avem lucruri importante de discutat, mai ales cu tine. Fratele tau e in oras. M-ai inteles Uchiha? Misca-te la sediu si caut-o si pe nenorocita de Arina. Am nevoie de amandoi. Sper ca e ultima oara cand nu te gasesc, altfel…”
Am auzit beep-ul care marca sfarsitul mesajului si am zambit gandindu-ma la fata pe care probabil o facuse Nagato cand auzise beep-ul care ii taiase amenintarea. M-am rasucit indiferenta pe canapea lasand sa se inteleaga ca nu am niciun chef sa il vad pe Nagato acum. Itachi insa parea tulburat. M-am ridicat si l-am privit in ochii adanci. Nu-l mai vazusem asa de ceva timp. Ciudat, de obicei nu prea ii pasa de amenintarile idiotului de Nagato, chiar daca el e seful mafiei aici in Tokyo.
- El… A trecut atata timp. Nici nu stiu daca l-as mai recunoaste.
Nu parea sa vorbeasca cu mine, mai de graba i se adresa propriei persoane, asa ca am decis sa nu ii vorbesc. Mi-am prins parul intr-un coc lejer cu doua ace de lemn si mi-am incheiat jacheta de piele peste tricoul alb din bumbac. Am luat din mers cheile de la Toyota si m-am dus sa-l astept pe Itachi in masina. Aerul racoros al diminetii incepea sa dispara pe masura ce soarele urca pe bolta cereasca. M-am scufundat in scaunul soferului si l-am privit pe Itachi parasind locuinta.

[Unia]

