02-10-2010, 12:27 AM
Lucrările sunt postate în ordinea în care le-am primit. Puteţi vota prin poll lucrarea( sau lucrările, se pot vota mai multe) care v-au plăcut, iar lucrarea cu cele mai multe voturi va fi declarată câştigătoare. Puteţi, de asemenea să postaţi, argumentându-vă alegerea/alegerile făcute, iar votul se va contoriza de trei ori- voturile din poll vor valora doar un singur punct.
Concurenţii pot vota şi ei, iar votul lor va valora un singur punct, indiferent dacă-şi argumentează părerea sau nu.
La final se va alege şi un câştigător din rândul celor care au argumentat, acesta primind premiul pentru " Cea mai bună critică" .
Note: ÃŽmi rezerv dreptul de a decide care comentariu se va contoriza de trei ori ÅŸi care nu.
Votarea se termină duminică noapte, ora 00:00, când se vor afişa şi rezultatele.
Mult succes ÅŸi spor la votat!
Lucrarea 1
Durerea sfâşietoare din inimile lor se proiecta tot mai des asupra cerului pe care încercau cu disperare să îl facă imun la suferinţa lor. Nori negri, furioşi , puşi pe harţă alături de duhurile pământului istovite şi ele de atâta hărmălaie fără scop, se îmbulzeau la orizont, cerând dreptate pentru fiinţele care ţinuseră atâta vreme la bunăstarea tuturor. Nimeni nu le răspundea însă, iar angoasa şi ura creştea secundă de secundă în intensitate.
Nu puteau face nimic, cu toate rugăminţile fierbinţi pe care le adresau cerului de a-şi potoli supuşii înverşunaţi împotriva creaturilor Pământului - veşnic însetate de răzbunare şi sătule de dispreţul celor din jur. Apatia se inastală şi în rândul lor cu timpul, deşi tot mai multe ţipete de frică pură le ajungeau la urechi, îngheţându-le sufletele veşnic tinere. Îi durea, dar cum oamenii nu făceau nimic pentru a câştiga indulgenţa cerului şi a norilor care îi ameninţau, ei nu mai îndrăzneau să intervină. Cu ce drept voiau ei să ia apărarea oamenilor care deja îi renegaseră, îi alungaseră din sufletele lor? Cum de ei, ajutoarele lui Dumnezeu, doreau atât de mult să salveze acele fiinţe înspăimântătoare care atrăgeau scârba şi groaza tuturor?
Răspunsul era simplu, iar lacrimile care le picurau de pe obrajii palizi şi reci dovedeau devotamentul pentru creaţiile Domnului. Mâini albe se întindeau, din ce în ce mai puţine, în rugăminţi mute, în implorări seci către cerul ce voia dreptate, către pământul care cerea libertate, dorind salvarea speciei ce conţinea, din timpuri imemoriale, suflarea Tatălui lor. Aripi sure se deschideau cât erau de mari spre a feri specia umană de loviturile nemiloase ale norilor ce afuriseau, cu înjurături lichide, toată suflarea Terrei.
Degeaba s-au străduit să ţină piept avalanşei de insulte şi acuzaţii, nimic nu a funcţionat. Ultimii din rândul celor ce voiau să se sacrifice cu orice preţ pentru oameni, au căzut, răpuşi de avalanşa de adevăruri dureroase a duhurilor. Aripile lor s-au frânt, penele, odată albe, s-au înnegrit, iar feţele, odată strălucitoare şi zâmbitoare, s-au întunecat, transformându-se în măşti ale teroarei.
Au alunecat pe Pământ, urlând în agonie, rugându-se acum mai aprig decât niciodată ca cerul să se destindă, iar ploaia veşnică care încerca să îi înece să înceteze, să le cruţe sufletele pângărite deja de toate păcatele pe care încercaseră, în ajun, să le ierte. Erau puţini la număr, zdrenţăroşi acum, murdari, sângerând din abundeţă, căindu-se că au vrut să salveze omenirea care acum îi ocolea şi îi badjocorea. Fraţii lor, îngrijindu-şi rănile, îi priveau plini de milă pe aceşti soldaţi decăzuţi, dar nu îndrăzneau să îi ajute.
Cerul privi o clipă, oprindu-se din plânsul lui cu lacrimi amare, de cerneală, la amărâţii de îngeri care i se împotriviseră. El ceruse dreptatea pentru toţi, asmuţindu-şi ajutoarele asupra creaturilor cu două picioare, iar acum regreta. Lacrimile lui se transformară rapid într-o ploaie a deznădejdii, cerându-şi iertare de la cei pe care nu putuse să îi protejeze.
