Do you remember? [yaoi +18]

[October]

Mersi de commuri, scuze de intarziere, dar sunt o lenesa si mi-a pierit inspiratia. Nu ma descurc prea bine la genul asta de scenarii.

Capitolul 4

Timp de câteva minute nu am făcut altceva decât să stau şi să mă uit la el. Nu îi puteam vedea expresia feţei, dar era clar că era zdruncinat. Am oftat uşor şi m-am aşezat lângă el, întâmpinat de aceeaşi nebăgare de seamă. Am adoptat poziţia lui, cu picioarele uşor depărtate şi coatele sprijinite pe genunchi şi, deşi mă cam durea fundul, mi-am înghiţit un geamăt. Vântul adia uşor, dar răcoros, încât pielea i se făcuse de găină pe sub tricoul cu mânecă scurtă pe care îl purta. Niciodată nu avea grijă de el. Cel puţin, nu de când îl cunoşteam eu. Din lipsă de ocupaţie, m-am uitat prin jur, observând fiecare detaliu nesemnificativ care nu făcea decât să accentueze liniştea apăsătoare. Mai aveam puţin şi îmi ţiuiau urechile. Mi-am îndreptat privirea spre fântână şi am observat un mic curcubeu chinuindu-se să apară în vârful unui jet de apă, dintr-o rază de soare venită cine ştie de pe unde. Voiam să prind în palmă holograma şi să i-o implantez în inimă, căci ar fi fost probabil singura urmă de culoare din viaţa lui. M-am întins uşor şi m-am lăsat pe spate, privind cerul alb-cenuşiu, încărcat încă de nori de ploaie. Atunci şi-a desprins şi el mâinile de pe chip şi i-am auzit pentru prima dată de mai bine de o jumătate de zi vocea.
-Kio, ce-am făcut?
Vorbea de parcă cineva îl strânsese de gât şi îi şifonase corzile vocale. Pe obrazul stâng avea dâre de lacrimi, ceva complet necaracteristic lui. Rareori avea remuşcări pentru ceea ce făcuse şi niciodată nu se exterioriza. Nu în faţa mea, cel puţin.
Nu eram sigur dacă să-i răspund sau nu. Ştiam ce aş fi vrut să-i spun, dar nu ştiam dacă s-o fac ar fi fost decizia corectă. Până atunci nu îmi dovedise că ar avea nevoie de mustrări sau, mai rău, că ar fi fost în stare să le accepte.
-Nu cred că e nevoie să-ţi spun eu asta. Singura diferenţă e dacă regreţi sau nu. Tonul meu era ferm, dar am profitat de faptul că nu era cu faţa la mine pentru a afişa un zâmbet în colţul gurii. Ştiu că ţi-e greu şi ştiu că ştii ce simt pentru tine. E în regulă dacă simţi nevoia să îl înlocuieşti, dar nu-ţi face rău singur.
-Ştii că nu aş putea vreodată să îl înlocuiesc. Nu mă gândeam la el când... Îmi pare rău. Nu am vrut să fac asta.
-Mie nu îmi pare.
Cuvintele mele l-au izbit şi şi-a întors perplex chipul spre mine. Ochii îi erau încă lucioşi şi umezi de lacrimi sărate, dar i-am zâmbit, nu doar cu gura, ci cu întreaga mea fiinţă.
-Nu îţi cer nimic. Ce-i făcut e bun făcut, cu toate că nu ştiu dacă tocmai bun e cuvântul potrivit, la cât mă doare fundul. Am chicotit uşor. Dacă voiam, te-aş fi oprit. Tot ce îmi doresc e să te bucuri şi tu de viaţă. Tu ce vrei, să-ţi plângi de milă până o să apară din nou? Ai putea sta aşa mult şi bine şi nu vei obţine nimic. S-ar putea ca nici măcar timpul să nu îţi ofere un răspuns, i-am spus pe un ton tăios, dar fals, de care însă nu avea importanţă dacă îşi dădea seama sau nu. Nu ăsta era scopul.
Şi-a îndreptat din nou privirea înainte, dar era schimbată. Cuvintele acelea l-au trezit la realitate. Nu erau cuvintele mele, nu îi cunoşteam trecutul atât de bine încât să-i fac analize psihilogice şi să-i dau sfaturi. Erau cuvintele lui, pe care mi le spusese chiar el odată, la scurt timp după ce ne-am cunoscut. Au trecut mai puţin de doi ani de atunci.
