Ecouri înşelătoare

[Katniss]

Hello. Am revenit cu un alt fic. Da stiu ca probabil v-aţi săturat de mine. Dar m-am gândit să postez şi acest fic. Poate vi se va părea cunoscut, asta pentru că este forma rescrisă a ficului, ,,O iubire de o vară'' pe care l-am închis acum ceva timp. Nici măcar nu aveam de gând să mai revin la acest fic, dar la insistenţele lui Mady m-am hotărât să mă apuc de scris. Oricum, ideea este mult mai amplă, aşa că nu am mai păstrat decât foarte puţin vin vechea idee. În fine, am aberat destul.
Dedic acest fic lui Mady ÅŸi Diei ( Haribo).
Lectură plăcută enjoy.

Ecouri înşelătoare

Prolog

Ce se întâmplă când viaţa îţi mai acordă o a doua şansă? Eşti dispus să accepţi, să te resemnezi cu atât? Sau mergi mai departe indiferent dacă alegerea făcută nu e întotdeauna cea mai bună. Rişti totul pentru nimic? După cum ştii soarta e o sabie cu două tăişuri. Odată ce ai ales nu mai există cale de întoarcere. Te lăcomeşti la mai mult fiindcă eşti nemulţumit cu ceea ce ai. Jocul este relativ simplu fără reguli complicate, fără prea multe implicaţii, dar cu prea multe consecinţe. Dar ceea ce pare simplu la început devine tot mai complicat pe parcurs îţi dai seama că e în joc propria soartă. Pe care ai refuzat să o accepţi aşa cum este pentru că eşti prea orgolios prea ipocrit, prea misogin, prea insistent şi insipid. Te crezi mai presus de oricine, dar nu uita că nu eşti invincibil oricât de mult ai încerca să ascunzi asta eşti slab. Alegi drumul greşit pierzi. Simplu. Nimeni şi nimic nu te mai ajută, pentru tine jocul s-a terminat şi nu îi poţi da restart.
Este ciudat cum o decizie greşită îţi schimbă viaţa radical, nici măcar tu nu mai ştii ce este corect sau bun. Nu primeşti nici măcar un indiciu. Ştiam asta. Ştiam că nu mereu eram de acord să fac tot ce mi se spune, iar câteodată că îmi va fi dea dreptul imposibil să accept. Că niciodată nu voi fi în stare să mă supun, să ascult, să fac totul aşa cum trebuie. Şi probabil că nu o să am cum să mă aştept să fiu tratată ca un ,,om mare’’, cel puţin nu acum.
Că niciodată, nu o să pot să fac ce vreau fără să dau explicaţii, fără să fiu trasă la răspundere, asta îmi era clar totuşi chiar dacă îmi doream fiu un om mare, ştiam că probabil voi fi uneori supusă de cruda realitate, că totul mi se va părea prea greu, prea mult. Că poate povara pe care va trebui să o port va deveni mult prea apăsătoare, că poate voi vrea să mă dau bătută şi să spun: ,, Este destul!’’.
Ştiam că poate timpul va trece prea repede pe lângă mine şi că voi ajunge să privesc în trecut, să trăiesc în prezent şi să mă îndrept spre viitor…că poate mă voi întreba ce am reuşit să realizez până acum şi să îmi dau seamă că nu am făcut prea multe. Ştiu că poate uneori mă voi lăsa dusă de val, voi fi stăpânită de instincte şi că voi face greşeli pe care voi ajunge să le regret a doua zi şi totuşi, nimic nu va mai putea fi reparat sau din contră voi ajunge să fac lucruri care îmi vor plăcea, care mă reprezintă, iar toate acele momente vor trece mult prea repede. Ştiu că voi dezamăgi, că voi regreta, că voi greşi, că voi spera şi mai ştiu că toate astea vor rămâne în trecut, vor fi trăiri ce vor deveni amintiri, în amintiri ce vor rămâne pentru totdeauna ascunse în abisul negru şi întortocheat al minţii mele, al inimi mele, dar mai ales al sufletului meu. Ştiu că probabil îmi voi aduce aminte cândva de ele aducându-le pentru câteva clipe la lumină, scoţându-le din starea de amorţeală în care au fost lăsate să zacă de mine, într-un mod inconştient. Ştiu că probabil voi fi aspru judecată de oamenii cu prejudecăţi, de oameni care se cred superiori sau chiar de către mine, care sunt cel mai dur critic al propriei mele existenţe. Dar ce rost avea să mă gândesc la toate astea dacă nu eram în stare să mă ridic şi să spun ceea ce gândesc, ceea ce cred. Uneori îmi urăsc viaţa, care mă domină şi mă mânuieşte precum o marionetă. Uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii mei nu ar fi murit în acel teribil accident? Cât de ironic, i-am pierdut pe cei care mi-au dat viaţă am câştigat o prietenă, dar oare acest schimb este corect?! Nu ştiu sigur, cel puţin aşa cred. Uneori toată această povară devine din ce în ce mai apăsătoare.
Şi ce dacă aveam bani, ce dacă aveam totul şi asta datorită părinţilor mei adoptivi care mi-au oferit absolut tot ce mi-am dorit şi m-au tratat ca pe propria lor fiică din clipa în care m-au cunoscut, eu tot nu am reuşit să găsesc acea linişte de care aveam atâta nevoie, să îmi găsesc propria identitate. Până acum eram doar o copie ieftină, modelată după nişte principii bine stabilite, principii după care funcţionează ,,înalta societate’’ sau mai bine spus oamenii bogaţi. Nu mă plâng şi în nici un caz nu îi acuz pe domnul şi doamna Howard pentru că au avut grijă de mine şi mi-au oferit o educaţie ,,aleasă’’. De fapt au avut grijă să învăţ încât ajunsesem să fiu prima eleva de la mine din liceu. Aveam cele mai bune medii şi note, fusesem aleasă să preşedinta consiliului de elevi, aveam atât de multe diplome şi trofee. Mulţi ar spune că din cauza asta eram privilegiată, dar nu era deloc aşa, de fapt eram cea mai mare tocilară şi poate că dacă Allyson nu ar fi avut grijă să am un stil vestimentar potrivit pentru o fată bogată aş fi arătat cu adevărat ca o tocilară. Da dea dreptul trist şi adevărat. Puteam la fel de bine nici să nu vin la ală, căci nimănui nu i-ar fi păsat, bine poate cu mici excepţii şi aici mă refer la Aly şi profesorilor şi poate doar puţin, dar puţin de tot iubitului meu. Aveam un ,,iubit’’ mai degrabă doar cu numele, căci nici măcar nu petreceam timp împreună, ne vedem atât de rar cu toate că eram în acelaşi liceu încât toţi rămâneau uimiţi când descopereau că mă vadă cu cineva. Eram împreună din clasa a X a şi chiar şi după atâta timp nu reuşisem să aflu de ce se mai obosea să stea cu mine. Probabil era la fel ca toţi ceilalţi, pentru care nu eram importantă decât atunci când trebuiau să copieze la un test. La fel făcea şi Caleb presupusul meu iubit, dar cu toate asta îi lăsam chiar dacă nu ştiu de ce o făceam…sau de ce mai eram împreună cu el. Eram atât de diferiţi, atât la înfăţişare cât şi la comportament. De ce mai stăteam cu el nici măcar nu ştia un lucru, cel puţin ceva despre mine. Nu mă cunoştea deloc, nici măcar nu încercase să o facă. Şi oricum nici măcar nu îl mai iubeam, de fapt nu simţisem nimic pentru el. Mă amăgisem singură crezând că îl voi iubi vreodată, ,mă amăgisem cu un sentiment fals, precum faptul că eram şi eu importantă pentru câteva secunde pentru cineva.
Iubisem, şi încă îl mai iubesc pe ,,el’’. Dar asta nu fusese decât o falsă amăgire, o iluzie de care mă îndrăgostisem iremediabil de un băiat pe care nu îl mai văzusem de un an, dar căruia îi promisesem într-un moment de pură nebunie, de naivitate. Cu toate astea avea acel ceva special sau cel puţin aşa cred. Este greu de spus, de afirmat aşa ceva mai ales că toate astea veneau de la o persoană care încă mai credea în poveştile de dragoste cu final fericit. Şi totuşi acest băiat de fapt Joshua Taylor, asta era singurul lucru concret pe care îl ştiam despre el mă făcuse să comit cea mai mare nebunie din viaţa mea. Acest necunoscut reuşise să mă facă să îi promit că îl voi iubii mereu. O prostie făcută din cauza naivităţi mele şi a lipsei de experienţă. Dar a făcuto atunci şi poate că aş mai face-o şi acum. Ştiam că această decizie nu aveam să o regret niciodată, pentru că ,,el’’ mi-a dat posibilitatea să fiu liberă. Este complicat. Am ţinut acest secret ascuns adânc, nici măcar prietena mea Allyson nu ştiuse. Devenisem o trădătoare, dar nu regretam. Iar dacă asta ar fi însemnat să mint pentru a păstra acea iubire demult trăită ,,pură’’ aveam să o fac în continuare. Chiar dacă nu voi mai avea vreodată ocazia să îl văd, vreau să păstrez toate aste pentru mine şi sufletul meu chinuit care tânjeşte după o iubire adevărată precum aceea.
Însă găsire sau mai bine spus regăsirea iubirii părea o joacă de copii pe lângă ,,marea’’ mea problemă şi anume găsirea identităţi. Asta era ceea mai mare preocupare, în momentul de faţă. Ştiam că trebuia să fac ceva, ceva prin care să pot să devin ,,independentă’’, să pot să iau propriile mele decizii. Aşa că soluţia mea a venit din ,,F.A.B.’’ sau frumoasa Anglie bătrână. Fără ca ceilalţi să afle am trimis printr-un e-mail o fişă cu descrierea detaliată a ceea ce făcusem la liceul meu până în prezent, o fişă ce avea să participe la un concurs prin care se alegeau elevii care să participe la un program de schimb între elevi. Chiar speram că voi avea ocazia să fiu aleasă şi să plec pentru un an de aici unde nu eram prea multe lucruri care să mă mai reţină. Părinţii mei erau plecaţi mai tot timpul aşa că asta nu era un motiv, cât despre Caleb, ei bine nu exista nimic între noi aşa că asta nu avea cum să îl afecteze, cel mai rău îmi părea că trebuie să plec şi să o las pe Aly aici care devenise cea mai bună prietenă a mea, de fapt singura mea prietenă de când părinţii noştri muriseră în acel accident. Însă, asta era şansa mea să aflu cine sunt cu adevărat, erau prea multe întrebări fără răspuns, prea multe incertitudini. Tot ce ştiu în momentul de faţă este că sunt o străină pentru mine, pentru toţi.

