Duel: Savarina Ali, She and Little M [ Runda a doua in desfasurare ]

[She]

Iata-ma. :] Damn, nu voiam sa fiu prima. : -s Dar in fine. Succes, Miru! Iar voua lectura placuta! [desi ma indoiesc de asta] Ma rog, here I go:

Timpul ÅŸi un turn cu ceas

M-am oprit în faţa turnului cu ceas şi mi-am ridicat capul pentru a-l vedea cât mai bine. O senzaţie ciudată, pe care nu o pot defini prea bine, m-a străbătut. De parcă, deşi mă aflam în faţa acelui mastodont ce îmi stătea drept mărturie a trecerii timpului, acesta din urmă ar fi îngheţat şi întreaga lume s-ar fi oprit. Pentru un moment – unul memorabil – , m-am desprins de tot ceea ce mă definea ca simplu om. Devenisem un spirit, o adiere, sau asta simţisem atunci.
Cu toate acestea, ácele negre, colţuroase şi ameninţătoare încă se mişcau şi se grăbeau să vestească a şaptea oră a amiezii. M-am lăsat indusă într-o transă bizară în timp ce am aşteptat să aud bătăile ce se apropiau.
Am încercat să mă desprind de regretele pe care le lăsasem acasă, să cred în puterea tămăduitoare a timpului. Secundele, zilele, anii aveau să treacă şi să mă readucă pe linia de plutire. În fond, toate grijile pe care mi le făcusem şi toate văicărelile de care mă agăţasem nu erau decât nişte scuze cotidiene de a mă simţi mizerabilă fără un motiv real. De parcă mi-ar fi fost frică de fericire. Frică ce m-a orbit, n-am mai putut vedea că timpul nu e decât o oportunitate. “Foloseşte-o ca atare”, răsună o voce în capul meu.
Am privit visătoare turnul şi ceasul pe care îl susţinea. Pentru un moment, am avut impresia că ácele i se arcuiesc înt-un zâmbet, de parcă ar fi vrut să mă aprobe. Un zâmbet jucăuş şi tot o dată melancolic, ce mă îmboli să reflectez, să mă întorc în timp.
Istoriile de toate felurile sunt piloni ce au clădit lumea. Fie că e vorba de o eră a iluminării, de un război sau de simpla zi de ieri, de o romanţă victoriană, de o maşinărie a viitorului sau de primul dinte căzut din gura inocentă a copilului ce azi e un adult. Fapte mărunte sau măreţe din trecut – lucruri pentru care oamenii şi-ar da viaţa.

Gândurile mi-au fost întrerupte de o bătaie puternică urmată de un ecou în surdină. Cea de-a doua bătaie păru să îmi urce până în creier în încercarea de a mă doborî. Privind turnul, iluzia că acesta avea să se dărâme peste mine îmi dădu un fior. De această dată zâmbetul era mai degrabă unul meschin, satiric, o bătaie de joc. Toată acestă imagine îmi tremură o perioadă în faţa ochilor, parcă reverberând odată cu ultimele bătăi. Cântecul odată încheiat lăsă loc unei linişti mormântale. O linişte ce părea, însă, să ascundă ceva – cuvintele stăteau pe buzele tuturor, dar nimeni nu vroia să deranjeze aranjamentul firesc al lucrurilor. Acela era momentul de repaus, calmul dinaintea viitoarei furtuni.
Acum, ceasul nu mai zâmbea; rânjea în adevărata putere a cuvântului. Era un gest aproape deloc răutăcios, ci mai degrabă unul familiar, o simplă glumă nevinovată. Am zâmbit şi eu – cu căldură, dar cu o notă de aroganţă, cu bărbia ridicată într-un unghi elegant, cu vorbe ce îmi stăteau în priviri. “N-ai reuşit, nu m-ai speriat”, păreau să zică în timp ce eu clătinam uşor din cap şi mă îndepărtam.

Mai târziu în acea seară am luat autobuzul către casă. La un moment dat, un bătrân – tipicul înţeleptului, însă fără barbă albă – se întoarse către mine şi îmi vorbi.
- Scuză-mă, nu ştii cumva ce oră e? mă întrebă el cu un aer confident, de parcă urma să îi dezvălui cine ştie ce informaţie.
M-am uitat la ceasul pe care îl aveam la mână şi i-am răspuns că e aproape ora opt.
- Ah, nu stă timpul în loc, afirmă el şi îmi zâmbi întrebător.
I-am zâmbit înapoi şi aş fi vrut să zic ceva drept răspuns, dar nu am găsit nişte cuvinte potrivite. Cine eram eu să decid? Eu? Eu nu ştiu nimic. Sunt un om în mulţime, un fir într-un ghem. Un nimic pentru care timpul e o enigmă. Viaţa, timpul – nu există nici reguli şi nici etichete pentru aşa ceva.
___

Inca o data succes, Miruna! :]