ETER

[Teru]

prima -- nu ca ar conta :))

Deci... esti rea:((, chiar credeam ca se vor intalni si tu vi si-mi bagi acolo un vampir, asa ceva nu se face :-w; dar lasa ca te revansezi tu capitolul urmator [ sper ]. Abia astept sa citesc XD
Greseli nu m-am uitat, dar nu cred ca ai, felicitati :]
Acele interventii sunt de-a dreptul... nici nu stiu cum sa le numesc, ma fac sa ma gandesc la cu totul la alte lucruri :]]
Am citit capitolul aseara, dar eram atat de obosita incat acum a mai trebuit sa-l mai citesc odata ca sa-mi aduc aminte despre ce era vorba =))
Si acum sa vedem ce spune intuitia mea XD : poi.... cred ca Alex o sa se trezeasca intr-o camera, singura, si apoi o sa intre acolo tipii aia care au salvat-o, care sunt de fapt camarazii ei [ numa la intalnirea lor mi-e mintea :] ] :-? ...

Astept sa vad cat am gresit, asa ca fa bine si pune urmatorul capitol :]]
:bv: :bye:

[Lori.]

Nu am comentat de când am citit cap, pt că am făcut-o pe fugă... am un coleg în spital, comă alcoolică şi a trebuit să merg pe la el.
Oricum, să nu fac spam. Mi-a plăcut întradevăr capitolul. Mă bucur că Alex a fost prudentă în ceea ce priveşte creatura. Am rămas foarte revoltată pentru că încă nu am făcut cunoştiinţă cu prietenii ei.

Ce-mi spune intuiţia ? Păăăăi, eu cred că Alex se va întâlni cu prietenii ei, se va îndrăgosti de unul dintre ei, unul frumos, brunet cu ochii albaştri,cu un nume mişto, că vor lupta împreună în marele război şi că el va muri, lasând-o pe Alex singură, tristă, distrusă.
Spooky.
Oricum, mi-a plăcut capitolul. Mult. Ştii asta deci nu mai are nici un rost să spun cât de frumos se îmbină descrierea şi naraţiunea.

Spor la scris!

[candy_cane]

sorry for the wait... it's been a long time since i last posted here, but lets hope i will forever post ... and i mean it..
enjoy reading!
ahŞ şi dacă aveţi vreo întrebare, vă rog să mi+o puneţi, poate să fie ea ciudată(dacă voi consideraţi că nu întelegeţi ceva să îmi spuneţi!)
am să pun detaliile despre personaje în următorul capitol, asta dacă va fi cineva interesat de prezenţa lor pe marea scenă a comediei mele :D