[Haribo]

I like it, I like it, asta e tot ce pot spune :X deci clar vreau nextul. Şi Caleb ala, dumnezeule ce "iubit". Sper că va urma ceva între ea şi acel Josuha. Poate în următorul capitol te gândeşti sa ne spui mai multe despre înfăţişarea fetei (Anglie parcă) şi mai multe despre ea, desigur. Greşeli nu-mi amintesc să fi văzut. Titlul e absolut mirific, ar fi trebuit să îti zic. Şi încă ceva îmi place cum ai început :">.

P.S. : Nextul....:-w

[BuBuLiNa]

Hello, din nou. Se pare că astăzi am timp să trec să îţi citesc ficurile, ceea ce e o adevarată minune, pentru că de obicei nu am timp deloc. În fine. Ar trebui să îi mulţumesc lui Mady că te-a convins să dai o şanţă acestui fic, care chiar merita rescris mai ales că noua idee este mult mai bună, din câte mi-ai spus. Aşa e bine că Anelis vrea să se schimbe, deşi sunt curioasă să aflu în ce va consta această schimbare, şi mai ales cât de greu va fi drumul pe care trebuie să îl parcurgă. Îmi pare rău de Aly, dacă o să plece Anelis. Cât despre ,,iubitul'' ei este un nesimţit cu acte în regulă. Bine dear o să aştept nextu, sper să mă anunţi. Baftă ne vedem data viitoare.

