15-03-2011, 12:11 AM
So. Nu e primul meu fanfic. Imi place mult sa scriu, cum am zis la descriere. Mentionez ca s-ar putea sa nu ma tin de fic, dar trebuie sa astern undeva toate ideile din dovleacul meu, nu?
Deci.
Capitolul I
Nu e bine
„Vino puţin până la mine acasă.
B.â€
Atâta spunea scrisoarea pe care am primit-o în dimineaţa zilei de 6 decembrie. Erau -20 de grade afară şi eu eram moartă de somn. Mai mult, când am văzut scrisoarea, una din vocile mult detestate din capul meu a strigat tare şi clar că nu trebuia să mă duc la bibliotecar – căci desigur, a lui era scrisoarea. Vocea afirma cu insistenţă că trebuia să rămân în pat. Însă ştiţi cum e. Atunci când ţi se interzice să faci ceva, trebuie să faci acel ceva. E o reacţie supărătoare a subconştientului uman.
Iată-mă, deci, târâindu-mi picioarele ca de plumb până la peretele opus celui de care se lipea patul meu, ca să cotrobăi prin dulap după haine.
Asta, după ce proape am ieşit pe terasă în pijamale. De ce pe terasă? Ai mei mişunau pe jos şi ar fi fost destul de curioşi de ce voiam eu să mă duc la bibliotecar la şapte diminaţa. Probabil aş fi spus că vreau să-i returnez o carte, dar nu ar fi ţinut... Mi s-ar fi spus că la fel de bine puteam aştepta ora 8.30 ca să se deschidă biblioteca.
M-am îmbrăcat şi am ieşit pe terasă – care avea şi ea scări până jos. Camera mea era la etaj, totuşi! Nu mi-ar fi trecut prin cap să evadez aşa dacă ar fi trebuit să o fac în stilul Spiderman.
A trebuit sa ies prin curtea din spate ca să nu dau ochii cu mama. Apucând traseul ăsta, bibliotecarul stătea la 3 străzi distanţă. O dată e posibil să fi trecut pe roşu, judecând după privirea pe care mi-o aruncase un pieton şi claxonul disperat al unei cucoane la volanul unei maşini aparent noi.
Când am ajuns la bibliotecar acasă, mă aştepta în prag. Cel mai caraghios zâmbet din lume îi înflorise pe faţă, de la o ureche la cealaltă.
-Vino, vino. Nu te descălţa!
M-am abţinut să-i răspund că nici prin cap nu-mi trecuse, pentru că la el în casă nu era cu mult mai cald decât afară.
M-a condus în sufragerie si a dat la o parte măsuţa de cafea, la fel şi covorul de sub ea. Ce am văzut a fost un dreptunghi întunecat, ceva mai mic ca suprafaţă decât masa.
-Ăsta-i beciu’, am concluzionat, cu ironie.
-Un fel de.
Îmi arătă o scară din aceea de lemn care se termina undeva pe un prag subţire din piatră ce părea să fi fost aşezat acolo înadins. De la pragul cu pricina mai pornea una, pe care nu o vedeam unde se termină.
Bibliotecarul îmi înmână o lanternă, păstrând una şi pentru el. Am coborât câteva trepte, apoi mi-a alunecat piciorul stâng şi am scăpat un icnet de groază.
-Ai grijă unde calci drăguţo. Sunt 20 de metri până jos!
-Douăzeci. am repetat, rece. Ce ţii aici, elefanţi?
-Elefanţi? O, nu. Crezi că nu am încercat? Dar se plângeau vecinii!
-Glumeam, i-am răspuns, uşor amuzată.
Răspunsul veni simplu şi sincer, cu siguranţă încă o dovadă consistentă a lipsei sănătăţii mintale a bibliotecarului:
-Eu nu!
Am oftat şi i-am aruncat o privire inexpresivă. Am alunecat din nou şi de data asta cu ambele picioare. La repezeală am apucat cu o mână treapta din faţa mea şi cu cealaltă o... o ceva în relief. Semăna cu prea multe lucruri odată ca să-mi dau cu părerea fără lumina lanternei, care era îndreptată în jos.