CAP 5

Voci! Oare de ce auzea voci, dar nu vedea şi posesorii acestor voci? De ce simţea suprafaţa tare a unui pat, dar nu se putea mişca suficient pentru a descoperi şi altceva legat de starea ei? Cum se făcea că le ordona pleoapelor să se deschidă iar acestea îi nesocoteau cerinţele? Cum de se simţea atât de departe de propriul trup, de parcă sufletul ei se ridica încet către o lume pe care nici măcar nu era în stare să o vadă?
-Vreau să mă mişc... bolborosi cu o voce ruptă parcă din filmele de groază pe care le evitase atâţia ani.
Îşi simţea gâtul aspru, şi chiar se miră când îşi trecu limba uşor umflată din cauza lipsei de apă peste buze, că nu întâlni hârtie, sau mai rău. Gustul sărat al pielii ei îi provocă o sete şi mai mare. Încercă să îşi mişte mâinile, dar nu putu nici măcar să îşi clintească un deget.
‚Oare e prima oară când leşin? Nu îmi amintesc să o fi făcut vreodată, dar... Poate că mă îmşel. Sunt atâtea aspecte ale vieţii mele pe care le-am alungat din memoria mea, deşi văd acum că au stat ascunse ca nişte animale de pradă..’ îşi spuse, deşi nu reuşi să se încurajeze deloc. Nu reuşi decât să îşi agraveze situaţia.
Nu se putea mişca, iar barierele pe care le pusese în calea amintirilor cedau atât de rapid încât se sperie de ceea ce se întrezărea prin vălul conştiintei ei.
Vedea frânturi din filmuleţe bizare în care creaturi hidoase se repezeau spre nişte copii nevinovaţi. Nu voia să urmărească mai departe, de teamă că ceea ce se va întâmpla o va şoca atât de tare încât nu va mai reuşi niciodată să mai părăsească lumea aceea interioară creată de ea ca să se protejeze.
„Ţuca! Te minţi singură! Ştii prea bine că ceea ce se află acolo nu te poate răni, dar uiţi că ceea ce e afară o poate face! Şi o va face dacă nu ieşi din starea asta! De unde ştii tu că dihăniile alea nu te-au răpit, şi acum te diseacă şi te mănâncă?” vocea aceea copilăroasă îi băgă frica în oase, trezind-o din starea aceea de apatie în care căzuse.
Dar nu putea fi adevărat! Aceia nu erau monştri adevăraţi, erau oameni îmbrăcaţi în costume ciudate, iar tot ceea ce îşi amintea ea erau secvenţele unui film prost. Un film şi nimic mai mult. Nimic din ceea ce vedea prin cortina aceea din fum şi praf nu era adevărat.
( Minţi! )
Nu puteau fi pentru că asta era lumea reală, o lume a tehnologiilor, o lume în care vechile monstruozităţi din basme, din folclor şi cărţi nu existau. Nu puteau să existe, iar ceea ce se întâmplase cu ea în trecut nu fusese decât un vis, un coşmar care încerca să o devoreze până şi acum.
( Dar suntem reali! Existăm Alex! Existăm şi te vom devora în realitate!)
-Nu... Nu sunteţi! Tot ceea ce am văzut a fost un vis.... bodogăni, putând în sfârşit să îşi mişte mâinile.
Nu păreau să fie legate, dar tot nu îşi putea explica de ce şi le simţea atât de grele. Oare chiar atât de şocată fusese de tot ceea ce se întâmplase?
‚Dar nu s-a întâmplat nimic! Am visat totul!’ încercă zadarnic, cu micuţa voce a trecutului ei pufăind, deloc convinsă de toată şarada, să se liniştească.
„Ţuca! De ce mă enervezi? Chiar crezi că poţi înghiţi toate balivernele astea când adevărul ar fi mai uşor de analizat? Nu văd de ce încerci să te ascunzi pe după deget, când mai devreme sau mai târziu tot dai peste adevărul suprem, conform căruia...”
-Taci! Nu vreau să aud!
„Conform căruia tot ceea ce a fost în trecut şi tot ceea ce...”
-Tu nu auzi să taci?
„NU VOI TACE CÂND VĂD CĂ TE AUTO-DISTRUGI! Tot ceea ce s-a întamplat până acum ar fi trebuit să te pună pe gânduri, dar nu a făcut-o! Continui să te fofilezi pe lângă deget de parcă tot rahatul ăsta o să treacă pe lângă tine! Uiţi că tocmai tu trebuie să faci ceva! Uiţi că e de datoria ta să salvezi oameni... „
‚Dar pe mine cine mă mai salvează, curvă idioată ce eşti? Eu cum voi mai fi scoasă din toată harababura asta? Prima dată a făcut-o tata, acum cine? Nici eu nu vreau să mor, pizdă proastă fără corp ce eşti!’
„Atunci luptă!”
Şi discuţia încetă, oricât demult se strădui Alex să o continue. Lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obraji. Chiar nu voia să moară! Chiar nu voia să vadă cum arăta o vizuină a uneia din acele creaturi. Nu voia să vadă pe viu cum mâncau ei oameni. Nu voia, dar asta nu o salva din braţele sorţii care o aruncase aici. Măcar dacă ar fi picat pe moale.
Se chinui să se ridice din nou, poate de data asta, chiar va reuşi. Ochii i se deschiseră, încet, împotrivindu-se încă cerinţelor ei, dar cedând până la urmă.
Primul lucru pe care îl observă fu tavanul de pe care se decojea vopseaua cândva albă, acum de un galben otrăvit, şi pe care micuţe puncte negre alcătuiau galaxii ciudate. Se uita la el nevenindu-i să creadă că ea chiar îl vedea, că încă mai era acolo, deşi purtase acea discuţie în contradictoriu, atât de înflăcărată, cu doar câteva clipe în urmă. Inima ei bătea rapid în cuşca care o ascundea de restul lumii, voind parcă, pentru prima dată, să se facă cunoscută. Încercă să îşi mişte capul într-o parte, ca să îşi dea seama unde se afla.
Pereţii, pe care se odihneau nişte tablouri oribile, erau la fel de frumoşi ca cei ai unei celule din cea mai dărăpănată închisoare. Nimic nu arăta ca şi cum oameni chiar ar fi putut să trăiască acolo, sau că ar fi trăit într-un timp destul de apropiat de prezent.
Se holbă o perioadă la ziduri, fără să asimileze vreuna din informaţiile procesate de creierul ei. Singurul gând care îi venea era acela că încă e în viaţă şi e sănătoasă, deşi leşinul încă se juca cu corpul ei. Întoarse apoi capul spre sursa de lumină care o ajuta să vadă cât de cât : o fereastră plasată undeva lângă patul în care zăcea ea. Perdelele fuseseră date la o parte şi o lumină albă în care dansau firicele de praf era filtrată de geamul relativ murdar.
Era clar că nu se afla într-o casă, dar atunci ce motel dărăpănat mai era şi ăsta? Nu îşi amintea să fi văzut vreunul când şofase înspre centru.
„Dar tu oricum nu ai văzut prea multe! Ţine minte că până acu ceva timp nici nu credeai în existenţa acestor creaturi mitice. Acum le vezi şi deja te gândeşti cum să le înfrunţi! Sângele tău clocoteşte dincolo de înfăţişarea asta gingaşă pe care o afişezi!” râse uşor înfumurată vocea aceea piţigăiată care o acompaniase până atunci.
Şi avea dreptate, deşi gândurile cu care venise înapoi în gaura asta către Iad nu se risipiseră încă. Voia să îi vadă mai întâi, să vorbească cu ei şi apoi să îi deramăgească sau să le uşureze munca. Pentru că partea aceea din ea îi atrăsese atenţia asupra unui lucru foarte important : nu arăta deloc a luptătoare. Părea mai degrabă să semene cu o minorosiţă plăpândă şi care va avea cu siguranţă, în viitor, nevoie de ajutor. Iar ei nu îşi permiteau o verigă aşa de slabă precum se prezenta ea. Oricine ar fi văzut-o ar fi gândit la fel.
Mânată de o dezamăgire ce pornea din adâncuri nebănuite de ea până atunci, căci nu numai sentimentul acesta se ascundea în acele străfunduri ale fiinţei ei, se hotărî să se ridice, aşa cum putea, de pe pat, şi să îi găsească. Trebuia să i se dea odată şi odată sentinţa : va rămâne şi îi va încetini, sau va pleca iar ei vor lupta cum vor putea împotriva unui inamic care părea să prindă forţe noi ori de câte ori întorceau capul.
Îşi forţă muşchi să se supună comenzilor ei repetate, şi reuşi să se ridice în fund, sprijinită de capul patului şi de geaca împăturită care îi ţinuse de pernă. Nu simţea nici un fel de durere, dar o oboseală continuă parcă îi măcina oasele. Dormise oare prea mult? Îşi amintea de păţănii asemănătoare în trecutul ei care părea atât de departe de ea, deşi acea parte a realităţii nu se terminase decât cu câteva ore în urmă.
‚Dar să fie oare ore? Ceva îmi spune că am stat în patul ăsta mai mult decât câteva ore!’ îşi zise, deşi nu era deloc îngrijorată.
Atunci auzi paşi pe coridor, foarte aproape de uşa ei. Un sentiment ciudat puse stăpânire pe ea. Dacă erau EI deghizaţi? Dacă veneau să o sfâşie? Iar ea nu avea nici un mijloc de a se apăra aşa cum avusese în maşină.
Căută, uşor neliniştită, un lucru de care să se poată folosi ca şi armă. Nu găsi decât o bucată de lemn desprinsă din pat care zăcea pe jos şi o ascunse lângă piciorul ei, învelindu-şi trupul mai atent cu acea cârpă ciudat de lungă ce ţinea loc de cearşaf. Băgă uşor mâna stângă pe sub el, şi apucă presupusa armă ca să o aibă mai bine în mână.
Ascultă încordată mişcările de pe hol, urmărind atentă umbrele care i se părea că le vede pe sub uşa neagră cu urme ciudate de scrijelituri şi crăpături, ce formau nişte modele ciudate. Strânse convulsiv bucata de lemn în pumn, în timp ce privea clanţa mişcându-se în lăcaşul ei, două umbre care căpătau mai multă materialitate intrând în cameră.
Erau doi bărbaţi, tineri după aparenţe, care se certau dintr-un anumit motiv. Se uită la ei cu ochii îngustându-i-se cu întrebări din ce în ce mai variate. Cine erau cei doi? Ce erau în primul rând? De ce veniseră? Ce planuri aveau?
Se holbă la ei o perioadă, fără să respire calumea. Când văzu că acestia închid uşa în urma lor, îşi încleştă mâna pe bucata de lemn şi îi urmări de mai aproape. Nu păreau să fie periculoşi, dar nu se ştia. Aşa păruse şi cel care îl văzuse cu atâtea clipe în urmă.
-Se pare că victima noastră s-a trezit! observă bărbatul ce părea mai în vârstă din cei doi.
-Mdah! Şi acum ce vom face cu ea? Nu îmi place cum ne priveşe, în plus tu ţii minte ce s-a întâmplat ultima dată când nu am luat măsuri.
-Te îngrijorează starea mea aşa de mult? Hai iubire, recunoaşte! se maimuţări uşor cel care începuse conversaţia de faţă cu Alex.
Bruneta îi măsură din cap până în picioare, ochii ei verzi fixându-se periculos asupra trăsăturilor lor. Dacă nu s-ar fi temut pentru viaţa ei, cu siguranţă ar fi observat cât de frumoşi erau aceştia. Piele bronzată întinsă perfect peste muşchi bine făcuţi, statură înaltă, impunătoare, totul la aceste două exemplare striga putere. Trăsăturile erau armonioase: pomeţi înalţi, feţe perfecte, ochi migdalaţi.
Îşi plimbă privirea de la cel în vârstă la cel ce părea mai mic, şi se delectă asimilând toate detaliile care i se ofereau. Cel mare era brunet, tuns scurt, cu păr ţepos. Nu putea să îi vadă faţa căci deja se întorsese cu spatele, aşa că îi cercetă musculatura care se reliefa spectaculos prin tricou. Înghiţind în sec, neştiind exact cine e, asta dacă era unul din prietenii ei din copilărie, Alex îşi plimbă privirea asupra blondinului. Avea părul un pic mai lung decât cel cu care se ciondănea, iar ochii lui verzi străluceau în lumina ciudată care era în cameră.
Un tatuaj negru cu un dragon i se încolăcea pe gât, capul cu gura căscată, plină de colţi ascuţiţi, întreptată spre urechea lui stângă. Fire ţepoase din barba nerasă de o zi străluceau uşor în aceeaşi lumină care îi contura muşchii prin cămaşa strâmtă pe care o purta.
Observând privirile cercetătoare ale aşa-zisei victime de care uşor amuzat, blondinul îi făcu un semn scurt cu ochii celui care vorbea. Surprins, brunetul se întoarse. Alex aproape că se înecă în mările cristaline şi pătrunzătoare care reprezentau ochii celui care se întorsese înspre ea. Umbra mustăţii şi a ciocului care, de asemenea, începuseră să crească, creie un asemenea efect pe faţa aceea aproape perfectă, încât Alex îşi simţii inima pornind în galop. Văzu în chipul acela matur ceva din vechea ei dragoste, Richie. Dar, oricât ar fi dorit să deschidă gura şi să şoptească numele lui, ceva nu o lăsa. Dacă nu era el?
-Se pare că fata asta e mai bine decât ne aşteptam! zâmbi fermecător brunetul.
-Poate totuşi ar fi mai bine să chemăm doctorul înăuntru! Ştii că numai el îşi dă seama cine e cine!
-Uite nah! Şi ce vrei să spui cu asta, mucosule? Că eu nu pot să am grijă de mine?
-Păi el te-a salvat ultima dată!
-Şi ce? Uiţi că şi eu l-am salvat pe el.
-Hai lasă! hohoti blondinul.
Alex doar bănuia cele întâmplate în trecutul lor, şi nu pricepea decât pe jumătate din ceea ce spuneau ei, fiind prea pierdută în căutările ei după nişte indicii cu privire la identităţile celor doi. Un al treilea glas o făcu totuşi să îngheţe. Ochii ei se măriră în orbite şi o groază mută puse stăpânire pe ea. Ştia vocea aceea! Creatura care folosise vocea aceea ultima dată voise să o omoare.
Tremurând în aşternut, îşi trase picioarele spre piept, pregătită să sară dacă respectivul ar reprezenta un pericol pentru ea. Când lumina din cameră îi arătă înfăţişarea celui care fusese denumit cu atât de mult amuzament „doctor” de către cei deja prezenţi în cameră, Alex simţi că se înăbuşă şi că spaima ei se va revărsa în valuri prin corpul ei micuţ, înecând-o în valuri ucigătoare.
Era chiar brunetul acela extrem de atractiv care se dovedise a fi creatura aceea hidoasă în a cărei priviri îşi văzuse moartea. Numai că ochii aceea negri nu mai erau aşa de lipsiţi de expresie, şi cearcăne gălbui decorau uşor faţa obosită a celui care intrase. Cel care o atacase păruse cu mult mai tânăr, cu mult mai rece, pe când acesta exprima căldură.