Capitolul 2

Temari’s P.O.V

Stateam pe banca rece de piatra din fata Facultatii de Arte si priveam ganditoare linia orizontului. Ochii albastri, parul moale in care imi plimbam odinioara degetele erau doar o amintire. Cand in sfarsit credeam ca am gasit persoana potrivita aceasta m-a parasitt, m-a lasat sa mzbat in intunericul in care ma scufundasem inainte de venirea lui. O boare de vant imi umfla parul blond care imi ajungea pana la umeri. Nu mi-l mai prinsesem in cele patru cozi care imi defineau personalitatea si nici nu mai vroiam s-o fac. Vroiam sa scpa de orice mi-ar fi amintit de el, de perioada in care fusesem cu el. Lacrimile care mi-au brazdat fata din ziua in care l-am vazut plecand pana azi n-au putut sa spele durerea amintirii lui. Cu timpul mi-am dat seama ca nu mai are rost sa plang si el a devenit doar o umbra a trecutului. Insa amintirea lui n-a incetat sa ma bantuie. A trecut aproape un an… abia acum realizez. Un an de zile in care m-am gandit mereu la un singur baiat. Cum mi-am putut pierde timpul asa? Dar zambetul lui era atat de stralucitor, privirea lui atat de adanca… Am inchis ochii si am suspinat. Mi-am adus aminte de saruturile de la miezul noptii cand eram singuri si vantul ne sufla in par; cand buzele noastre se contopeau si simteam ca pentru o secunda, puteam ingheta timpul. Il tineam in palma si priveam secunda pe care o traiam impreuna. Nu ne mai pasa ca lumea se va trezi cu o secunda mai tarziu, pentru noi valora oricum cat o eternitate…
- Temari! Ce parere ai de florile trimise de Shikamaru? Ma intreba Tenten. Uitasem ca e langa mine. Ma privea cu ochii ei caprui, rotunzi, asteptand sa-I raspund. Era teribil de curioasa, dar ii statea bine asa. Nu eram cele mai bune prietene, nu cred ca aveam ceea ce numesc fetele din Konoha “cea mai buna prietena”. Nu am dormit niciodata la ea si nu am pierdut nopti intregi povestind despre baieti, arajandu-ne parul sau facandu-ne manichiura. Totusi aveam nevoie de cineva caruia sa-I spun ce am pe suflet.
- Care flori? I-am raspuns distrata privind in continuare acel punct fix din departare.
- O, hai Temari, nu-mi spune ca te gandesti la tipul ala… din nou. Nici nu sti cat de mult isi doreste Shikamaru sa-l obeservi… Trandafirii pe care ti i-a trimis sunt superbi, uita-te la ei inainte sa se ofileasca.
Mi-am dat ochii peste cap si i-am zambit prieteneste. Mi-am trecut o mana prin par ca sa-l aranjez si m-am ridicat de pe banca.
- Sa mergem, i-am zis. Nu cred ca vrei sa intarzii la ora de istorie a artei.
In amfiteatru era racoare si predomina mirosul intepator al unui marker uitat deschis amestecat cu coji de portocale. Profesoara de istoria artei era batrana si irascibila. Intra in clasa calma ca de obicei, cu parul prins la spate intr-un coc neglijent si incepu sa predea cu patos. Cuvintele ei curgeau prin clasa ca un rau nesfarsit, un rau de cunoastere infinita, dar gandul meu era oriunde altundeva decat in amfiteatru. Minutele se scurgeau greu si desi profesoara vorbea, nu reuseam sa ma agat de niciun cuvant. Shikamaru… sigur cu siguranta era un baiat grozav si putea sa-mi ofere siguranta pe care el nu a putut niciodata sa mi-o ofere. Inteligenta lui ma fascina si imi placeaeu florile pe care mi le trimitea, dar viata alaturi de Shikamaru parea mai mult plictisitoare. Nu ma gandeam decat la escapadele nocturne si la declaratile tandre de dragoste in cele mai neobisnuite locuri. Cu el totul era nou, unic, special. Cu el nu mai imi pasa de nimeni si de nimic si nu ma deranja sa lipsesc de la scoala. Imi spunea ca nu am nevoie de nimeni ca sa pictez, ca nu ar trebui sa ma intereseze istoria artei. “Lasa inima sa iti dicteze si creierul sa se supuna. Cand actionezi sub impulsurile inimii, nu poti da niciodata gres, las-o pe ea sa conduca si creierul o va urma stiind ca drumul aratat de ea nu poate duce decat la iubire. La iubirea eterna.”. Parea un citat luat dintr-o carte prafuita cu foi ingalbenita, gasita in casa bunicii, dar nu erau decat cuvintele lui, cuvintele singurei personae care m-a iubit vreodata. Shikamaru m-ar fi iubit neconditionat, dar n-ar fi stiut sa imi ofere experiente noi in fiecare zi, n-ar fi stiut sa transforme fiecare minut intr-o aventura unica si n-as fi putut sa ma scufund alaturi de el in mister. Totusi, Shikamaru mi-ar fi putut oferi siguranta zilei de maine, nu mi-ar fi fost teama ca voi ramane singura intr-un loc strain, nu m-as mai fi intrebat in fiecare dimineata daca el ma mai iubeste. Shikamaru sigur mi s-ar fi daruit intru totul, dar nu-mi simteam inima batand mai tare cand il vedeam. Am deschis caietul la intamplare si am inceput sa mazgalesc ceva. Am ridicat ochii inspre tavan si mi-am rotit privirea prin incapere. Peretii zugraviti in galben pareau bolnavi, parul fetei din fata mea era soios si murdar, florile din vaza de pe catedra fusesera udate excesiv si mucegaisera; in loc sa te imbata cu mireasma lor suava imprastiau peste tot mirosul putregaiului. Brusc, fiecare lucru pe care il vedeam parea stricat, invechit si slinos. Oriunde mi-as fi intors privirea nu vedeam decat mizerie. Mi-am ingropat fata in palme si am strans puternic pleoapele. Inca tinand ochii strans inchisi am mototlit foaia pe care incercasem sa desenez si am aruncat-o undeva sub banca, de parca as fi aruncat-o intr-un aibis al uitarii. Cand in sfarsit profeaoara cu parul ravasit a anuntat ca suntem liberi, mi-am insfacat geanta si am iesit furtunos din clasa.
***
Aerul racoros al primaverii timpurii imi izbi obrazul. M-am lasat pe muschiul moale crescut la radacina unui copac. Mi-am proptit umarul de scoarta seculara si am lasat lacrimile sa imi incadreze fata. Am lasat soarele sa ma dezmierde, sa-l simt cu toti porii. Firul gandurilor mi-a fost intrerupt insa de umbra mare care se postase in fata mea.
- O, te rog, nu poti sa stai altundeva? Imi iei soarele, i-am spus mustrator persoanei din fata mea. Nu deschisesem inca ochii si nici nu aveam de gand; vroiam doar sa plece si sa ma lase in pace.
- Hei, vreau sa vorbesc cu tine. Nu te mai comporta asa ca oricum nu ma faci sa plec mai repede.
Am deschis ochii pe rand. Oau. Tipul din fata mea parea sa aiba undeva intre douzeci-douzeci si cinci de ani si arata foarte bine. Costumul negru, italian, ii venea perfect urmarindu-I fiecare miscare. Privirea lui era adanca si surprinzatoare; desi ochii lui erau scaladati in lumina soarelui primavaratic, nu puteam citi in adancul. Intunecati ca un abis nesfarsit in care nu ma patrunde lumina, ma priveau cu interes. Vroiam sa ma scufund in privirea lui si sa cotrobai fiecare loc din al mintii ce se ascundea sub podoaba capilara perfect ingrijita.
- Ma auzi? Arati de parca ai fi vazut o fantoma. Am nevoie de ajutorul tau, spuse si se aseza langa mine. Vreau sa ma ajuti sa gasesc pe cineva.
- Pot avea incredere in tine? Habar n-am cine esti.
- Nu te intereseaza acum. Deci, ma ajuti sau nu?
Era prima oara dupa mult timp cand in sfarsit faceam ceva interesant. Un barbat atat de aratos, inconjurat de o aura de mister, imi cere ajutorul. Cum as putea sa nu accept?
- Bine. O sa te ajut, i-am spus in tim ce rasuceam un fir de iarba. Nu vroiam sa-l privesc in ochi, m-as fi pierdut inca o data in adancimea lor si nu vroiam sa par genu de fata care se indragosteste de fiecare tip pe care il vede.
- Sasuke, spuse si imi intinse mana. Cand i-am incredintat-o pe a mea, mi-a strans-o ferm, de parca incheiasem un contract. Sa nu ma tradezi…
Nu mi-au prea convenit ultimele lui cuvinte. Sa nu-l tradez? Ce avea de gand sa faca? M-am lasat insa purtata pe arpile noii aventuri si am simtit nevoia sa umplu pauza pe care o facuse:
- Temari.
- Sa nu ma tradezi, Temari. O sa te caut sa discutam. Avem multe de discutat. Si nu, nu am nevoie de numarul tau de telefon. Soarta mi te-a scos in cale acum. Voi sti unde sa te gasesc data viitoare.
Am ramas privindu-l pana se pierdu in zarea albastra, nerevenindu-mi dupa intamplare. Ce se petrecuse in urma cu 5 minute? Cine era el si cum trebuia sa-l ajut? Ce insemnau toate acestea? Il vedeam iesind dintr-un film de aventuri si cautandu-ma. Da… parea iesit dintr-un film american. Ma holba la drumul pe care disparuse repetand in gand dialogul cu acest Sasuke. De unde venea? Unde se ducea? A fost mana destinului ca m-a intalnit? Cand ne vom revedea? In ce consta ajutorul pe care trebuia sa il ofer?
Toate aceste intrebari reveneau din nou si din nou in mintea mea, ca talazurile care se sparg de mal. Se izbeau cu putere in mintea mea, cutremurand-o, pentru a se retrage mai tarziu in neantul din care izvorasera.

