Fic of the Week 2 - Lucrari

[Flaw]

Lucrarea 4

Eu am ucis toamna

Soarele pâlpâind frenetic în ochii mei, zgomotul maşinilor trecând într-o viteză absolută, chicotele oamenilor de pe stradă... Toate mă obosesc profund. Trotuarul mi se pare umed şi totodată murdar, mă face să mă simt jegos, plin de mizerie. Un mizerabil, o parie. Ce soare? Nu e deloc. E doar un bec amărât ce luminează noaptea aceasta mioapă, nemernică şi ticăloasă. Ce zgomot de maşini? Sunt prins într-o pustietate apăsătoare, stupefiantă, mă face să tremur, să-mi scot inima din piept şi să o calc în picioare! Cu proprii mei bocanci rupţi, să o trântesc, să o fac să înţeleagă ce simt eu când e înăuntrul pieptului meu. Chicotele oamenilor pe stradă? Nu! De ce mint? Toate aceste sunete se află în mintea mea, doar acolo, de unde nu vor ieşi niciodată...
- Te iubesc! Mă auzi, te iubesc?
Te-am auzit. Eram acolo, în faţa ta, sub crengile copacului, vântul îmi adia în plete. Ca în filme. Ca într-un roman de dragoste. Care plete? Eram tuns scurt şi aveam gluga hanoracului în cap. Iar tu erai în faţa mea, plăpândă, scundă, cu faţa roşie, firele părului tău chiar zburau în aer. Vocea ta duioasă, alimentantă de cuvinte mult prea dulci mă alinta întotdeauna. Şi sufletul mi se părea că o să îmi iasă afară din trup; de fericire, căci dorea să te îmbrăţişeze cu toată fiinţa, mai bine spus: nefiinţa sa. Dar nu l-am lăsat. L-am prins cu ghiarele mele, am privit frunzele îngălbenite zburând pe deasupra noastră şi m-am apropiat de tine. Mi-am strecurat degetele pe după gâtul tău şi ţi-am zis:
Doar două nimicuri în braţele puternice ale toamnei; oh, cât aş vrea să fie aşa pentru totdeauna. Doar eu şi cu tine. Amândoi, sub atmosfera asta nebună. Te iubesc, Cristina, te iubesc, te iubesc şi eşti doar a mea. DOAR A MEA, mă auzi?
Şi mi-ai răspuns că da. Mi-ai zâmbit, m-ai îmbrăţişat, m-ai sărutat şi am contemplat împreună peisajul. Atunci împlinisem un an. Toamna ne-am întâlnit prima dată şi tot atunci ne-am iubit cel mai mult.
Nu te iubesc. Nu mă iubeşti. Noi nu mai suntem deloc un tot. S-a terminat pe bune.
Eşti proastă. Eşti cretină. Odioasă. Şi fără suflet. Te urăsc. Te urăsc aşa cum urăsc şi adierea asta groaznică, cum văd frunzele aruncate pe trotuar, bălţile, aerul de toamnă şi-mi amintesc vădit fiecare cuvinţel al tău: toamna te iubesc cel mai mult. Ce dizgraţios. Ce minciună. Ce păcăleală.
Îţi zic eu cum e, toamna e urâtă, e seacă şi sfârşeşte totul. Te mănâncă pe dinăuntru, îţi fură sufletul, te consumă, te face un nimic, te umileşte şi calcă în picioare şi te face să te simţi nostalgic şi melancolic şi mort. MORT PE DINĂUNTRU. Iar când o frunză din aceea se aşează pe umărul meu, parcă devin alergic şi-mi amintesc de tine. Trag de ea, o rup, o rup şi o arunc. Dar se aşează alta iar pe mine şi ştiu că nu pot scăpa.
Nici de amintirea ta. Nici de copacul ăla stupid, nici de frunze, nici de aer, nici măcar de ploaia măruntă ce a început să cadă. E numai vina ta că toamna mă băntuie, că mă ademeneşte în jocul ei mişelic şi apoi îmi dă cu şutul în fund, „ Hai, pleacă, tu nu meriţi!”
Ce nu merit, eu, Cristina? Pe tine? Anotimpul ăsta? De ce mi-ai zis acum un an, într-o zi idioată de octombrie că mă iubeşti? Şi de ce, anul ăsta, când a sosit toamna, nu mai suntem împreună? Un început de toamnă fără tine. Asta nu mai e o poveste. Ei nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Mi s-a terminat ţigara; nu am realizat când. A venit autobuzul. Plouă. E frig. Mi-e rece. De abia aştept să plece anotimpul ăsta prea viu şi colorat. Să mori şi tu şi vremea odată!
Adevărul pur era că iubita mea murise călcată de maşină. Iar eu fusesem la volan. Într-o zi de toamnă. Eu sunt prost. Eu sunt idiot şi cretin şi mişelic şi criminal. Iar ea? Ea era ca o zi perfectă de octombrie. Şi mi-e dor. Mi-e dor de toamna noastră.