16-09-2010, 01:44 AM
Lucrarea 8
Călătoria
A fost odată ca niciodată o fetiţă. Fetiţa avea părul auriu scăldat în lumina soarelui, ochii ei albaştri păstrau taina cerului şi obrajii îi erau proaspeţi ca o floare de mac. Căpşunile dăduseră buzelor ei nevinovate o dulce sărutare, zefirul o învăţase paşii pe care făptura ei mică îi dansa, iar frunzele-i ţesură cu fir ciocolatiu o rochie care foşnea a parfum de caise.
Micuţa se găsi într-o zi tânjind spre limpezimile zării. Nici cântecele catifelate ale zburătoarelor, nici pajiştea pe care-şi petrecea viaţa, plină de flori şi arome colorate, n-o mai atrăgea.
Iarba îi şoptise că acolo, departe, totul e posomorât. Până şi guguştiucul încercă să o convingă de asta. Fără folos, însă. Se gândea numai la mireasma aventurii pe care acel necunoscut o împrăştia.
Îşi împleti o trăistuţă din tulpine şi îşi puse în ea câteva cireşe cărnoase, nişte mure, şi, astfel pregătită, se aşternu la drum.
La început, calea îi fu uşoară ca un puf de păpădie. Păşea zburdalnică pe cărare, din când în când ciugulind din fructele aduse.
Încet, o ceaţă incertă începu să acopere cerul pe măsură ce înainta. Pământul se umezi. Auzea la tot pasul horcăituri ciudate. Proviziile erau de mult terminate. Îşi continua călătoria, însă doar hotărârea-i de diamant o mai ţinea în picioare, deşi tălpile începură să-i putrezească.
Zile şi nopţi merse astfel, ca o nălucă. Vedea frunze arămii şi se mira de asemenea grozăvii. Vedea copaci întregi pictaţi în ruginiu şi ochii ei sticloşi clipeau nedumeriţi. Vedea frunze moarte pe jos şi le ocolea plină de milă.
Părul îi era încâlcit şi plin de crengi. Hainele i se rupseră în spini şi pietre. Soarele nu-i mai dezmierda obrazul pământiu. Din când în când, cădea apă din cer şi îi mai spăla faţa. Înapoi nu se mai putea întoarce, căci nu mai ştia cum. Era pierdută în necunoscut sperând că din pământ va răsări un oracol ce-i va zâmi şi îi va arăta calea. Naivitate de copil.
Într-o zi, în preajma dimineţii, auzi un susur cristalin. Un zâmbet şters i se ivi în colţul buzelor ei supte. Recunoscu notele acestea fine. Erau ale unui izvor. În sfârşit avea să simtă din nou căldura de care avea atât de mare nevoie. Alergă spre locul în care distingea corul de ape. Ajunse, şi cu ultimele puteri privi în faţă. Ce văzu acolo o împietri. Căzu distrusă în genunchi.
Părul începuse de mai de mult să i se desprindă, lăsând în urmă fire strălucitoare. Un şuvoi sângeriu se scurgea din ochii înfundaţi în orbitele violacee. Mâinile ei micuţe se prindeau de un rest de rochie, dezvăluind paloarea pielii fragede. Nişte tăieturi verzui îi desfigurau faţa. Şi picioarele lăsaseră în urmă atâtea bucăţi parfumate de carne, că începeau să aducă a beţe.
Şi ar mai fi mers! Cu toată disperarea din jur, cu toată mohorârea, cu toţi acei copaci neruşinaţi şi goi, atâta timp cât ar fi simţit o fărâmă de speranţă în sângele ei cleios, atâta timp cât în străfundurile împrejurimilor ar fi întrezărit o scânteie, atâta timp cât agonia cuibărită în inima-i mâncată de carii ar fi fost compensată de dorinţa revederii unui câmp cu flori, ar mai fi mers!
Degeaba. Căzu. Oasele i se zdrobiră. Părul i se înroşi.Ochii erau stinşi de mult. O tresărire. Atât. Acest vis zbură spre alte limpezimi.
Izvorul nu băgă de seamă curioasa făptură. El şoptea cântece de leagăn puilor de gheaţă ce se năşteau.