Pământul le auzi totuşi horcăielile slabe, şi se deschise, înghiţindu-i în adâncurile lui calde, ferindu-i de tot ceea ce le crease odată durere.
Un înger deschise ochii, chiar în momentul în care straturile cenuşii ale solului îl ascundeau de priviri indiscrete şi oftă:
“AÅŸa am ajuns noi, îngerii, fii ai Domnului, să murim, înghiÅ£iÅ£i de mizerie, pentru oameni. Åži cine îşi va aminti de numele meu, Azazel, când vom fi chemaÅ£i înapoi printre fraÅ£ii noÅŸtri? Nimeni, căci aripile mele nu mă vor mai purta spre cer, acolo unde îmi e locul!â€.
Lacrimile lui au fost doar două picături într-un ocean al distrugerii omeneşti.
Lucrarea 2
N-am nevoie de cuvinte! Dispari din faţa mea, orice ai fi; eu am nevoie de libertate. Pleacă! Să nu te mai văd în faţa ochilor.
Vântul îmi loveşte mâinile, mă ustură. Câte un strop rătăcit îmi atinge faţa, mă doare. Miros a moarte. Dacă mă găsesc după miros? Ah, nu-mi pasă! Îmi place prea mult, parfumul ăsta, e armonia perfectă. Şi totuşi mă sperie.
Plouă.
Strada se desfăşoară goală în faţa mea. E aşa pustie; parcă m-ar invita să o traversez. Casele au grilaj la geamuri, doar un bec pâlpâie într-un colţ. Mă opresc sub el, mă simt protejată de el. Lumina e slabă, dar suficienntă cât să vad, asfaltul e ud şi străluceşte. Plouă.
Desfac braţele larg, vreau să îmi iau zborul. Dacă aş zubra ei nu m-ar mai găsi, nu m-ar mai putea închide nimeni, aş fi liberă! Cu ce drept îmi judecă ei păcatele? Las mâinile moi şi scap cuţitul pe jos. Zgomotul metalic mă face să tresar. Mă uit la mine, la corpul meu. De pe bluza albă se scurg picături sângerii, stropii căzuţi din cer mă curăţă.
Îmi simt sufletul greu. Am atâtea păcate adunate, oare cât va mai putea să îndure? Ploaia îmi poate curăţa inima? Vreau să simt stropii mari şi reci cum îmi îneacă sufletul, îl spală. Ea nu vorbeşte, ei pot să îi spun. Da, pot să ţip în gura mare! Am ucis! Şi acum mă tem de consecinţe. Mă tem de judecată, vreau să scap de propriile-mi fapte. Vreau...
Tu, ploaie poţi să o faci. Tu poţi să mă faci din nou bună, fiindcă tu eşti pură şi tu faci numai bine! Oamenii mă judecă, mă trădează, mă rănesc. Tu mă alini, mă ajuţi...Nu am nevoie de cuvinte, de mângâieri false, încurajări superficiale. Sunt doar de suprafaţă. Dar stropii tăi ajung până în centrul pământului, până în adâncul fiinţei mele, mă vindecă. Aş vrea să fiu ca tine, să fiu peste tot, oricând, să fac numai bine. Poate aş fi iertată.
Dar de ce mă tem? Când i-am luat zilele nu îmi era frică. Oare...Tu m-ai făcut să-mi văd greşeala? Da, tu! În tine văd un prieten; cel mai bun prieten.
Picăturile reci mi se scurg prin păr, pe mâini, pe faţă, pe tot corpul. Senzaţia perfectă.
Tu numai plouă, ploaie, nu am nevoie de nimic altceva.
Mă alinţi cu lacrimile-ţi reci deşi poate nu îţi dai seama, mă scoţi din întunericul propriei mele persoane. Eşti cea mai dragă şi mai apropiată prietenă care o am...Mulţumesc! Mulţumesc că mă ajuţi să rămân umană, măcar puţin.
Lucrarea 3
“Nimicuri†ude
Ploaia este ca o copila ce ne aduce mereu aminte de frumoasa noastra lume a copilariei in care multi adoram a ne stropim cu apa, sa ne murdarim in noroi, sa ajungem acasa la parinti murdari din cap pana in picioare.