Însă ea nu se relaxă câtuşi de puţin. Simţea puterea acestor trei fiinţe omeneşti, căci ceva din ea îi spunea că nu erau monştri, ca un pericol iminent pentru ea. Încă tremurând, se cocoţă şi mai mult pe jacheta care acum îi ajunsese pernă pentru fund, şi îşi lipi spatele de peretele unsuros, fără să îi scape din ochi.
-Se pare că se teme de tine, doctore! spuse, mirarea citindu-i-se în voce, blondinul, făcându-i loc noului venit care se apropiase foarte mult de pat.
-Ai vreo idee de ce poate să îi fie frică de mine? întrebă la rândul lui brunetul cu ochi negri pătrunzători, stând cât era de drept în faţa fetei terifiate.
Alex deja apucase bâta improvizată şi dârdâia pe pat urmărindu-le mişcările. Dacă ar fi stat să raţioneze ar mai fi observat o diferenţă între bărbatul ce se afla acum în faţa ei şi cel de atunci : vocea lor nu era deloc asemănătoare. Acesta avea vocea uşor mai groasă, mai pătrunzătoare, şi îi lipsea tonul acela plin de dulcegării şi atât de greţos pe care îl avusese creatura.
( Spune că te distrezi, duduie! Spune că ne simţi ghearele în spate şi că ţi-e frică! )
Dar nu putea decât să îi privească cum se apropie şi cum încearcă să o liniştească. Închise ochii şi numără în gând convinsă că totul făcea parte dintr-un coşmar. Asta până simţii mâna caldă a unuia dintre ei pe mâna ei şi patul lăsându-se dintr-o dată într-o parte.
Deschise brusc ochii holbându-se îngrozită într-o pereche de ochi albaştri, fără să ştie ce se întâmplă, şi că ei erau doar îngrijoraţi de sănătatea ei. Se ridică dintr-o dată în picioare şi aproape că îi pocni pe cei care se apropiaseră de patul ei ca să o facă să stea jos, dacă nu ar fi intrat în cameră, exact în momentul acela alţi doi bărbaţi, uitându-se amuzaţi la ei.
Patul se mişcă din nou sub cel care se aruncase să o prindă – în învălmăşeala aceea chiar nu se mai ştia cine pe cine sare – şi picioarele îi fugiră într-o parte. Simţii ca prin vis cum cade, şi dacă aia nu ar fi fost realitatea chiar ar fi crezut că pluteşte, dar totul se întâmplă atât de repede încât în secunda următoare se trezi în braţele puternice şi foarte musculoase ale noului venit care îl observase doar într-o doară.
Se uită la el întrebătoare, fără să priceapă mare lucru. Asta până când, cel care o ţinea la pieptul lui se apucă de rîs. Abia atunci Alex îndrăzni să se uite mai bine la ei toţi. Cei care veniseră erau la fel de frumoşi ca şi cei deja existenţi în cameră. Cel care o ţinea era tuns foarte scurt, şi dacă nu ar fi avut tuleie de păr roşcat ridicându-se încet din scalpul lui ai putut spune că e chel. Ochi căprui, pătrunzători, îndrăzneţi, se înfundau adânc până în sufletul ei. Era cel mai înalt, şi părea şi cel mai voinic. Râsul lui era ca un tunet, dar era atât de frumos, clar chiar, exprimând veselie pură, încât bruneta nu se putu abţine să nu zâmbească în timp ce el chicotea, uitându-se la ceilalţi.
Cum nu o lăsă jos, deşi toată aventura se terminase, ea se uită în continuare la corpul lui. Tatuaje mari îi decorau braţele, urcându-i sau coborându-i pe gât, şi păreau să îi acopere tot corpul, căci multe din ele se puteau ghici pe sub maieul pe care îl purta. O sclipire ciudată îi atrase atenţia asupra urechilor lui, unde găsi mai multe pirsuri. O fascina atât de tare prezenţa acestui Hercule îmcât uită pentru moment de ce se afla în braţele lui.
-Ştii că o poţi lăsa jos nu? o voce necunoscută o scoase din transă, iar atenţia ei se îndreptă imediat spre cel care vorbise.
Era uşor mai mititel decât ceilalţi, şi nu puteai spune cu precizie ce fel de fizic avea, deşi părea destul de în vârstă şi el. O claie de păr şaten stătea dată pe spate, prinsă cu o moaţă undeva la spate, deşi părul lui nu era întratât de lung încât să aibă coadă de cal. Ochi inteligenţi, căprui, o priveau atent, iscodind-o aşa cum făcuse şi ea cu ei până atunci.
-Dar e amuzant să o ţin în braţe, Ben! Nu am mai ţinut-o de cinsprezece ani în braţe! Doar nu vrei să îmi răpeşti această ultimă bucurie?! un rânjet mieros îi decoră faţa uriaşului, dinţi drepţi şi albi strălucind după buze cărnoase.
Bruneta se înroşi extrem de tare la faţa, şi abia după câteva clipe, informaţia îşi făcu loc prin gândurile ei răzleţe. Îl strigase Ben! Dar probabil că existau multe grupuri de bărbaţi care aveau unul din membri cu numele de Ben. Totuşi el mai menţionase şi un număr de ani care exprimau fatalitatea ei : cinsprezece. Nu o mai ţinuse în braţe de cinsprezece ani.
Singurul care făcuse asta, în trecutul ei, fusese Tom. Numai că acel Tom fusese atât de gras încât mulţi copii se luaseră de el şi îl badjocoriseră în fel şi chip.
Dacă îşi amintea bine, ea fusese singura care se luase după el şi îi făcuse cunoştinţă cu restul găştii. Bine-nţeles că el nu o crezuse la început, şi încercase să o îndepărteze. Dar nu reuşise. Deşi diferenţa de vârstă dintre ei era de numai patru ani, Tom se apucase, din momentul în care îi confirmase că erau prieteni, să o ia în braţe. Ăsta fusese micul lor ritual. Ăsta şi multe altele.
Ea îi unise pe toţi, toţi proscrişii, deşi ea personal, chiar şi mică, nu avusese prea mult de suferit. Fusese foarte frumoasă chiar şi mică, dar ce mai conta asta acum când dăduse peste ei, peste prietenii ei deja mari?
Se uită la ei fără să priceapă.
-Ştii Tom? De ce nu o lămureşti tu cine suntem noi? Se pare că nu îi place ca eu să vin foarte aproape de ea... se scărpină în cap, uşor dezamăgit brunetul care semăna izbitor de tare cu Mike cel din trecut.
-Păi, o să îi spun, numai să confirm ceva... zâmbi iar uriaşul.
Alex se uită la toţi pe rând, încercând să îşi dea seama dacă totul nu era cumva o farsă a acelor creaturi hidoase.
-Stai calmă! Suntem reali. Deşi, poate e cam greu de priceput, chiar suntem prietenii tăi din copilărie, asta dacă tu chiar eşti Alex, cea de care ne-am îndrăgostit cu toţii! zâmbi un pic stânjenit şatenul.
Incapabilă să scoată vreun cuvânt, Alex doar confirmă bănuielile, deşi tot mai erau reticenţi în privinţa ei.
-Uite cum o să facem ca să dovedim cine e şi cum e! În timpuri ca astea nu îţi poţi da seama cine e cine. O să îţi punem fiecare o întrebare, şi tu ne vei pune câte una noua. îi propuse blondinul aşezându-se comod pe un colţ al patului.
Toată situaţia era uşor neplăcută, pentru că toţi ştiau ce avea să se întâmple dacă se descoperea că ea nu era cine pretindea că este. Dar nu asta era important. Nu încetaseră să se bănuie între ei, şi fără ajutorul ei nu credeau că vor descotorosi de toate bănuielile. Tânărul roşcăţel o puse jos îndepărtându-se de ea, ca măsură de precauţie în timp ce ea se uita pe rând la ei toţi. Observă târziu umflăturile din buzunarilor blugilor pe care îi purtau. Paturile pistoalelor ieşeau în evidenţă, strălucind la capete. Erau atât de diverse încât ea nici nu încercă să îşi închipuie ce fel de arsenal aveau. Era destul de ciudat să îi vadă pe toţi cinci purtând câte două pistoale fiecare, ca să realizeze că şi în trecut aveau astfel de arme, deşi nu la fel de diversificate sau la fel de periculoase şi de ultimă generaţie ca acestea.
Chiar se întreba de unde le aveau când unul din ei tuşi scurt, atrăgându-i atenţia spre ceea ce făceau. Se uită de la unul la altu o vreme, până ce doctoraşul, cel de care se temuse încă de la început, se gândi să spargă tăcerea cu o întrebare. Voia ca toată această şaradă să înceteze. Voia să o facă să se răzgândească în privinţa plecării. Căci da, putea să citească de pe faţa ei că voia să plece, să nu lupte împotriva monştrilor. Nu o condamna dar nu voia să o piardă aşa uşor. Nici lui nu îi fusese uşor când trecutul venise ca o avalanşă ucigătoare peste el. Nu îi convenise să se întoarcă aici, să îşi abandoneze serviciul bine plătit pentru o perioadă nedeterminată de timp ca să alerge după dihănii care nu ar fi trebuit să existe în concepţiile muritorilor de rând.
Îşi scutură capul plin de gânduri sumbre şi îşi aţinti privirea drept în ochii ei.
-Când eram mici, Alex cea adevărată a venit cu o idee puţin ciudată ca să scăpăm de bătăuşi. Care e aia, dacă zici că tu eşti cea adevărată!
Întrebarea o şocă, căci amintirile acelei zile toride de vară îi apărură dintr-o dată în minte. Erau toţi strânşi laolaltă în vechiul cartier părăsit al oraşului, gâfâind întrerupt, dârdâind din cauza fricii care le cutremura sufletele tinere. Fugiseră neîntrerupt către acea ascunzătoare periculoasă, căci, după ce că se luptaă cu creaturi misterioase aproape în fiecare zi, trebuiau să se ferească şi de bătăuşi, o gaşcă de idioţi cu creierele cât o nucă care nu aveau altă plăcere decât să îi necăjească pe ei. Îşi amintea înţepăturile dureroase din corp, în special cele din zona toracelui, şi că nu putea să respire în voie. Năduşeala făcea acea încercare o strofocare, o luptă împotriva sorţii potrivnice, pe care i se părea că o pierde.
Totuşi, privea tot timpul înapoi, gata să le atragă atenţia prietenilor ei că gaşca de haimanale se apropia din nou de ei. Nu îi venea să creadă cât de rezistenţi erau acei bivoli la toată acea alergătură. Se ţinuseră de ei tot oraşul, într-o fugă disperată, cu transpiraţia curgând şiroaie de pe ei, fără totuşi să se oprească. Dacă nu ar fi fost Tom care să îi ţină uşor în urmă din cauză imobilităţii sale fizice, poate că ar fi scăpat deja de ei. Dar ea nu dăduse vina pe niciunul din ei. Ben avea probleme cu alergiile şi cu astma lui, şi se oprea şi el foarte des. Josh avea umărul dislocat din cauza acelor nătărăi cu capete de plută şi Mike de abia se mai ţinea pe picioare, ducând în spate un Richie leşinat din cauza unei lovituri la cap din care încă îi mai curgea sânge.
Tremurase atunci din toate încheieturile, cu ochii în lacrimi, neştiind ce să facă. Cum putea ea oare să îi salveze pe toţi? Auzea de departe înjurăturile năprasnice ale celor patru matahale, şi nu se putea decide ce să facă. Îi şi vedea, în fundul minţii ei, pe cei patru : nişte vlăjgani înalţi, crescuţi din cine ştie ce alimente, cu frizuri năclăite de transpiraţie, cu feţele uşor buhăite, roşii din cauza efortului depus, întinzându-se după prietenii ei şi bătându-i măr, căci aici nu avea la cine să mai strige după ajutor. Şi cel mai rău lucru la care se putea gândi era acela că Robert, liderul indisputabil al găştii din cauza şireteniei, dar mai ales a inimii negre pe care o avea, îi va face şi ei ceva mai rău decât să o bată. Dar nu starea ei o speria de moarte, ci ştiinţa că s-ar putea ca unul din prietenii ei va avea răni foarte serioase, căci Robert nu îi va lăsa în pace până ce ori nu vor mai schiţa nici un gest, ori îl vor implora să înceteze. Şi doar ceîi făcuseră? Îi puseseră o piedică după ce pocnise un copil inocent, astfel rupându-i pantalonii.
Şi atunci îşi aminti : îi grăbise în prima casă pe care o văzuse, şi încercase să se ascundă poate poate va merge. Totuşi un miros ciudat, înţepător, care le făcu nările să ia foc le atrase atenţia asupra unei încăperi spaţioase. Nişte sconcşi îşi făcuseră cuib fix în mijlocul încăperii şi se uitau la ei cu nişte ochi uşor speriaţi. Atunci inspiraţia o lovise, exact ca valul urât mirositor venit de la acele biete animale.
-Avem venit cu ideea de a folosi nişte sconcşi drept arme anti-bătăuşi... Ştiu că i-am luat din cuibul lor uşor, fără să îi speriem, şi am ieşit cu ei până lângă uşa de la intrare. I-am întors cu fundul înspre uşă şi le-am ridicat încet coada. Idioţii aia s-au repezit în casă şi...
-Şi au speriat sconcşi care s-au apărat cum ştiu ei mai bine! zâmbi vesel Mike, ştiind că exact asta se şi întâmplase.
Însă proba nu trecuse încă.
-Rândul meu! Se pare că ai o parte din amintirile vechii noastre prietene, dar asta nu înseamnă că tu chiar eşti ea. Poţi foarte bine să fii una din creaturile acelea ciudate care se aflase atunci acolo şi care pur şi simplu a aflat! scepticul Richie deschise gura, uitându-se sfredelitor la ea.
Înclinând capul într-o parte, tânăra îi susţinu privirea până ce acesta fu nevoit să tuşească, pentru că o tăcere stânjenitoare se lăsase în cameră. Nu îi era frică de acea privire. Prea o primise în trecut ca să se mai teamă acum.
„Ţuca! Am o întrebare : de ce mai treci prin tot acest interogatoriu dacă tu vrei să abandonezi această venerabilă misiune? Nu văd scopul! De ce mergi de bună voie pe această potecă a amintirilor, dacă până acum te opuneai cu îndârjire?” sâcâitoarea voce din capul ei o întrebă, veşnic curioasă, şi totuşi atât de dispreţuitoare faţă de hotărârile luate până atunci de Alex. Nu că nu ar fi avut dreptate să îşi bată joc de ea acum, dar ea ştia prea bine că abia acum urma să ia decizia finală.
Ei îi ofereau prilejul să aleagă un drum periculos dar care îi putea da satisfacţia unui lucru bine făcut.
-Deci : Alex a noastră ştia câte un secret de al nostru în schimbut secretului ei. Care erau acele secrete?
