Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Dragă copile . . .

#1
Păăăi cum am ceva one - shot`uri în pc, mi`am deschis şi eu topic. Acum pun lucrarea de la FOTM cu care am şi câştigat. D: O să mai pun altele cât de curând.

Sa Vie

Atunci am văzut-o. Era la brațul fratelui meu, Ludovic al XVI – lea, și mergea grațioasă alături de el. Era o zi frumoasă de mai, a anului o mie șapte sute șaptezeci, iar părul ei blond strălucea în lumina soarelui. Purta o rochie lila, vaporoasă, cu faldurile adânci și cu flori brodate în cascade. Satinul se unduia ușor când ea se mișca. Era frumoasă, nu puteam nega asta. La frageda mea vârstă de șase ani, nici nu puteam visa la o frumusețe izbitoare ca a ei. Deși era o copilă, mai avea ceva până împlinea cincisprezece ani, devenea deja Delfina Franței. Un sentiment deranjat creștea în interiorul meu, și da, cred că era gelozie. Până la urmă, aveam și motive. Ea a stat la brațul Delfinului, la brațul fratelui meu, și peste mai puțin de două săptămâni de la prima noastră întâlnire, a devenit regina Franței. M-a durut faptul că eu nu puteam conduce țara. Atunci a fost momentul în care m-am hotărât să nu plec niciodată din țara mea – deci implicit să nu mă căsătoresc niciodată. În seara aceea am vărsat lacrimi amare pentru Franța mea, crezând că Marie Antoinette Josèphe Jeanne de Habsbourg - Lorraine îmi va distruge unica iubire. De unde era să știu că era așa sau nu ?


De abia după ceva timp mi-am dat seama cât de mult o ador. Îmi era ca o soră mai mare, câteodată ca o mamă. Seara, când încercam să adorm, ea venea la mine și îmi spunea povești despre familia ei. Curând am început să o consider cea mai bună prietenă a mea. Se vede în privirea ei că îl iubea pe Ludovic, deși nu își arătau afecțiunea cum ar fi trebuit. Ea a fost atacată foarte des de către mulți de la curtea imperială, dar chiar și de către popor. Îmi aduc aminte că plângea îngrozitor de mult din această cauză. Iar eu încercam să o consolez, dar nu puteam. La scurt timp, nici nu mă mai asculta. A pierdut mulți bani în jocurile de noroc și a început să umble cu baronul de Besenval, ducele de Coigny, contele de Esterházy, prințesa de Lamballe și ducesa de Polignac. Nu erau oamenii pe care poporul să îi admire. M-am simțit ștearsă din viața ei, nu mai eram confidenta ei. Nu lăsam totuși să se vadă cât de mult mă durea. În schimb, fratele meu nu a încetat să mă iubească, chiar dacă nu aveam timp. Curând au început zvonurile cu privire la impotența lui. În o mie șapte sute șaptezeci și opt, s-a născut primul lor copil, o fată drăgălașă, cu buze micuțe și răsfrânte, botezată Marie - Thérèse Charlotte. Am iubit-o mult, îngrozitor de mult. Nu o puteam considera totuși nepoata mea. Îmi era mai mult o soră. Atunci, ea a fost numită fille de France. Iar eu, aproape ștearsă din istorie.