Am aruncat o privire şi am văzut că n-ar fi fost cine ştie ce pericol dacă aş fi căzut, pentru că mai erau doar vreo 40 de centimetri până jos. Am sărit, deci, pentru că... nu ştiu de ce. Doar am sărit, aterizând la baza scării. În cădere, lanterna lumină o clipă acel ceva de care mă ţinusem mai devreme. Îmi doresc să nu o fi făcut. Nu am avut nevoie să-mi reprim un strigăt de spaimă, pentru că el nici nu a existat. Doar că am simţit o repulsie puternică atunci când am văzut că mă agăţasem de o piatră ieşită în relief pe care mişunau gândaci şi viermi. I-am văzut cum se răspândesc în toate direcţiile, intrând în crăpăturile peretelui de piatră. Uh...
-O să ia o veşnicie să coborâm aşa... am opinat eu.
Atunci mă privi amuzat şi-mi spuse că n-am decât să sar. Am răspuns pe un ton plin de reproş că nu avea să-i fie uşor să le dea explicaţii mamei şi tatei.
-Nu. Eu vorbesc serios. Ai citit „Alice în Ţara Minunilor�
Asta deja era puţin cam mult. Am citit şi eu cărţi de psihologie şi ştiu că bătrânii devin încet-încet nişte copii mici, dar bibliotecarul avea doar vreo 58 de ani şi deja credea că poate sări 30 de metri în gol şi să aibă o aterizare care să nu-i provoace transformarea corpului într-o clătită – în cel mai bun caz – pentru că aşa citise într-o carte pentru copii?
N-am avut timp să-i împărtăşesc şi lui gândurile mele, pentru că tocmai... sărise ?!
-EŞTI DUS! i-am strigat, dar ceva îmi spunea că nu e cazul să încerc să-l prind.
Cu toate că la cât de mare era – în ciuda intrării mici – ar fi trebuit ca locul ăsta să fie vizuina Mamutului Alb, ÅŸi nu a Iepurelui Alb, mă simÅ£eam exact ca în „ Alice în Å¢ara minunilorâ€. Bibliotecarul plutea în jos, nici vorbă să cadă cu viteză ÅŸi să Å£ipe cât îl Å£ineau bojocii. Trecuseră 3 minute de când sărise ÅŸi ar fi trebuit să fie mult mai jos, dacă nu chiar ţăndări în întuneric. Cu toate astea el era la vreo 5 metri sub pragul de piatră pe care stăteam.
-Hai, Selena, sari!
Da, părea posibil... Totuşi... eu eram o fire sceptică şi în ceea ce privea cele mai fireşti lucruri, ce să mai vorbim de asta? Bibliotecarul îmi citi gândul din priviri şi râse.
-Toate poveştile au un sâmbure de adevăr, doar că în unele – ca Alice – adevărul e acolo unde nu te-ai aştepta! Haide, sări şi nu mă fă să urc acolo la tine!
O spusese de parcă nimic nu era mai posibil, dar el deja era la 8 metri sub mine şi nu-l vedeam zburând înapoi aici.
-Dă, Doamne, să fie un vis! am şoptit, lăsându-mă să cad pe spate.
-Bravoo! îmi strigă bibliotecarul, entuziasmat. Fată cuminte, tu... ăă... asta...
-Selena mă cheamă! am strigat, exasperată, nu ştiu dacă din cauza nervilor pe care mi-i făcea bibliotecarul mereu cu „tu...ăă...†sau din cauza fricii că o să mă zdrobesc de ceea ce urma să fie fundul acestui hău.
-Selena? Da, da, cum am putu să uit? Nu e un nume prea comun, ştii...
Da, ştiam. Uita la fiecare trei minute cum mă cheamă şi de fiecare dată trebuia să-i aduc aminte, ca apoi să se mire cum de uitase şi să-mi facă cunoscută raritatea numelui meu în zilele astea.
A durat în jur de cinci minute să ajungem jos, timp în care el a găsit absolut necesar să facă tumbe în aer ÅŸi să strige „Ypeee!â€...
Când am aterizat, a început din nou să râdă... Probabil de cât de surprinsă eram.
-Sauvignon Blanc, zâmbi el, mândru, arătându-mi 3 butoaie culcate într-un suport uriaş de lemn.
-M-ai adus aici ca să îmi arăţi butoaie cu vin? l-am întrebat, rece.
-Nu, nu... a chiţcăit. Asta era aşa, o paranteză!
