26-12-2009, 04:54 PM
24 de ore
Sunt arestat. Trupul îmi este ţinut captiv într-o încăpere de câţiva metri pătraţi, lipsită de vre-o sursă de electricitate, înfară de becul ce pâlpâie obosit pe hol. Sufletul îmi este încarcerat într-o idee meschină, terifiantă... cumplită. În mintea mea nu circulă decât o idee... decât o certitudine : sunt condamnat la moarte.
Oricât aş încerca să îmi scot gândul ăsta nenorocit din cap, nu pot. Mă copleşteşte, stă lângă mine asemenea unei umbre. Mă zgâlţâie, îmi alungă şi ultima picătură de linişte care încearcă cu disperare să îmi rămână în sufletul sfărâmat... fărămiţat... făcut zob. Sunt condamndat să trec în nefiinţă pentru o crimă pe care nu am comis-o. Sunt... nevinovat.
Aud zgomotul făcut de paşii gardianului pe holul din faţa celulei mele. Par atât de apăsaţi... încât le simt vibraţia. Ridic mână, mângâind cu degetul arătător poza ce îmi stă lipită de palmă. Soţia şi fiul meu în vârsta de zece ani. Amândoi îmi zâmbesc. Fericirea lor din acel moment este copleşitoare. Lângă piciorul lui văd mingia de fotbal pe care i-am dăruit-o când a împlinit şapte ani.
„-Tati, când voi deveni fotbalist, vreau ca tu să fi alături de mine la primul meci pe care îl voi avea.â€
Copilul meu... cum să îi spun că nu voi fi lângă el? Cum să îi spun că acum, el va trebui să devină bărbatul în casă? Cum să înţeleagă că tatăl lui va fi smuls de lângă el... pentru todeauna, dintr-o eroare blestemată? Eram conştient că atunci când va avea nevoie de sfatul unui tată... nu-l va primii. Va fi singur. Copii vor râde de el că părintele lui a fost un criminal condamndat la moarte. Ştiam asta. Şi mă durea. Durea îngrozitor să mă gândesc la aşa ceva.
Îmi loveam fruntea cu pumnul ori de câte ori îmi aminteam chipul soţiei mele, brăzdat de şanţuri sărate. Nu puteam să îmi scot din cap ţipătul pe care l-a scos când a auzit că voi fi... ucis.
De ce Doamne? Mă gândesc tot mai serios că Tu nu exişti. Eşti doar o minciună. În timp ce adevăratul criminal se bucură de libertate, eu îmi număr orele pe care le mai am. Douăzeci şi patru. Doar atâtea mi-au mai ramas din viaţă. Cine ar fi crezut că voi murii doar la treizeci şi trei de ani? Continui să mă uit la poză. Îmi pare atât de rău că nu îi voi mai vedea... îmi pare nespus de rău că sunt nevoiţi să treacă printr-o asemenea catastrofă.
Simt cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz. Nu o şterg. Sunt bărbat, dar pentru prima oară... îmi doresc să plâng. Probabil că este ultima oară când voi face asta. Sunt atâtea lucruri pe care mi-aş dorii să le fac. Lucruri mărunte... care în momentul ăsta mi-ar aduce o alinare. Să îi dăruiesc soţiei mele cadoul pe care voiam să il fac de Crăciun, să joc fotbal cu fiul meu în curtea din spatele casei... să mă împac cu tatăl meu. Mă crede vinovat... ştie că sunt condamnat... dar nici în al doisprezecelea ceas nu mă iartă. Trebuie să fiu iertat pentru ceva ce nu am făcut.
Este ultima oară când aş putea să dorm... ultima noapte în care aş putea visa. Dar nu pot... ori de câte ori închid ochii, imaginea familiei mele îmi revine în cap, ca un bumerang.
Aş vrea să opresc timpul în loc. Să evadez... să mă duc la ei şi să îi îmbrăţişez. Să îi spun soţiei mele că o iubesc şi fiului meu că am încredere în el... că este prelungirea mea. De acum, el va trebui sa fie fiu, prieten, companion pentru Sofia.
Începe să plouă. Aud picăturile de ploaie cum se lovesc de zăbrelele geamului. Mă ridic de pe salteaua veche şi gaurită, păşind spre „fereastra†improvizată în zid. Întind mâinile afară. Simt cum palmele îmi sunt lovite violent de zeci de stropi ce se sparg... dispar... mor.