-Păi – nu mai stătu pe gânduri micuţa brunetă, măsurată fiind de toate cele cinci perechi de ochi – dacă nu mă înşeală memoria, Josh se temea de lumina din frigider noaptea, Richie a luat un ursuleţ la hârjoneală când nu avea decât opt ani, şi astfel se lăuda cu primul lui contact sexual – şi într-o voce mai mică – la care au pus bot aproape toate fetele pe care le-a cunoscut, Tom a făcut balet, sau a încercat să facă, când avea şapte ani, asta până să îşi dea seama că nu putea să stea în vârful picioarelor; Ben avea urticare ori de câte ori o fată încerca să îl sărute, şi începea să îi strănute în faţă dacă încerca să îl pipăie – în aceeaşi voce scăzută, dar pe care o auziră toţi – nu că ar fi avut probleme cu mine când mi-a furat primul sărut; iar Mike îi plăcea să se joace ori de-a doctorul şi pacientul cu o fată frumuşică, ori cu păpuşi, pe care le ascundea sub a treia placă din podea de sub patul lui ! zâmbi atot-ştiutoare fata, uitându-se la feţele lor înroşite.
-Ţi-a trebuit să o întrebi chestia asta... Chiar ţineai morţiş să te faci de câcat, Richie! bolborosi aproape mânios Tom, aruncând priviri pline de ciudă către cel mai roşu dintre toţi, şi anume brunetul care pusese întrebarea.
Înăbuşindu-şi râsul care îi gâlgâia undeva în gât, Alex închise ochii, luptându-se şi cu lacrimile care ameninţau să îi dea de gol veselia de abia alungată.
-Să... – tuşi scurt, evident stânjenit, Ben – continuăm? Cred că e evident că numai ea putea să ştie toate chestiile astea!
-Încă o întrebare! Ultima şi apoi ne poţi pune şi tu întrebări! spuse dintr-o dată Mike, ridicându-se în picioare.
Alex nu făcu altceva decât să se îndrepte de spate şi să se uite la el.
-Alex avea ceva incrustat pe patul pistolului ei. Ce era?
Holbând nişte ochi imenşi la cei cinci, căutând o rază de speranţă în timp ce în ea se deschideau prăpăstii la simpla amintire a acelui pistol. Dar nu găsi niciuna. Ei erau veşnic tăcuţi aşteptând ca ea să facă o boacănă.
Amintiri sângeroase, în care ţipetele furioase, gâlgâiturile muribunde ale
( MonÅŸtrilor, duduie! Zii! Spunene pe nume! )
tuturor fiinţelor ce ţineau de coşmarurile ei cele mai oribile, se amestecau cu strălucirea rece, mortală, otrăvitoare a acelui pistol. Îl primise în dar de la tatăl ei când se alăturase prima dată Vânătorilor. Pe el se aflau urmele a celor mai rare şi celor mai periculoase creaturi întâlnire. Chiar ea îl făcuse, creind astfel cel mai uşor pistol din câte există pe pământ. Şi dacă ar fi fost numai asta! Dar gloanţele acelui pistol îi curmaseră suferinţa tatălui său, ca să nu mai amintească de mama ei. Se jucase de atâtea ori cu el, considerându-l singurul ‚amic’ de nădejde pe care îl va avea vreodată.
-Scria... Exact pe pat, scria : „Mon Ami” de mână, iar pe margini, căci scrisul era săpat în patul făcut din osul unui grifon care turbase, pe margini... erau nişte umflături făcute de un fel de perle multicolore. Le-am pus acolo... sau mai degrabă au intrat singure, ca si cum ar fi fost asimilate. Exact aceleaşi perle au fost mânjite de sângele părinţilor mei. Într-o parte pistolul ăla are o tăietură lungă de la un vârcolac care m-a atacat într-o iarnă şi care aproape că m-a omorât! vocea ei deveni monotonă la ultima frază.
Ochii, goi de orice expresie sufletească, se întunecau din ce în ce mai tare, ajungând aproape negri când unul din ei se decise să o apuce de umeri. Bruneta se uită la respectivul băiat, fără să îl vadă, lacrimi grele croindu-şi drum îm jos pe obrajii ei.
De ce nu putuseră să îi pună altă întrebare? De ce tocmai asta? Asta care o durea atât de tare?
-Îmi pare rău, dar trebuia să verific! şopti Mike, căci el deja o luase în braţe, trasând cerculeţe liniştitoare pe spatele ei încordat.
Nu îi răspunse, dar reveni, încet încet, la realitatea care o înconjura. Era clar! Decizia ei era luată!
„Ţuca, eşti sigură că vrei asta? Nu de alta, dar s-ar putea să regreţi mai târziu!” o întrebă micuţa, veşnic sceptică.
‚Cât se poate de sigură!’ îi răspunse, în timp ce se îndepărta de brunet care o privea uşor şocat.
-V-aţi lămurit în privinţa identităţii mele! Sunteţi mulţumiţi să aflaţi că niciunul din voi nu e altceva decât ceea ce pretinde că e? întrebă, îndepărtându-se de brunet, punând distanţă între ea şi restul.
-Da... răspunseră în cor cei cinci.
-Atunci permiteţi-mi să vă spun şi eu ceva!
-Orice, Alex! aproape că tună Tom, un soi de disperare ciudate răsunându-i în voce.
- Nu vreau să mai fac parte din povestea asta.. Am venit până aici ca să vă spun asta! îi anunţă cu un oftat prelung, uimirea şi durerea citindu-se pe chipurile lor.
Se întoarse pe călcâie şi practic fugi din cameră, prinzând un avans bun înainte ca cei cinci să se dezmeticească şi să plece după ea. Nu voiau să o piardă, dar mai ales, îi îngrijora starea ei. Asta şi faptul că ei se aflau undeva în pădure, departe de civilizaţie, undeva în mijlocul creaturilor care o puteau omorî. Nu voiau asta! Orice numai să o vadă moartă.
Când o văzuseră, atât de mult timp în urmă, poate milioane de ani depărtare de momentul acesta sfâşietor, ei realizaseră cine era defapt şi speranţa unei întregiri a grupului îi pusese în mişcare. Ei chiar crezuseră la un moment dat că ea va rămâne cu ei. Dar imediat ce Mike pusese întrebarea aceea, totul se năruise. Nu! Vor face ceva să o aducă înapoi la ei.
Alergară, făcând întreceri, înconştient, ca în trecut, strigând-o, fără să primească vreun răspuns. Un ţipăt sfâşietor se auzi dintr-o dată de afară, şi până să ajungă ei la ea, creatura lacomă care îi urmărise tot timpul o şi înşfăcase, ridicând-o de la pământ, ascunzându-se printre copaci.
Zberietele ei pline de teroare le îngheţa sângele în vene, dar ce puteau face? Sperau, mai presus de orice speranţă, că ea va supravieţui până o vor găsi ei.
Dar totul se desfăşura atât de repede încât nu mai ştiau ce să facă, năuciţi fiind de tot ceea ce se întâmplase până atunci.
Între timp, cât cei cinci bărbaţi se echipau şi alergau cât puteau de repede pe urmele monstrului care o răpise, Alex se zbătea în ghearele lui, plângând şi afurisindu-le seminţia turbată. Cât ar fi voit să aibă acum un pistol, chiar şi pe cel care îl dispreţuise în trecut, ca să împuşte arătarea aceasta. Nu de alta, dar ura ei pentru cei din specia aceasta ciudată dădea pe afară, şi veşnica dorinţă de a apăra lumea de ei se trezi la viaţă. Asta şi faptul că această creatură semăna izbitor de tare cu cea care îi târâse părintele rănit şi vlăguit de orice urmă de energie, în adâncul unei vizuini din care nu mai scăpase viu, şi din care chiar ea auzise pocnetul sec al pistolaşului pe care il aruncase în ultima clipă. Voia ca arătarea aceasta, pe jumătate om pe jumătate felină, să moară, şi asta de mâinile ei.
Un rânjet sălbatic decora faţa plină de cicatrici a monstrului, în timp ce gheare lungi şi încovoiate se înfingeau în scoarţa copacilor, şi se smulgeau aproape imediat, în pasul săltăreţ pe care îl făcea. Bruneta aproape că îşi dorea să ajungă undeva jos ca să îl poată cafti calumea. Nu că ar fi reprezentat vreo ameninţare pentru monstru, dar s-ar fi străduit din toate puterile să fie una. Măcar să ştie una şi bună: o va înghiţi cu greu, şi poate că îi va provoca vreo indigestie.
Şi ar fi râs la gluma aceasta dacă nu ar fi observat că chestia aceasta cu trăsături aproape omeneşti se oprise suspendată undeva la opt metri deasupra pământului, adulmecând aerul. Şi părea mulţumit de ceva anume, pe care ea nu putea să îl înţeleagă. Şi simţii dintr-o dată cum cade, cum aerul trece vijelios pe lângă ea, şi nu îşi putu abţine ţipătul care îi alunecă pe buze.
Monstrul o aruncă pe jos, şi se apucă să adulmece acum pământul. Alex îşi luă libertatea de a privi creatura, neputând să îi dea un nume. În mod normal, ar fi trebuit să fugă ca orice om normal, dar alergătura aceea ar fi fost în zadar. Ar fi prins-o în doar câteva clipe şi poate că ar fi omorât-o pe loc. Înghiţind în sec, ea căută un obiect cu care să se poată apăra măcar un pic. Nu găsi decât câteva beţe pe care le dădu mai la o parte, asta până ce puse mâna pe ceva ce semăna cu o bâtă destul de vânjoasă cât să îl rănească pe acest om pisică.
Holbându-se în continuare la el, Alex îl analiză aşa cum făcea pe vremuri. Avea braţe lungi şi foarte puternice, căci trebuiau să îi susţină greutatea cât timp se deplasa prin copaci. În plus, era înalt cu picioare la fel de lungi, cu niste labe cu gheare lungi, ca si la mâini, numai că el chiar avea degete. Păr lung şi maroniu cu pete verzui prin el îi acopereau trupul din cap până în picioare. Un bot alungit din care se coborau canini ascuţiţi şi din care se prelingeau bale gălbui îl diferenţia de specia umană, alături de urechile ascuţite şi micuţe care se aflau pe capul lui. Era neîndoios faptul că era un mascul, deşi nici ea nu ştia precis cum îşi dăduse seama. Ochii erau mici şi gălbui cu gene lungi şi negre. Pupilele negre reprezentau două linii verticale, ca la pisici. Cine ştie din ce poveste mai căzuse şi dihania asta în lumea reală.
‚Că tot veni vorba, şi aşa nu am altceva mai bun de făcut, oare de unde au apărut? Nu îmi pot aminti povestea spusă de tata deloc...’ se gândi ea, apucând mai strâns băţul acela în mână. Se părea că numai peste arme primitive dădea, arme pe care nici nu apuca să le folosească.
„Ţuca... Întrebarea asta nu numai că nu îşi are rostul dar nu văd la ce ţi-ar folosi informaţia!”
‚Uite... e ciudat să mă gândesc la asta acum, dar ar trebui măcar să ştiu! Şi cum tu eşti cea care îmi zicea că ştie tot ce s-a întâmplat în trecutul meu, e şi normal să întreb! Acum, spune-mi tot ce ştii!’
„Ţuca... Ei bine, se spune că toate creaturile acestea au vieţuit odată pe pământ, numai că ceva le-a făcut să se retragă în adâncuri nebănuite. Vânătorii nu au pus niciodat întrebarea : dar de ce au ieşit la suprafaţă pentru că nu era nevoie. Toate creaturile care au ajuns sus din lumea în care s-au retras cu toate sunt nebune, maniacale şi omoară oameni. Totuşi, se ştie că există şi creaturi mai puţin rele, dar nimeni nu ştie cine sunt sau unde sunt... În trecut, chiar tu ai întâlnit o astfel de creatură. Nu toate sunt rele, dar cele care arată ca ăsta sunt.. „ o lămuri micuţa, deşi tot ce îi spunea părea desprins dintr-o poveste ciudată.
Dar ce era şi mai ciudat era faptul că ea nu îşi amintea o astfel de întâlnire. Nu îşi amintea decât luptele nesfârşite dintre tabăra ei şi cea a creaturilor ciudate şi flămânde după carne omenească. Cei drept, toate aveau înfăţişări care te speriau : forme ciudate, chipuri desprinse din coşmaruri, malformaţii, sau pur şi simplu se manifestau atât de urât încât nu puteai face altceva decât să le ucizi. Ce era mai greu era faptul că erau atât de diversificate, şi se adaptaseră la atât de multe lucruri încât, uneori era atât de dificil să le găseşti, îcât făceau mii de victime până erau omorâte. Şi nu numai asta, ele se aflau peste tot. Povestea însă nu se termina niciodată la numai atât.
Dar momentan ea nu mai conta chiar aşa tare. Pocitania se şi întorsese înspre ea şi era gata să o înşface şi să o termine, când o împuşcătură, cei drept îndepărtată, răsună până în zona ei. Inima i se opri, odată cu arătarea, însă porni într-un galop nebunesc când creatura începu să adulmece din nou.
Prinse momentul şi balansă băţul, cu toată forţa şi viteza de care era în stare corpul ei, şi lovi bestia direct în cap, ameţind-o.
Se ridică în secunda următoare şi fugi cât o ţinură picioarele, ghicind parcă locul împuşcăturilor. În secunda următoare însă, ceva vâjâi pe lângă ea, şi chiar crezu că îşi va pierde viaţa. Însă creatura se opri undeva în faţa ei, blocându-i calea, dar ea nu se opri. Alex viră la dreapta, fără să încetinească, sărind peste tufişuri, împingând crengile din drumul ei, alergând mereu, ascultând încordată mişcarea pădurii. Creatura o urmărea.
Probabil că se distra cu această pradă amuzantă care îndrăznise să îl lovească, dar chiar ea nu avea degând să se lase manipulată aşa de uşor. Viră din nou la stânga, luând prin surprindere dihania, care mugi undeva deasupra ei şi se repezi înspre ea, numai ca să spulbere un morman de frunze de lângă bruneta care continua să alerge. Măcar dacă ar fi avut o armă ceva, dar acum trebuia să fugă.
Voia să ţipe după cei cinci, dar nu mai avea suflu de care să se folosească. Lacrimi născute din neputinţa de a face ceva pentru a se salva se amestecau cu broboanele de sundoare, în timp ce namila continua să alerge după ea, dar de data asta pe jos. Alex se întoarse puţin către dreapta, şi creatura o şi luă în direcţia aceea, crezând că îi va tăia calea, dar în secunda următoare, bruneta se şi întoarse pe unde venise, şi o rupse la fugă şi mai tare.
O altă împuşcătură, de data asta în apropierea ei, p făcu să tresară. Se opri pentru câteva secunde ca să urle la cel care se afla în momentul acela atât de aproape de ea. Mare greşeală! Creatura o şi puse la pământ, nervoasă din cale afară, dezvelindu-şi colţii la ea, în timp ce ghearele lungi şi atât de murdare se înfingeau în carnea ei moale de pe umeri.
Zvârcolindu-se sub acea namilă hidoasă, care mirosea atât de tare a putreziciuni încât aproape că vomă, Alex aproape că scăpă, însă o nouă Ã

