Dragostea eterna dureaza trei luni

[Leontina]

Buna >:d<
In primul rand iti voi raspunde la intrebare. Pai, scrii bine la persoana a 3 a, cred eu. Adica, mie mi se pare ok, chiar daca nu prea mai citesc carti scrise la persoana a 3 a.
Dar la acest capitol nu mi-a placut faptul ca ai scris din prea multe puncte de vedere. Ai scris si din perspectiva celor doi si la pers a 3-a. Mi se pare putin cam mult. Daca tot ai vrut sa vezi cum te descurci la persoana a 3-a mai bine scriai tot capitolul asa sau scriai ca pana acum.
Trecand peste, de descriere nu prea am cum sa comentez eu la tine, ca nu am ce. Foarte profund capitolul apropo ;)
Cam multe greseli de tastare. Parca la un moment dat incepusei sa ai mai putine :-?
Stiu ca nu am zis mare lucru, dar deja nu mai stiiu ce sa zic :))
Mult succesc in continuare :D

[Saravis]

Multumesc ca m-ai anuntat :X Capitolul, chiar daca este diferit, este foarte grozav! Imi place la nebunie! Felul tau de a descrie, ah, il ador! Pasajul meu preferat e:

Atingerea ta imi pare sfanta, mirifica, magica, cum poate sa reduca totul la nimic mai mult decat sentiment, pur sentiment de iubire, tresarire inocenta a inimii si nimic mai mult. Doar sufletele noastre pierdute impreuna undeva departe, ascunse de propria noastra ratiune, depasind limitele…

In rest nu cred ca mai am prea mult de zis... Imi place mult ^_^ Sa ma anunti cand mai postezi si bafta in continuare! >:D<

[crazy little red]

scuze ca a durat atata, si de excesul de dialog :P

Capitolul 13

Cat de usor poate deveni pentru totdeuna, imediat,
Cand sarutandu-ti buzele umede am uitat
Sa respir, si clipele au parut ca se sfarsesc
In mine. Si am devenit iarasi tu…



Cezar pov.

Nu stiu cate zile am stat ascunsi in apartamentul ei, departe de ochii lumi, departe de orice alt sentiment in afara de o iubire atat de pura, salbatica, nebuna, nestapanita. Si totul parea atat de magic, abia reusind sa ma desprind de trupul ei fierbinte si mai apoi sa ies pe usa dand fata in fata cu realitatea.
Dand sa ies pe usa de la bloc ma lovesc de un tip saten, mai inalt ca mine. Imi pare cunoscut desi nu pot spune cu certitudine unde l-am mai vazut inainte, sau e doar o coincidenta stranie.
- Cezar, buna! Ai fost pe la Charlotte, voi doi inca mai pierdeti timpul impreuna? Mi se adreseaza pe un ton prietenesc. Intrebarea pusa in gluma pare totusi sa emane un sentiment puternic de dezgust. Il privesc intrebator dandu-i de inteles ca nu-mi amintesc cine e, desi el pare ca ma cunoaste bine, atat pe mine cat si pe Charlotte.
- Ah! Am uitat sa ma prezint. Sunt Luck, prieten bun cu Charlotte. Imi spune in timp ce-mi intinde mana prieteneste. Copiez gestul fara sa ma obosesc sa-mi spun numele pe care evident il stie.
- Incantat. Si da, eu si Charlotte inca ne pierdem timpul impreuna.
- Interesant, inseamna ca inca nu ai aflat, probabil… Imi spune privind in sus, parand ca gandeste cu voce tare, nu ca mi s-ar adresa mie.
- Ce sa aflu?
- Ah, nimic. Pe data viitoare, ma duc sa vad ce face micuta mea. Imi spune pornind direct si doar ridica mana, fara sa se intoarca cu fata spre mine, in semn de salut.
Il privesc pentru cateva secunde, surprins sau confuz. Mai apoi imi vad de drumul meu scotand intre timp din buzunar telefonul si sunandu-l pe Adam. Daca e ceva ce eu nu stiu, cu siguranta el stie. Ah, ma ingrijoreaza poate prea mult chestia asta, in plus acel Luck imi parea extrem de ciudat.
Adam imi raspunde la telefon imediat, vocea lui e adormita. Ii spun sa ne vedem la mine in douazeci de minute ca mai apoi sa-i inchid telefonul asigurandu-ma ca nu are timp sa se gandeasca la o scuza plauzibila.


Charlotte pov.