În faţa noastră se ridicau separeuri de piatră ce făceau locul ăsta – clar, mult mai mare decât casa lui – să pară un adevărat labirint. M-a condus un timp printre separeuri, până când am dat de o fundătură. A apăsat o cărămidă şi peretele din faţa noastră a fost ridicat de un sistem cu scripeţi, dând la iveală o uriaşă cuşcă în întunericul căreia străluceau doi ochi.
-Ce e asta? întrebă el, vesel.
De ce întreba? Eram la 20 de metri sub casa lui şi îmi venea tare greu să cred că nu mai ajunsese niciodată pe acolo, oricât de ciudată ar părea ideea. Pentru că şi el era un ciudat.
-Nu am habar, am răspuns, destul de dezinteresată.
Asta păru să-l deranjeze pe bibliotecar.
-Ai citit despre ea! Hai să fim serioşi!
-Tu glumeşti? l-am întrebat într-o doară. Eu sunt foarte serioasă. Citesc istorie şi studiez ştiinţele exacte. Când vin la bibliotecă, mă umpli de cărţi cu basme şi creaturi inexistente.
-Şşşşt! se zbârli el, continuând în şoaptă: O să te audă! Şi e foarte capricioasă de câteva zile!
-„Ea†nu există! am ţipat eu.
-Oo, taci, taci, taci! Există. Ai citit despre ea într-o trilogie de la mine.
-Aia cu coperţi albe??
-Cealaltă...
-Road to Hell...
Ah, reuşise să schimbe subiectul. Şi-adică ce?! Voia să mă facă să cred că o pumă neagră cu 6 picioare, înaltă de 3 metri evadase dintr-o trilogie a cărei cel mai subţire volum avea o mie şi ceva de pagini ca să vină în „beciul†unui bibliotecar ţicnit?
-DA! Aşa se numea... Apropo, mi le dai înapoi?
-Nu le mai găsesc... am recunoscut, cu jumătate de gură.
-Logic! S-au întors singure.
Bibliotecarul scund şi rotofei cu dioptrii uriaşe şi principii ciudate începuse să se transforme într-un individ înfricoşător...
-De ce nu eÅŸti la azilul de nebuni...?
-Nu, nu, s-au întors singure! insistă el cu o voce piţigăiată. Nu pot demonstra dar sunt sigur că s-au întors singure. Cât despre Kyate, aici de faţă – zâmbi, făcând un semn cu capul spre cuşcă – nu pot garanta că e cea din carte. E o specie care populează una din cele 3 dimensiuni alternative. Şi limita e subţire între dimensiunea lor şi asta, aşa că nu văd de ce nu ar putea fi alta.
Ah, nu... Era şi vina mea un pic. Îl ştiam pe bibliotecar de vreo 3 ani şi ar fi trebuit să pricep că toate prostiile care-i intră-n cap îi ies pe gură. Deja începusem să mă îndoiesc şi de sănătatea mea mintală, ascultându-l, aşa că dacă nu voiam să înnebunesc peste noapte ca psihologul din povestea „N†a lui Stephen King, trebuia să mă abţin de la a pune întrebări sau a face comentarii.
Dar nu se putea. Eu trebuia să fiu ironică. Făceam tot timpul chestia asta şi o astfel de reacţie îmi devenise total indispensabilă.
Un scrâşnet metalic ne zgârie timpanele şi imediat urmă un răget care l-ar fi făcut gelos până şi pe Shrek... din fericire, complet inodor.
Bibliotecarul sări ca ars.
-Te rog, te rog, imploră, agitat. Rămâi acolo! Am promis că te trimit înapoi imediat ce descopăr cum aş putea s-o fac!
„Mrrr...â€
-Da, da, ştiu, dar nu te pot lăsa să umbli liberă pe aici! Ai face ravagii pe care un om bătrân cu hernie nu le poate repara!
Acelei Kyate îi păsa tare mult, n-am ce zice. Se izbi în gratiile din faţă şi cuşca înaintă câţiva centimetri. Repetă mişcarea din nou şi din nou, până când gratiile aproape cedară. Şi atunci, în ciuda situaţiei, mi-am amintit o întrebare cu care voisem să-l pun în încurcătură pe bibliotecar. De unde luase dita-mai cuşca? În fine, ce sens ar fi avut? Părea să aibă un răspuns la toate lucrurile improbabile sau prea puţin probabile din lume.