[Unia]

Capitolul 3

Arina’s P.O.V
- Iar ai uitat sa-ti pui jacheta cu semnul organizatiei, fu primul lucru pe care mi-l spuse Itachi cand se urca in masina. Tinea intr-o mana jacheta negara cu norul rosu pe spate, emblema Akatsuki, si ma privea mustrator. Ce vina aveam eu ca jacheta aia nu se potrivea la nimic? Nu stiu cine inventase semnul ala dar garantez ca nu si-ar dori sa ma intalneasca.
Am imbracat jacheta caracteristica si am aruncat o privire de despartire jachetei de piele pe care o imbracasem initial inainte s-o arunc undeva pe bancheta din spate.
- De ce conduci tu? Din nou? Ma intreba Itachi in timp ce isi lega centura de siguranta.
- Pentru ca eu am luat cheile, i-am raspuns de parca ar fi fost cel mai normal lucru din lume. Cine pune mana primul pe chei, conduce. M-am lasat adanc in scaun si mi-am abandonat doar o mana pe volan. Monotonia albastrului infinit al cerului de dupa-amiaza disparea cu fiecare explozie de portocaliu care marca apusul. Am virat la dreapta si m-am oprit la un semafor. Vedeam mereu studenti iesind de la diverse universitati si ma gandeam mereu daca nu cumva fac o mare greseala. Asta vroiam eu sa fac in viata? Sa fiu o asasina platita in cadrul mafiei japoneze? Viitorul mi se arata sumbru in clipele acelea.

Am ajuns in scurt timp la sediu. Un depozit parasit in care nu mai calcase nimeni de decenii. Nimeni in afara de membrii organizatiei crminale Akatsuki. Stiam ca am intarziat si stiam ca o sa avem probleme cu Nagato din cauza asta, dar sincera sa fiu, nu ma prea interesau parerile lui. In adancul sufletului, abia asteptam sa-I vad trupul congenstionat de chinurile morti si sa-l vad dandu-si ultima suflare. Dar eram sigura ca asa ceva nu se va intampla prea curand. Am intrat in incaperea mare si slab luminata de cateva lampi chioare atarnate de tavan. Eram toti putred de bogati dar niciunul nu se gandise sa modernizeze barlogul. Ce dragut. Era singura data cand ne intalneam toti la un loc, in rest nu prea ne facea placere sa ne vedem. Aveam toti vietile noastre si nu eram chiar prieteni. Fiecare dintre noi l-ar fi ucis bucuros pe celalalt pentru o anumita suma de bani. Erau toti asezati la masa rotunda din mijloc si ne priveau. Of, acea privire pe care o arunca un profesor nevos elevului intarziat inainte sa-l scoata la tabla drept pedeapsa. Nagato statea in picioare avand mana slaba, cu unghiile vopsite in negru, infipta in parul azuriu a lui Konan. Felul in care o tinea prefacandu-se ca o mangaie, imi facu greata. Parea ca o iubeste si vrea sa ii fie alaturi, dar, de fapt, singurul lucru pe care il iubea cu adevarat, era faptul ca il asculta si putea face tot ce vrea cu ea. Isi puse si cealalta mana pe umarul ei si se afunda din ce in ce mai mult in lectura hartiilor imprastaite haotic pe masa. Deidara ma privea zambind strengareste, etalandu-si dantura perfecta. Nici nu ma uitam la el. Privirea mea era atintita asupra lui Nagato. Konan isi puse mana deasupra mainii posesorului ei se uita din cand in cand la mine si la Itachi. Buzele ei tremurau aproape insezizabil si am presupus ca ii vorbeste lui Nagato. Maestru papusar Sasori, discuta ceva cu Tobi si nici nu baga de seama ca Itachi si cu mine ne aflam in incapere. Nu inchisesem usa depozitului inca si lumina crepusculara a asfintitului lumina firav incaperea. Sasori se rasuci si lumina il izbi in ochi. Scoase un geamat si striga “Inchide usa, Uchiha!”, de parca s-ar fi aflat acolo de la inceputul sedintei. Nervoasa, m-am rasucit pe calcaie si am trantit usa depozitului care s-a inchis cu un scartait destul de deranjant. Konan a tresarit in momentul in care usa grea de metal s-a izbit de cant, dar pe fata lui Nagato nu s-a miscat niciun muschi. Itachi s-a asezat fara sa scoata un cuvant pe unul dintre scaunele din jurul mesei. Nu-l mai vasusem pe Itachi asa. Presupun ca din cauza reintoarcerii fratelui sau. La un moment dat am crezut ca Nagato a inventat povestea asta ca sa-l aduca pe Itachi la sediu. Ar fi in stare. Dar nu, nu cred ca ar face chiar asa ceva. Unicul supravietuitor al masacrului infaptuit de Itachi prezenta un oarecare interes pentru Nagato. M-am asezat picior peste picior pe scaunul de langa Itachi si mi-am incrucisat bratele la piept. Ma uitam fix in ochii liderului si asteptam sa-mi reproseze ceva.
- Ai intarziat, spuse in cele din urma, pe cel mai calm ton posibil. Dar nu se uita la mine, parea ca nici nu ma observase, il prionea cu privirea pe Itachi.
- Am avut treaba, replica Itachi. N-avea chef de lucruri din astea marunte, se vede ca astepta cu nerbdare momentul in care va afla mai multe despre fratele sau. Haide odata, Pain, nu mai trage de timp. Ai spus ca Sasuke s-a intors. Dezvolta.
- Macar am reusit sa-ti captez atentia cu ceva, Uchiha. Am primit un telefon ieri de la informatorul nostru din Konoha.
- Sai? Nu-I de incredere. Umbla prea mult cu pustanii aia, blondul enervant care vrea sa ajunga departe si fata aia ametita.
- Ma lasi sa vorbesc, Uchiha? Sai l-a vazut pe micul Uchiha plimbandu-se in jurul Facultatii de Arte. Sai l-a urmarit intreaga zi, dar se pare ca nu pune nimic la cale. S-a plimbat toata ziua prin sat.
- Crezi ca e posibil sa fi vrut doar sa isi aduca aminte de satul natal? L-am intrebat pe Itachi fara sa-I arunc vreo privire lui Nagato.
- Nu cred. Sunt sigur ca ma cauta. Ce altceva mai sti, Pain?
- Nu stiu decat ce mi-a zis Sai. Nu stiu cu cine a vorbit sau cu cine si unde mai exact si-a petrecut ziua, nu am un glob de cristal!
- Asta primul lucru pe care o sa-l cumparam pentru sediu, am comentat aproape in soapta. Nagato mi-a aruncat o privire acida dar nu mi-a adresat niciun cuvant. Of, cat puteam sa-l urasc pe omul asta!
- O sa luam o pauza de la urmaririle obisnuite si o sa ne concentram asupra micului Uchiha, anunta Nagato. Mai devreme sau mai tarziu tot o sa dam de el. Sunteti liberi.
M-am ridicat sa plec cand o mana inghetata ma apuca de incheietura. M-am intors si l-am vazut pe Nagato tintuindu-ma langa el fara sa ridice privirea.
- Pe unde umbli oare, Arina? Fi o fata buna si apari la timp data viitoare. Ia exemplu de la Konan.
As fi vrut sa-I spun multe in clipa aceea, dar n-am reusit decat sa aprob din cap. Mintea mea era prea incarcata acum ca sa ma mai enervez cu Nagato.