În decursul anilor s-au născut alți trei copii ai lor. Cel de al doilea băiat al lor, Louis – Charles ( ce a devenit după moartea familiei sale Ludovic al XVIII – lea ), era atât de frumos încât am simțit o iubire mai mare decât cea de rudenie pentru el. Dar mi-am ținut dorințele în frâu, nu numai pentru că era mult mai mic decât mine, cât și pentru ideea că Marie nu m-ar mai iubi. Devenisem dependentă de atenție, ne mai suportând să stau în umbra nepoților mei. Primul băiat al lor, Louis – Joseph, mi-a lăsat o impresie profundă, datorită stării lui de sănătate foarte precară. Deși avea o atitudinea răsfățată ce o detestam și o vedeam la madames, adică la mătușile mele, nu puteam să nu îl iubesc. După câțiva ani, gelozia a apărut iar. Am dorit viața plină de glorie și fericire a cumnatei mele – așa era în viziunea mea. Totuși fericirea familiei mele nu a durat mult. În o mie șapte sute optzeci și cinci, s-a născut Sophie, ultima lor fiică. Copilul nu era așteptat, având în vedere că Marie născuse doar cu un an înainte. Cu toate acestea, a fost binevenit în familia noastră și a fost iubit la fel de mult de către părinții săi. Din păcate, ea suferea de tuberculoză și a murit la neînsemnata vârstă de unsprezece luni. Fratele meu a fost nespus de trist, iar cumnata mea a căzut într-o depresie profundă.


În perioada dinaintea Revoluției Franceze, mai exact prin anul o mie șapte sute optzeci și șapte, Marie Antoinette s-a arătat extraordinar de apropiată de copiii săi, acest lucru datorat păreri poporului de o prea mare apropiere de zona politică a reginei. Totuși eu nu am fost de părere că se prefăcea. Se vedea clar că își iubea familia. În acest timp, ea s-a ocupat și de îmbunătățirea stării de sănătate a lui Louis – Joseph, ce suferea de tuberculoză și avea coloana curbată și răsucită sever. A fost dus la castelul Meudon în speranța că aerul de la țară îl va ajuta pe copil să se refacă. Din păcate, mutarea a făcut prea puțin pentru a atenua starea Delfinului, care a continuat să se deterioreze. Băiatul, în vârstă de șapte ani, a murit la Meudon la patru iunie o mie șapte sute optzeci și nouă, lăsând titlul de Delfin fratelui său mai mic, Louis – Charles. Moartea sa, ce ar fi trebuit să fie motiv de jale națională, a fost ignorată de poporul nostru ce se pregătea de reuniunea Adunării Stărilor Generale.


Un an mai târziu, a început monarhia constituțională. La cinci octombrie, familia noastră a fost forțată să plece din Versailles la Paris, sub supraveghere. Știam cu toți ce se va alege de noi, deși Marie spera că noul regim politic nu va funcționa. În timpul acesta, au fost multe planuri de evadare, dar singurul început a sfârșit groaznic, noi fiind prinși la douăzeci și patru de ore de la părăsirea Parisului. Constituția a fost adoptată de abia în o mie șapte sute nouăzeci și unu, iar la treisprezece august, am fost închiși în turnul Templului din Marais. Familia regală a fost redenumită „ Capet ” și au început pregătirile pentru procesul regelui. La douăzeci și șapte decembrie Convenția a votat condamnarea la moarte a regelui, iar fratele meu a fost executat la douăzeci și unu ianuarie, la vârsta de 38 de ani. La două luni după, Robespierre – pe care l-am urât din toată inima, deși a manifestat cumpasiune pentru mine – a evocat soarta reginei pentru prima dată în fața Convenției. Pe când vara începea, Louis – Charles a fost luat de lângă mama lui și încredințat cizmarului Simon. La doi august, Marie Antoinette a fost luată de lângă prințese ( fiica sa și eu) și a fost condusă la Conciergerie. Cumnata mea, în timpul șederii sale în temniță, a contactat tuberculoza și cancer uterin, ce îi cauza hemoragii grave și dese. Îmi era milă de ea, dar puterea mea nu mai exista.