[Katniss]

Hello, hello multumesc celor care au comentat si au citit, chiar apreciez acest lucru. Sper sa aflu si sa primesc mai multe opinii ca sa aflu ce va place, ce nu va place si mai stiu eu ce ati vrea sa imi spuneti. Lectura placuta. Enjoy.

Capitolul 1. Prea târziu

Astăzi ar fi trebuit să plec în vacanţă cu Aly, timp de o săptămână. Un fel de răsplată pentru noi, sau cred că mai mult un fel de cadou, dar am decis să renunţăm la această idee, deoarece prietena mea avea să fie ocupată cu altceva. Astfel eu nu am făcut decât să stau şi să citesc sau să mă uit la filme toată săptămâna. Nici măcar nu m-am obosit să încerc să mă întâlnesc cu Caleb, despre care nu mai ştiam absolut nimic de când luasem vacanţă. Nici măcar un telefon, absolut nimic. Într-un fel dragostea ,,apusese’’ de mult sau mai bine nu existase niciodată. Speram să pot uita totul odată cu plecarea mea, asta dacă aveam să fiu acceptată. Şi aşa trecuse săptămâna şi acum începeam noul an şcolar. Nu eram chiar stresată, de fapt nu aveam nici un sentiment în legătură cu tot ceea ce ţinea de şcoală.
Convenisem cu blonda să ne întâlnim acolo. Mi-am luat o pereche de blugi gri şi un tricou negru destul de larg, pe deasupra mi-am luat un hanorac de un verde şters, şi o pereche de tenişi de aceeaşi culoare. Pentru prima dată puteam să mă îmbrac după bunul meu plac, fără să respect o anumită ţinută elegantă şi sobră, care să îmi reflecte poziţia socială, după cum spunea tata. Acum, privindu-mă în oglindă puteam spune că arătam ca o adolescentă oarecare, şi nu ca o tocilară îmbrăcată precum o ,,divă’’.
Nici măcar nu am mai rugat şoferul să mă ducă, din două motive. Primul ar fi fost că liceul era aproape, iar al doilea în speranţa că voi pleca, voiam ca măcar pentru ultima dată ceilalţi să mă vadă aşa cum sunt şi să nu mai fiu doar una dintre acei elevii pe care vag îţi aminteşti să îi fi văzut prin liceu. Până şi tipul de la clubul de şah era mai popular decât mine. Cu toate că el nu participase decât la câteva concursuri, pe când eu care fusesem la olimpiade, la concursuri, conferinţe şi luasem locul întâi la olimpiada de matematica faza naţională. Dar desigur nu îi păsa nimănui de asta. Iar tot efortul meu şi toată munca depusă deveneau în cele din urmă inutile. Nici măcar faptul că eram preşedinta consiliului elevilor nu mă ajuta. Şi cu toate că îmi băteam capul să rezolv toate problemele şi scăpasem mulţi elevi de diverse pedepse, nu primeam nici măcar un amărât de mulţumesc.
Eram prinsă că nu am realizat când am ajuns la liceu. Priveam în jur în încercarea de a o găsi pe Aly, însă spre dezamăgirea mea l-am găsit doar pe Caleb care era mult prea ocupat cu o blondă ca să mă mai vadă. Recunosc, nu era vorba că eram geloasă mai ales că nici măcar nu îl mai iubeam, dar mă durea să văd că nu avea nici un fel de respect faţă de mine. Măcar din bun simţ ar fi putut găsi un loc mai puţin aglomerat. În fine am trecut pe lângă ei, fără să îi bag în seamă. Mă îndreptam spre direcţiune, voiam să aflu care era treaba cu programul de schimb pentru elevi. Când am ajuns doamna directoare m-a întâmpinat, anunţându-mă să îmi fac bagajul căci voi pleca în Anglia. Asta era cea mai bună veste pe care am primito în ultima vreme. Aşa că am sunato pe Stella, menajera noastră rugând-o să îmi pregătească bagajul. Nu m-am chinuit să îi anunţ pe mama şi tata, deoarece eram sigură că aflaseră deja.
Acum nu mai rămânea să îi spun lui Aly şi sincer de asta îmi era cel mai teamă. Nu ştiam cum va reacţiona. Speram doar să înţeleagă că aveam nevoie de această plecare, mai mult ca oricând.

- Aici erai, te-am căutat peste tot. Cei cu hainele astea? A căzut şifonierul pe tine sau ce? Mă întrebă începând să râdă. Era aşa bine dispusă, nu voiam să îi stric fericirea. O stare de nelinişte mă cuprinse încetul cu încetul, în timp ce golul imens pe care îl simţeam se accentua cu fiecare secundă ce trecea. Inima îmi bătea cu putere, aproape să îmi sară din piept. În nici un caz, nu eram în stare să îi zic ceva, de fapt nu eram capabilă să mai scot nici un sunet. O voi face, îi voi spune, după discursul directoarei. Aşa acum că hotărâsem asta am mers împreună la careu. Şi deşi nu eram mare fană a discursurilor ei, de menţionat că era acelaşi discurs în fiecare an, dar fiind ultima dată când îl aud, îl ascultam cu atenţie. Poate aveam să îi duc dorul.
- Domnişoara Aneis Howard este rugată să vină pe scenă. Am auzito pe directoare zicând, stai asta eram eu. Încercam cu greu să îmi fac loc prin mulţime. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce e vorba, dar toată confuzia mea s-a risipit în momentul în care directoarea mi-a înmânat diploma pentru cel mai bun elev al anului. Asta era mai mult perfect, acum toată lumea ştia că sunt o tocilară cu diplomă. Deja îmi voiam să plec, pentru că nu suportam să fiu în centrul atenţiei. Eu eram un ,,şoarece de bibliotecă’’ şi aşa îmi doream să rămân. Doar că înainte să apuc să cobor doamna directoare mă rugă să ţin un ultim discurs, după care îi anunţă pe toţi de plecarea mea în Anglia. În acel moment am simţit cum cerul îmi cade în cap. Încercam să găsesc cuvintele potrivite, sau măcar o forma de a începe, însă când am văzuto pe Aly m-am pierdut de tot.