Călătoria
A fost odată ca niciodată o fetiţă. Fetiţa avea părul auriu scăldat în lumina soarelui, ochii ei albaştri păstrau taina cerului şi obrajii îi erau proaspeţi ca o floare de mac. Căpşunile dăduseră buzelor ei nevinovate o dulce sărutare, zefirul o învăţase paşii pe care făptura ei mică îi dansa, iar frunzele-i ţesură cu fir ciocolatiu o rochie care foşnea a parfum de caise.
Micuţa se găsi într-o zi tânjind spre limpezimile zării. Nici cântecele catifelate ale zburătoarelor, nici pajiştea pe care-şi petrecea viaţa, plină de flori şi arome colorate, n-o mai atrăgea.
Iarba îi şoptise că acolo, departe, totul e posomorât. Până şi guguştiucul încercă să o convingă de asta. Fără folos, însă. Se gândea numai la mireasma aventurii pe care acel necunoscut o împrăştia.
Îşi împleti o trăistuţă din tulpine şi îşi puse în ea câteva cireşe cărnoase, nişte mure, şi, astfel pregătită, se aşternu la drum.
La început, calea îi fu uşoară ca un puf de păpădie. Păşea zburdalnică pe cărare, din când în când ciugulind din fructele aduse.
Încet, o ceaţă incertă începu să acopere cerul pe măsură ce înainta. Pământul se umezi. Auzea la tot pasul horcăituri ciudate. Proviziile erau de mult terminate. Îşi continua călătoria, însă doar hotărârea-i de diamant o mai ţinea în picioare, deşi tălpile începură să-i putrezească.
Zile şi nopţi merse astfel, ca o nălucă. Vedea frunze arămii şi se mira de asemenea grozăvii. Vedea copaci întregi pictaţi în ruginiu şi ochii ei sticloşi clipeau nedumeriţi. Vedea frunze moarte pe jos şi le ocolea plină de milă.
Părul îi era încâlcit şi plin de crengi. Hainele i se rupseră în spini şi pietre. Soarele nu-i mai dezmierda obrazul pământiu. Din când în când, cădea apă din cer şi îi mai spăla faţa. Înapoi nu se mai putea întoarce, căci nu mai ştia cum. Era pierdută în necunoscut sperând că din pământ va răsări un oracol ce-i va zâmi şi îi va arăta calea. Naivitate de copil.
Într-o zi, în preajma dimineţii, auzi un susur cristalin. Un zâmbet şters i se ivi în colţul buzelor ei supte. Recunoscu notele acestea fine. Erau ale unui izvor. În sfârşit avea să simtă din nou căldura de care avea atât de mare nevoie. Alergă spre locul în care distingea corul de ape. Ajunse, şi cu ultimele puteri privi în faţă. Ce văzu acolo o împietri. Căzu distrusă în genunchi.
Părul începuse de mai de mult să i se desprindă, lăsând în urmă fire strălucitoare. Un şuvoi sângeriu se scurgea din ochii înfundaţi în orbitele violacee. Mâinile ei micuţe se prindeau de un rest de rochie, dezvăluind paloarea pielii fragede. Nişte tăieturi verzui îi desfigurau faţa. Şi picioarele lăsaseră în urmă atâtea bucăţi parfumate de carne, că începeau să aducă a beţe.
Şi ar mai fi mers! Cu toată disperarea din jur, cu toată mohorârea, cu toţi acei copaci neruşinaţi şi goi, atâta timp cât ar fi simţit o fărâmă de speranţă în sângele ei cleios, atâta timp cât în străfundurile împrejurimilor ar fi întrezărit o scânteie, atâta timp cât agonia cuibărită în inima-i mâncată de carii ar fi fost compensată de dorinţa revederii unui câmp cu flori, ar mai fi mers!
Degeaba. Căzu. Oasele i se zdrobiră. Părul i se înroşi.Ochii erau stinşi de mult. O tresărire. Atât. Acest vis zbură spre alte limpezimi.
Izvorul nu băgă de seamă curioasa făptură. El şoptea cântece de leagăn puilor de gheaţă ce se năşteau.