Pe paisprezece octombrie la Tribunalul Revoluționarilor a avut loc procesul ei. Spre deosebire de fratele meu, căruia i s-a acordat timp pentru apărare, procesul reginei a fost mai mult o înscenare, luându-se în considerare timpul acordat, doar câteva ore, și punctul de vedere misogin. Acuzația cea mai exagerată a fost că a abuzat sexual de Louis – Charles, ce fusese obligat să depună mărturie împotriva mamei sale. După două zile, a fost declarată vinovată de trădare. Trădarea cui nu am înțeles. A fost devotată Franței pe toată perioada domniei. Când a ajuns în celulă înapoi, am înțeles că mi-a scris o scrisoare în care își spunea toate sentimentele pentru Ludovic și copiii ei. Nu am primit-o niciodată . . . La vârsta de treizeci și opt de ani, a fost ucisă prin decapitare cu ghilotina. Eu am mai rezistat doar câțiva ani în închisoare, apoi mi-au aplicat același tratament.

Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.

#2
Nyaa, Nyaaa, Nyaaaa?! >:D< *huugs 'till leavin' breathless*

În mare ideea este genială, trebuie să recunosc nu prea întâlnită cel puţin de mine personal, şi destul de neaşteptată. Oricum, deşi ador istoria controversată a Franţei, a fost o plăcere să citesc ficul ăsta al tău, mai ales că este povestit din perspectiva unui personaj din interior. Poate că l-a un moment dat punctul interesant al naraţiunii s-a cam dus, iar mie mi s-a părut că unele fraze seamănă cu un articol de pe wikipedia, mai ales că ai adăugat atâţia ani. Dar oricum, sunt mulţi care nu ştiu aceste lucruri, ceea ce conferă ficului tău un caracter constructiv de invidiat.

Ai început foarte frumos [i was like...niciodată n-am văzut o descriere aşa de mişto a unei rochii din'astea pompoase *.*], doar că n-ai specificat numele personajul din perspectiva căruia povesteşti [poate aşa ai vrut, i mean some mistery is always interesting, dar o confuză ca mine are nevoie de nişte puncte de reper, totuşi], ceea ce mi s-a părut ciudat.
Naraţiunea : la tine curge foarte frumos, nu este deloc plictisitoare; iar îmbinată cu descrierea care mi s-a părut detaliată şi precisă textul tău arată foarte frumos. De greşeli sau alte chestii de genul nici nu mă iau, i mean this is a winning fic and we have no right to say it's less than amazing.

Deci, subiectul abordat mi se pare foarte...inovativ, hai să zicem. Scrii impecabil [i wazn't even waitin' for less from mah heartbreaker] şi, careva să zică deci, one-shotul e super mişto. Liked it veery much, keep writin' [and write some heartbreaker stuff, it fits ya]

#3
Sayuuki, mulțumesc de comentariu, hun. * huggies * Am revenit cu o chestiuță, nu e chiar briliantă, plus că e cam scurtă, dar aștept păreri. :]

Amintește`ți de mine

Frica pusese stăpânire pe el. Nu mai auzise de mult de ea, dar acum numele ei era scris cu literele alungite perfect, ce doar ea le putea scrie, Abigail Paden. A deschis ușor plicul, luând scrisoarea în mâini.

Dragul meu iubit,

Te urăsc. Urăsc să știu că buzele tale le-au atins atât de profund pe ale mele. Urăsc frigul pe care corpul meu îl simte de când tu nu mai ești aici. Dar cel mai mult, nu mai rezist ideii că am putut să te iubesc - și de fapt, încă o fac. Îmi lipsești atât de mult, nu am de ce nega. Dar nici prin gând nu îmi trece să te primesc înapoi. Nu ai fost aici când am avut cea mai mare nevoie de tine, deși eu mereu am fost lângă tine la greu. Ții minte când tatăl tău a murit ? Pe cine chemai noaptea să stea cu tine, să îți audă plânsul pueril ? Cine altcineva te-ar fi lăsat să îi pătezi cu lacrimile tale hainele ? Am un singur răspuns la toate astea. Eu.


S-a oprit puțin din citit și și-a șters lacrimile ce ea i le provocase. Dar nu, nu era vina ei. Realiza și el acum. El era singurul vinovat. A revenit la scrisoare, ținând-o cu mâini tremurânde.