Itachi ma astepta pe scaunul soferului. A zambit cand am urcat in masina si a introdus cheia in contact. L-am intrebat la un moment dat de Sasuke si s-a multumit sa-mi raspunda ca nu mai stie nimic de el de ani buni. Aflase la un moment dat ca Sasuke vrea sa-l caut si sa-l omoare; astfel va fi conducatorul suprem al clanului Uchiha, care din pacat nu mai avea decat doi membri. Mi-a povestit cum informatorul Akatsuki din Konoha ii destainuise aproape tot planul micului fratior. Itachi stia insa de la inceput ca Sasuke se va intorce sa se razbune, de asta isi omorase intregul clan. Itachi era genul de persoana careia ii place sa detina controlul, care isi traieste viata facand experimente. Distruse intregul clan mai mult ca sa vada evolutia lui Sasuke, decat din dorinta de a deveni liderul clanului. Am inceput sa ma holbez la el intr-un mod ciudat, dar pur si simplu nu intelegeam cum poate fi cineva atat de crud si de nesabuit. Mi-a aruncat o privire distrata care vroia sa spuna “Care e problema, de ce te uiti asa?”, care m-a facut sa-mi intorc capul si ma gandesc ca nici eu nu eram mai grozava avand in vedere tot ce facusem pentru Akatsuki. Ca sa nu mai vorbim ca eu locuiam cu cel care isi omorase intregul clan si il mai si iubeam pe deasupra.
Afara se intunecase destul de bine cand Itachi parca pe aleea din fata casei. Locuiam la vreo trei kilometri de Tokyo, singuri in pustietate. Imi placea agitatia si aglomeratia capitalei nipone, dar cand ma intorceam acasa simteam nevoia de liniste, mai ales cand veneam de la intalnirile cu organizatia. Aveam mereu loc de parcare si nu existau vecini cu care puteam intra in conflict. Era doar liniste si pace, casa perfecta in locul perfect. Am zabovit o vreme pe banca de pe veranda. Uneori imi placea sa stau singura acolo si sa meditez privind apusul sau rasritul, iar uneori imi placea sa privesc stelele pana tarziu in noapte. Oare unde o fi Sasuke acum? Oare ne cauta? Poate ar trebui sa-l cautam noi pe el. Sau nu? Daca isi cauta pe cineva de la Facultatea de Arte sunt slabe sanse sa gaseasca un detectiv innascut care sa-l descopere pe Itach si in gura de sarpe. Sau poate cauta o anumita persoana? Cine ar fi dispus sa se bage intr-o chestie ca asta? Ar putea chiar sa-si piarda viata incercand sa ajute un criminal. Eh, pe cine incerc sa pacalesc, si eu as fi in stare sa ma las pacalita. Daca Sasuke arata tot atat de bine ca Itachi, asta ar fi cam de ajuns sa te faca sa te pierzi si accepti orice ti-ar propune doar ca sa-l revezi. Hmm… Cred ca am descoperit ceva totusi. Nu prea cred ca Sasuke ar chef sa lucreze cu barbati acum. Ar trebui sa le dea pre multe explicatii si nu ar putea sa-I seduca cu presupusul lui sarm. Ih, asta ar fi gretos. Am alungat imaginea asta din minte si m-am concentrat din nou pe rationamentul meu. Deci clar a ales o femeie. Una suficient de desteapta incat sa-l poata ajuta cu adevarat si destul de naiva si visatoare ca sa o poata vraji cum vrea. De asta sigur a ales o femeie. Nu vrea un partener, vrea o arma secreta. Vrea o marioneta, cineva pe care sa o poata minti si seduce, sa o faca sa-I rezolve toate problemele promitandu-I in schimb dragostea lui. Cam malefic, dar dorinta razbunarii poate sa duca la manipulari dde genul asta. Acum e clar de ce a ales Facultatea de Arte. O viitoare artista are destula imaginatie cat sa si-l imagineze ca pe un print venit sa o iubesca pentru totdeauna si destul creier cat sa-l gaseasca pe Itachi. Ar trebui sa ma uit pe lista elevilor Facultatii de Arte din Konoha si sa studiez putin dosarele lor. Nu va fi usor sa pun mana pe ele, dar as face orice ca sa-l protejez pe Itachi.