Şi atunci, cu un ultim efort, felina uriaşă făcu gratiile să zboare cât colo. Ieşind din cuşcă, sări deasupra capetelor noastre, undeva la nivelul celui de-al treilea prag (de jos în sus). Bănuiam că o asemenea bestiolă trebuie să aibă în jur de o tonă. Şi bănuiam bine. Când a aterizat în capătul celălat, am simţit cum toate cele se cutremură. Undeva lângă mine a căzut o bucată de dimensiuni deloc neglijabile din prelungirea unuia dintre pragurile de piatră. Câteva zeci de metri mai încolo, acum stând într-un echilibru precar din cauza zguduiturii, o scară de lemn se clătină şi ea câteva secunde, apoi căzu, suferind o bruscă transformare în scobitori.
O străfulgerare argintie, un sunet metalic, o bubuitură. Am simţit cum totul se prăbuşea în jurul meu. Voiam şi nu voiam să-l caut pe bibliotecar cu privirea. Ceva îmi spunea că dispăruse din peisaj. Şi în secunda următoare...
Beznă.
*
-Vai de mine...
Ce se întâmplase? De ce eram întinsă pe spate dar nu atigeam podeaua? M-am uitat în sus.
-SÄ‚ MÄ‚ LAÅžI JOS ÃŽN SECUNDA ASTA!
La cine am strigat? Vă prindeţi voi. În orice caz. individul, cu nişte plete caraghios de lungi şi ochi de o culoare stranie, s-a uitat cruciş la mine, de parcă aş fi vorbit limbi străine. Alături l-am auzit pe bibliotecar păşind apăsat şi l-am rugat, nu pe tonul cel mai amabil, să-mi explice situaţia.
-Am yate no. Itsasui ta. Zhuo.
Eu nu pricepusem o silabă. Ciudatul însă, probabil pricepuse. Mă lăsă jos, uitându-se ciudat.
-E-ei? Îţi place? întrebă bibliotecarul pe un ton ciudat, cu vocea tremurând, ca un copil care face cuiva o surpriză.
-Da. Ăă... Nu! Nu pricep...
-E elful tău, rânji bibliotecarul. Cel pe care l-ai cerut. Voiam să ţi-l dau de ziua ta, dar a fost mai în măsură să te salveze, aşa că l-am eliberat acum.
-Elful pe care l-am... cerut? Aveam 5 ani!
Bătrânul clătină din cap, strâmbând din nas aşa cum face un câine la vederea unei cârtiţe moarte.
-Nein! Mi-ai trimis o scrisoare sâmbăta trecută, cerând în mod expres un elf!
-Eu? E o glumă! Nu, nu, nu. Stai. Dacă eu am cerut asta, nu ţi se pare ciudat că nu cred în fiinţe fantastice?
-E puţin dubios, dar pe hârtie e scrisul tău şi...
-Hârtie? Dă să văd!
De parcă cineva aşezase lucrurile înadins, bibliotecarul avea hârtia în buzunar. Am studiat-o puţin. Albastră. Da, pe dintr-aia scriam eu. Scrisul. Mic, cursiv, în totdeauna tremurat spre capătul propoziţiei şi fără puncte la litera i. Aliniatele...
N-am mai apucat să studiez şi asta, chit că părea un lucru lipsit de importanţă. Bibliotecarul îmi făcu semn să vin după el. Elful dăduse bolovanii la o parte şi ne croise drum spre ieşire.
-Yukuse, făcu semn din cap moşu’, aducându-mi aminte de ceva.
-Dacă ăsta se uită la mine ca la avioane când deschid gura, şi totuşi e cadoul meu, cum o să mă înţeleg cu el?
-O să îl întreb. – Apoi spre elf – Amaku ne wa shimasujite no’o?
-Itai naa. Mata ete.
-Yukuse. – Şi spre mine – Zice că ai putea învăţa elfă. Nu e mare chestie. Sau că o să înveţe el engleză, română, orice...
-Ce cadou devotat...
-Nu, Selena. Toate fiinţele vii cu descendenţă din rasa umană sunt genetic programate să profite de cei din jur. Speră să-l trimiţi acasă.
Între timp ajunsesem la o porţiune a peretelui unde stânca se surpase convenabil, sub forma unei scări, totuşi cam abruptă. Şi în timp ce urcam i-am zâmbit rece bătrânului.
-Două probleme: Ce facem cu Kyate şi... ce înseamnă "Yukuse" ?