Simtim cum in geam bate ploaia cu stropi reci ce ne face sa tresarim la fiecare a lor cadere. Incet, incet stropii se scurg alene pe geam. Acesti stopi sunt copiii ploii si cunosc multe lucruri. Unele grele altele usor de inteles, dar le stiu si nu pot sa le impartaseasca nimanui fiindca nimeni nu-i intelege. Nimeni nu le da prea multa atentie. Nimeni, in afara de copiii cei nazdravani carora le place sa stea in ploaie, sa se ude cu apa si sa devina una cu aceasta ploaie si cu acesti stropi ai sai. Insa ei care ar putea sa inteleaga povestea fiecarui strop de ploaie probabil ca nu ar mai fi atat de veseli cand unul dintre ei ii atinge pe micii indivizi pe pielea calda si curata.
De fiecare data cand ploua, mama stropilor ii trimite pe acestia pe pamantul insetat de fiecare poveste a fiecarui strop si in functie de cat de trista sau de vesela este fiecare poveste, atat de rau sau de bine va fi dupa ce vizita nazdravanilor se va sfarsi.
Ploaia insa este o mama ce ascunde mult mai multe secrete si povesti nedeslusite decat copiii ei si de aceea cand ii trimite in vizita pe planeta noastra nu le spune chiar totul fiindca nu doreste a-i supara prea tare. Ea stie foarte bine ce dezastre pot produce aceste neinsemnate picaturi de apa ce fac parte din corpul protector al acesteia. Defectul acestei mame este acela ca nu stie cum sa-i invete pe mititeii ei cum sa stea cuminti. De aceea acestia isi fac de capul lor prin lumea intrega provocand furtuni si vartejuri, uneori care nu se opresc intr-un timp mai scurt, ci dureaza atat de mult incat supararea stropilor sa treaca, iar dorinta lor de a face multe ravagii pe pamant sa le fie indeplinita cu succes.
Apoi observam cum tot atat de incet cum a si sosit ploaia, asa si pleaca, lasand in urma ei Soarele care are atributele de a usca si incalzi scoarta terestra care a suferit o bataie din partea stropilor neascultatori. Odata ce ploaia trece, se duc copilaria, libertarea si veselia. Copilul nestiutor se transforma in adultul maturizat ce stie tot ceea ce trebuie sa faca pentru a nu face vreun dezastru, pentru a nu-i mai supara pe parintii sai, ce candva ii spuneau despre acestea, insa el nu-i asculta fiind furat se farmecul ploii si a stropilor sai.
Acum a rasarit soarele si totul se echilibreaza. Oare totul a fost o iluzie? Oare chiar a fost adevarat?
Lucrarea 4
Timpul s-a topit şi a curs pe pământ.
Nemişcare. Linişte. Apă. Amintirile se scurg pe pământul uscat. Frunzele tremură de frică. Dacă nu va mai fi un mâine? Timpul se amestecă cu lacrimile cerului şi curge în şuvoaie. Ploaia cade atemporal. Poate va dura o veşnicie, poate numai o secundă. Norii negri sufocă bolta cerească. Soarele nu se mai vede. Oare s-a topit şi el? Oare balta prin care trece pasul meu şovăielnic a fost la început în centrul lumii mele? Ce moarte stupidă!
Plouă cu cioburi din visele-mi zdrobite.
Plouă cu amintiri, cu regrete, cu nostalgii. Sunetul mut al coliziunii lor cu ţărâna murdară va stărui mereu in urechea mea. Bucăţi rupte din minte şi suflet acoperă pământul. Alerg cu picioarele goale printre vise masacrate si cioburile mă rănesc. Sunt răni ce nu se vor vindeca niciodată, răni pe care le voi simţi mereu în suflet. Răcoarea imi învăluie trupul obosit şi întunericul imi copleşeşte mintea. Îmi ascund faţa udă în palme. Aş vrea să strig... dar nimeni nu mă aude. Şi ploaia cade mai departe...
... dar pământul va dori mereu ploaia.
Văd prin dantela ploii o rază de lumină. Îmi strivesc obrazul de scoarţa unui copac, incercând să alung iluzia. Dar n-a fost o himeră. E acolo, e reală. Ma apropi şi mâna mea tremurândă încearcă să o atingă, să o simtă, să o ţină prizonieră. Picături calde topesc groaza din sufletul meu. Va mai fi un mâine. Şi atunci ochii mei s-au deschis şi am văzut frunzele vibrând de plăcere sub atingerea ploii. Am simţit solul frematând de bucurie şi am ascultat sunetul liniştitor al naturii. Ploaia continuă să cadă dar nu o mai simt. Las apa să-mi spele mintea şi sufletul. Culorile se ţes prin pânza ei vindecându-mi rănile şi Pământul se învârte din nou.