Am intrat in casa si mi-am aruncat jacheta oe canapea. M-am dus tinta catre biroul lui Itachi si am aprin calculatorul. Konoha era doar un satuc, il cunosteam foarte bine pentru ca locuisem acolo o perioada, alaturi de Tsunade. Ih, nu mi-au placut niciodata locurile astea linistiete. Sunt prea plictisitoare pentru mine. Dar in ciuda dimensiunilor sale reduse si a numarului mic de locuitori, Konoha era destul de dezvoltat. Avea scoli, licee si facultati, spitale, magazine, nu prea multe dar destule pentru cei care locuiau de o viata acolo, astfel incat oamenii nu prea se mutau la oras. Au pana si internet. Ce ciudat, parca ar fi una din comunitatiile acelea ciudate din filme, care nu cunosc alta viata decat cea din satul lor si considera ca tot ce e in afara comunitatii e rau si vrea distrugerea lor. La naiba cu site-ul asta idiot, lista elevilor nu poate fi vizualizata decat de membri logati. Cu alte cuvinte, nu esti sdin scoala, n-ai ce cauta. Trebuie sa fac rost de o parola si sa ma uit neparat pe site-ul asta. Am aruncat o privire in josul monitorului. 23:30. Am toata nopate la dispozitie, mai ales ca ma descurc de minune cand vine vorba de calculatoare. N-o sa-mi ia mai mult de doua ore sa sparg parola unui fraier si sa imi iau informatiile care imi trebuie. Am coborat in bucatarie si mi-am facut o cafea. Itachi nu dormea inca si cobora si el la scurt timp dupa mine. Ma cuprinse de talie si isi lasa capul pe umarul meu privind cu interes procesul de preparare al cafelei care devenise aproape un ritual in casa asta. Acompaniata de sarutarile lui fierbinti pe gatul meu inghetat am turnat apa in oala. Mi-am dat capul pe spate si el m-a sarutat pe obraz. Am turnat apa in ceasca si el mi-a dezgolit unul dintre umeri, sarutandu-l apoi. Am varsat continutul unui plic de cafea in apa, tinandu-mi ochii inchisi si lasandu-mi capul pe umarul lui Itachi.
- Pentru ce iti faci cafea? M-a intrebat.
- Am de lucru. Vreau sa aflu cu cine a vorbit fratele tau la Facultatea din Konoha.
- La asta te gandesti tu acum? Nu vrei mai bine sa privim luna din pat, sus? Cu mine?
Mi- a prins buzele intr-un sarut tandru, pasional. Ma invaluia in parfumul lui incitant si am cazut amndoi in betia dargostei. O betie din care m-am tezit abia in dimineata urmatoare, cu vantul rece, primavaratec, care imi mangaia umerii dezgoliti.

______________________________
Bine, am vazut ca imi cititi ficul. Nu vreau sa va pun conditii aiurea, de genul "nu postez nextul daca nu comentati", dar mi-ar placea sa stiu ce parere aveti despre fic. As aprecia sa mai si criticati. Oricum o sa postez in continuare, dar mi-ar placea sa stiu si ce credeti despre fic.

[Unia]