Ultima oară. Aceste cuvinte se pare că sunt omni-prezente în mintea mea. Aud ticăitul ceasului... ticăit ce pare că este împotriva mea. Număram secundele.... minutele. Timpul trecea mai repede decât aş fi crezut. Se spune că pentru un condamnat, timpul trece foarte greu. Cât de eronat. Pare că zboară.
Mă aşez la masa din colţul carcerei, despachetând o foaie de hârtie pe care am mototolit-o mai devreme. Încerc să îmi scriu ultimele cuvinte... ultima pagină din jurnalul vieţii mele.
Creionul îmi tremură între degete. Nu ştiu cum să încep. Acest lucru reuşeşte să îmi smulgă un zâmbet. Ce ar trebui să scrie un condamnat la moarte? Cum să încerce să aline durerea familiei printr-o scrisoare? Cine va acorda atenţie acelor rânduri scrise la lumina unui bec drogat?
Probabil ca am adormit. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Însă am deschis speriat ochii. Foaia de hârtie era umedă. La fel şi obrajii mei. Am plâns în somn. Cât de ironic.
Mă uit pe geam. Încă plouă. Însă prin norii trişti, ce încă varsă lacrimi... se zăreşte soarele. Nicicând nu am fost mai trist la vederea lui. Este dimineaţă... orele au trecut.
Aud agitaţie în jurul carcerei în care mă aflu. Mi se pregăteşte moartea. Cu câtă seninătate ma pot ucide oamenii ăştia... în ciuda faptului că am implorat până şi Cerul să mă creadă că sunt nevinovat.
Mă aşez din nou pe saltea. Îmi îngrop chipul în palme şi închid ochii. Ştiu ce am spus cu câteva ore in urmă... că Dumnezeu nu există, că este o minciună. Dar... acum aş vrea să mă rog. Să îmi cer iertare pentru toate păcatele săvârşite. Aş putea să Îi cer ca adevăratul criminal să fie pedepsit în cel mai rău mod cu putinţă. Dar... ce aş rezolva cu asta? Fie că va fi prins sau nu... eu am aceiaşi soartă. Aud nişte paşi care se apropie de celula mea. Mă ridic brusc, aproape dezechilibrându-mă.
-Andrew Gillbert?
-Da. Spun eu cu o jumătate de gură.
-Vin-o cu noi.
Asta este. Mi-a venit clipa. Aud zgomotul făcut de cheie în broasca uşii. Aud zgomotul făcut de catuşele care îmi înconjoară încheieturile. Doi poliţişti mă iau de braţe, conducându-mă pe acelaşi hol mic şi slab luminat. Însă cum ajung la capătul lui, simt cum picioarele încep să-mi tremure. Lângă un perete, se află familia mea. Îl văd pe Gabriel cum se smuceşte din braţele mamei lui, fugind înspre mine.
-Tăticule! Strigă el încercând sa treacă de poliţistul solid ce l-a oprit.
Nu mai pot spune nimic. Cuvintele mi se topesc pe buze.
-Tăticule... hai acasă cu mine. Te implor! Vreau să îţi arăt o mişcare nouă pe care am învăţat-o. Nu te duce cu ei.
Mă trage de mâneca bluzei. Pentru numele lui Dumnezeu... nu se îndură nimeni să îl ia de aici?Îi ating obrazul şi îi şterg lacrimile. Simt cum gâtul îmi este cuprins de braţele Sofiei... care plânge în hohote. Iubita mea... nu mai plânge. Sufletul îmi este sfredelit de suferinţa lor. Nu le pot spune nimic. Orice cuvânt pe care l-aş spune m-ar putea face să izbucnesc în lacrimi.
Acelaşi poliţist o îndepărtează, continuând să mă conduca pe hol spre destinaţia mea finală. Înainte să intru în cameră, îi mai privesc o dată. Gabriel plânge şi ţine mâna întinsă, continuând să mă cheme acasă. Copilul meu... nu mai vin. Astăzi vei pleca fără mine. Fi puternic şi devin-o bărbatul care mi-am dorit întodeauna să fi. Sofia, dragostea mea... fi tare şi nu mai plânge. Sper ca într-o zi, să se facă dreptate.
Ai grijă de tine şi de fiul nostru. Pentru că eu vă voi proteja întodeauna de acolo, din Cer. Pâna va venii clipa în care să ne revedem... adio şi... vă iubesc.