Concurenţii pot vota şi ei, iar votul lor va valora un singur punct, indiferent dacă-şi argumentează părerea sau nu.
La final se va alege şi un câştigător din rândul celor care au argumentat, acesta primind premiul pentru " Cea mai bună critică" .
Note: ÃŽmi rezerv dreptul de a decide care comentariu se va contoriza de trei ori ÅŸi care nu.
Votarea se termină duminică noapte, ora 00:00, când se vor afişa şi rezultatele.
Mult succes ÅŸi spor la votat!
Lucrarea 1
~ Ploaia ÃŽngerilor
Durerea sfâşietoare din inimile lor se proiecta tot mai des asupra cerului pe care încercau cu disperare să îl facă imun la suferinţa lor. Nori negri, furioşi , puşi pe harţă alături de duhurile pământului istovite şi ele de atâta hărmălaie fără scop, se îmbulzeau la orizont, cerând dreptate pentru fiinţele care ţinuseră atâta vreme la bunăstarea tuturor. Nimeni nu le răspundea însă, iar angoasa şi ura creştea secundă de secundă în intensitate.
Nu puteau face nimic, cu toate rugăminţile fierbinţi pe care le adresau cerului de a-şi potoli supuşii înverşunaţi împotriva creaturilor Pământului - veşnic însetate de răzbunare şi sătule de dispreţul celor din jur. Apatia se inastală şi în rândul lor cu timpul, deşi tot mai multe ţipete de frică pură le ajungeau la urechi, îngheţându-le sufletele veşnic tinere. Îi durea, dar cum oamenii nu făceau nimic pentru a câştiga indulgenţa cerului şi a norilor care îi ameninţau, ei nu mai îndrăzneau să intervină. Cu ce drept voiau ei să ia apărarea oamenilor care deja îi renegaseră, îi alungaseră din sufletele lor? Cum de ei, ajutoarele lui Dumnezeu, doreau atât de mult să salveze acele fiinţe înspăimântătoare care atrăgeau scârba şi groaza tuturor?
Răspunsul era simplu, iar lacrimile care le picurau de pe obrajii palizi şi reci dovedeau devotamentul pentru creaţiile Domnului. Mâini albe se întindeau, din ce în ce mai puţine, în rugăminţi mute, în implorări seci către cerul ce voia dreptate, către pământul care cerea libertate, dorind salvarea speciei ce conţinea, din timpuri imemoriale, suflarea Tatălui lor. Aripi sure se deschideau cât erau de mari spre a feri specia umană de loviturile nemiloase ale norilor ce afuriseau, cu înjurături lichide, toată suflarea Terrei.
Degeaba s-au străduit să ţină piept avalanşei de insulte şi acuzaţii, nimic nu a funcţionat. Ultimii din rândul celor ce voiau să se sacrifice cu orice preţ pentru oameni, au căzut, răpuşi de avalanşa de adevăruri dureroase a duhurilor. Aripile lor s-au frânt, penele, odată albe, s-au înnegrit, iar feţele, odată strălucitoare şi zâmbitoare, s-au întunecat, transformându-se în măşti ale teroarei.
Au alunecat pe Pământ, urlând în agonie, rugându-se acum mai aprig decât niciodată ca cerul să se destindă, iar ploaia veşnică care încerca să îi înece să înceteze, să le cruţe sufletele pângărite deja de toate păcatele pe care încercaseră, în ajun, să le ierte. Erau puţini la număr, zdrenţăroşi acum, murdari, sângerând din abundeţă, căindu-se că au vrut să salveze omenirea care acum îi ocolea şi îi badjocorea. Fraţii lor, îngrijindu-şi rănile, îi priveau plini de milă pe aceşti soldaţi decăzuţi, dar nu îndrăzneau să îi ajute.
Cerul privi o clipă, oprindu-se din plânsul lui cu lacrimi amare, de cerneală, la amărâţii de îngeri care i se împotriviseră. El ceruse dreptatea pentru toţi, asmuţindu-şi ajutoarele asupra creaturilor cu două picioare, iar acum regreta. Lacrimile lui se transformară rapid într-o ploaie a deznădejdii, cerându-şi iertare de la cei pe care nu putuse să îi protejeze.
Pământul le auzi totuşi horcăielile slabe, şi se deschise, înghiţindu-i în adâncurile lui calde, ferindu-i de tot ceea ce le crease odată durere.