Capitolul 4

Temari’s P.O.V
Imabatata de intalnirea cu Sasuke, m-am intors intr-un tarziu acasa. Am gresit strada de trei ori si zambeam de cate ori imi aduceam aminte de privirea lui patrunzatoare. Oare cand il voi revedea? Am rasucit cheia in broasaca si am intrat tiptil in holul in care patrundea doar lumina difuza a televizorului.
- Temari? Unde ai stat atata? Chiar mi-am facut griji.
Ah, Kankuro, fratele meu mai mic. Locuiam cu el doar pentru ca eu nu imi permiteam sa-mi platesc singura chiria si trebuia s-o impart cu cineva. El lucra la un atelier de reparat masini si nu mergea la facultate; considera ca studiile superioare nu sunt asa de importante cum cred eu. Isi petrecea noptile cu prieteni de la munca colidand barurile sau pur si simplu uitandu-se la televizor si band bere de unul singur. Chiar nu—I pasa cand ma intorceam de la cursuri si n-avea treaba cu ora la care ma intorceam din oras. Partea cea mai amuzanta la Kankuro era ca ii placea intr-o oarecare masura de Tenten. Le-am aranjat o intalnire odata, dar Tenten nu vroia o relatie cu cineva care nu merge la facultate si mi se planse ca nu are despre ce vorbi cu Kankuro. Dar fratele meu inca simtea ceva pentru ea si ii facea diverse complimente de fiecare data cand venea pe aici.
- Chiar ti-ai facut griji pentru mine? Da, sigur, nu-s asa de fraiera sa te si cred, i-am spus aruncandu-I un zambet.
- Si totusi unde ai fost? Tu nu esti genul care sa vina tarziu acasa.
- M-am plimbat, i-am spus. Nu puteam sa-I zic ca m-am ratacit prin satul natal dupa ce m-am intalnit cu cel mai frumos tip de pe aici, i-am promis lui Sasuke ca nu voi spune nimanui. Ce e la televizor?
Mi-am aruncat pantofi undeva la intamplare si m-am aruncat pe canapea alaturi de Kanukuro care urmarea captivat jocul actoricesc al prezentatorilor unei emisiuni.
- Deci, la ce ne uitam? L-am intrebat in timp ce imi afundam mana in castronul de floricele de porumb.
- Vrei sa spui ca o sa… stai aici?
I-am aruncat un zambet si m-am intins dupa telecomanda. Aveam mintea prea incarcata ca sa ma culc si aveam nevoie de ceva care sa ma relaxeze. Un film de groaza vizionat impreuna cu fratele meu era exact ce imi trebuia acum. Nu imi aduc aminte cum s-a terminat filmul pana la urma; tot ce stiu ca e singurul film de care am dat era incredibil de siropos si ca inainte ca tipul sa-I spuna tipei ceva ca banuiam deja de la inceput, somnul m-a biruit si am ramas pe canapea.
M-am trezit cu mirosul painii prajite facute de Kankuro. Eram imbracata in hainele de ziua trecuta si inca mai strangeam in mana care atarna in afara canapelei telecomanda. M-am ridicat inca somnoroasa si am intrat in baie. L-am auzit pe Kankuro injurand si mi-am imaginat ca reusise sa se arda din nou in timp ce aprindea focul. O, ce fraier. Nu-mi vine sa cred ca trebuie sa locuiesc cu el. Mi-am aruncat hainele intr-un colt si am intrat in dus, tragand perdeaua pictata de mine. Imi placea sa imi decorez singura casa. M-am intins dupa sapun si am inspirat adanc aroma lui de trandafiri. Dragut, seamana cu parfumul lui Sasuke… La naiba, am uitat complet de tipul de ieri. Bine ca mi-am adus aminte, acum n-o sa ma mai pot concentra la altceva toata dimineata. Am iesit din dus invelita doar in prosop. Am trecut in camera mea si am intredeschis usa ca sa pot purta o conversatie cu Kankuro in timp ce ma imbrac.
- Hei, Kankuro, ai mai vorbit cu Gaara? Am intrebat in timp ce ma indreptam catre dulap. Am injurat printre dinti cand un morman de haine mototolite se pravali in mijlocul incaperii.
- Nu, de ce as vorbi cu el? Sti doar ca ne uraste.
- Nu ne uraste, doar ca nu ne iubeste prea mult. Uneori si eu mi-as fi sorit sa plec din Konoha, am spus in timp ce-mi incheiam sutienul la spate.
- Da, sigur. Gaara ne uraste, Temari. Totusi, de ma intrebi de el?
- Nu stiu… asa pur si simplu. Ce fraiera eram. Credeam ca daca vorbesc despre Gaara o sa uit de Sasuke. Nicio sansa, dar totusi am continuat.
- Temari, chiar ar trebui sa incetezi cu prostiile astea. Vino sa manaci.
Am iesit din camera si m-am asezat in fata fratelui meu.
- Asculta, sa zicem ca asa, din intamplare, as vrea sa merg sa-l vizitez pe Gaara in Tokyo, m-ar primi?
- Adica sa locuiesti la el? Nicio sansa. Nu vrea sa mai auda de noi.
