16-09-2010, 01:34 AM
Lucrarea 1
Pictând în culori arămii
Toate anotimpurile au poveşti; toate sezoanele se fălesc cu istorisiri care mai de care mai minunate, mai îndrăzneţe, mai miraculoase. Dar ca mine, nu are nimeni. Eu sunt anotimpul culorilor; eu trezesc muzele poeţilor şi farmec scriitorii; eu dau viaţă sentimentelor contradictorii; eu mă pot făli că subjug naţiuni şi nici măcar anii care trec peste mine nu mă pot schimba.
Totuşi, asta nu mă face să mă simt tot timpul mai bine. Am şi eu momente, căci lacrimile umanităţii mă pot impresiona şi pe mine. Sunt rece cu cei care nu merită căldură; sunt mânioasă când văd că nici un om nu vrea să asculte glasul meu şi mă înfurii când văd atâta delăsare, dar vocea mea nu îi mai ajunge, iar vântul, prietenul meu, mă consolează mereu în van. Anii trec, dar totul se schimbă în rău.
Povestea mea e mereu alta, de la an la an mai plină de tristeţe, iar eu nu pot nega că exact aşa mă şi simt. Am încercat să ţin jurnale, dar anii mi le-au transformat în praf. Am vrut să fac fotografii, ca şi surorile mele, dar niciodată nu am putut să imortalizez ce mi se părea frumos. Am vegheat peste muritori şi am privit la portretele pe care mi le fac, am ascultat toate fabulele, am răspuns la toate ghicitorile, dar cu ce scop? Mi-am pus mereu întrebarea: Chiar sunt cea mai minunată dintre cele patru fiice ale anului? Parcă nu îmi vine să cred când atât de multe lacrimi îmi picură din ochi neîncetat.
Îmi aduc aminte de vremurile fericite când totul devenea culoare sub atingerea mea, iar suflarea mea, deasupra lucrurilor, le făcea să se încălzească. Aceea e povestea care îmi place cel mai mult. Atunci, de mult, totul era un basm.
Am vorbit cu luna, am stat la taifas cu stelele, am întrebat mările, am plâns alături de păduri, iar la final mi-am întors ochii spre pământul plin de oameni. Nimic nu mă mai încântă aşa cum o făcea odată. Degeaba mi se închină ode; degeaba am tablouri somptuoase; totul e în van când frumuseţea ce sălăşluia în ele e estompată de sentimente din ce în ce mai urâte.
Dar voi uita tot, aşa cum am făcut an de an. Mă voi lăsa legănată pe frunzele mele aurii, voi şopti poveşti amăgitoare oceanelor, voi dormi pe nisipul care mă cheamă de atâta timp; eu, muza muzelor, crăiasa din palatul de cleştar al lunii, voi comanda păsărilor să îşi cânte ultimele sonete înainte de a pleca spre alte ţări, voi cere copacilor să plângă cu lacrimi multicolore, căci prezenţa mea aici pare a nu mai fi necesară.
Unde e bucuria tomnii, poate veţi întreba. Iar eu voi răspunde din înaltul cerului, de pe meleaguri necunoscute omului că ea va rămâne în ochii, inima şi glasul celor care îşi vor aduce aminte de poveştile mele. Eu voi continua să scriu acele istorisiri pe bucăţi dantelate de timp şi voi aştepta în pace ca cineva să mă strige pe nume.
Povestea mea va continua sau se va sfârşi cu ultimul glas al ultimului artist care s-a îndrăgostit de mine.
Pictând în culori arămii
Toate anotimpurile au poveşti; toate sezoanele se fălesc cu istorisiri care mai de care mai minunate, mai îndrăzneţe, mai miraculoase. Dar ca mine, nu are nimeni. Eu sunt anotimpul culorilor; eu trezesc muzele poeţilor şi farmec scriitorii; eu dau viaţă sentimentelor contradictorii; eu mă pot făli că subjug naţiuni şi nici măcar anii care trec peste mine nu mă pot schimba.
Totuşi, asta nu mă face să mă simt tot timpul mai bine. Am şi eu momente, căci lacrimile umanităţii mă pot impresiona şi pe mine. Sunt rece cu cei care nu merită căldură; sunt mânioasă când văd că nici un om nu vrea să asculte glasul meu şi mă înfurii când văd atâta delăsare, dar vocea mea nu îi mai ajunge, iar vântul, prietenul meu, mă consolează mereu în van. Anii trec, dar totul se schimbă în rău.
Povestea mea e mereu alta, de la an la an mai plină de tristeţe, iar eu nu pot nega că exact aşa mă şi simt. Am încercat să ţin jurnale, dar anii mi le-au transformat în praf. Am vrut să fac fotografii, ca şi surorile mele, dar niciodată nu am putut să imortalizez ce mi se părea frumos. Am vegheat peste muritori şi am privit la portretele pe care mi le fac, am ascultat toate fabulele, am răspuns la toate ghicitorile, dar cu ce scop? Mi-am pus mereu întrebarea: Chiar sunt cea mai minunată dintre cele patru fiice ale anului? Parcă nu îmi vine să cred când atât de multe lacrimi îmi picură din ochi neîncetat.
Îmi aduc aminte de vremurile fericite când totul devenea culoare sub atingerea mea, iar suflarea mea, deasupra lucrurilor, le făcea să se încălzească. Aceea e povestea care îmi place cel mai mult. Atunci, de mult, totul era un basm.
Am vorbit cu luna, am stat la taifas cu stelele, am întrebat mările, am plâns alături de păduri, iar la final mi-am întors ochii spre pământul plin de oameni. Nimic nu mă mai încântă aşa cum o făcea odată. Degeaba mi se închină ode; degeaba am tablouri somptuoase; totul e în van când frumuseţea ce sălăşluia în ele e estompată de sentimente din ce în ce mai urâte.
Dar voi uita tot, aşa cum am făcut an de an. Mă voi lăsa legănată pe frunzele mele aurii, voi şopti poveşti amăgitoare oceanelor, voi dormi pe nisipul care mă cheamă de atâta timp; eu, muza muzelor, crăiasa din palatul de cleştar al lunii, voi comanda păsărilor să îşi cânte ultimele sonete înainte de a pleca spre alte ţări, voi cere copacilor să plângă cu lacrimi multicolore, căci prezenţa mea aici pare a nu mai fi necesară.
Unde e bucuria tomnii, poate veţi întreba. Iar eu voi răspunde din înaltul cerului, de pe meleaguri necunoscute omului că ea va rămâne în ochii, inima şi glasul celor care îşi vor aduce aminte de poveştile mele. Eu voi continua să scriu acele istorisiri pe bucăţi dantelate de timp şi voi aştepta în pace ca cineva să mă strige pe nume.
Povestea mea va continua sau se va sfârşi cu ultimul glas al ultimului artist care s-a îndrăgostit de mine.