_______________________________________
Scuze daca ceva nu e unde trebuie. Astept comentarii si critici.
Deci.
Capitolul I
Nu e bine
„Vino puţin până la mine acasă.
B.â€
Atâta spunea scrisoarea pe care am primit-o în dimineaţa zilei de 6 decembrie. Erau -20 de grade afară şi eu eram moartă de somn. Mai mult, când am văzut scrisoarea, una din vocile mult detestate din capul meu a strigat tare şi clar că nu trebuia să mă duc la bibliotecar – căci desigur, a lui era scrisoarea. Vocea afirma cu insistenţă că trebuia să rămân în pat. Însă ştiţi cum e. Atunci când ţi se interzice să faci ceva, trebuie să faci acel ceva. E o reacţie supărătoare a subconştientului uman.
Iată-mă, deci, târâindu-mi picioarele ca de plumb până la peretele opus celui de care se lipea patul meu, ca să cotrobăi prin dulap după haine.
Asta, după ce proape am ieşit pe terasă în pijamale. De ce pe terasă? Ai mei mişunau pe jos şi ar fi fost destul de curioşi de ce voiam eu să mă duc la bibliotecar la şapte diminaţa. Probabil aş fi spus că vreau să-i returnez o carte, dar nu ar fi ţinut... Mi s-ar fi spus că la fel de bine puteam aştepta ora 8.30 ca să se deschidă biblioteca.
M-am îmbrăcat şi am ieşit pe terasă – care avea şi ea scări până jos. Camera mea era la etaj, totuşi! Nu mi-ar fi trecut prin cap să evadez aşa dacă ar fi trebuit să o fac în stilul Spiderman.
A trebuit sa ies prin curtea din spate ca să nu dau ochii cu mama. Apucând traseul ăsta, bibliotecarul stătea la 3 străzi distanţă. O dată e posibil să fi trecut pe roşu, judecând după privirea pe care mi-o aruncase un pieton şi claxonul disperat al unei cucoane la volanul unei maşini aparent noi.
Când am ajuns la bibliotecar acasă, mă aştepta în prag. Cel mai caraghios zâmbet din lume îi înflorise pe faţă, de la o ureche la cealaltă.
-Vino, vino. Nu te descălţa!
M-am abţinut să-i răspund că nici prin cap nu-mi trecuse, pentru că la el în casă nu era cu mult mai cald decât afară.
M-a condus în sufragerie si a dat la o parte măsuţa de cafea, la fel şi covorul de sub ea. Ce am văzut a fost un dreptunghi întunecat, ceva mai mic ca suprafaţă decât masa.
-Ăsta-i beciu’, am concluzionat, cu ironie.
-Un fel de.
Îmi arătă o scară din aceea de lemn care se termina undeva pe un prag subţire din piatră ce părea să fi fost aşezat acolo înadins. De la pragul cu pricina mai pornea una, pe care nu o vedeam unde se termină.
Bibliotecarul îmi înmână o lanternă, păstrând una şi pentru el. Am coborât câteva trepte, apoi mi-a alunecat piciorul stâng şi am scăpat un icnet de groază.
-Ai grijă unde calci drăguţo. Sunt 20 de metri până jos!
-Douăzeci. am repetat, rece. Ce ţii aici, elefanţi?
-Elefanţi? O, nu. Crezi că nu am încercat? Dar se plângeau vecinii!
-Glumeam, i-am răspuns, uşor amuzată.
Răspunsul veni simplu şi sincer, cu siguranţă încă o dovadă consistentă a lipsei sănătăţii mintale a bibliotecarului:
-Eu nu!
Am oftat şi i-am aruncat o privire inexpresivă. Am alunecat din nou şi de data asta cu ambele picioare. La repezeală am apucat cu o mână treapta din faţa mea şi cu cealaltă o... o ceva în relief. Semăna cu prea multe lucruri odată ca să-mi dau cu părerea fără lumina lanternei, care era îndreptată în jos.
Am aruncat o privire şi am văzut că n-ar fi fost cine ştie ce pericol dacă aş fi căzut, pentru că mai erau doar vreo 40 de centimetri până jos. Am sărit, deci, pentru că... nu ştiu de ce. Doar am sărit, aterizând la baza scării. În cădere, lanterna lumină o clipă acel ceva de care mă ţinusem mai devreme. Îmi doresc să nu o fi făcut. Nu am avut nevoie să-mi reprim un strigăt de spaimă, pentru că el nici nu a existat. Doar că am simţit o repulsie puternică atunci când am văzut că mă agăţasem de o piatră ieşită în relief pe care mişunau gândaci şi viermi. I-am văzut cum se răspândesc în toate direcţiile, intrând în crăpăturile peretelui de piatră. Uh...