Am inceput sa ma joc cu lingura prin cafeaua aburinda. Ce intrebari stupide. Ce tot aveam cu Gaara? Totusi parca aveam o presimtire ca o sa am nevoi de cazare in Tokyo. Subit, mi-a pierit cheful de vorba. Am mai sorbit o data din cafea si m-am indreptat spre usa. In neatentie, mi-am scapat telefonul cand incercam sa-l pun in geanta. La naiba, purtam singura pereche de skinny-jeans pe care ii aveam si uram din tot sufletul sa ma aplec in ei. Nu prea imi placea sa-I port, dar nu mai aveam altceva. Trebuia sa mai spal din haine cand ma intorceam acasa. Am aruncat o privire inspre Kankuro care spala vasele de zor. Am chicotit in timp ce ma aplecam dupa chei. Nu prea faceam mare lucru prin casa. Fratele meu mai mic spala vasele, gatea si facea curat. Eu eram toata ziua la cursuri si mancam prin oras cand apucam. De obicei veaneam acasa tarziu; dupa cursuri mergeam cu Tenten in parc, sau imi petreceam timpul singura cautand inspiratie pentru pictat. Cand eram acasa ma incuiam in camera si pictam. Nu prea ma mai interesa de Kankuro, care venea si pleca asa cum dorea. Am iesit pe usa aruncand-ui un “Nu ma astepta” fratelui meu, in loc de “La revedere!” sau altceva. Nu ne prea salutam, nu aveam o relatie prea stransa. Nu-l iubeam atat cat ar trebui sa-ti iubesti fratele mai mic.
Ma plimbam pe strazile largi ale Konohai. Voiam sa ajung la magazinul de muzica, dar o luasem pe drumul cel lung. Aveam ceva timp de pierdut inainte de cursul de istoria artei din dimineata asta si ma bucuram de prospetimea diminetilor japoneze. Am ajuns in cele din urma la magazinul de muzica. Clopotelul atarnat de-asupra usii vesit prezenta mea. Vanzatorul se intoarse inspre mine si imi zambi larg. Ne cunosteam de mult si eram un client fidel al magazinului lui. L-am salutat cu un zambet si am purtat o discutie simpla despre vreme, sanatate si vanzari. M-am pierdut printre rafturile cu CD-uri. Veneam aici nu neaparat pentru ca voiam sa caut ceva de ascultat, ci mai mult ca sa admir copertile CD-urilor. Urma sa termin facultatea si aveam nevoie de o profesie. Am cautat ceva timp informatii despre cat de rentabil ar fi sa creez coperti de CD-uri si am fost placut surprinsa sa vad ca e o meserie destul de cautata in randul artistilor. Stiam ce vreau sa fac cand termin cu studiile. Am admirat mai bine de douzeci de minute vreo sapte CD-uri. Ma fascina abundenta de culori, felul artistic in care era transpusa muzica pe hartie. In functie de coperta, imi puteam da usor seama daca as vrea sa ascult sau nu muzica din interior. Zicala “nu judeca o carte dupa coperti” nu se prea potriveste aici.
La un moment dat, am auzit clopotelul care intampina intrarea clientilor in magazin. Am ridicat privirea deasupra raftului si am zarit un tip inalt cu o freza ciudata. Parul intunecat era ridicat la spate si doua suvite ii incadrau chipul. Sacoul negru, italian probabil, era impecabil si parea facut la comanda. Semana al naibii de mult cu… O Doamne, seamana cu Sasuke. Dar el sa fie? De unde stia el ca vin mereu aici? Sau nu stia? Si atunci ce cauta aici? Am incercat sa-mi pastrez calmul lasandu-mi capul in jos si concentrandu-ma pe CD-uri. Abia asteptam sa-l revad si sa-I vorbesc din nou. Am simtit o respiratie calda in ceafa. Era el, era in spatele meu! am tresarit si el a simtit asta.
- Temari, poarta-te normal.
- Buna si tie, i-am replicat. Cred ca ma descurcam de minune cu purtatul normal.
- Nu putem discuta lucruri importante acum, spuse venind in fata mea si privindu-ma in ochi. Vreau sa ne intalnim pese jumatate de ora la barul din Konoha. Aveam multe de discutat.
- Dar am un curs peste jumatate de ora, am tresarit. M-am privit cu ochii lui adanci si reci si am inteles ca scoala va fi ultima mea grija acum. Gata cu cursurile pentru o vreme. Voi fi acolo.
Pleca linistit si ma lasa singura in magazinul de muzica. Inca nu-mi reveneam dupa intalnirea asta atat de subita. De fapt, inca nu-mi revenisem dupa discutia de ieri. Stiam insa ca viata mea asa cum o stiam urma sa se termine peste jumatate de ora si ca trebuia sa fiu ascultatoare. Mi-am cumparat doua CD-uri. In timp ce asteptam bonul de casa, vanzatorul m-a intrebat exact ce nu voiam sa fiu intrebata.
- Deci, cine e tipul, Temari? Vreun prieten de al tau?
- Ne-am cunoscut ieri. M-am oferit sa-i fac un tur al orasului, nu-I de prin partea locului.
- Vad, are un aer european, foarte rafinat tipul. Temari, se pare ca ai noroc in dragoste pana la urma.
Era cat pe ce sa ma inec cu prorpia saliva la auzul acestor cuvinte. Am mormait un “nu prea cred” sau ceva de genul asta si, insfacand bonul fiscal, am disparut ca o furtuna pe usa. Ce ciudat ma simteam. Nu m-am gandit nicio clipa ca poate mi-a cazut cu tronc tipul asta. Sau poate ca nu am vrut sa ma gandesc la asta. Doamne, nu-mi vine sa cred ca abia acum imi dau seama. Imi place de Sasuke. Da, asta va fi mai ciudat decat pare.