- Scuzaţi-mă nu pot face asta, şi fără să mai spun nimic am coborât în grabă şi am plecat spre prietena mea.
- Ştiai nu? Era clar că era supărată, atât de supărată încât nici nu îi mai păsa că ceilalţi ne privesc.
- Da, dar…, nu ştiam ce să îi spun.
- Dar ce? Când aveai de gând să îmi spui? Ştii ce pleacă în Anglia poate vei găsi tu pe cineva să îi spui. Se pare că eu nu am fost destul de bună pentru asta. Şi a plecat. Stăteam practic şi vedeam cum se îndepărtează, dar eram incapabilă să mă mişc. Vedeam cum lucrurile îmi scapă din mână, iar ceea ce părea atât de uşor la început acum devenise tot mai greu. Eu, nu fusesem incapabilă să prevăd o asemenea situaţie, o asemenea imprudenţă din partea directoarei care eram sigură că nu o făcuse cu rea intenţie. Simţeam cum vina mă acapara încet. În aceste clipe îmi doream să nu mai exist. Am dat să plec, însă atunci am simţit cum cineva m-a prins de mână. M-am întors şi l-am văzut pe Zach. Cel mai frumos, cel mai dorit, cel mai popular băiat din liceu. Oare el ce mai voia acum?! De ce nu mă lăsa în pace. De ce nu mă lăsau în pace cu toţii.
Fără nici un fel de avertisment am simţit cum buzele îmi sunt acaparate într-un sărut sălbatic. Încercam să mă eliberz, dar era prea greu, era prea puternic. După câteva secunde mai târziu, acesta rupse sărutul şi l-am văzut pe Caleb cum îi dă un pumn. Asta era tot ce îmi mai lipsea. Începuseră déjà o adevărată ceartă şi se pare că eu eram cauza.
Doar că mie nu îmi păsa acum de asta. Tot ce îmi dpream era să merg şi să o găsesc pe Aly. Aşa că am plecat direct spre casa blondei, însă se pare că aceasta nu era sau mai bine spus nu voia să mă primească. Era dureros, dar eu eram de vină pentru tot. Eu şi frica mea absurdă, am reuşit să stric totul.
Când am ajuns acasă am fost anunţată că trebuia să plec. Se pare că directorul liceului de acolo se ocupase de transport şi de cazare. Se pare că trebuia să ajung în curând la gară. Mi-am luat la revedere de la părinţii mei şi de la angajaţi care deveniseră o a doua familie pentru mine. M-am urcat în limuzina neagră parcată în faţă şi am pornit. Priveam oraşul în timp ce imagini din trecut mi se derulau în faţa ochilor la nesfârşit. Priveam şi nu îmi venea să cred câte mi se întâmplaseră. Acum, nici măcar nu simţeam că eu aş fi trăit eu toate astea. Ajunsesem deja la gară şi se pare că pierdusem orice şansă de a o mai vedea pe Aly, orice şansă de ai mai putea cere iertare. Deodată, veni şoferul care mă anunţă că trenul e pe cale să plece. Asta era, trebuia să plec. Chiar înainte să urc am văzuto pe blondă de partea cealaltă a căii ferate. Venise până la urmă. Eram aşa de fericită încât puteam scăpa şi trenul chiar nu îmi păsa. Controlorul anunţă că vom pleca peste zece minute. Se pare că Allison auzise şi se grăbea să vină la mine. Alerga fericită traversând şinele de cale ferată până când îşi făcu apariţia un tren ce venea cu viteză.

- Allison ai grijă, am strigat cât m-au ţinut plămânii, dar zgomotul era prea puternic nu m-a auzit.

Impactul a fost iminent, iar câteva minute mai târziu mi-am văzut prietena aruncată la câţiva metri, zăcând pe şine. Eram în stare de şoc, nu puteam să mă mişc. Gândul că ar fi putut păţi ceva mă paraliza complet. Cu greu am reuşit să mă adun şi să îmi controlez picioarele. Tremuram, nu ştiam ce să fac.Simţeam cum durerea pusese stăpânire pe mine. Am mers la ea. Dumnezeu ştie cum am reuşit pentru că picioarele nu mă ţineau. Când am ajuns am constantat că pulsul îi era foarte slab. Speriată am strigat la cei de pe peron să cheme o ambulanţă. I-am aşezat cu grijă capul pe genuchii mei. Cu toate că era foarte slăbită era încă conştientă.