-O să ia o veşnicie să coborâm aşa... am opinat eu.
Atunci mă privi amuzat şi-mi spuse că n-am decât să sar. Am răspuns pe un ton plin de reproş că nu avea să-i fie uşor să le dea explicaţii mamei şi tatei.
-Nu. Eu vorbesc serios. Ai citit „Alice în Ţara Minunilor�
Asta deja era puţin cam mult. Am citit şi eu cărţi de psihologie şi ştiu că bătrânii devin încet-încet nişte copii mici, dar bibliotecarul avea doar vreo 58 de ani şi deja credea că poate sări 30 de metri în gol şi să aibă o aterizare care să nu-i provoace transformarea corpului într-o clătită – în cel mai bun caz – pentru că aşa citise într-o carte pentru copii?
N-am avut timp să-i împărtăşesc şi lui gândurile mele, pentru că tocmai... sărise ?!
-EŞTI DUS! i-am strigat, dar ceva îmi spunea că nu e cazul să încerc să-l prind.
Cu toate că la cât de mare era – în ciuda intrării mici – ar fi trebuit ca locul ăsta să fie vizuina Mamutului Alb, ÅŸi nu a Iepurelui Alb, mă simÅ£eam exact ca în „ Alice în Å¢ara minunilorâ€. Bibliotecarul plutea în jos, nici vorbă să cadă cu viteză ÅŸi să Å£ipe cât îl Å£ineau bojocii. Trecuseră 3 minute de când sărise ÅŸi ar fi trebuit să fie mult mai jos, dacă nu chiar ţăndări în întuneric. Cu toate astea el era la vreo 5 metri sub pragul de piatră pe care stăteam.
-Hai, Selena, sari!
Da, părea posibil... Totuşi... eu eram o fire sceptică şi în ceea ce privea cele mai fireşti lucruri, ce să mai vorbim de asta? Bibliotecarul îmi citi gândul din priviri şi râse.
-Toate poveştile au un sâmbure de adevăr, doar că în unele – ca Alice – adevărul e acolo unde nu te-ai aştepta! Haide, sări şi nu mă fă să urc acolo la tine!
O spusese de parcă nimic nu era mai posibil, dar el deja era la 8 metri sub mine şi nu-l vedeam zburând înapoi aici.
-Dă, Doamne, să fie un vis! am şoptit, lăsându-mă să cad pe spate.
-Bravoo! îmi strigă bibliotecarul, entuziasmat. Fată cuminte, tu... ăă... asta...
-Selena mă cheamă! am strigat, exasperată, nu ştiu dacă din cauza nervilor pe care mi-i făcea bibliotecarul mereu cu „tu...ăă...†sau din cauza fricii că o să mă zdrobesc de ceea ce urma să fie fundul acestui hău.
-Selena? Da, da, cum am putu să uit? Nu e un nume prea comun, ştii...
Da, ştiam. Uita la fiecare trei minute cum mă cheamă şi de fiecare dată trebuia să-i aduc aminte, ca apoi să se mire cum de uitase şi să-mi facă cunoscută raritatea numelui meu în zilele astea.
A durat în jur de cinci minute să ajungem jos, timp în care el a găsit absolut necesar să facă tumbe în aer ÅŸi să strige „Ypeee!â€...
Când am aterizat, a început din nou să râdă... Probabil de cât de surprinsă eram.
-Sauvignon Blanc, zâmbi el, mândru, arătându-mi 3 butoaie culcate într-un suport uriaş de lemn.
-M-ai adus aici ca să îmi arăţi butoaie cu vin? l-am întrebat, rece.
-Nu, nu... a chiţcăit. Asta era aşa, o paranteză!
În faţa noastră se ridicau separeuri de piatră ce făceau locul ăsta – clar, mult mai mare decât casa lui – să pară un adevărat labirint. M-a condus un timp printre separeuri, până când am dat de o fundătură. A apăsat o cărămidă şi peretele din faţa noastră a fost ridicat de un sistem cu scripeţi, dând la iveală o uriaşă cuşcă în întunericul căreia străluceau doi ochi.