Sunt arestat. Trupul îmi este ţinut captiv într-o încăpere de câţiva metri pătraţi, lipsită de vre-o sursă de electricitate, înfară de becul ce pâlpâie obosit pe hol. Sufletul îmi este încarcerat într-o idee meschină, terifiantă... cumplită. În mintea mea nu circulă decât o idee... decât o certitudine : sunt condamnat la moarte.
Oricât aş încerca să îmi scot gândul ăsta nenorocit din cap, nu pot. Mă copleşteşte, stă lângă mine asemenea unei umbre. Mă zgâlţâie, îmi alungă şi ultima picătură de linişte care încearcă cu disperare să îmi rămână în sufletul sfărâmat... fărămiţat... făcut zob. Sunt condamndat să trec în nefiinţă pentru o crimă pe care nu am comis-o. Sunt... nevinovat.
Aud zgomotul făcut de paşii gardianului pe holul din faţa celulei mele. Par atât de apăsaţi... încât le simt vibraţia. Ridic mână, mângâind cu degetul arătător poza ce îmi stă lipită de palmă. Soţia şi fiul meu în vârsta de zece ani. Amândoi îmi zâmbesc. Fericirea lor din acel moment este copleşitoare. Lângă piciorul lui văd mingia de fotbal pe care i-am dăruit-o când a împlinit şapte ani.
„-Tati, când voi deveni fotbalist, vreau ca tu să fi alături de mine la primul meci pe care îl voi avea.â€
Copilul meu... cum să îi spun că nu voi fi lângă el? Cum să îi spun că acum, el va trebui să devină bărbatul în casă? Cum să înţeleagă că tatăl lui va fi smuls de lângă el... pentru todeauna, dintr-o eroare blestemată? Eram conştient că atunci când va avea nevoie de sfatul unui tată... nu-l va primii. Va fi singur. Copii vor râde de el că părintele lui a fost un criminal condamndat la moarte. Ştiam asta. Şi mă durea. Durea îngrozitor să mă gândesc la aşa ceva.
Îmi loveam fruntea cu pumnul ori de câte ori îmi aminteam chipul soţiei mele, brăzdat de şanţuri sărate. Nu puteam să îmi scot din cap ţipătul pe care l-a scos când a auzit că voi fi... ucis.
De ce Doamne? Mă gândesc tot mai serios că Tu nu exişti. Eşti doar o minciună. În timp ce adevăratul criminal se bucură de libertate, eu îmi număr orele pe care le mai am. Douăzeci şi patru. Doar atâtea mi-au mai ramas din viaţă. Cine ar fi crezut că voi murii doar la treizeci şi trei de ani? Continui să mă uit la poză. Îmi pare atât de rău că nu îi voi mai vedea... îmi pare nespus de rău că sunt nevoiţi să treacă printr-o asemenea catastrofă.
Simt cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz. Nu o şterg. Sunt bărbat, dar pentru prima oară... îmi doresc să plâng. Probabil că este ultima oară când voi face asta. Sunt atâtea lucruri pe care mi-aş dorii să le fac. Lucruri mărunte... care în momentul ăsta mi-ar aduce o alinare. Să îi dăruiesc soţiei mele cadoul pe care voiam să il fac de Crăciun, să joc fotbal cu fiul meu în curtea din spatele casei... să mă împac cu tatăl meu. Mă crede vinovat... ştie că sunt condamnat... dar nici în al doisprezecelea ceas nu mă iartă. Trebuie să fiu iertat pentru ceva ce nu am făcut.
Este ultima oară când aş putea să dorm... ultima noapte în care aş putea visa. Dar nu pot... ori de câte ori închid ochii, imaginea familiei mele îmi revine în cap, ca un bumerang.
Aş vrea să opresc timpul în loc. Să evadez... să mă duc la ei şi să îi îmbrăţişez. Să îi spun soţiei mele că o iubesc şi fiului meu că am încredere în el... că este prelungirea mea. De acum, el va trebui sa fie fiu, prieten, companion pentru Sofia.
Începe să plouă. Aud picăturile de ploaie cum se lovesc de zăbrelele geamului. Mă ridic de pe salteaua veche şi gaurită, păşind spre „fereastra†improvizată în zid. Întind mâinile afară. Simt cum palmele îmi sunt lovite violent de zeci de stropi ce se sparg... dispar... mor.