- Anelis…, spuse încet după care tuşi de câteva ori. Mă durea sufletul să o văd în starea asta şi cu greu îmi stăpâneam lacrimile.
- Şşş, nu te forţa trebuie să îţi păstrezi puterile. I-am spus mângâindo pe frunte.
- Nu Anelis, ascultă tu trebuie să fii puternică în continuare. Eu ştiu că timpul meu aici s-a sfârşit simt asta. Dar nu fi tristă. Gândeşte-te că acum vei acolo sus vei mai avea un înger care să te vegheze, părinţii tăi şi de acum şi pe mine. Îmi spuse după care tuşi din nou.
- Te rog, tu… tu nu vei murii, trebuie să lupţi, încercam să o mai liniştesc.
- Nu fi trista, noi două vom fi prietene pentru totdeauna. Chiar şi după moarte trebuie să îmi promiţi asta continuă ea pe un ton din ce în ce mai jos.
- Îţi promit. Şi zicându-I asta mi-am văzut prietena închizând ochii pentru eternitate. În acel moment nu am mai reuşit să reţin lacrimile simţeam nevoia să plâng, să strig, să urlu. Când au ajuns medicii era deja prea târziu cu toate că au încercat să o resusciteze minute în şir, ea murise. Nu au mai putut decât să constate decesul.
Mă simţeam atât de vinovată. Aly murise din vina mea, poate dacă i-aş fi spus că voi pleca poate că ea ar fi fost în viaţă. Cu ultimele puteri i-am sunat pe părinţii fetei, care au venit într-un suflet împreună cu părinţii mei. Nu îndrăzneam să îi privesc în ochii pentru că ştiam că mă considerau vinovată de moartea ficei lor, chiar dacă nu o spuneau cu voce tare. Am rugato să pe mama să o sune pe directoare şi să îi spună ce s-a întâmplat, după care să îl sune pe directorul liceului să îl anunţe că nu voi ajunge săptămâna asta acolo. În aceste momente nici dacă m-ar fi urcat forţat nu ar fi reuşit să mă facă să plec. Practic nu puteam. Trecuseră deja câteva zeci de minute, timp în care colegii de clasă, dar şi alţi elevi din liceu au venit la gară urându-le condoleanţe părinţilor lui Allison, care nu făceau decât să plângă. Era a doua oară pentru ei când îşi pierdeau copilul. Prima dată băiatul lor în vârstă de optusprezece ani murise călcat de o maşină, iar acum asta. Şi cu toate că Allison nu era fica lor adevărată, o iubeau ca şi cum ar fi fost. Practic nu puteam accepta că murise. Şi nici măcar când am i-am văzut trupul inert aşezat într-un sicriu nu reuşisem să mă conving. Acum, blonda era îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, cum nu avusese ocazia să se înbrace aşa vreodată, părinţii ei au insistat să o vadă îmbrăcată aşa pentru ultima dată. Cât despre mine, pot spune că arătam îngrozitor. Plângeam în continuu şi nu mă dislipisem deloc de lângă sicriu. Eram absentă. Nu auzeam nimic din ce îmi spuneau cei din jur, nu ştiam ce fac, era ca şi cum doar trupul ar fi fost acolo pentru că minte era în altă parte. Nici măcar la înmormâtare nu am conştientizat ce se întâmplă de fapt până când sicriul nu a fost pus în pământ. Priveam toţi acei oameni şi nu puteam să cred că toţi veniseră aici la o inmormântare, la înmormântarea prietenei mele. Iar toate acele priviri pe care îmi erau aruncate pe furiş mă făceau să mă simt şi mai vinovată. Se pare că soarta îmi oferea o nouă lecţie mult prea dureroasă pe care nu avem să o uit niciodată.

[BuBuLiNa]

Hello dear. Vad ca ai adus nextu si la acest fic. Scuze pentru intarziere, am fost destul de ocupata. Dar, in fine uite-ma aici. Imi pace foarte mult noua varianta pana acum, desi sunt nemultumita de faptul ca Allison a murit, e pacat. Acum, Anelis a ramas singura. Dar oricum ar fi placat, deci prietena ei nu ar fi fost aproape asa ca nu ar fi contat prea mult, desi gandul si incurajarile venite din partea ei, ar fi ajutato pe Anelis sa treca peste toate obstacolele. Sper sa pata face fata noilor provocari. Astept nextu, bafta si spor la scris.

[Katniss]

Mulţumesc pentru comentarii sper că vă va plăcea mai mult această versiune. Lectură plăcută.

Capitolul 2. Regretele nu îşi au rostul

Venise şi ziua în care trebuia să plec în Anglia. Eram din nou la gară prgătită să urc în acel tren ce avea să mă ducă spre noua mea viaţă. Şi totuşi aşteptam să mai vină cineva să îşi ea rămas bun de la mine. Dar ştiam că nu se va întâmpla, pentru că acea persoană îmi spusese adio pentu totdeauna. Degeaba mai privem în locul în care o văzusem ultima dată, nu mai era nimeni acolo. Degeaba mai aşteptam, era în zadar.
Înainte să urc, i-am văzut pe părinţii lui Allison venind spre mine se pare că acceptaseră ce se întâmplase sau măcar încercau.

- Anelis, să ştii că noi nu suntem supăraţi pe tine. Nu a fost vina ta şi orice crezi că am fi avut noi să îţi iertăm am făcuto demult. Acum nu mai trebuie decât să te ierţi tu singură, şi zicându-mi asta m-au îmbrăţişat şi au plecat, la fel am făcut şi eu. Privindu-I ştiam că sunt sincer şi că nu îmi poartă pică, dar tot nu mă puteam împăca cu gândul asta. Acum eram în tren, îndreptându-mă spre noua mea mea viaţă, spre noua mea provocare. Nu ştiam cum va fi sau la ce să mă aştept. La o concluzie ajunsesem într-un final. Nu trebui să îmi deschid sufletul în faţa nimănui şi să nu îi lass ă profite de toate aceste lucruri care îmi fac atât de mult rău. Iar în multele ore petrecute în acest tren blestemat nu aveam decât o singură imagine care în faţa ochilor şi anume momentul în care Aly a fost lovită de tren. Simţeam cum acea amintire durereroasă începea să mă sufoce, mă strângea punându-mă la zid, chinuindu-mi mintea şi făcundu-mi inima să bată cu putere, în timp ce respiram din ce în ce mai greu.