-Ce e asta? întrebă el, vesel.
De ce întreba? Eram la 20 de metri sub casa lui şi îmi venea tare greu să cred că nu mai ajunsese niciodată pe acolo, oricât de ciudată ar părea ideea. Pentru că şi el era un ciudat.
-Nu am habar, am răspuns, destul de dezinteresată.
Asta păru să-l deranjeze pe bibliotecar.
-Ai citit despre ea! Hai să fim serioşi!
-Tu glumeşti? l-am întrebat într-o doară. Eu sunt foarte serioasă. Citesc istorie şi studiez ştiinţele exacte. Când vin la bibliotecă, mă umpli de cărţi cu basme şi creaturi inexistente.
-Şşşşt! se zbârli el, continuând în şoaptă: O să te audă! Şi e foarte capricioasă de câteva zile!
-„Ea†nu există! am ţipat eu.
-Oo, taci, taci, taci! Există. Ai citit despre ea într-o trilogie de la mine.
-Aia cu coperţi albe??
-Cealaltă...
-Road to Hell...
Ah, reuşise să schimbe subiectul. Şi-adică ce?! Voia să mă facă să cred că o pumă neagră cu 6 picioare, înaltă de 3 metri evadase dintr-o trilogie a cărei cel mai subţire volum avea o mie şi ceva de pagini ca să vină în „beciul†unui bibliotecar ţicnit?
-DA! Aşa se numea... Apropo, mi le dai înapoi?
-Nu le mai găsesc... am recunoscut, cu jumătate de gură.
-Logic! S-au întors singure.
Bibliotecarul scund şi rotofei cu dioptrii uriaşe şi principii ciudate începuse să se transforme într-un individ înfricoşător...
-De ce nu eÅŸti la azilul de nebuni...?
-Nu, nu, s-au întors singure! insistă el cu o voce piţigăiată. Nu pot demonstra dar sunt sigur că s-au întors singure. Cât despre Kyate, aici de faţă – zâmbi, făcând un semn cu capul spre cuşcă – nu pot garanta că e cea din carte. E o specie care populează una din cele 3 dimensiuni alternative. Şi limita e subţire între dimensiunea lor şi asta, aşa că nu văd de ce nu ar putea fi alta.
Ah, nu... Era şi vina mea un pic. Îl ştiam pe bibliotecar de vreo 3 ani şi ar fi trebuit să pricep că toate prostiile care-i intră-n cap îi ies pe gură. Deja începusem să mă îndoiesc şi de sănătatea mea mintală, ascultându-l, aşa că dacă nu voiam să înnebunesc peste noapte ca psihologul din povestea „N†a lui Stephen King, trebuia să mă abţin de la a pune întrebări sau a face comentarii.
Dar nu se putea. Eu trebuia să fiu ironică. Făceam tot timpul chestia asta şi o astfel de reacţie îmi devenise total indispensabilă.
Un scrâşnet metalic ne zgârie timpanele şi imediat urmă un răget care l-ar fi făcut gelos până şi pe Shrek... din fericire, complet inodor.
Bibliotecarul sări ca ars.
-Te rog, te rog, imploră, agitat. Rămâi acolo! Am promis că te trimit înapoi imediat ce descopăr cum aş putea s-o fac!
„Mrrr...â€
-Da, da, ştiu, dar nu te pot lăsa să umbli liberă pe aici! Ai face ravagii pe care un om bătrân cu hernie nu le poate repara!
Acelei Kyate îi păsa tare mult, n-am ce zice. Se izbi în gratiile din faţă şi cuşca înaintă câţiva centimetri. Repetă mişcarea din nou şi din nou, până când gratiile aproape cedară. Şi atunci, în ciuda situaţiei, mi-am amintit o întrebare cu care voisem să-l pun în încurcătură pe bibliotecar. De unde luase dita-mai cuşca? În fine, ce sens ar fi avut? Părea să aibă un răspuns la toate lucrurile improbabile sau prea puţin probabile din lume.