Un înger deschise ochii, chiar în momentul în care straturile cenuşii ale solului îl ascundeau de priviri indiscrete şi oftă:
“AÅŸa am ajuns noi, îngerii, fii ai Domnului, să murim, înghiÅ£iÅ£i de mizerie, pentru oameni. Åži cine îşi va aminti de numele meu, Azazel, când vom fi chemaÅ£i înapoi printre fraÅ£ii noÅŸtri? Nimeni, căci aripile mele nu mă vor mai purta spre cer, acolo unde îmi e locul!â€.
Lacrimile lui au fost doar două picături într-un ocean al distrugerii omeneşti.
Lucrarea 2
Tu numai plouă, ploaie
N-am nevoie de cuvinte! Dispari din faţa mea, orice ai fi; eu am nevoie de libertate. Pleacă! Să nu te mai văd în faţa ochilor.
Vântul îmi loveşte mâinile, mă ustură. Câte un strop rătăcit îmi atinge faţa, mă doare. Miros a moarte. Dacă mă găsesc după miros? Ah, nu-mi pasă! Îmi place prea mult, parfumul ăsta, e armonia perfectă. Şi totuşi mă sperie.
Plouă.
Strada se desfăşoară goală în faţa mea. E aşa pustie; parcă m-ar invita să o traversez. Casele au grilaj la geamuri, doar un bec pâlpâie într-un colţ. Mă opresc sub el, mă simt protejată de el. Lumina e slabă, dar suficienntă cât să vad, asfaltul e ud şi străluceşte. Plouă.
Desfac braţele larg, vreau să îmi iau zborul. Dacă aş zubra ei nu m-ar mai găsi, nu m-ar mai putea închide nimeni, aş fi liberă! Cu ce drept îmi judecă ei păcatele? Las mâinile moi şi scap cuţitul pe jos. Zgomotul metalic mă face să tresar. Mă uit la mine, la corpul meu. De pe bluza albă se scurg picături sângerii, stropii căzuţi din cer mă curăţă.
Îmi simt sufletul greu. Am atâtea păcate adunate, oare cât va mai putea să îndure? Ploaia îmi poate curăţa inima? Vreau să simt stropii mari şi reci cum îmi îneacă sufletul, îl spală. Ea nu vorbeşte, ei pot să îi spun. Da, pot să ţip în gura mare! Am ucis! Şi acum mă tem de consecinţe. Mă tem de judecată, vreau să scap de propriile-mi fapte. Vreau...
Tu, ploaie poţi să o faci. Tu poţi să mă faci din nou bună, fiindcă tu eşti pură şi tu faci numai bine! Oamenii mă judecă, mă trădează, mă rănesc. Tu mă alini, mă ajuţi...Nu am nevoie de cuvinte, de mângâieri false, încurajări superficiale. Sunt doar de suprafaţă. Dar stropii tăi ajung până în centrul pământului, până în adâncul fiinţei mele, mă vindecă. Aş vrea să fiu ca tine, să fiu peste tot, oricând, să fac numai bine. Poate aş fi iertată.
Dar de ce mă tem? Când i-am luat zilele nu îmi era frică. Oare...Tu m-ai făcut să-mi văd greşeala? Da, tu! În tine văd un prieten; cel mai bun prieten.
Picăturile reci mi se scurg prin păr, pe mâini, pe faţă, pe tot corpul. Senzaţia perfectă.
Tu numai plouă, ploaie, nu am nevoie de nimic altceva.
Mă alinţi cu lacrimile-ţi reci deşi poate nu îţi dai seama, mă scoţi din întunericul propriei mele persoane. Eşti cea mai dragă şi mai apropiată prietenă care o am...Mulţumesc! Mulţumesc că mă ajuţi să rămân umană, măcar puţin.
Lucrarea 3
“Nimicuri†ude
Ploaia este ca o copila ce ne aduce mereu aminte de frumoasa noastra lume a copilariei in care multi adoram a ne stropim cu apa, sa ne murdarim in noroi, sa ajungem acasa la parinti murdari din cap pana in picioare.
Simtim cum in geam bate ploaia cu stropi reci ce ne face sa tresarim la fiecare a lor cadere. Incet, incet stropii se scurg alene pe geam. Acesti stopi sunt copiii ploii si cunosc multe lucruri. Unele grele altele usor de inteles, dar le stiu si nu pot sa le impartaseasca nimanui fiindca nimeni nu-i intelege. Nimeni nu le da prea multa atentie. Nimeni, in afara de copiii cei nazdravani carora le place sa stea in ploaie, sa se ude cu apa si sa devina una cu aceasta ploaie si cu acesti stropi ai sai. Insa ei care ar putea sa inteleaga povestea fiecarui strop de ploaie probabil ca nu ar mai fi atat de veseli cand unul dintre ei ii atinge pe micii indivizi pe pielea calda si curata.