[candy_cane]

Intrebarea ramane aceeasi :D daca aveti ceva nelamuri cu privire la povestea mea va rog sa imi spuneti.

Am sa fac in felul urmator : pun capitolul, apoi pun datele... sau pun datele si apoi capitolul? greu -_-"
feh, fie ce o fi!

CAP 6

Leşinase. Ei o văzuseră holbându-se la cadavrul acela diform cu nişte ochi mari, fără să scoată un cuvânt, cu buzele vinete mişcându-se ca şi cum ar fi vrut să vorbească. Ce era însă deranjant la ea era zâmbetul acela tâmp care îi sluţea faţa. Nu dură mult până ce leşinase în braţele lor, fără să le acorde atenţie.
O săltară de jos şi o purtară din nou în cabana din care fugise. E drept că erau răvăşiţi de ceea ce le spusese, de cele văzute plus multe altele. După atâţia ani în care uitaseră de acest loc fuseseră forţaţi să se întoarcă fără să aibă un cuvânt de spus. Ceva îi atrăsese aici!
Mike îşi amintea de tatăl său: el rămăsese în urmă ca şi vânător în timp ce fiul lui se distra în oraşele mari, la facultate. Ajunsese un doctor celebru, acest Mike Holt la vârsta de numai 31 de ani. Toţi ştiau de ei, dar el nu voia să ştie de toţi. Îi plăcea meseria lui, aşa că fusese foarte surprins când propriul tată pe care îl credea mort îl chemase înapoi în orăşelul acela prăpădit din care plecase cu atâţia ani în urmă. Ce găsise la sosirea lui îl şocase peste măsură : tatăl său era mort de doi ani, şi totuşi îl sunase de undeva din mormânt ca să apere lumea de creaturile care începuseră să se înmulţească odată cu moartea lui Don Weston, tatăl bunii sale prietene din copilărie.
Nu putuse să ducă singur toată povara aceea, aşa că îşi chemase prietenii înapoi. Până la ultimul, deşi era perfect conştiet de riscuri. Dar dacă ei nu aveau să vină nu numai că murea chiar el în chinuri, dar se putea întâmpla următorul lucru: chestia care îl chemase pe el în acea parte a lumii, chestia care îi adusese amintirile despre locul acela înapoi avea să îi cheme pe toţi pe rând şi avea să îi omoare tot pe rând, până ce ultimii Vânători din partea aceea a lumii aveau să dispară. Nu putea permite una ca asta!
Scutură capul şi se uită la moacele îngrijorate ale celor patru bărbaţi încă tineri care îşi pierdeau ultimii ani de tinereţe vânând monştrii pe care ceilalţi oameni îi credeau doar nişte mituri. Nu era cinstit, dar ce putea face? Să abandoneze tot şi să uite?
*Asta a încercat şi Alex şi vedem cu toţii ce s-a întâmplat. De mici am tot încercat să scăpăm de ei, şi se pare că toată lupta asta a fost în zadar. Oare de ce ne-a chemat înapoi această forţă? Vrea neapărat să îşi bată joc de noi? Nu se suficient că am scăpat de atâtea ori din ghearele morţii? * gândurile lui erau cu adevărat triste, şi ura faţă de acest micuţ orăşel crescu înzecit cât timp se uită de la o faţă posacă la alta, şi în final abia dacă izbuti să se stăpânească în timp ce ochii lui se înecau în găurile lăsate de acea creatură idioată în umerii fostei lui iubiri.
Dacă se gândea bine, încă o iubea, deşi ar fi trebuit să uite de ea demult, aşa cum făcuse cu restul lucrurilor ce ţineau de locul acesta. Dar nu o făcuse. Nu uitase de ea, iar asta îl îndepărtase de toate damele care încercaseră să se apropie de el. Nu regreta deloc, dar parcă aştepta mereu ca ea să îi spună că nu îl iubeşte.
*Dar cum să mă iubească când eu am îndepărtat-o de atâtea ori, ca să nu mai spun că au trecut cinsprezece ani de atunci. Cinsprezece ani în care, probabil, că a avut o grămadă de prieteni. Poate chiar s-a şi căsătorit, iar eu am târât-o aici dintr-o pornire egoistă de a o avea aproape!* se mustră, din nou şi din nou, fiind foarte puţin atent la ceea ce se întâmpla în jurul lui.
Ajunseseră înapoi la cabană şi toţi intraseră, numai el stătea afară uitându-se printre copaci la cerul albastru de deasupra. Ce n-ar fi dat să zboară. Poate că, o dată cu zborul, toate problemele lui ar fi părut mai mici. Toată responsabilitatea care îi cădea pe umeri ca şi lider al acestei mici ‚organizaţii’ plus vina care practic îl mânca de viu, toate s-ar fi evaporat. Şi chiar dorea ca toate aceste sentimente să aparţină altcuiva. Nu voia să fie el cel mai mare! Nu voise nici în trecut să le fie lider, dar toate acestea pur şi simplu se lipiseră de el. Parcă şefia fusese destinată lui.
-Îmi aparţine... Dar e oare drept ca numai eu să duc povara asta? se întrebă cu jumătate de voce.
-Mike... Intră repede! Are convulsii! cineva ţipă după ajutorul lui, şi realitatea întâmplărilor îl aduse înapoi din lumea în care căzuse.
Nu putea să schimbe nimic din ce se întâmpla acum sau din ce se va întâmpla în viitor. E drept că dispunea de un liber arbitru, dar se lepădase de el din momentul în care auzise vocea tatălui său în telefon.
Se repezi în casă, palid, ştiind prea bine ce avea de făcut. Scoase calmantele din buzunarul pantalonilor şi practic fugi în prima cameră pe care o văzu. Erau cu toţii acolo, în jurul patului, încercând să o facă pe Alex să stea jos. Era una din acele clipe care ar fi trebuit să îl zguduie profund, dar în sufletul lui nu se petrecu nici o schimbare. Nu era prima dată când o vedea aşa, ba se întâmplaseră lucruri şi mai rele de care nu voia să îşi amintească.
O legă de pat ca să nu se zbată prea mult, apucă trusa sa cu medicamente, pe care, din nu ştiu ce motiv, se afla acolo, şi îi injectă un calmant. Fata se linişti pe parcurs, şiroaie de lacrimi umetindu-i obrajii. Se simţea sleit de orice putere, dar trebuia să o trateze.
Toate întâmplările din ultimele zile i se învălmăşeau în creier, ameţindu-l, căci senzaţia de carusel nu se dusese încă.
-Apă... Aduceţi-mi nişte apă! O şoată obosită îi ieşi de după buzele albe, în timp ce rupea bluza lălâie plină de sânge pe care o purta Alex.
Se uită la rănile ei cu ochii de abia mijiţi, ca şi cum ar fi sondat cât de adânci erau. Scoase repede nişte antibiotic din geanta lui şi i-l făcu, fără să stea pe gânduri. Când ajunge şi apa lângă el, curăţă rănile, fără să dea vreun semn de disperare. Prietenii lui pe de altă parte se agitau undeva în spate, însă totul părea aşa departe de el încât chiar nu îl mai deranja. Se retrăsese într-o lume a lui, unde sunetele erau estompate total, şi unde numai calmul domnea. Era o lume ... gri!
Nu dură decât câteva minute până să îi coase rănile şi să i le panseze. Ultimul lucru pe care îl făcu pentru brunetă fu o injecţie cu un medicament preparat chiar de el după reţetele Vânătorilor.
Şi cu asta toată harababura se încheie.
Se agitaseră cu toţii pentru nimic. Fugiseră după ea, o strigaseră, îşi făcuseră griji, se înspăimântaseră pentru nimic. Pentru un nimic! Ea nu voia să îi ajute, nu voia să îi sprijine. Nu voia să întregească cercul acela mistic pe care tot ea îl crease. Nu voia!
( Ucide!)
Ar fi putu să facă atât de multe pentru ei toţi. Ar fi putut să îi salveze, dar nu o făcea! Cum de ea putea să se întoarcă la viaţa normală, iar el nu? Cum de ea putea să îşi permită să spună nu pe când el era forţat de cine ştie ce forţa idioată să rămână acolo şi să lipte până la ultima suflare?
Ei TOŢI stătea acolo, pe câmpul de luptă, fără să se plângă, iar ea putea fugi departe de aici fără ca măcar să se gândească la ceea ce simţeau ei.
(UCIDE-O!)
Ea îi băgase în tot rahatul ăsta şi mai avea tupeul să le spună că nu voia să continue ceea ce a început! Ea! Ea care le dăruise atâtea clipe frumoase în trecut fugea de responsabilitate.
-Curvă nenorocită! ura lui pentru toată situaţia aceasta se transformă rapid în ură veninoasă pentru brunetă.
O vedea zăgând pe acel pat răpciugos, de abia respirând, cu broboane de sudoare curgând pe pielea ei buburuzată, şi simţea cum se înăbuşă. Nu putea să o mai suporte! Ea voia să plece? EA? Cum rămânea cu ei? Cu EL?
(UCIDE-O!!!)
„Chiar ai degând să faci asta? Cu ce e ea vinovată ca tu ai fost chemat primul? Dar dacă nu ai fost chemat primul? Te-ai gândit la asta?” o voce micuţă, mai mult o şoaptă a creierului său înfierbântat, îl dojeni.
*Normal că e vinovată! Cine a pus-o să ne adune pe toţi? Cine...*
„Eşti sigur că tocmai ea v-a adunat? Chiar tu ai recunoscut că în acest oraş există o forţă mai mare decât poţi tu înţelege. Aceeaşi forţă care a creat aceste creaturi! Aceeaşi forţă care v-a creat pe voi... S-ai greşesc?”
*Nu... Dar nimic nu îi dă dreptul să fugă! Nu e ea oare fiica lui Don? Nu e ea cea care, în trecut, ne-a salvat de nenumărate ori? De ce fuge?*
„Are dreptul să aleagă să ştii! În trecut s-a sacrificat pentru voi! În trecut a ales moartea în schimbuş vieţilor voastre. Lumea ei s-a distrus complet, numai ca voi să puteţi supravieţui. De ce o condamni dacă nu ştii ce a ales şi pentru cine a ales?”
Şi atunci conversaţia se întrerupse. Ceva mare îl puse la pământ, înainte ca el să realizeze ce se întâmplă.
-Aruncă pistolul, Mike! Nu fă asta omule! o voce gravă, uşor panicată, răsună în camera unde se afla bolnava.
Pistol? Ce pistol? De unde? Nu îşi amintea să îl fi scos din buzunar!?
(Normal, mormolocule! Cineva tot trebuie să o facă dacă tu nu te poţi decide!)
-Aruncă-l! respiraţia şuierătoare a lui Tom îl făcu pe brunet să realizeze ce exact era pe el.
Se uită nedumerit la mâna lui dreptă care era întinsă în faţă: pistolul negru, greu, era încă ridicat înspre pat, ţintind de la sine putere capul tinerei.
Groaza puse stăpânire pe el, şi imediat dădu drumul pistolului. Tom se ridică încet de pe el, înşfăcând şi celălalt pistol din buzunarul lui Mike. Ce se întâmplase mai exact? Cum de...
-Forţe ciudate se adună aici.. – o voce susurătoare veni din dreptul patului, şi o linişte mormântală puse stăpânire pe cameră – Monştrii noştri au evoluat! Nu... nu daţi vina pe M-Mike! – continuă printre strâmbături de durere tânăra bibliotecară – Nu e el de vină! EI pun stăpânire pe ura voastră împotriva a orice, şi o direcţionează către cel la care ţineţi cel mai mult.
-Dezbină şi cucereşte! bolborosi Richie, vechile cursuri de la barou perindându-i-se prin minte.
-Exact... confirmă cu o voce plină de durere, Alex, deşi un zâmbet împăciuitor îi lumină faţa.
-Atunci.. Ce putem face? Nu e ca şi cum ne putem lepăda de ură aşa de uşor. Fie că vrem sau nu cu toţii avem câte ceva ce nu ne place! îşi muşcă buzele Josh, o disperare ciudată punând stăpânire pe el.
-Împăcaţi-vă cu ceea ce vă doare! Nu aşa am făcut şi în trecut? oftă Alex, ultimele puteri pe care şi le adunase ca să le vorbească dipărând în norul negru al durerii care îşi revendică imediat locul furat.
Leşinase din nou, dar de data asta, ştia sigur că ei nu vor mai face vreo prostie. Simţise ameninţarea care venise ca un văl negru în cameră, asta o dată cu întrarea doctorului, dar nu se putuse mişca. În plus, ştia că nu e vina lui. Aceeaşi forţă ciudată pusese stăpânire şi pe ea când o luase monstrul în primire.
Însă ei trebuiau să aleagă: fie să lupte acum cu ceea ce îi deranja, şi să câştige ; fie să lupte când va fi mult prea târziu. În cel de-al doilea caz, siguranţa câştigului nu mai era aşa de mare.
Se temea pentru vieţile lor, căci a ei nu mai semnifica atât de mult. Ei aveau vieţi fericite la care să se întoarcă pe când ea rămăsese fără nimic.
Oftă până şi atunci, mereu cu gândul la ei. O durea să îi ştie aşa, dar lupta aceasta numai ei trebuiau să o poarte.
Un val imens de căldură trecu peste ea, iar rănile ei parcă se încinseră. Ridicându-şi spatele de pe saltea într-o încercare mută de a scăpa de durere, Alex strânse din dinţi şi gemu din cauza noii dureri. Numai că aceasta dispăru la fel de repede cum apăruse, luând cu ea şi cealaltă durere.
Rănile i se vindecaseră.
‚Se pare că cineva tot mă vrea vie şi în putere. Mai ales pentru lupta aceasta!’ îşi zise, adormind buştean.

[candy_cane]

Deci, cum nu am vrut să fac spam (deşi acum deja nu mai e vorba de aşa ceva... ) am aşteptat un comment de la voi, indiferent de la cine, sau pe ce tematică ( mă refer la ocări, injurii şi alte chestii asemănătoarea.. )
Cum nu am primit, am să pun datele personajelor din povestea mea, în caz că cineva nu ştie despre ce e vorba, şi ca să nu mă mai încurc nici eu pe viitor.
Deci :

Acţiunea se petrece în Newside, la sud est de Sheridan Wyoming, SUA. ( dacă nu ştiţi, Newside nu există cu adevărat pe hartă, dar Sheridan şi Casper, care vor apărea destul de frecvent în această poveste, există! )

Anul în care se petrece acţiunea : 2006

Împrejurimile, locul unde se desfăşoară acţiunea e încă în dezvoltare. Totuşi, Newside e un orăşel în mijlocul unei păduri, străjuită la vest de nişte munţi.