- Domnişoară vă simţiţi bine? Vreţi să vă aduc un pahar cu apă?, mă întrebă îngrijorat un controlor ce tocmai trecea pe coridor şi văzându-mă în acea stare se îngrijoră.
- Sunt bine, nu am nimic mulţumesc. Doar puţin îngrijorată voi fi mult mai bine odată ce voi ajunge, i-am răspuns încercând să respir cât de cât mai normal.
- O să ajungem în zece minute sau poate chiar mai puţin, spuse acesta după care rămase alături de mine până când trenul se opri în gară. I-am mulţumit după care mi-am luat geanta şi am plecat.
Nu fusesem decât o singură dată în această ţară şi nu prea îmi amintesc multe lucruri, şi oricum lucrurile s-au schimbat de atunci. Priveam în stânga şi în dreapta încercând să găsesc pe cineva care să mă ajute, dar era atât de multă lume încât eram complet dezorientată.
Deodată la mine veni un domn, cred că el era persoana pe care o aşteptam. Era un domn de aproximativ patruzeci şi ceva de ani, scund si chel , cu ochii de un albastru spălăcit ş faţa plină de riduri. Purta un costum gri cu o camasa alba , si cravata rosie care dupa parerea mea nu se potrivea deloc nu ca eu as fi fost vreo mare experta in moda, dar mi se parea de dreptul penibil felul in care era imbracat. Nu a spus nimic, doar ma îndemnat să îl urmez. Pentru un director, nu era prea vorbăreţ, dar era mai bine aşa, mai ales că nu avem dispoziţia necesară pentru asta.

- Domnişoară Parcker am ajuns, acum te rog să mă urmezi vom discuta mai pe îndelete în biroul meu. Şi zicându-mi asta cheliosul se îndreptă spre o clădire uriaşă. Nu am avut timp să studiez locul. Curând ne aflam în biroul acestuia.

- În primul rând bun venit la liceul Easton, mă numesc Oliver Smith şi sunt directorul acestei instituţii. Îmi pare foarte rău că nu aţi putut fi prezentă de la început, dar ţin să vă anunţ că în lipsa dumneavastră v-am numit preşendita consiliului de elevi, datorită referinţelor excelente pe care le-am primit despre dumneavastră. Şi pot spune că mă simt foarte mândru să am o asemenea elevă la liceul meu. Deasemenea în calitate de preşedintă vă veţi ocupa şi de internatul liceului, veţi fi un fel de supraveghetoare, dar vă previn la internat nu sunt prea mulţi elevi de liceu, ci mai mulţi studenţi, asta era culme nici nu venisem bine şi deja aveam o grămadă de îndatoriri.
- Înţeleg, şi va trebui să mă ocup singură de internat? L-am întrebat nu prea încrezătoare.
- Nu, sigur că nu. Vor mai fi şi alţi supraveghetori plus alţi studenţi care sunt de serviciu în acea zi. A da, aici în liceu se poartă uniforma desigur dumneavastră ca preşedintă nu veţi avea această obligaţie, dar trebuie să respectaţi anumite regulii, care vă vor fi aduse la cunoştinţă de elevii din consiliu.
- Şi elevii din liceu ştiu că vor avea un nou preşedinte?
- Nu vor afla mâine când vom organiza un careu. Dar cred că sunteţi obosită mai bine discutăm mai multe mâine, spuse domnul Smith după care îmi dădu explicaţii cum să ajung la înternat, împreună cu cheia de la cameră.
Eram perplexă, adică ce să vorbim mâine şi prin asta eu ar trebui să înţeleg că discuţia de astăzi nu a fost decât o introducere? Pentu că pe mine mă băgase în ceaţă complet, de fapt abia acum conştientizasem că nu ştiam în ce mă băgasem.
Am traversat o curte uriaşă plină de bănci, felinare, fântâni arteziene copacii şi flori de toate felurile. Se vedea că acest era un liceu pentru cei care aveau o situaţie materială foarte bună. Iar stilul antic şi sobru în care era construită clădirea mă făcea să cred că voi avea mari probleme să mă integrez. Am ieşit şi din curte am traversat o stradă după care am intrat într-o altă curte la fel de mare amenajată în stilul celeilalte. O clădire uriaşă mi s-a înfăţişat, cred că asta era faimosul internat. Am intrat în clădire. La parter erau mai multe încăperi, care sereau drept sedii de club s-au cam aşa ceva nu îmi puteam da seama cu exctitate. Am luat liftul pâna la etajul cinci, deoarece acolo se afla camera mea. Ieşind pe corridor am văzut o grămadă de uşi. Parcă eram într-un labirint. Cred că ar fi trebuit să cer o hartă sau cam aşa ceva mai ales că aici toate holurile erau identice, toate tablourile te puteai pierde uşor, iar la stare pe care o avem în momentul de faţă în cazul meu nu era exclus. Am ajuns în faţa uşi cu numărul cinzeci şi patru.

[BuBuLiNa]

Hello my love, iată că mi-am făcut puţin timp să mai intru pe zup şi să recuperez. Capitolul acesta a fost nice, se pare că până la urma Anelys a plecat în Anglia, aşa cum plănuise, deşi cred că toată această poveste îi va lăsa un gust amar, nu ştiu de ce presimt asta. Oricum, se pare că munca ia fost răsplătită, deşi nu ştiu dacă este bine sau rău că este preşedinta consiliului elevilor a acestui prestigios liceu, eu cred că va avea mai multe probleme. Exagerează când ia toată vina asupra ei. Am văzut câteva greşeli fii mai atentă data viitoare, cam atât aştept nextu. Baftă la scris bye, bye.