A devenit cumplit de liniste, cumplit de trist, in clipa in care el s-a departat. Totul pare mort, vocea lui Luck nu mai pare sa aiba aceiasi rezonanta poetica de altadata. Cezar imi bulverseaza fiecare gand transformandu-l in ceva inexplicabil. De parca el ar fi cel care detine controlul asupra universului meu. Le-as spune gandurilor sa piara, dar am senzatia ca doar ele ma mai tin treaza.Tresar trezita dintr-un vis paralel cu realitatea atunci cand simt mana lui Luck peste a mea.
- Charlotte, cuvintele mele au devenit atat de neinsemnate? Nu ai ascultat nimic din ce am spus! Are vocea trista, trezindu-mi cu usurinta sentimente de remuscare. Stiu ce simte el pentru mine, si totusi nu reusesc sa-i arat nimic altceva decat indiferenta…
- Imi pare rau, doar ca…
- Doar ca nu mai insemn nimic pentru tine…
- Stii deja ce simt pentru tine.
- Din pacate…
- De parca ti-ar fi mai usor daca nu ai stii, desprinde-te pur si simplu, oricum tind sa cred ca m-am schimbat prea mult in ultima vreame ca sentimentele tale sa-si fii putut pastra aceiasi intensitate.
- Si totusi sunt nebun dupa tine!
- Poate ar fi mai bine sa pleci.
Asa s-a terminat conversatia noastra. O conversatie intre doi oameni care obisnuiau sa fie cei mai buni prieteni. La dracu de viata, de mi-ar arata macar odata intelegere.
Vreau sa inchid usa in urma amicului meu dar ceva ma impiedica, ma uit in jos ca sa vad piciorul lui Luke tinut in asa fel incat usa sa ramana intre-deschisa. Imi ridic privirea in sus cautand raspunsuri in capruiul ochiilor sai. Dar nimic, nu mi-a mai ramas nimic din putinta de a-I citii fiecare gand, chiar si cel mai neinsemnat, omului din fata mea.
- Ma voi intoarce! Stim amandoi ca asta nu e sfarsitul. Atata imi spune dupa care isi muta piciorul lasandu-ma sa pun spatiul de care aveam nevoie intre noi. Inchid usa cu un ‘probabil’ rostit pe jumatate pe buze.
‘Acesta nu e sfarsitul’. Ai dreptate, nu e sfarsitul, e doar un sfarsit, singurul lucru neclar e a ce e sfarsitul. Sa nu faci o prostie scumpul meu amic, nu o fa daca ma iubesti macar jumatate din cat zici ca o faci…
Am o stare ciudata, parca as fii imbatata de tristete. Si nu e doar absenta lui, caci stiu ca sentimentul de dor nu doare chiar atat de tare, e ceva mai mult. Astazi s-au incheiat cele doua saptamani, pariul care inca ma facea sa confund viata mea, povestea mea cu o piesa de teatru. Astazi suntem iarasi noi, cei ce obisnuiam sa fim acum doua saptamani? Ma indoiesc ca ne-am mai putea vreodata reintoarce, sa uitam totul, sa incheiem pur si simplu un pariu pe care probabil as ajunge sa regret ca l-am castigat, sau ca l-am pus vreodata. Inchid ochii si imi revine in minte salonul Idei, masa, scaunele, momentul in care am intarziat, articolul din ziar, pariul…
Deschid ochii tresarind la auzul sunetului telefonului. Imi bate inima cu putere. Imi pun mana pe piept si ma las pe pat ca intodeauna raspunzand la telefon…

[crazy little red]

Capitolul 14

Totul are un sfarsit. Fericirea se poate risipi cu atata usurinta, intr-o clipa, fara sa intrebe pe nimeni, fara sa se ingrijeasca de pagubele ce ar putea ramane in urma ei. Doar se sfarseste, simplu si rapid, de parca nu ar fi existat niciodata, de parca nu ar depinde viata atator oameni de ea.

Charlotte pov.

Cuvinte goale, fara sens, imi parasesc buzele ude de lacrimi incercand in zadar sa dea o explicatie care nu-si mai are rostul. Il simt ranit, lovit, dezamagit si ajung sa ma simt chiar mai rau stiind ca eu sunt cea care i-a creat aceste stari. Nimic nu-si mai are rostul, nici un gest de alintare, e rece, de piatra, parca nu lasa nici un sentiment sa ajunga la el. Mi-e teama de care ar putea fi urmatoarea lui miscare dar mi-e si mai teama sa-l strang in brate si sa-l implor sa ramana aci. Si cum as putea sa-i explic in acest moment ca sentimentele mele au fost reale in tot acest timp? E simplu, nu pot!
Imi simt trupul tremurand, parca inecat in durere. Vreau sa tip, sa lovesc pe cineva, orice ar putea remedia macar putin acest dezagreabil sentiment. Si nu am inteles niciodata pana acuma de ce oamenii regreta atat de mult ca nu pot da timpul inapoi.
Flash Back
Raspund la telefon ingrijorata cu un simplu “da” probabil tremurat. Pentru cateva secunde nu-mi raspunde nimeni ca mai apoi sa aud o voce necunoscuta care-mi pare totusi ciudat de familiara. Mi-a trebuit cateva secunde ca sa-mi dau seama ca cel cu care vorbeam e Cezar. Vocea lui suna rece, ca a unui om cu sufletul ranit ireversibil. Imi cere sa ne vedem dar intrebarile mele continue despre ce s-a intamplat nu par sa-l atinga in nici un fel…
End flash back