Ultima oară. Aceste cuvinte se pare că sunt omni-prezente în mintea mea. Aud ticăitul ceasului... ticăit ce pare că este împotriva mea. Număram secundele.... minutele. Timpul trecea mai repede decât aş fi crezut. Se spune că pentru un condamnat, timpul trece foarte greu. Cât de eronat. Pare că zboară.
Mă aşez la masa din colţul carcerei, despachetând o foaie de hârtie pe care am mototolit-o mai devreme. Încerc să îmi scriu ultimele cuvinte... ultima pagină din jurnalul vieţii mele.
Creionul îmi tremură între degete. Nu ştiu cum să încep. Acest lucru reuşeşte să îmi smulgă un zâmbet. Ce ar trebui să scrie un condamnat la moarte? Cum să încerce să aline durerea familiei printr-o scrisoare? Cine va acorda atenţie acelor rânduri scrise la lumina unui bec drogat?
Probabil ca am adormit. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Însă am deschis speriat ochii. Foaia de hârtie era umedă. La fel şi obrajii mei. Am plâns în somn. Cât de ironic.
Mă uit pe geam. Încă plouă. Însă prin norii trişti, ce încă varsă lacrimi... se zăreşte soarele. Nicicând nu am fost mai trist la vederea lui. Este dimineaţă... orele au trecut.
Aud agitaţie în jurul carcerei în care mă aflu. Mi se pregăteşte moartea. Cu câtă seninătate ma pot ucide oamenii ăştia... în ciuda faptului că am implorat până şi Cerul să mă creadă că sunt nevinovat.
Mă aşez din nou pe saltea. Îmi îngrop chipul în palme şi închid ochii. Ştiu ce am spus cu câteva ore in urmă... că Dumnezeu nu există, că este o minciună. Dar... acum aş vrea să mă rog. Să îmi cer iertare pentru toate păcatele săvârşite. Aş putea să Îi cer ca adevăratul criminal să fie pedepsit în cel mai rău mod cu putinţă. Dar... ce aş rezolva cu asta? Fie că va fi prins sau nu... eu am aceiaşi soartă. Aud nişte paşi care se apropie de celula mea. Mă ridic brusc, aproape dezechilibrându-mă.
-Andrew Gillbert?
-Da. Spun eu cu o jumătate de gură.
-Vin-o cu noi.
Asta este. Mi-a venit clipa. Aud zgomotul făcut de cheie în broasca uşii. Aud zgomotul făcut de catuşele care îmi înconjoară încheieturile. Doi poliţişti mă iau de braţe, conducându-mă pe acelaşi hol mic şi slab luminat. Însă cum ajung la capătul lui, simt cum picioarele încep să-mi tremure. Lângă un perete, se află familia mea. Îl văd pe Gabriel cum se smuceşte din braţele mamei lui, fugind înspre mine.
-Tăticule! Strigă el încercând sa treacă de poliţistul solid ce l-a oprit.
Nu mai pot spune nimic. Cuvintele mi se topesc pe buze.
-Tăticule... hai acasă cu mine. Te implor! Vreau să îţi arăt o mişcare nouă pe care am învăţat-o. Nu te duce cu ei.
Mă trage de mâneca bluzei. Pentru numele lui Dumnezeu... nu se îndură nimeni să îl ia de aici?Îi ating obrazul şi îi şterg lacrimile. Simt cum gâtul îmi este cuprins de braţele Sofiei... care plânge în hohote. Iubita mea... nu mai plânge. Sufletul îmi este sfredelit de suferinţa lor. Nu le pot spune nimic. Orice cuvânt pe care l-aş spune m-ar putea face să izbucnesc în lacrimi.
Acelaşi poliţist o îndepărtează, continuând să mă conduca pe hol spre destinaţia mea finală. Înainte să intru în cameră, îi mai privesc o dată. Gabriel plânge şi ţine mâna întinsă, continuând să mă cheme acasă. Copilul meu... nu mai vin. Astăzi vei pleca fără mine. Fi puternic şi devin-o bărbatul care mi-am dorit întodeauna să fi. Sofia, dragostea mea... fi tare şi nu mai plânge. Sper ca într-o zi, să se facă dreptate.
Ai grijă de tine şi de fiul nostru. Pentru că eu vă voi proteja întodeauna de acolo, din Cer. Pâna va venii clipa în care să ne revedem... adio şi... vă iubesc.