[MiraA]

In urma cererii pe care ai facut-o la sectiunea Critics am atrizat si eu pe aici :D
Sa incepem cu inceptul...
In primul rand ma bucur ca ai revenit asupra ficului. Adevarul este ca de foarte putine ori se intampla ca o poveste sa iasa bine de la prim incercare. Si cand e vorba de carti, scriitorii le scriu si le rescriu pana cand le vine sa se dea cu capul de toti peretii (la propriu; un exemplu bun ar fi Dan Brown - lui i-au trebuit sase ani sa scoata Simbolul Pierdut).
Prologul - chiar daca sunt adepta unor prologuri mai scurte si mai concise, mi-a placut. Ai reusit sa descri foarte bine conceptia pe care personajul principal o are asupra vietii si a asupra propriei personalitati.
Vreau sa-ti atrat atentia asupra felului in care iti construiesti frazele:
"Şi ce dacă aveam bani, ce dacă aveam totul şi asta datorită părinţilor mei adoptivi care mi-au oferit absolut tot ce mi-am dorit şi m-au tratat ca pe propria lor fiică din clipa în care m-au cunoscut, eu tot nu am reuşit să găsesc acea linişte de care aveam atâta nevoie, să îmi găsesc propria identitate."
Ar fi aratat mai bine asa: "Si ce daca aveam bani? Ce daca aveam totul? Parintii mei adoptivi mi-au oferit absolut tot ce mi-am dorit si m-au tratat ca pe proprii lor fiica din clipa in care m-au cunoscut, insa eu nu am resit inca sa gasesc acea liniste de care aveam atata nevoie...sa imi gasesc proprii identitate."
Iti recomand sa folosesti punctele de suspensie cand vrei sa lasi impresia ca personajul se gandeste la ceva sau ia in considerare o noua posibilitate (pentru mine, cel putin, ele sunt cele mai bune prietene)
Iti mai atrag atentia inca asupra unei chestii: timpurile verbale - ai tendinta de a sari de la trecut la prezent. Inainte de a posta, citeste inca o data capitolul si sunt sigura ca iti vei da seama daca timpurile verbale se potrivesc cu ceea ce vrei tu sa spui sau nu.
Am mai vazut cateva greseli de genul acesta si in celelalte doua capitole, dar nu e ceva ce nu se poate corecta.
Chiar imi place firul actiunii si directia in care se indreapta. Imi place, deaemenea, faptul ca ai reusit sa coturezi foarte bine si foarte frumos personalitatea personajului principal. Sunt curioasa cum va evolua din punct de vedere psihologic o data cu inceperea noii ei vieti.
Sper sa aiba parte si de momente fericite, caci, pana acum, am vazut ca nu a avut o viata prea usoara.
O sa apara si Josh? :>
Lasand toate astea la o parte, iti urez multa bafta in continuare si sper ca de aceasta data sa reusesti sa duci acest fic la bun sfarsit si sa fi tu multumita de rezultatul final, caci, pana la urma, asta conteaza cu adevarat. Noi, ca cititori, suntem aici, in primul rand, pentru propria noastra satisfacere, abia apoi ca sa te indrumam si sa-ti aratam unde gresesit si ce ar trebui sa faci ca sa fie mai bine. (stiu, suna extrem de egoist, dar asta este realitatea; asta cauta orice cititor intr-o poveste; indiferent daca povestea respectiva e fic sau un roman in toata regula, cititorul vrea sa se relaxeze, sa evadeze din propria realitate sa uite de micile probleme ale vietii, etc - sa se consemneze ca spun asta din punctul de vedere al cititorului inrait).
Daca vorbesc din punctul de vedere al comentatorului - nu sunt critic-, atunci sunt aici ca sa dau un sfat sau sa fac o simpla precizare (exemplele de mai sus). Sper doar ca precizarile mele sa te ajute pe viitor.
Deci, inca o data felicitari si mult spor la scris. Astept nextul. Anunta-ma cand postezi pls. :*

[Kayla.]

Hello hello:] Am trecut si eu pe aici. Sorry ca am dat abia acum de acest fic, dar am fost cam ocupata-.-. Sorry again. So, sa revenim. Imi place mult ideea fic-ului. E originala:X si apreciez asta. Imi place mult cum descri sentimentele si actiunea desi nu ar strica ceva mai multa actiune, si ar trebui sa mai lucrezi la naratiune. Si ai mare grija la exprimare care in unele locuri ma cam zgarie pe creieri si totodata fi atenta la greselile de tastare. Sunt foarte curioasa cum se va descurca Anelis cu internatul si celelalte responsabilitati. Sper sa le faca fata cu brio. So, cam atat am avut de spus. Bafta cu next-ul si nu uita sa ma anunti cand il postezi!Spor la scris!:*

[Katniss]

Hello. Stiu ca probabil acest capitol nu este foarte interesant, dar sper sa va placa. Lectura placuta. Enjoy.

Capitolul 3. Una dintre ei ?

Am deschis uşa noului meu apartament, destul de emoţionată. Adică, din această seară începea noua mea viaţă, lăsând la o parte trecutul, şi tot ce ţine de vechia mea viaţă. Asta era încercarea supremă, iar eu trebuia să fac faţă.
Când am intrat, am rămas plăcut surprinsă să descopăr că deşi nu era foarte spaţios, era amenajat cu mult bun gust. Mai mult ca sigur mama se ocupase de asta.
Cu toate astea nu aveam dispoziţia necesară să fiu atentă la detalii. Drumul şi tot ceea ce se întâmplase în ultimele zile mă obosise destul de mult, atât psihic cât şi fizic. Acum tot ce aveam nevoie era un duş rapid, şi un somn bun. Se pare că lucrurile mele erau deja aici, ba chiar erau şi aranjate. În acest moment, mă bucuram că nu mai trebuia să despachetez nimic. Am luat o pereche de pijamale din dulap, şi un prosop şi m-am îndreptat spre baie, unde în mai puţin de un sfert de oră mult doritul duş era gata. Eram conştientă că ar fi trebuit să îmi anunţ părinţii că sunt bine, dar oboseala şi-a spus cuvântul, deoarece am adormit imediat cum m-am întins pe pat.

Nu ştiu cum de noaptea trecuse atât de repede, nici măcar nu eram în stare să îmi amintesc dacă visasem ceva sau nu. Tot ce ştiam era că astăzi era o zi importantă, de fapt nici nu mai eram sigură dacă voiam să fiu aici sau că mai ştiu cum mă cheamă sau dacă mai pot vorbii. Eram prea emoţionată să mai gândesc. Imediat după ce mi-am făcut toaleta de dimineaţă, şi am îmbrăcat noua uniformă mi-am amintit să îl sun pe tata, sau măcar să încerc să iau legătura cu el pentru că se pare că era într-o şedinţă, aşa că a fost în zadar toată această încercare să vorbesc cu el.
Am oftat prelung, uşor dezamăgită pentru că eu voiam ca el să mă încurajeze, chiar aveam nevoie.

