05-10-2009, 02:45 AM
Capitolul 1:All ends with an eternal snow...
O atingere, senzatia placuta a degetelor lui pe pielea mea, o alta atingere, fiorul ce imi strabate trupul ca un fulger, o alta atingere… si deschid ochii. Il vad, ii analizez chipul, probabil se analizeaza si el in ochii mei, inconstient, se desfata cu slabiciunea mea pentru trupul lui. Ce ciudat era sa-i apartin, sa-mi apartin...
Stateam pe pat, cu bratele intinse, il simteam, isi facea loc prin trupul meu, ii simtea vibratiile inimii coborand in valuri lente prin vasele mele de sange, le analizam, le gustam, insa cand doream sa i le dau inapoi le refuza.
Mi le punea la pachet, ca o prajitura si mi le dadea, sperand ca le voi consuma pana ce vor disparea, insa niciodata nu faceam asa. Mereu pastram cate o bucatica pentru mai tarziu, si asa devenisem plin de bucatele din el. Ciudat era ca desi rece, intotdeauna ma accepta. Cand nu aveam unde merge, puteam veni la el, cand nu aveam la cine plange puteam sa vin iarasi la el, insa niciodata el nu venea la mine.
Il vedeam in fata mea, ii analizam chipul, mi-l imaginam privindu-ma, ochii sai verzi, migdalati, prinsi printre ai mei, sprancenele putin curbate, deseori arcuite in incruntarea sa specifica, buzele carnoase lipite de ale mele, gustul lui savurandu-l pe al meu, bratele lungi, ce ma lipeau de el, tricourile largi pe care le imbracam in fiecare dimineata, asta era el, si el ma crea pe mine.
Respira aritmic, insa foarte incet; imi amortisera mainile si mi-era teribil de greata. Inghiteam in sec, respirand cat mai adanc. As fi vrut macar sa deschid geamul pentru ca aerul camerei era imbacsit de tutun.
Se mutase de curand intr-o garsoniera, la doua statii de caminul meu. Locuia singur... nu-mi vorbise niciodata despre viata lui, nici el, nici lucrurile ce-l incojurau. Spatiul era impersonal- intrai intr-un hol, din care aveai acces la baie, bucatarie si camera; baia si bucataria aveau usi, camera nu. Era zugravit in ocru, simplu, banal, doar tavanul era alb, de mult imi dorisem sa-l intreb de ce alb. Era un spatiu luminos si aerisit, desi foarte mic. Avea numai un pat, o noptiera si o biblioteca, nici macar un birou. Un singur accent, vag personal, un poster cu Scorpions lipit stramb de peretele din fata patului, statea stingher, printre atatea si atatea obiecte care nu spuneau nimic. Sau poate spuneau, dar nu mie.
In iarna, de ziua lui, agatasem un desen de poster. Acum vad ca l-a dat jos. M-a cuprins o tristete calma si am vrut sa plang, insa nu puteam.
Respiram din ce in ce mai greu, se miscase, eliberandu-mi mainile, dar imi acaparase pieptul. Ma simteam murdar, fizic si moral si tot ce voiam era sa fug sau daca nu sa fug, voiam sa zac, sa ma transform intr-un poster mic pe care sa-l lipeasca langa cel cu Scorpions. M-am gandit apoi … ca in timp m-as fi deteriorat si as fi sfarsit in cosul de gunoi. Mi se bateau in minte ganduri, versuri, cantece, linii melodice pe care nu stiam unde le-am mai auzit si nu le puteam desparti una de cealalta. Incepusem sa fredonez ceva, vag, de-abia ma puteam auzi. In interior, insa, urlam. Urlam si ma auzeam spargandu-ma in bucati, eram plin de cioburi...
Mi-era teama sa-l trezesc, nu voiam, nu mai stiam ce am facut aseara. Povestea noastra – impropriu spus a noastra – avea multe lacune, si pe fiecare o umpleam cu alcool. A inceput stupid si mi-e teama ca se termina. Aveam reguli si principii. Tacite.
Eram binevenit in casa lui oricand, atata vreme cat nu vorbeam.
Puteam sa vin sa strig dupa ajutor oricand, dar nu puteam niciodata sa-mi ofer ajutorul.
Puteam sa beau, dar nu sa iau antidepresive, somnifere in doze mari ori sa ma tai.
Putea sa faca orice, dar nu sa ia droguri tari.
Putea sa ma ignore. Ma intorceam oricum.
Puteam sa plang. Atunci ma tinea in brate.
Puteam cateodata si sa strig, atunci imi mangaia parul. Cand incepeam sa plang cu sughituri ma mangaia pe obraz, insa in secunda cand fiecare dintre simptome disparea, dispareau si bratele lui din jurul meu.
Eram prieteni buni, dar nu mai mult.
Puteam sa-l gonesc. Nu ma lua in serios oricum.
Nu puteam, insa, sa plec.
Puteam sa vin sa strig dupa ajutor oricand, dar nu puteam niciodata sa-mi ofer ajutorul.
Puteam sa beau, dar nu sa iau antidepresive, somnifere in doze mari ori sa ma tai.
Putea sa faca orice, dar nu sa ia droguri tari.
Putea sa ma ignore. Ma intorceam oricum.
Puteam sa plang. Atunci ma tinea in brate.
Puteam cateodata si sa strig, atunci imi mangaia parul. Cand incepeam sa plang cu sughituri ma mangaia pe obraz, insa in secunda cand fiecare dintre simptome disparea, dispareau si bratele lui din jurul meu.
Eram prieteni buni, dar nu mai mult.
Puteam sa-l gonesc. Nu ma lua in serios oricum.
Nu puteam, insa, sa plec.