Știi că am încercat să te sun ? Oh, da, ore întregi stăteam cu numărul tău în față, forțându-mă să nu fiu o lașă și să te sun. Dar nu am putut. Dacă mi-ar fi răspuns ea ? Nu pot să îi pronunț numele, îmi cer scuze ; știi că nu sunt atât de puternică. Știu că m-ai iubit – poate încă o faci –, asta se vedea din cum mă priveai. Mă adorai. M-am gândit de multe ori că poate nu eram decât o tipă care îți gâdila orgoliul. Să fii văzut cu Abigail Paden la braț, nu era chiar de colo. Îți plăcea asta. Să știi că alți bărbați te privesc meschin pentru că mă ai pe mine, te făcea să te simți glorios. După ce m-am gândit intens la acest fapt mi-am dat seama că asta era doar un bonus. Tu chiar mă iubeai. Atunci, de ce m-ai înșelat ? Eu eram cea care te aștepta noaptea acasă, cu mâncarea pusă în farfurii și frământându-mi mâinile de grijă. Dar tu totuși te duceai la ea. Trist . . .
Aș vrea să îmi înțelegi durerea pe care o simt acum. Știi că nu îmi place să îmi arăt slăbiciunile. Dar îmi e dor de tine. Prăpastia dintre noi mă afectează mai tare decât ai crede. Mă doare fizic că nu ești aici. Oare știi cum e ? Oh, dar stai. Tu nu ai timp de sentimente infantile – cum le-ai numit – când o ai pe ea aproape. Probabil nici nu mă mai ții minte. Să mă descriu ? Nu, mai bine pun o poză.


El ridică poza ce căzuse pe masă când deschisese plicul. Scoase un suspin zgomotos. Poza era făcută la aniversarea lor de un an. Se recunoscu pe el, cu zâmbetul care spunea clar ’ sunt îndrăgostit ’, doar cu opt luni în urmă. Chiar așa schimbat era ? Își scutură capul și trecu la persoana de lângă el. Abby a lui . . . Părul lung și cafeniu i se revărsa în cascade strălucitoare, pe umeri. Ochii ei – ce aveau cea mai frumoasă nuanță de albastru ce o văzuse el vreodată – inspirau bucurie. Buzele ei erau date cu rujul acela roșu ce îl înnebunea. Pe gâtul lui chiar se putea vedea urma buzelor ei. Trase adânc aer în piept și își continuă lectura.

Te rog, vino și caută-mă. Vreau să fim iar împreună. Deși credeam că nu te pot ierta, mai bine îmi rănesc orgoliul decât să sufăr toată viața. Te iubesc.

A ta pe veci,
Abby.

Se ridică de pe scaun, cuprins de o idee subită. O va găsi. Chiar de va fi ultimul lucru pe care îl va face.
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.

#4
Primul one-shot nu l-am citit din cauza ca e prea lung (ce motiv fantastic). Asa ca trecand la al doilea one-shot, scurt. Nu mi-a placut ca ai pus space inainte de semnul intrebari si intre punctele de suspenie. Cred ca partea cu scrisoarea (care consta cam in tot text-ul) mi-a placut cel mai mult. N-a prea fost descriere, la ce simteam baiatul, n-ai prea explicat anumite lucruri (cum ar fi, daca a inselat-o, atunci nu era cu ea, nu? pentru ca ai scris la sfarsit ca o sa se duca dupa ea cu orice pret - sau orice pret inseamna ca o sa-si paraseasca "fosta" amanta cu care a inselat-o pe Abby - frumos nume, dar nu prea original, intotdeauna e loc pentru mai bine-, etc.) si bla-bla-bla-bla.
"Forgive you? Why? It's not like I'm mad or anything. You were the one who got angry; just like you said, I was being too nosy. I've always been like that, not knowing my boundaries. I'm the type who'll water a plant til it drowns."
- Yokozawa Takafumi no Baai, vol. 2




Utilizatori care citesc acest subiect:
2 Vizitator(i)