Mi-am luat geanta şi am plecat. Dar aveam o problemă cu direcţia şi orientarea, şi nu aveam nici o hartă. Asta nu era a bună.
După mai multe încercări am reuşit să găsesc ieşirea, şi să ajung în curtea imensă, care spre deosebire de aseară, acum era plină de grupuri de studenţi, care se pare că mă priveau pe mine. Uram să fiu în centrul atenţiei, chiar uram asta. În fine, lăsând toate astea la o parte mi-am văzut mai departe de drum, reuşind să ajung la liceu, unde situaţia de mai devreme se repetă. Aş fi vrut să fug, dar asta nu era soluţia.
Imediat ce am intrat în imensa clădire am încercat să găsesc biroul directorului, însă fără sucesc. Bine că reuşise să mă găsească directorul pe mine.

- Domnişoară Parcker te rog să iei loc, în câteva minute toţi elevii vor fi afară, la careu. Îmi spuse bărbatul, în timp ce răsfoia nişte dosare. Ce uşor îi era să vorbească, el nu era în locul meu.
- Scuzaţi-mă domnule director unde este baia? L-am întrebat uşor stânjenită.
- Mergeţi drept înainte, apoi faceţi la stânga, apoi de două ori la dreapta şi iar la stânga, şi aţi ajuns. Spuse atât de repede că nu ştiu dacă reuşisem să reţin. M-am ridicat încet, şi am părăsit biroul directorului încercând cu disperare să îmi amintesc indicaţiile lui. La naiba, eu căutam baia, nu ieşirea dintr-un labirint. În fine se pare că ziua de azi avea să fie destul de grea. Adică, mă rătăcisem de două ori şi aveam să mă fac de râs în faţa tuturor mai mult ca sigur, nimic mai rău decât asta nu se putea întâmpla, sau poate că da?
Tocmai ieşisem de la baie, pe care o găsisem slavă domnului când am văzut un băiat ce semăna exact cu Joshua trecând pe hol. Nu se putea ca mintea să îmi joace feste, adică trecuse destul de mult timp de când nu îl mai văzusem pe singurul băiat pe care îl iubisem vreodată, dar eram aproape sigură că era el. Adică cum puteam să uit acei ochi verzi şi acel zâmbet ucigător, cu care mă vrăjise din prima clipă în care îl cunoscusem, şi care îmi bântuise fiecare vis de atunci.

- Domnişoară, aici erai. Să mergem. Îmi spuse directorul Smith, îndemânându-mă să îl urmez. Era timpul ca toţi elevii acestui liceu să îşi cunoască noua preşedintă. Imediat cum m-am gândit la asta am simţit cum fiori încep să îmi străbată corpul, iar inima a început să îmi bată atât de tare încât eram aproape sigură că o să îmi sară din piept în orice moment. Nu mai aveam nici un fel de control asupra corpului meu. Când am ieşit în curte, am constatat îngrozită că erau deja o mulţime de elevi strânşi în acest careu.
Deodată s-a făcut linişte şi directorul a început să ţină un fel de introducere, care a durat câteva minute, după aceea m-a prezentat.
Deja simţeam că nu mai aveam puterea să respir, iar singura care mă susţinuse şi încurajase îmi fusese luată de lângă mine, de aceeaşi soartă nedreaptă care îmi răpise părinţii.

- Ea este Anelis Parcker noua preşedintă a consiliului. Vă rog să vă purtaţi frumos cu ea, nu uitaţi că vă va reprezenta de acum încolo. Acum, dacă domnişoara Parcker nu doreşte să ne adreseze nici un cuvânt o să vă rog să vă îndreptaţi în linişte fiecare spre clasa lui, cursurile vor începe imediat. Spuse directorul, care părea a fi respectat în liceu pentru că nimeni nu comenta absolut nimic. De îndată ce toţi au intrat, noi am plecat spre secretariat de unde trebuia să îmi iau orarul şi să aflu clasa în care fusesem repartizată.
Christine o femeie destul de învârstă, mă anunţă că de astăzi voi face parte din clasa a XII-A C după care îmi ură succes, nu prea înţelegeam de ce făcuse asta, dar oricum ea ştia mai bine. Înainte să părăsesc acel birou, secretara mă anunţă că şeful clasei din care mai nou făceam şi eu parte, mă aştepta afară pentru a-mi prezenta şcoala.
Neîncrezătoare şi cu inima cât un purice am ajuns la locul stabilit, unde am avut neplăcuta surpriză să îl întâlnesc pe Joshua, eram sigură că era el acum că îl aveam aşa aproape, deşi trebui să recunosc că se schimbase. Era mult mai înalt, şi binefăcut, doar culoarea ochilor şi a părului era aceeaşi, se pare că nu observase că venisem fiind mult prea concentrat asupra telefonului.
În timp ce il priveam tăcută o întrebare precum o săgeată îmi veni în minte, oare îşi mai amintea de mine?

- Ai ajuns, tu trebuie să fi Anelis, eu sunt Damian îmi pare bine să te cunosc, spuse pe un ton atât de dulce şi suav că nu mai eram în stare să spun nimic.
- Damian? Am repetat din nou când am realizat că nu îmi spusese că se numeşte Joshua. Eram confuză, dar inima îmi spunea că era el pe care îl iubeam de atâta timp. Totuşi de ce mi-ar spune alt nume? Din câte ştiam nu avea nici un frate geamăn. Dar chiar în acel moment am realizat că nu îşi mai amintea de mine, mă uitase. Asta era adevărul, tristul şi crudul adevăr. Acum fiecare clipă în fiecare mă gândisem la el, nu fusese decât o minciună, o amăgire care se transformase în dezamăgire. Era prea mult.