Nu stiu de ce-mi amintesc asta acuma. Ar fi trebuit sa-mi dau seama ca stie. Si la ce ar fi folosit? Nu se afla aici ca sa-mi dea sansa de a vorbii, de a da explicatii care de altfel nu mai au nici un rost. E aici doar pentru a-mi arunca in fata toate aceste lucruri, sa ma raneasca cu cuvinte pline de dezgust care ma fac sa ma urasc ingrozitor de tare. Ma trezesc vorbind fara sa par insa a fi constienta de situatia in care ma aflu.
- Cezar, exista o explicatie pentru toate astea, poti sa pleci acum dar te asigur ca atunci ai dat cu piciorul la tot ce inseamna noi.
- “Noi” nu mai exista deja. Si ce te face sa crezi ca esti in situatia in care poti sa-mi dai un ultimatum? De parca tu ai fi victima aici…
- Nimeni nu e victima, atata timp cat sentimentele amandurora au fost reala, nu exista nici o victima!
- Habar n-am ce simt pentru tine chiar acuma…
Astea au fost ultimele cuvinte inainte sa se intoarca cu spatele la mine si sa coboare scarile, grabit, ca intodeauna, de parca ar fi doar o alta seara obisnuita in care ne luam la revedere. Dar acest la revedere tind sa cred ca e cel final, care ne v-a despartii pe o perioada nedeterminata, poate chiar infinita.
Raman blocata in pragul usii minute in sir, singurul zgomot ce se aude pe intreaga scara e respiratia mea greoaie,de parca as fi pe punctul de a-mi da ultima suflare. Nu stiu cat am ramas nemiscata, privind in gol, cert e ca aceasta perioada s-a terminat atunci cand Adam a aparut acolo cu un “imi pare rau” stins pe buze. As fi vrut sa-l lovesc, sa-l ranesc, sa-l vad la pamant, caci stiam sigur ca el e de vina pentru tot. Si totodata stiam ca nu are sens sa dau vina pe altcineva cand eu am gresit atat de mult.
Adam ma ridica in brate si ma duce pana in bucatarie asezandu-ma pe canapea. Nu ma priveste in ochii. Stiu ca se simte vinovat, si as vrea sa-i pot spune ceva ca sa nu-l vad in starea asta. Dar cum as putea eu din starea asta deplorabila sa fac pe altcineva sa se simta mai bine? Oricat de mult mi-as dorii asta. Oricat de mult as tine la Adam…
- O sa-l lasi sa plece? Ma intreaba brunetul in timp ce-mi intinde o cana cu ceai negru si se aseaza pe jos in fata mea sprijinindu-si coatele pe genunchii mei.
- Da. Raspund simplu, sec, de parca ar fi fost singura varianta plauzibila de raspuns. Dar e singurul raspuns pe care il pot da acuma, singurul care ma poate face sa continui sa respir. O sa-l las sa plece, e mai bine asa, pentru el…
Dupa scurt timp a aparut si Ida la usa apartamentului meu. Si cum din fericire am fost mereu o persoana la care i se schimbau starile de spirit la minut, am reusit sa-mi ridic moralul destul incat sa-mi petrec restul serii tachinandu-i pe Ida si Adam. Stiam ca el e inebunit dupa ea, dar inainte aveam certe retineri in ceea ce priveste sentimentele ei. Dar ea le-a risipit atat de usor, zambind atat de dulce, de real, cum n-am mai vazut-o niciodata desi ne cunoastem de atatia ani… Sunt un izvor de bucurie unul pentru celalalt. Si as vrea sa pot sa nu-i compar pe ei doi cu mine si Cezar, care reusim doar sa ne ditrugem unul pe altul. De parca am fost adusi impreuna doar pentru a invata cat de tragice pot fi defapt acele povesti de iubire cu sfarsit nefericit pe care le-am inventat de atatea ori. Si e prostesc sa astepti de la realitate ceva mai mult.
Uneori ma simt ca un copil prostut, netrecut prin viata, care nu a dat piept cu realitatea inca. Sunt la fel, astept mereu sa se intample ceva bun, astept mereu protectie de la cei din jur. Ca si cum ei toti ar fi parintii mei si eu sunt singura care isi poate permite privilegiul de a juca mereu rolul copilului ferit de lucrurile rele, de nefericire…
Dar totul are un sfarsit, toti avem parte de doza noastra de maturitate mai repede sau mai tarziu. Si putem sa tinem capul sus sau sa ne lasam distrusi.