Personajele, plus date despre ele, (spoiler ahead!)

• Alex Weston - 23 de ani
  - brunetă
  - ochi verzi
  - personalitate : colerică, comică, uneori fricoasă
  - profesie : bibliotecară
  

• Josh Horfire - 26 de ani
  - blond
  - ochi verzi
  - are tatuaje (nici eu nu ÅŸtiu de care)
  - personalitate : el era, în trecut glumeţul grupului; el îi distra pe toţi cu maimuţărelile lui.
  - profesie : scriitor
  

• Richie Horfire - 30 de ani
  - e fratele mai are a lui Josh ( asta dacă nu a observat nimeni)
  - brunet
  - ochi albaÅŸtri
  - personalitate : critic din fire, el e cel care nu contenea cu acuzările
  - profesie : avocat
  

• Tom Lyons - 27 de ani
  - chel (deşi, dacă e să privim la poza lui din trecut, e roşcat)
  - ochi căprui
  - are tatuaje ÅŸi pirsuri
  - personalitate : el e cel îndrăzneţ, romantic din fire, uşor introvertit
  - profesie : arhitect
  

• Ben Richmond - 29 de ani
  - ÅŸaten
  - ochi căprui
  - are pirsuri
  - personalitate : sarcasticul grupului, mereu cu vorbe usturătoare pe vârful limbii
  - profesie : comentator (sportiv) de renume
  

• Mike Holt - 31 de ani
  - brunet
  - ochi negri
  -personalitate : blând şi totuşi feroce când vine vorba de persoanle la care ţine
  - profesie : medic
  

• Don Weston - 40 în momentul decesului
  - profesie : Vânător
  - alte date vor fi furnizate pe parcusul poveÅŸtii
  
  

• Patrick Holt - 75 în momentul decesului
  - profesie : Vânător
  - tatăl lui Mike
  - alte date vor apărea pe parcusul poveştii
  

Acestea nu sunt singurele mele personaje, dar cum nu ştiu ce mă aşteaptă viitorul vreau să vi le arăt măcar pe astea.
În caz că vor mai apărea aşte personaje o să vă daţi voi seama... sper!

Acum, pentru câteva poze :

Alex :

Imaginaţi-vă că arată aşa...

Josh :

Am găsit un băiat care să se apropie de imaginea din capul meu :))

Richie :


Tom :

Ben :
(făceţi-vă că nu vedeţi culoarea adevărată a ochilor lui -_-" nu am găsit altă imagine care să se apropie de adevăratul Ben din căpşorul meu )

Mike :



Deci! fixaţi-vă o singură imagine în cap... asta dacă vreţi să aveţi drept modele aceste ... modele (?). dacă nu, chiar vă rog să vă imaginaţi voi personajele astea cum vreţi ... :D
Sper totuÅŸi cu acest scurt spoiler v-a ajutat .. cumva

[Teru]

:ang:

In sfarsit, ai pus si tu capilolul [ mai exact capitolele, nu stiu cum de l-am ratat pe primul care l-ai pus o.O ]
Al doilea "in sfarsit" , S-AU INTALNIT [trebuia sa scriu cu caps ((: ] :X
Acum trebe sa ma linistesc, ca altfel nu-s in stare sa iti las cun comm care sa aiba un sens :]]

Ai avut cateva greselute de tastare, da nu m-au prea interesat. Eram prea ocupata cu rumegarul caputolelor :]]

Am ras copios la faza cu "micile" lor secrete :)) a fost bine venita o parte comica dupa atata tensiune. Apoi nu ma asteptam ca Mike sa isi piarda in asemeana hal capu' si aproape sa o omoare pe Alex o,o , daca ar fi omaorat-o as fi intrat in fic si l-as fi omorat eu pe el =)) . Sunt sigura ca Alex va accepta sa lupte in continuare, ca altfel ce rost va mai avea povestea

Am o singura intrebare, ce la ce vine titlul :)) , adica e numele organizatiei?

In rest nu prea mai stiu ce sa iti spun, sunt inca in stare de soc ca ai continuat [ credeam ca e inchis ficul -.-" ]
Multa inspiratie si astept nextul
:bye:

[candy_cane]

Teru-chan!!! Arigatooooo!
Vei afla, macar in mare raspunsul la intrebarea ta, i promise you that ^^ Mersi ca esti totusi alaturi de aceasta poveste... celelalte fete m-au abandonat :-<
Si cum sa inchid minunata aventura a lui Alex? mai e mult pana la punctul culminant, asa ca, daca te mai intereseaza, stai alaturi de noi ^^