De fiecare data cand ploua, mama stropilor ii trimite pe acestia pe pamantul insetat de fiecare poveste a fiecarui strop si in functie de cat de trista sau de vesela este fiecare poveste, atat de rau sau de bine va fi dupa ce vizita nazdravanilor se va sfarsi.
Ploaia insa este o mama ce ascunde mult mai multe secrete si povesti nedeslusite decat copiii ei si de aceea cand ii trimite in vizita pe planeta noastra nu le spune chiar totul fiindca nu doreste a-i supara prea tare. Ea stie foarte bine ce dezastre pot produce aceste neinsemnate picaturi de apa ce fac parte din corpul protector al acesteia. Defectul acestei mame este acela ca nu stie cum sa-i invete pe mititeii ei cum sa stea cuminti. De aceea acestia isi fac de capul lor prin lumea intrega provocand furtuni si vartejuri, uneori care nu se opresc intr-un timp mai scurt, ci dureaza atat de mult incat supararea stropilor sa treaca, iar dorinta lor de a face multe ravagii pe pamant sa le fie indeplinita cu succes.
Apoi observam cum tot atat de incet cum a si sosit ploaia, asa si pleaca, lasand in urma ei Soarele care are atributele de a usca si incalzi scoarta terestra care a suferit o bataie din partea stropilor neascultatori. Odata ce ploaia trece, se duc copilaria, libertarea si veselia. Copilul nestiutor se transforma in adultul maturizat ce stie tot ceea ce trebuie sa faca pentru a nu face vreun dezastru, pentru a nu-i mai supara pe parintii sai, ce candva ii spuneau despre acestea, insa el nu-i asculta fiind furat se farmecul ploii si a stropilor sai.
Acum a rasarit soarele si totul se echilibreaza. Oare totul a fost o iluzie? Oare chiar a fost adevarat?
Lucrarea 4
Halucinaţie
Timpul s-a topit şi a curs pe pământ.
Nemişcare. Linişte. Apă. Amintirile se scurg pe pământul uscat. Frunzele tremură de frică. Dacă nu va mai fi un mâine? Timpul se amestecă cu lacrimile cerului şi curge în şuvoaie. Ploaia cade atemporal. Poate va dura o veşnicie, poate numai o secundă. Norii negri sufocă bolta cerească. Soarele nu se mai vede. Oare s-a topit şi el? Oare balta prin care trece pasul meu şovăielnic a fost la început în centrul lumii mele? Ce moarte stupidă!
Plouă cu cioburi din visele-mi zdrobite.
Plouă cu amintiri, cu regrete, cu nostalgii. Sunetul mut al coliziunii lor cu ţărâna murdară va stărui mereu in urechea mea. Bucăţi rupte din minte şi suflet acoperă pământul. Alerg cu picioarele goale printre vise masacrate si cioburile mă rănesc. Sunt răni ce nu se vor vindeca niciodată, răni pe care le voi simţi mereu în suflet. Răcoarea imi învăluie trupul obosit şi întunericul imi copleşeşte mintea. Îmi ascund faţa udă în palme. Aş vrea să strig... dar nimeni nu mă aude. Şi ploaia cade mai departe...
... dar pământul va dori mereu ploaia.
Văd prin dantela ploii o rază de lumină. Îmi strivesc obrazul de scoarţa unui copac, incercând să alung iluzia. Dar n-a fost o himeră. E acolo, e reală. Ma apropi şi mâna mea tremurândă încearcă să o atingă, să o simtă, să o ţină prizonieră. Picături calde topesc groaza din sufletul meu. Va mai fi un mâine. Şi atunci ochii mei s-au deschis şi am văzut frunzele vibrând de plăcere sub atingerea ploii. Am simţit solul frematând de bucurie şi am ascultat sunetul liniştitor al naturii. Ploaia continuă să cadă dar nu o mai simt. Las apa să-mi spele mintea şi sufletul. Culorile se ţes prin pânza ei vindecându-mi rănile şi Pământul se învârte din nou.
Căci ce altceva poate urma după o ploaie, decât un soare nou?
She is a living existence of selfishness.