***

O jumatate de ora mai tarziu il asteptam pe Sasuke la o masa din interiorul barului. Era o constructie relativ noua, foarte frumoasa din punctul meu de vedere. Perdele mov incadrau geamurile inalte iar peretii erau zugraviti intr-o nuanta linistitoare de lila. M-am lasat adanc in fotoliul rosiatic si l-am zarit pe Sasuke intrand. Am zambit in directia lui si el s-a asezat in fata mea, privindu-ma cu interes. Eram o pereche cel putin ciudata, eu imbracata in niste blugii foarte stramti, cu un tricou mov in partea de sus si acoperit de o camasa albastra in carouri, iar el in costumul acela italian foarte scump. Si-a comandat un whisky cu gheata si m-a intrebat ce vreau sa beau. Niciodata nu m-am priceput la bauturi pentru ca nu beau prea mult. Am ramas cu gura intredeschisa privind pierduta fata intrebatoare a chelnerului.
- Vin rosu ar fi bine? Ma intreba Sasuke.
Am dat afirmativ din cap fericita ca nu ma facusem de ras de data asta. Nu mai stiu ce spusese dupa “bine”, pentru ca urmase o discutie ciudata din punctul meu de vedere despre tipurile de vin care se gaseau in Konoha, care era cel mai scump si care mi s-ar fi potrivit mie cel mai bine. Plictisitor.
Dupa plecarea chelnerului, Sasuke vorbi in sfarsit.
- Si acum, sa trecem la afaceri. Vreau ca tu sa ma ajuti sa-l gasesc pe fratele meu, Itachi. Locuieste in Tokyo acum. Sper ca iti dai seama ca va trebui sa mergem acolo. Uite, eu si fratele meu nu suntem in cele mai bune relatii, dar avem niste lucruri de discutat si de pus la punct. Parintii nostri au murit acum putin timp si trebuie sa impartim mostenirea. Vreau ca tu sa vorbesti cu el pentru mine. O sa plecam maine de dimineata, facu o pauza in timp ce chelnerul aseza bauturile pe masa si sorbi din pahar, deci mai ai timp sa treci pe la scoala si sa anunti ca pleci. Daca intreaba cineva, spune-le ca te interesezi de un loc de munca. Intrebari?
Rostise totul atat de natural de parca mi-ar fi vorbit de vremea superba de afara. Cum naiba sa plec acum? Ce o sa-I spun lui Kankuro? Sigur la el si la Tenten n-o sa tina faza cu locul de munca, daca ar fi fost adevarat le-as fi spus mai din timp. Ce puteam sa-l intreb? Totul era atat de clar si simplu, dar mintea mea era inca in ceata. Am gustat vinul de pe masa si am inspirat adanc.
- La ce ora plecam?
- Aveam un avion din oraselul ala mic de langa sat, … in fine, nu mai stiu cum se numeste la 7:30. Cred ca ar trebui sa luam trenul de 6:45 de aici. Facem vreo douzaci de minute pana la aeroport, dar asta e, nu exista ceva mai tarziu. Nu-mi place sa pierd vremea, dar n-am putut sa vin cu masina personala din Chicago.
Deci locuia in State. Interesant, imi place tpiul asta. Aveam o groaza de lucruri la cre trebuia sa ma gandesc acum, trebuia sa imi fac bagajele si inventez o scuza pentru Kankuro.
- Unde o sa stam acolo?
- Daca vrei sa stam impreuna la un hotel, se rezolva, spuse si un suras ironic ii inflori in coltul buzelor. Nu ma ocup de asta, Temari. Iti platesti singura cazarea, nu prea am bani la mine momentan.
Bine, deci trebuia sa-l sun pe Gaara. Nu va fi frumos, dar trebuia s-o fac. Majoritatea hotelelor erau destul de scumpe si nu cred ca imi permiteam. Fir-ar sa fie, nu voia sa-mi plateasca un hotel. Cred ca era putred de bogat si al naibii de egoist. Restul intalnirii a decurs in tacere. Cand si-a terminat bautura, nu stiu cum putea sa bea atat de incet, a lasat niste bani pe masa si s-a ridicat.
- Am platit eu, Temari. Nu pleca inca, nu vreau sa creada cineva ca am venit impreuna. Ne vedem maine.
Si pleca. Asa cum pleca intotdeauna. Am sorbit vinul ramas in pahar si am incercat sa nu ma gandesc la cat de ciudat va fi sa explic tuturor ca plec. Oare o sa ma mai intorc? Ce vrea sa faca Sasuke o data ce il va intalni pe fratele sau? Am oftat si am parasit localul. Nu ma gandeam decat la Sasuke, la vocea lui calma si totodata puternica, la privirea lui patrunzatoare si la tinuta lui impecabila. Inca simteam in nari impregnat mirosul parfumului sau si inca ii mai auzeam vocea ca un murmur stins inca rezonand in urechile mele.


_________________________
Ok, acum chiar ca vreau un comentariu. Sau doua. Va rog.

[Erina Ozaki]

Buna. Sunt prima care lasa cu adevarat un comm pe aici. >_> Desi ma intreb de ce pentru ca ficul este destul de bun si diferit. Am vazut ca e mai nou si a avut un titlu mai interesant si miam zis sa dau o raita sal citesc. Am avut timp sa citesc ultimele 3 capitole, avand in vedere ca erau consecutive.
Huh pai fac o referire generala la el. Titlul asta e cel ce ma atras. E bine ales si chiar se potriveste. In fiecare capitol am vazut ca schimbi naratorul, povestesti din perspectiva Arinei sia lui Temari, slava Domnului perspective mai putine si diferite. ^_^ Din ce am inteles eu Temari si Arina au cam aceeasi personalitate care e in concordanta cu titlul. Descrierea, ma diar este buna pe moment desi se poate un piculet mai bine. Actiunea nu e fugarita de gaste :)) , un punct in plus, dialogul este bun din punctul meu de vedere, pus unde trebuie si nu e sec. Ai pus si capitole lungi si ai reusit sa echilibrezi balanta. ;)
Naratiunea se impleteste cu toate cele. Cat despre fic am o parere buna si este interesant, ma mir ca nimeni na intervenit cu un comm >_> . In fine, astept nextul si iti urez multa inspiratie la el. :* :-h


Denissu was here ^_^

[Miss Serenity]

Deci... am aceeasi surprindere ca si Denissu. Cum naiba s eface ca nu sunt comentari?
Sincer e o problema... toate povestile banale au o gramada de comentarii, iar ceea ce merita citit este ignorat... sau poate ca nu e SasuXSaku :P de draga mea... noi nu ne incadram in normal :)) Bine ai venit in club >:D<

Lasand asta la o parte.
Superb!
Sincer ideea este in sfarsit una noua, iar modul in care este prezentata, ah, absolut ireprosabil.
Naratiune, dialog, actiune, totul, sentimentele, totul este perfect impletit si imaculat.
Sincer nu mai gasisem de mult o poveste buna care sa merite citita cu adevarat.

Titlul e putin ciudat, inca am dubii inprivinta lui, nu stiu daca imi place sau nu, dar e doar titlul, caci povestea e superba :))

Sincer iti spun, am vazut ca nu ai mai postat si mi se pare aiurea, adica sper ca nu ti-a trecut prin cap sa abandonezi, caci este o poveste mai mult decat promitatoare si sunt tare curioasa de cum vor sta lucrurile in viitor.

Ai un mod complex si frumos de a prezenta lucrurile si se vede ca esti citita si detii un bagaj de cunostinte de care dispui foarte bine la momentul potrivit.
Ai avut tu cateva greseli de tastare, dar minore, aproape inexistente.

Per total imi place foarte mult, sa inteleg ca vom umrari totul in paralel.

Lasi mult mister si asta e bine... deci ce pot sa spun:

Mult succes si astept continuarea cat mai curand >:D<