CAP 7

Visa. Era sigură că visa. Nici nu se punea problema că se întâmpla altceva! În niciun fel de realitate, paralelă sau perpendiculară cu cea din care tocmai plecase pe tărâmul viselor, nu se putea întâmpla una ca asta.
Stătea în vechea ei bancă de la şcoală, dreaptă, abia răsuflând, singură într-o clasă întunecată. Ştia că era în propriul ei corp şi nu în cel de copiliţă aşa cum crezuse la început când se trezise prinsă în această lume. Pentru că, deşi încerca să se convingă că era numai un vis inofensiv, în care cu siguranţă se va trezi îmbrăcată numai în lenjerie cu o droaie de copii hilizindu-se la ea, ştia că nu e vorba de asta. Ştia pentru că lucrurile care erau în jurul ei se tot mişcau, îşi schimbau forma, iar scena se modifica iar şi iar.
Simţea totuşi o prezenţă străină undeva lângă ea, deşi nu o putea localiza. Se simţea ca o prizonieră până şi în propriul corp. Dădu să spună ceva, numai ca să observe că nu putea deschide gura. Şi dacă ar fi fost numai asta ar fi rămas mai liniştită, dar pe ceea ce se putea chema tablă din faţa ei, imagini din trecutul ei rulau ca un film vechi, a cărui bandă s-a rupt în anumite locuri, fiind sudat cu scene ciudate. Nu o mai deranja acum să se uite la vechile ei amintiri, zâmbind trist la unele scene. Şi-ar fi dorit ca timpul să se fi oprit atunci, iar ceea ce îi legase în copilărie pe toţi şase să fi rezistat până acum. Nu ştia că exact acel lucru o chemase înapoi în lumea de care fugise cu ani în urmă, speriată, distrusă, singură şi rănită.
-ETER : Substanță ipotetică având proprietăți fizice contradictorii, care ar umple întregul spațiu și ale cărei oscilații ar constitui undele electromagnetice! o voce puternică, vibră prin aerul stătut, venind probabil chiar din ea, fără vreo importanţă anume pentru clipa de faţă, ca o ultimă adiere a unei lecţii demult uitate.
Respiraţia i se opri undeva în gât, în timp ce ea încerca să împingă panica înapoi. Vocea aceea era una pe care chiar nu voia să o mai audă vreodată. Din cauza ei tatăl ei murise, şi măcar dacă ar fi fost numai el, dar de-a lungul timpului atât de multe persoane îşi pierduseră viaţa luptând pentru o cauza ce se credea nobilă, încât spaima ei fu înlocuită aproape instantaneu cu o ură cumplită la adresa acelui lucru nevăzut.
-Nu mă mai interesează cauza asta! Va trebui să termin lupta pe care am început-o dar nu îmi voi lăsa copii să meargă pe acelaşi drum ca şi mine! Tata a fost obligat, dar nimic nu mă va obliga şi pe mine să fac asta! mârâi ea, la o cameră goală.
Totuşi, era un vis, de ce oare se războia cu închipuirea care se întâmpla să o bântuie exact atunci?
‘Dar nu e o închipuire… Chestia care se află acum în lumea asta şi care mă trage într-o alta, e cât se poate de reală. Şi ce e mai rău e că această creatură, care măcar de ar fi umană, are să îmi spună ceva! Nu vreau să aud! Nu vreau să mai fiu marioneta unei forţe pe care nu o înţeleg pe deplin’ tirada nebunească din capul ei se potolii abia când observă că îşi poate mişca mâinile şi picioarele.
Se ridică din locul acela blestemat şi începu să se uite în jurul ei, numai ca să nu vadă nimic. Toate lucrurile care existaseră cândva în acea parte a visului ei se estompau şi dispăreau. Se sperie, căci întunericul acela care înghiţea lucrurile din jurul ei se apropia de ea. Dădu să fugă către uşă, dar când o deschise, o masă neagră, aproape solidă căzu peste ea. Panica atinse atunci cote de neimaginat.
-Chiar crezi că poţi să te răzvrăteşti împotriva noastră, mică muritoare! un şuierat fără vreo inflexiune omenească o făcu să se chircească, căci o durere surdă începu exact în acelaşi moment să îi pulseze în corp.
-Da! reuşi să geamă tânăra, săltând uşor capul, numai ca să îşi dea seama că se afla undeva într-un spaţiu infinit, suspendată, iar în faţa ei, trei figuri albe pluteau de asemenea.
-Dridny! Avem nevoie de ea! Las-o în pace... o voce mai puţin ameninţătoare decât prima vibră până la ea.
Dacă nu ar fi fost om, capacitatea ei de percepţie fiind destul de redusă, poate că nu ar fi încercat să le găsească o definiţie. Creaturile acelea, deşi puternice, nu semănau a nimic întâlnit de ea până atunci. Copil fiind nici nu încercase, dar atunci povestea fusese alta. Acum voia cu orice preţ să scape de ei.
-Dacă nu ar fi aşa impertinentă... continuă, uşor jignit cel numit Dridny.
Totuşi, pentru a le oferi măcar o asemănare cu ceva, Alex se gândi că seamănă cu nişte elfi, înghiţiţi cu totul de o lumină orbitoare, astfel că păreau mai degrabă nişte becuri în mijlocul unui vid negru. Dridny era cel mai strălucitor, dar şi cel mai rece dintre cele trei lumini. În mintea ei, bruneta îşi spuse că era mascul, dar se putea înşela la fel de bine.
-Cine... Cine sunteţi? Ce sunteţi? întrebă, curiozitatea punând stăpânire pe ea.
Pufnind scurt, Dridny o lăsă să se ridice.
-Răspunde-i tu Nuf, dacă tot îţi place atât de mult spiritul ei... spune lumina cea puternică, uneia poate la fel de reci, dar mai puţin maiestuoase.
-Micuţo! Noi suntem apărătorii lumii voastre. Noi am creat şi ocrotit toate creaturile de pe această micuţă planetă căreia voi îi spuneţi Pământ. Noi am făcut această parte de univers, alături de multe altele! Eu guvernez asupra unei alte secţiuni, dar cazul vostru mi-a atras atenţia! Acelaşi lucru se poate spune şi despre Eryz, cea care ţine atât de mult la specia voastră deşi are o alta în grijă! cel numit Nuf istorisi pe scurt, umflându-se cu fiecare vorbă spusă.
-Dar ai m-ai întrebat asta o dată, micuţo! Chiar nu vrei să ne pui nici o întrebare mai specială? vocea caldă a singurei fete dintre cei trei susură până la ea.
Alex doar se uită la cei trei fără să scoată un cuvânt. Deci, cel responsabil pentru toată această vânătoare era cel atât de rece şi mândru, cel numit Dridny. Îşi încleştă dinţii, scrâşnind din ei, în speranţa că valul proaspăt de mânie care apăruse o dată cu conştientizarea acestei informaţii, şi tăcu pentru câteva secunde, cătând o întrebare potrivită.
‚Dacă îi întreb cum trebuie să sfârşesc războiul acesta pueril probabil că îi vor da un răvaş sau vreun proverb idiot pe care îl voi uita odată ce voi părăsi această lume! Dacă mă enervez şi îi întreb cum îl pot distruge pe acest Dridny din cauza căruia mi-a murit tatăl, cu siguranţă se vor simţii ofensaţi şi voi rămâne ferecată într-o cutie undeva în lumea asta.... Imaginaţi-vă dragi telespectatori, micuţa Alex zdrăngănind cu o cană la nişte bare imaginare, urlând după libertate la nişte fiinţe care s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată. Oare ce o să se întâmple cu corpul meu în cazul acesta?.. feh, nu are nici o importanţă...’
„Atunci alege răvaşul... dacă tu crezi că te poate ajuta cu ceva... Dar ai dreptate, aşa s-a întâmplat şi ultima dată... Te-au chemat aici numai ca să îi vezi şi ca să ştii că există o putere mai mare decât cea pe care o posezi! Te-au chemat ca să te intimideze... Atât au făcut decând se ştiu ei...”
-Atunci voi pune eu o întrebare! O voce nouă răsună în acel spaţiu infinit.
Nu părea deloc omenească, deşi avea mici inflexiuni care o făceau să se apropie destul de mult. Aşa că vă daţi seama că mare i-a fost surpriza când dădu cu ochii de un individ ce se apropia rapid de grupul acela luminos, dintr-un vis ce înfăţişa o pădure. Alex îşi simţii inima luând-o la galop, iar pielea i se strânse dureros pe corp.
Acest nou personaj era unul dintre EI. Dar ce făcea aici? Şi cum i se permisese să li se alăture? Mânia aproape că o sufocă, asta până când respectivul, care avea, surprinzător, figură omenească, deşi îmcă mai prezenta urmele adevăratei lui înfăţişări, deschise gura.
-Vreau să vă întreb : să ieşim din ascunzătoare, noi cei care putem lupta, şi să îi ajutăm pe aceşţi bieţi nenorociţi pe care i-aţi sortit la moarte? Mai bine spus, avem voie?
-Stai aşa! Cine mă rog te crezi ca să afirmi toate astea? Tu eşti unul dintre ei! Nu voi accepta niciodată ajutorul unuia din călăii tatălui meu! se ofuscă tânăra, aruncând blesteme peste blesteme peste capul nefericitului care îndrăznise să le zică că vor muri.
Nu va lăsa ca vreunul din prietenii ei să păţească ceva, mai ales de mâna animalelor ăstora.
-Micuţo! Calmează-te! Nu îţi e duşman. Cel pe care îl vezi aparţine de cei care trăiesc într-o lume de sub a voastră! vocea bubuitoare a lui Dridny o făcu să se întoarcă spre cei trei Mari şi să se uite pieziş.
Cum adică el aparţinea de cei care trăiau într-o lume de sub a lor?
-Stai aşa! Voi sunteţi cei care aţi alungat turbaţii din lumea voastră într-a noastră? întrebă, incredulă, gata să sară la cel care încă părea calm, şi poate chiar şi trist.
-Am fost nevoiţi...
-Aţi fost nevoiţi? tună Alex, uitând cu totul de cele trei figuri care îi urmăreau. Am pierdut atâtea vieţi de lungul timpului din cauza voastră! Şi pentru ce?! Numai ca să trăiţi voi bine? Dar unde mai e dreptatea aici?
-Măcar voi trăiţi câte o sută de ani... Nu sunteţi forţaţi să trăţi mai multe şi să vedeţi cum vă mor persoanele dragi iar şi iar de mâna acestor bestii de care te plângi... oftă îndurerat noul venit.
-Nu mă interesează.. Dar măcar puteaţi să vă faci cunoscută prezenţa mai devreme! Înainte care alte vieţi să piară de mâna lor! continuă bruneta, fără să simtă lacrimile grele care îi curgeau din ochi.
-Nu puteam... În plus, la începutul poveştii ăsteia am făcut un pact cu cei din specia ta : vă vom sări în ajutor atunci când războiul acesta vă va depăşi! Îmi pare rău că a durat atât, dar nu vă vom lăsa să pieriţi...
-Hn.. Crezi că va mai conta? S-au înmulţit atât de mult încât nu cred că îi mai putem opri...
-Eu, Llyr, fiul al lui Ashyeriss, conducător a legiunilor din Ardet, promit solemn că nu veţi păţi nimic! hotărârea din vocea lui puternică o uimi pe Alex, care doar se uită la el cum îngenunchează în faţa ei.
Se uită în jur după cele trei mari forţe din lumi diferite, numai ca nu vadă decât vidul care îi şi înghiţea.
-Nu jura... zâmbi, tristă, tânăra. Nu jura! Pentru că viaţa mea nu înseamnă mare lucru voi face totuşi, acelaşi jurământ ca şi tine : voi încerca să protejez toţi ... toate ajutoarele care le vei aduce.
-Îmi pare rău că cei din clatul ETER au ajuns atât de puţini! Tristeţea îl copleşi pe Llyr.
Alex doar zâmbi, adevărul acesta durând-o mai tare decât s-ar fi aşteptat. Şi totuşi, în ciuda faptului că Llyr nu era uman, ea se simţea atât de bine alături de el. Nu voia să plece de lângă prezenţa lui liniştitoare.
-Vino cu mine... Vino să îţi arăt istoria celor 356 de ani pe care i-am trăit... o prinse de mână bărbatul, şi cum nu apucase să îl vadă deloc bine, acceptă.
Fu trasă în lumea acestuia, fără să apuce măcar să întrebe unde o ducea. Se văzu, dintr-o dată, căzând din înaltul cerului, apropiindu-se vertiginos de pământul împădurit al regatului său. Şi chiar fu sigură că va muri acolo dacă nu ar fi simţit o pereche de braţe înconjurându-i mijlocul, oprindu-i astfel căderea.
-Aproape că am uitat că voi oamenii nu aveţi aripi cu care să zburaţi! respiraţia lui caldă, aromată chiar, îi suflă pe gât.
Înroşindu-se din cauza apropierii dintre ei, Alex aproape că uită de ce se afla acolo. Sclipiri albăstrii o făcură să îşi întoarcă atenţia asupra priveliştilor de dedesubtul ei. Păduri imense, de un verde ce dădea aproape spre negru, o făcu să exclame fericită. Iubise pădurile decând se ştia, iar aceasta mai că îi adeverea una din fanteziile ei de demult.
-Ştiu munţii aceia... Şi râul acela! Cum de... întrebă dintr-o dată tânăra, încercând să vadă, pentru prima dată, faţa celui care o adusese aici.
Însă când reuşi, într-un final să îl vadă, rămase cu gura căscată. Era chiar cel care o salvase de la moarte când se aventurase în pădure, singură. Nu îl mai văzuse de atunci, dar îi păstrase amintirea vie undeva în sufletul ei, pentru că păruse atât de misterios.
-Ai m-ai fost aici... În vise! Fiul meu te-a adus când erai micuţă, ca să îţi arate că nu toate creaturile pe care le vei întâlni, sunt rele. Şi a plătit scump îndrăzneala asta! mărâi îndurerat Llyr.
-Ce i s-a întâmplat? şopti bruneta, uitându-se adânc în ochii lui aurii.
-A fost luat prizonier de bestiile turbate din lumea mea şi ucis. M-am răzbunat pe toate, dar deja nu mai contează. Se pare că el a crezut că era imperios necesar să îţi arate lumea asta! Acum vreau să ţi-o arăt şi eu, de dragul lui, dar şi de al meu! Nu ştiu dacă mă vei ţine minte după ce te vei trezi, dar trebuie să îţi arăt ce s-a întâmplat... atât de mult timp îm urmă.
După aceste cuvinte, pădurile verzi de dedesubtul lor se uscară, se înnegriră de tot, şi focuri uriaşe lingeau orizonturile îndepărtate. Bălţi întregi de sânge umezeau copacii care rămăseseră în picioare. De peste tot se auzeau răgete, ţipete de agonie, sau zbierete după ajutor care evident nu mai venea. Llyr o purtă mai departe, lăsând-o să vadă o luptă pe viaţă şi pe moarte dintre un dragon superb cu aripi acoperite cu nişte pene albe splendide, cu solzii movi lucind de sângele inamicilor, şi o ceată de vârcolaci care păreau gata să îl sfâşie. Alex căscă nişte ochi mari, gata să se zbata în braţele celui care o adusese aici dacă dragonul respectiv nu avea să învingă.
Ghearele vârcolacilor intrau pe sub solzii dragonului, rănindu-l, în timp ce acesta muşca, zgâria şi ucidea pe capete pe cei suficient de neprevăzători ca să îl atace din faţă. Dragonul îşi flutură coada, de care atârna un soi de iatagan cu două tăişuri şi seceră dintr-o singură lovitură capetele a cinci dintre atacatorii săi. Dar se vedea de departe că era istovit, şi că în curând nu va mai avea puterea de a se apăra. Una din aripi îi atârna moale pe lângă corp, cealaltă fluturând jalnic pe lângă el, îndepărtându-i pe cei care se apropiau. Un picior îi sângera, dar nu îţi mai puteai da seama care erau rănile adevărate sau cât de serioase erau.
Un muget sfâşie văzduhul, trecând parcă prin mijlocul inimii tinerei noastre, răscolind-o. Dragonul în cauză, chiar şi rănit cum era, se chinui să se ridice, şi să alerge în ajutorul celui care suferea. Când începu să se îndepărteze de luminişul în care se bătuse cu vârcolacii, nişte viţe negre ieşiră din pământ, legându-se de labele lui, imobilizându-l cu totul. Şi chiar în momentul în care Alex credea că lucrurile nu vor putea lua o întorsătură către rău, nişte ţipete de bucurie barbară răsunară de undeva din apropierea dragonului captiv, care încerca în zadar să se elibereze, zgâriind pământul cu labele. Cu cât rupea viţele, cu atât altele, mai vânjoase ieşeau din pământ, trântindu-l înapoi în mocirlă.
-Ridică-te! Ridică-te! Vin.... nu se putu abţine fata să nu strige, zbătându-se în braţele lui Llyr, care încercă să o facă să stea calmă, fără succes însă.
Chiar voia să ajute acel dragon, să îl salveze din ghearele morţii, căci ştia că, cu fiecare secundă care trecea, ceea ce zbierase în pădure se apropia de el şi avea să îi taie capul, asta dacă spera la o moarte rapidă. Nu voia să îl vadă mort! Nu voia să ştie cu avea să se termine povestea aceasta, dar Llyr continua să se uite la câmpul de bătaie.
Chiar în momentul când viitorii ucigaşi ai dragonului imperial, căci avea o coroană pe gâtul lung şi puternic, se avântau înspre captivul istovit, un jet albastru venit parcă de nicăieri, îngheţă creaturile hidoase. Un alt dragon, mai mare decât cel imperial, de un verde cenuşiu, apăru în luminişul unde se afla acum cel mov şi îl eliberă.
Lacrimi de uşurare îi înţepară pleoapele, şi Alex se liniştii, închizându-şi ochii.
-Asta a însemnat prima bătălie la care am luat parte decând mă ştiu... Şi nu aveam decât şaptesprezece ani pe atunci. Chiar credeam că voi muri în momentul acela, dacă nu ar fi apărut fratele meu să mă salveze.... oftă, îngândurat, Llyr, în timp ce Alex se întoarse înspre el.
Nu era posibil ca acel dragon frumos să fie chiar cel care o ţinea atât de aproape de el. Şi totuşi, părul de un mov întunecat, aripile cu pene albe sclipitoare, şi ochii aurii, toate se asemănau cu dragonul acela. Numai că, deşi avea formă umană, Llyr era cu două capete mai înalt decât Tom, ca să nu mai menţioneze de două ori mai solid. Plus că, pe braţe, avea modelul solzilor săi, ca un fel de tatuaj.
-Din toată familia mea, nu am rămas decât noi, masculii : bunicul, tata, cei trei fraţi ai mei, şi cu mine. Femelele au murit toate, plus puii noştrii. Nu eşti singura care a pierdut ceva pe lumea asta, Alex. Deci nu ne acuza că nu am intervenit! Prizonierii care i-am lăsat în viaţă, i-am trimis în exil, dar asta nu înseamnă că am ştiut că vor veni în lumea ta.. Iar când am aflat era deja prea târziu... Dar vom îndrepta greşeala asta cu preţul vieţilor noastre, pentru că din prostia noastră suferiţi voi acum! spuse solemn Llyr, strângând-o la pieptul lui tare, pe Alex care nu se putu abţine decât să se înroşească.
-Va trebui să merg înapoi în lumea mea – vocea ei se auzi dintr-o dată, fără să fi vrut să spună asta – dar voi aştepta ca voi să veniţi! Şi dacă eu nu voi mai fi, protejează-mi măcar prietenii. Măcar ei au o viaţă la care se pot întoarce...
Llyr se uită la micuţa brunetă cum îi dispare în braţe, şi chiar înainte ca ea să dispară de tot, îi dădu să ţină în mână un medalion : o lacrimă lila, făcută din unul din solzii lui.
Nu dură mult până să se trezească şi el, lac de sudoare, uitându-se disperat la tavanul camerei lui. Se ridică în şezut, numai ca să îşi acopere ochii cu ambele palme. Ce simţise oare după ce o văzuse pentru prima oară după atâţia ani? Nici el nu ştia, dar mai era ceva : îi spusese, atât de tristă fiind, să aibă grijă de prietenii ei, şi ea va avea grijă de toţi cei pe care îi va implica în acest război care durează decând lumea. Dar cineva va avea grijă de ea?
-Vei avea unde să te întorci... Îţi promit măcar asta Alex... şopti acest falnic dragon războinic, care îşi jurase că nimic nu îi va mai atinge inima vreodată.