-Mulţumesc. Aveam nevoie de asta, a încheiat el cu o voce stinsă.
Când l-am auzit, ceva a tresărit în mine ţi nu m-am putut abţine, m-am ridicat şi l-am strâns în braţe, turtindu-i nasul de abdomenul meu şi sărutându-l pe frunte. A mormăit ceva neinteligibil, dar eram atât de euforic încât nu mi-am dat seama că îi luam aerul. S-a desprins de mine şi mi-a aruncat o privire uşor încruntată. Am râs. Mi se părea amuzant, mă simţeam atât de bine prin simplul fapt că stăteam lângă el. Şi-a întins degetele pe abdomenul meu şi cu cealaltă mână mi-a înconjurat spatele.
-Chiar crezi că m-ai fi putut opri? Pe faţa lui apăru un rânjet pervers.
-Ce repede îţi schimbi atitudinea. Acum două minute eram, pentru prima dată, martor la un proces de conştiinţă şi acum începi să-mi faci avansuri.
-Nu-ţi fac avansuri, doar ţi-am pus o întrebare. Retorică, trebuie să recunosc. Chicoti iarăşi. În fond, muşchii ăştia sunt doar de design, adăugă, împungând cu degetul în abdomenul meu. Nu ai şi n-ai să ai forţa mea nici într-o mie de ani.
-Ce să fac, eu nu trag de fiare, i-am răspuns în zeflemea, schiţând un zâmbet.
-Nu trag de fiare. Nici pe departe. Singurul sport pe care îl practic e plimbatul.
Căzu din nou pe gânduri. Începeau să devină enervante aceste schimbări de atitudine de la un minut la altul, dar nu am spus nimic. Deşi nu cunoşteam detaliile, ştiam în mare motivele pentru care era mereu atât de uşor de distras, atât de neatent şi nereceptiv la lumea din jur. Se pierdea în amintiri care nu îi dădeau pace şi pe care el însuşi le invoca, într-o tortură aprope masochistă.
-Mă plimb... Cât e ziua de lungă, asta e tot fac de la o vreme încoace... Mă plimb prin oraş. Oraşul ăsta a devenit cuşca mea. Orice loc în care ştiu că ar putea fi el devine cuşca mea. Şi e cu atât mai rău cu cât cuşca se lărgeşte... Practic nu fac decât să caut acul în carul cu fân.
Tonul său îşi pierdea din intensitate cu fiecare cuvânt pe care îl spunea, cu fiecare sunet rostit. Cu fiecare gând care revenea în amintire, zgâriindu-i mintea. M-a strâns mai tare în braţe şi şi-a lăsat capul pe pieptul meu. Iar se afunda în amintiri şi speranţe la care nu avea răspuns.
-De unde ştii că e aici? Ar putea fi oriunde, sau ar putea să nu fie nicăieri. Tu însuţi mi-ai spus asta. De ce să cauţi aici?
-Pur şi simplu... Uneori am senzaţia că e foarte aproape de mine, dar eu nu pot ajunge la el. Ca şi cum ceva ne-ar ţine departe. Sau poate că e doar amintirea lui, atât de vie încât mă face să-l simt peste tot în jurul meu. Dar adevărul e că nici până acum nu acum nu ştiu ce s-a întâmplat. Într-o noapte eram atât de fericiţi împreună şi într-o zi parcă întreaga lui existenţă s-a evaporat. Au trecut mai bine de doi ani de când a dispărut şi eu nu ştiu nimic de el... Mă bântuie. Mă bântuie, mă chinuie, mă torturează până nu mai am pic de energie.
Am oftat adânc şi mi-am trecut braţele în jurul gâtului său. La rândul lui, m-a strâns mai tare la piept. Nu ştiam ce să fac, ce să-i spun, cum să-l scot din transă. De obicei nu aveam niciun pic de succes, iar el pleca pur şi simplu fără să mai spună nimic. Mă durea sa-l văd aşa şi să ştiu că nu pot face nimic pentru el. Era apăsător, era terifiant gândul că va rămâne singur, că se va îndeparta de toţi cei din jur şi că i se va întâmpla ceva. Nu suportam, nu aş fi putut suporta.