Şi atunci, cu un ultim efort, felina uriaşă făcu gratiile să zboare cât colo. Ieşind din cuşcă, sări deasupra capetelor noastre, undeva la nivelul celui de-al treilea prag (de jos în sus). Bănuiam că o asemenea bestiolă trebuie să aibă în jur de o tonă. Şi bănuiam bine. Când a aterizat în capătul celălat, am simţit cum toate cele se cutremură. Undeva lângă mine a căzut o bucată de dimensiuni deloc neglijabile din prelungirea unuia dintre pragurile de piatră. Câteva zeci de metri mai încolo, acum stând într-un echilibru precar din cauza zguduiturii, o scară de lemn se clătină şi ea câteva secunde, apoi căzu, suferind o bruscă transformare în scobitori.
O străfulgerare argintie, un sunet metalic, o bubuitură. Am simţit cum totul se prăbuşea în jurul meu. Voiam şi nu voiam să-l caut pe bibliotecar cu privirea. Ceva îmi spunea că dispăruse din peisaj. Şi în secunda următoare...
Beznă.
*
-Vai de mine...
Ce se întâmplase? De ce eram întinsă pe spate dar nu atigeam podeaua? M-am uitat în sus.
-SÄ‚ MÄ‚ LAÅžI JOS ÃŽN SECUNDA ASTA!
La cine am strigat? Vă prindeţi voi. În orice caz. individul, cu nişte plete caraghios de lungi şi ochi de o culoare stranie, s-a uitat cruciş la mine, de parcă aş fi vorbit limbi străine. Alături l-am auzit pe bibliotecar păşind apăsat şi l-am rugat, nu pe tonul cel mai amabil, să-mi explice situaţia.
-Am yate no. Itsasui ta. Zhuo.
Eu nu pricepusem o silabă. Ciudatul însă, probabil pricepuse. Mă lăsă jos, uitându-se ciudat.
-E-ei? Îţi place? întrebă bibliotecarul pe un ton ciudat, cu vocea tremurând, ca un copil care face cuiva o surpriză.
-Da. Ăă... Nu! Nu pricep...
-E elful tău, rânji bibliotecarul. Cel pe care l-ai cerut. Voiam să ţi-l dau de ziua ta, dar a fost mai în măsură să te salveze, aşa că l-am eliberat acum.
-Elful pe care l-am... cerut? Aveam 5 ani!
Bătrânul clătină din cap, strâmbând din nas aşa cum face un câine la vederea unei cârtiţe moarte.
-Nein! Mi-ai trimis o scrisoare sâmbăta trecută, cerând în mod expres un elf!
-Eu? E o glumă! Nu, nu, nu. Stai. Dacă eu am cerut asta, nu ţi se pare ciudat că nu cred în fiinţe fantastice?
-E puţin dubios, dar pe hârtie e scrisul tău şi...
-Hârtie? Dă să văd!
De parcă cineva aşezase lucrurile înadins, bibliotecarul avea hârtia în buzunar. Am studiat-o puţin. Albastră. Da, pe dintr-aia scriam eu. Scrisul. Mic, cursiv, în totdeauna tremurat spre capătul propoziţiei şi fără puncte la litera i. Aliniatele...
N-am mai apucat să studiez şi asta, chit că părea un lucru lipsit de importanţă. Bibliotecarul îmi făcu semn să vin după el. Elful dăduse bolovanii la o parte şi ne croise drum spre ieşire.
-Yukuse, făcu semn din cap moşu’, aducându-mi aminte de ceva.
-Dacă ăsta se uită la mine ca la avioane când deschid gura, şi totuşi e cadoul meu, cum o să mă înţeleg cu el?
-O să îl întreb. – Apoi spre elf – Amaku ne wa shimasujite no’o?
-Itai naa. Mata ete.
-Yukuse. – Şi spre mine – Zice că ai putea învăţa elfă. Nu e mare chestie. Sau că o să înveţe el engleză, română, orice...
-Ce cadou devotat...
-Nu, Selena. Toate fiinţele vii cu descendenţă din rasa umană sunt genetic programate să profite de cei din jur. Speră să-l trimiţi acasă.
Între timp ajunsesem la o porţiune a peretelui unde stânca se surpase convenabil, sub forma unei scări, totuşi cam abruptă. Şi în timp ce urcam i-am zâmbit rece bătrânului.
-Două probleme: Ce facem cu Kyate şi... ce înseamnă "Yukuse" ?
_______________________________________
Scuze daca ceva nu e unde trebuie. Astept comentarii si critici.
![[Imagine: chibi_8667.gif]](http://animezup.com/chibi/img/user/chibi_8667.gif)