~*~


Llyr Dallilian : dragon imperial al celor şapte regate din Ardet, lume învecinată cu Pământul, dimensiune din care provin toate creaturile mistice! (turbăciunile cu care se luptă Alex & Co.)
-vârstă : 356 de ani
-înfăţişare umană : păr mov, spre negru, ochi aurii
-personalitate : dur şi rece, nu e uşor de înduplecat, numai că aceasta e doar aparenţa dată de prea multă durere îndurată de-a lungul anilor.

Forma umană:

Forma adevărată:

[Teru]

*-*
Chiar că îţi ţi promisiunile :)) . Dacă mai aşteptam puţin, aflam ce înseamnă ETER şi fără să întreb :]]
În primul rând: hă? În al doilea rând: wow! Şi din nou: wow! =))
Mi s-au răspuns la 100 de întrebări, numai ca să-mi pun alte 1000 în loc :))
Deci dragoni, deci lumi paralele, lumi perpendiculare [ ce am râs la fata asta :]] ], uimită e puţin spus :no:

-Vei avea unde să te întorci... Îţi promit măcar asta Alex... şopti acest falnic dragon războinic, care îşi jurase că nimic nu îi va mai atinge inima vreodată.

ce mi-a plăcut replica asta :X
Sunt atât de curioasă că nici nu mai văd tasatura :))
Eu care mă gândeam că o să se rezească şi o să încerce să fugă din nou, m-am înşelat amarnic :eto: .

Bine măcar că pui capitolele epede, şi nu apuc să mor de curiozitate :))
Nu-i aşa că îl pui şi pe următorul la fel de repede? :pls:
:bye:

[edit]: am uiat să spun că nu am cum să nu rămân fidelă ficului, adică e superb, acum nici dacă vrei nu mai scapi de mine >:) :]]

[candy_cane]

:)) Teru-chan.. am sa incerc sa iti satisfac curiozitatea cat pot de bine.. in plus, am inceput sa cam intru in pana de imaginatie.. s-ar putea sa dureze un pic pana sa pun urmatorul capitol, dar nu mai mult de doua zile. Daca ai intrebari, feel free to ask :D

Cap 8

Imaginea cu tărâmul acela spectaculos se evaporă o dată cu trecerea necurmată a secundelor, iar visele ei se amestecară. Culorile trecură din nou într-un gri ciudat, mohorât, iar singura imagine prezentă în capul ei era doar un coridor lung, strâmt, ce mirosea a canalizare. Probabil că duhoarea venea din afara tărâmului acesta ciudat al celor care trec din starea de somn în cea de veghe, dar ce mai conta dacă el se afla acolo, sufocând-o? Nu era normal să vrea să iasă din acel tunel care părea să se îngusteze la fiecare metru parcurs? Probabil că era, dar ea nu mai reuşea să iasă din acel loc strâmt care nu făcea decât să o înspăimânte.
-M-am m-ai aflat aici şi înainte, numai că atunci nu voiam cu atâta disperare să fug... Atunci o părăsiseră toate speranţele, iar dorinţa de a se vedea moartă, alăturându-li-se astfel celor dragi ei, pusese stăpânire pe ea. Încercase de mai multe ori să pună această idee morbidă în practică, mărturie fiind azi, toate cicatricile de pe mâini şi fişele medicale imposibil de lungi. Atunci, nu îi mai păsase de viitor, sau de trecut, doar durerea trecea prin venele ei, alimentându-i sufletul searbăd şi sfărâmat de atâtea lovituri năucitoare. Dar se ţinuse tare! Ceva nu o lăsase să se stingă în noaptea aceea în baia ei. Cineva trimisese după ajutoare iar ea încă trăia acum după acea zi înfricoşător de lungă.
Acum însă, după toate cele întâmplate, cu toate semnele pe care le avea, voia totuşi să părăsească acest loc, căci nu îi mai oferea decât sentimentul că face ceva greşit aflându-se acolo.
Îşi aminti motivele primei ei vizite: faptul că cel pe care îl plăcea părea să o considere o fiinţă neimportantă deşi luptau cot la cot. Ce o duruse atunci foarte tare, nu era comportamentul rece afişat de faţă cu ea, ci mai degrabă faptul că îi dădea speranţe nesfârşite ca apoi să i se sfarme fără încetare. Nu ţinuse niciodată la ea, nici măcar nu încercase să vadă în ea ceva mai mult decât o camaradă într-un război pueril.
# E vina ta! E vina ta că au murit atâţia! Cine te-a pus să ne bagi şi pe noi în povestea ta? ...# vocea lui, pe cât de speriată pe atât de îmfuriată, vibra pe lângă ea din pereţii acelui tunel al amintirilor dureroase.
-Mai departe Alex, mergi mai departe... se încurajă, deşi simţea cum vechile răni pe care le crezuse închise, începeau să sângereze.
Continuă să se târască, ca într-un final să observe că nu mai putea înainta. Tunelul acela voia să o ţină captivă între zidurile lui plângăreţe, să o sufoce cu mirosurile îngrozitoare ale trecutului ei, să o imobilizeze în durerea aceea care o caracterizase atât de multă vreme dar în care nu mai credea acum. Îi era ciudă că ajunsese să facă asemenea lucruri când părinţii ei o educaseră să fie o fire tare, stăpână pe sine.
-Nu mai contează! Mergi înainte acum cât încă mai poţi! Va exista cineva care va ţine la tine cu adevărat, şi îţi va vorbi din inimă! Trebuie să existe cineva care să îţi culeagă rămăşiţele din inima ta... începu să urle Alex, convinsă că aici îi va fi sfârşitul.
Numai că lumina din faţă se mărea cu fiecare forţare pe care o făcea, dar ea nu observa. Închisese ochii, vorbind către pereţii goi, care deja începuseră să se transforme, tunelul acela sărăcăcios în sentimente mai vesele surpându-se în urma ei. Nu îi mai era frică de acea parte din ea, dar dezgustul pentru simplitatea şi dramatismul din sentimentele ei creştea văzând cu ochii. Nu îşi dăduse seama până atunci cât de patetică fusese.
Chiar în momentul în care crezu că totul avea să o înghită, asta ca în orice coşmar născut din prea multă oboseală, atât sufletească cât şi psihică, totul se termină. Deschise ochii şi văzu tavanul îngălbenit de deasupra, respiraţia pe care şi-o ţinuse până atunci ieşind în gâfâituri scurte din corpul ei extenuat.
‚E clar că nu voi mai dormi de acum înainte cu atâta poftă!’ îşi spuse, acoperindu-şi ochii cu dosul mâinii drepte.
Tremura uşor, surprinsă că a scăpat de acea parte din ea.
„Nu e prima şi nici ultima confruntare pe care o vei avea cu sentimentele tale, ţuca! Ai de vinecat nişte răni care supurează încă decând ai plecat din acest loc. Nu le-ai acordat atenţie decât atunci când îţi ajungea cuţitul la os, singura rezolvare a problemelor pe care o găseai fiind lama sau caterul. Bine că nu te-ai gândit decât la astea... „
‚Greşeşti... M-am gândit de multe ori să îmi iau viaţa cu adevărat, dar ceva m-a oprit de fiecare dată...’
„Multă minte ţi-a mai trebuit ca să faci toate acele lucruri..” vocea micuţei din capul ei se ridica de acum în tonalităţi nebănuite aşa că Alex doar se întoarse pe o parte, întinzându-şi mâinile în faţă.
Dungi albe de diferite mărimi îi decorau nu numai încheieturile de la ambele mâini, ci tot antebraţul, formând diferite desene. Nu o făcuse înteţionat, dar bruneta îşi desenase cu lama pe mâna stângă o pasăre zburând, care mai apoi avea capul tăiat sau chiar ciopârţit de alte tăieturi. Pasărea aceea, deşi foarte complicată, se vindecase cel mai repede, şi rămânea până acum ca un tatuaj maroniu, cu contur alb. Pielea i se înnegrise pe alocuri, la încheieturi, dar ei nu îi mai păsase. Până şi acum vedea sângele curgându-i în pârâiaşe sclipitoare înspre degete ca nişte brăţări subţiri. Nu o duruse când se tăiase iar şi iar în acelaşi loc, de parcă ar fi căutat ceva ce pierduse.
Închise ochii, şi strânse din dinţi, înlăturând gândurile care o derajau mai tare decât se aşteptase. Îi era uşor greaţă, şi s-ar fi ridicat din imitaţia aceea de pat dacă nu s-ar fi simţit atât de sfârşită. Rănile de la umeri îi pulsau, iar pielea din acea zonă parcă îi luase foc.
ÃŽn plus, de abia se putea miÅŸca.
Un miros greu îi gâdilă nările, iar senzaţia de vomă reveni de două ori mai puternică, şi aproape că dădu afară din ea tot ceea ce nu mâncase de două zile dacă în cameră nu ar fi intrat în acel moment unul din vechii ei prieteni.
Se uită rugător la cel care venise să vadă ce mai face, dar parcă toate lucrurile din jurul ei se mişcau cu încetinitorul. Până să ajungă respectivul lângă patul ei ca să o întrebe de ce e aşa palidă, bruneta deja se aplecase peste marginea patului, vărsând tot din stomacul ei gol. Dar senzaţia aceea nu se domoli defel.
Febra puse stăpânire pe ea, dar în loc să simtă că corpul i se încălzeşte, Alex avea impresia că tot ce era în jurul ei se răcea. Dinţii începură să îi clănţăne, şi iar căzu într-un fel de semi-leşin, strângând în pumn medalionul de la Llyr deşi nu conştientiza că îl are.
‚Aş vrea să fii aici.. Tu cel care mi-ai zis că voi avea unde să mă întorc’ îşi puse ea o dorinţă, căci îl auzise pe acel vechi dragon războinic promiţându-i.
Ştia, în adâncul ei, că nu se va mai întoarce din bătălia care se apropia, dar stătea în natura umană să aibă măcar o fărâmă de speranţă. Dar până la bătălie trebuia să scape de starea aceasta ciudată în care se afla, şi să se antreneze, măcar un pic. Anii nu fuseseră prea blânzi cu memoria ei, şi uitase aproape tot ce învăţase de la tatăl ei. Uitase cât de bine se simţea ţinând în palmă patul greu al unui pistol, sau senzaţia aceea unică atunci când împuşca ceva. Bucuria vânătorii dispăruse cu totul din memoria ei, dar parcă nu voia să şi-o aducă aminte. Nu îi convenea, deşi nu ştia de unde venea acest sentiment, să mai ucidă creaturile acestea urâte care omorau oameni. Ceva nu era înregulă cu ei, dar nu ştia ce.
-Prea mulţi morţi... bolborosi în timp ce cei cinci se agitau pe lângă patul ei, neînţelegând de unde îi apăruseră aceste simtome.
‚Ceva vine încoace... Dar oare ce... ‚ se întrebă într-o doară, deşi ştia că hoardele de monştrii făceau pregătiri, nu departe de locul unde se aflau cei şase.
Îi era frică! Dintr-o dată, îi era frică...

[Teru]

Hallo, din nou :]]

Nu îţi fă griji, curiozitatea mea poate aştepta. Prefer un capitol bine scris, dar pus mai târziu; decât un capizol pus repede dar facut aiurea, doar de dragul de a fi făcut. Aşa că eu o să aştept, nu voi abandona ficul, cum nu am facut nici prima oară : >

Acum revenind [ mai exact trecând ] la capilolul noi...

# E vina ta! E vina ta că au murit atâţia! Cine te-a pus să ne bagi şi pe noi în povestea ta? ...#

Nu ştiu de ce, dar mă tot bate gândul că Mike a fost cel care a spus asta. De la acel "incident" în care mai puţin şi o omora pe Alex, mi-a dat aşa o stare ciudată :-?
Am o întrebare [ din nou :)) ] , atunci când Alex s-a "întâlnit" cu ... cum îl cheamă pe dragonul ăla x.x , of... nu mai ştiu, sper să înţelegi despte cine vorbesc, deci, când s-a întâlnit Alex cu dragonu, visa? Adică, corpul ei era încă în camera aia, doar minte îi era "plecată" ? [ ce urât suna :)) ]

Mulă, multă inspiraţie [ ştiu cum e, vară, vreme bună, nimeni nu mai are chef de scris, aşa am păţit şi eu x.x ]
:bye: