Do you remember? [yaoi +18]

[October]

Ficul ăsta a mai fost postat o dată pe zup, acum un an, dar cum nu am mai postat la el, a ajuns la Older fics. Am cerut să fie şters de acolo pentru că am făcut modificări asupra primelor două capitole, care fuseseră postate. Acestea au fost scrise în colaborare cu cineva, dar de aici încolo vor fi scrise doar de mine. Vă rog să scuzaţi harababura de la început, până aici naraţiunea e la persoana a treia, mai departe va fi doar la persoana I. Poate părea banal, dar ţin să menţionez că unul din personajele care va apărea acum nu e principal. Ştiu că nu prea le am cu descrierea, dar sper să vă placă.

Capitolul 1

„Clipele trec şi durerea amintirii devine din ce în ce mai mare. În fiecare secundă, simt cum un alt cuţit şi încă unul îmi străpunge inima, pe masură ce orele trec simt cum lamele se învârt în răni. Nu pot să respir, e din ce în ce mai greu să suport. Cel mai rău e că am început să mă obişnuiesc cu prezenţa permanentă a durerii.
Durerea de a pierde pe cineva drag... Sau oare propria prostie, din cauza căreia acea persoană a dispărut, mă face să mă simt atât de neajutorat? Nu mai suport să nu ştiu, e din ce in ce mai greu să nu uit şi să-mi pese. De ce a trebuit să dispari?”
Hoinărea pe străzile întunecoase, slab luminate de stâlpii abia licărind. Mergea fără o destinaţie, cel puţin nu una conştientă, căci drumul acela i se întipărise în reflex. Gândurile îl măcinau, nu-i dădeau pace, căuta un refugiu în care să se ascundă de ele măcar o noapte. Dădea peste oameni, aceştia îl înjurau, dar privind în urmă, îşi înghiţeau cuvintele şi fugeau cât puteau de repede. În această seară însă, André nu era în dispoziţia potrivită să-i bage în seamă. Trecu mai departe, spre destinaţia prestabilită inconştient.
Frecventa cluburile de noapte mai mult decât camerele propriului apartament. În această seară paşii îl purtară spre barul „Nightcherry”, pe la care nu mai dăduse de mult. Simţea nevoia de o schimbare, aşa că în loc de obişnuitul său cocktail comandă un pahar de whisky cu gheaţă. Se aşeză pe scaunul înalt şi rotund de la bar şi dădu peste cap jumătate de pahar dintr-o înghiţitură. Cuburile de gheaţă produseră un clinchet în ciocnirea lor, supărându-i auzul fin. Puse paharul deoparte şi privi în jur, în căutarea unei companii care să-l facă să uite de griji.
În stânga, în spatele lui, o roşcată destul de înaltă şi foarte bine dotată îl privea cu interes. Purta o pereche de pantaloni mulaţi şi o bluză albă, cam transparentă şi foarte decoltatată, care îi scotea în evidenţă şi mai bine formele. André mai luă o înghiţitură din băutura tare, apoi se ridică şi îi făcu semn fetei să-l urmeze. Amândoi intrară într-un hol, în spatele barului, care ducea la o alta uşă. Paşiră în încăpere, trezindu-se într-un dormitor luminat cu doar două lampioane, numai cu un pat şi o noptieră. Băiatul o prinse de încheietură şi o urcă pe pat, lungidu-se peste ea. Începu să-i sărute gâtul şi îi desfacu nasturii bluzei, scoţând la iveală un sutien roz de dantelă cu picăţele negre. Îi aplică un rând de muşcături pe abdomen, apoi cu un gest dibaci îi desfacu sutienul şi îl aruncă deoparte, lăsând la iveală sânii ei mari şi rotunzi. André rămase o clipă nemişcat, cu privirea aţintită asupra nurilor ei. Amintiri începeau să-i apară în minte, împiedicând-ul să continue. Văzând că nu mai face nimic, roşcata îi desfăcu nasturii cămăşii şi îşi strecură mâna pe pieptul lui, atingerile ei făcându-i sfârcurile să se încreţească. André îşi reveni şi privirea i se încruntă. Îi era greaţă de ea.
„Tsk, doar o paraşută până la urmă.”
Îi arse o palmă pentru îndrăzneala ei şi o privi cu ochi de gheaţă.
-Pleacă, îi spuse el pe un ton care încerca să fie calm.
Roşcata îl privi nedumerită.
-Iubitule, dar abia am început, replică ea.
Replica ei îl scoase din sărite. „Ce dracu’ nu pricepi, eşti şi retardată pe deasupra?! Câte cuvinte irosite pe una ca tine.”
-Ieşi dracului afară! se rasti André, dându-i de înţeles că se putea alege şi cu un pumn.
Fata îşi aminti cu cine are de-a face, îşi luă hainele şi iesi pe hol. Abia aici se îmbrăcă, apoi se întoarse în discotecă, dând peste cap ceea ce îi mai rămăsese din paharul ei. Rămas în cameră, tânărul fierbea de nervi. „Târfă. Acum chiar am nevoie de ceva calmant.” Se întoarse şi el în sală şi îşi luă o apă cu lămâie. Savură aroma amăruie-acrişoară a feliei de citrice şi caută în jur o companie nouă. Nu se uită mult şi văzu o fată. Blondina, nu mai mare de vreo şaptesprezece ani, era îmbrăcată mult mai decent decât restul petrecăreţilor. André se apropie de ea şi o invită să-l urmeze. Supusă, fata se luă după el, în aceeaşi cameră de mai înainte, chipul ei prinzând o nuanţă roşiatică.
Intrară amândoi în cameră, iar André o prinse pe fată de talie, începând să o sărute pe gât. O muşcă uşor apoi linse locul îndreptându-se spre buzele ei. Le acapară între ale lui, apoi o întinse pe pat dându-i jos bluza de culoare albastră. Cordul fetei începu să tremure sub atingerile sălbatice ale băiatului, tresărind de fiecare dată.
„Fir-ar. E virgină.”
-Ai mai făcut asta înainte? întrebă băiatul, ridicând o sprânceană.
Fata dădu din cap, lăsând ochii în pământ în încercarea de a ascunde culoarea obrajilor.
"La naiba, nu pot să îi fac asta."
-Imbracă-te şi pleacă, spuse băiatul cu o voce stinsă aruncându-i bluza.
Blonda se îmbrăcă şi ieşi din încăpere, privind cu ochi strălucitori la cel pe care îl lăsa în urmă.
André stătea pe pat ţinându-şi capul în mâini. Nu mai avea chef de nimic după cele două eşecuri. Ieşi din cameră, plăti pentru consumaţie, apoi se îndreptă spre apartamentul său, de unde luă maşina şi începu să gonească pe străzi ca un nebun.
Roţile maşinii sfârâiau în contactul lor cu asfaltul rece al nopţii. Conducea cu viteză, deşi băuse, dar pe şoseaua care ieşea înafara oraşului, el era singur. Drumul şerpuit îi provoca o senzaţie de amnezie, care-i plăcea atât de mult şi de care avea atâta nevoie. Farurile cu bătaie lungă îl ajutau în aceste împrejurări, deşi vedea la fel de bine pe întuneric şi fără ele. În faţă, la vreun metru înaintea luminii maşinii, André văzu ceva mişcându-se.
-Ce nai...!
Apasă pedala de frână, întorcând în acelaşi timp puternic de volan. Maşina se opri brusc, descriind un semicerc pe asfalt şi aproape ieşind de pe şosea. André coborî din maşină, îndreptându-se spre marginea drumului. Luă în braţe un ghemotoc de blăniţă neagră, cu două urechiuşe ascuţite de aceeaşi culoare. Pisica tremura, probabil de frig, căci dacă i-ar fo fost frică, ar fi fugit de mult. Reacţia tânărului fu de a o strânge în braţe, dar renunţă la idee pentru a nu speria biata creatură. Curios din fire, aruncă o privire şi observă ca pisica era, de fapt, un pisoi, care mai avea şi zgardă pe deasupra. Agăţat de zgardă atârna un medalion în formă de romb, din aur, pe care era gravat numele micuţului.
-„Ran”, rosti tânărul.
Se simţea ca şi cum un milion de cuţite l-ar fi străpuns, ameţi şi îi veni să leşine. Se dezechilibră un moment, apoi se îndreptă spre maşină, luând motanul cu el. Reuşi să urce pe scaunul soferului, lăsând pisica lânga el. O suta de imagini i se învârteau în minte, atât de suprapuse, atât de contorsionate, acum, atât de neinteligibile încât îl făceau să îşi dorească să uite tot, deşi asta l-ar fi durut cel mai mult. Pisoiul se urcă pe bord şi începu să miaune, înţelegând parcă suferinţa lui. André îl privi preţ de o secundă. Nu credea în coincidenţe, dar nici nu putea crede că acest Ran era un semn. Ar fi fost prea mult, prea greu de suportat. Îl luă în braţe şi îi sărută blaniţa scurtă a frunţii.
Telefonul său începu să vibreze, semn că cineva îl suna. Privi ecranul şi apasă pe o tasta, răspunzând.
-Alo, da? Tonul vocii sale era rece, putea să îngheţe inima oricui. Totuşi persoana de la capătul celălalt al firului nu părea afectată de tonul folosit, era obişnuit cu acea voce indiferentă, care pe el îl alina. Simţea în inima lui durerea, tristeţea, agonia, singurătatea care sălăşluiau în inima lui André. Voia să îi vindece orice rană, dar tânărul era mereu distant faţă de el.
-André? Unde eşti? rosti tânărul cu ezitare.
-În oraş, mă plimb. Altceva? Spunând asta porni maşina îndreptându-se spre o anume locaţie. Eşti acasă? continuă tânărul cu mai mult entuziasm.
-Da, sunt acasă, treci pe la mine?
-Da. Spunând acestea tânărul închise telefonul şi intră pe o stradă unde se afla un complex de apartamente nu foarte mare. Îşi parcă maşina şi luă pisica în braţe, intrând în unul din blocuri.
Avea să încerce să uite, să meargă mai departe. Va săruta alte buze, va atinge alt corp sau cel puţin va încerca. Indiferent de ce se va întâmpla, rănile lui nu pot fi vindecate, astupate, amintirile nu vor putea fi uitate, ele vor exista, îi vor bântui prezentul amintindu-i de trecut, distrungându-i viitorul. Şi totusi, de ce să nu se simtă bine? Putea fi cu orice fată fără probleme, nu avea remuşcări, dar când în braţele lui se afla un băiat, rănile sângerau mai mult. Simţea nevoia să facă şi pe altcineva să sufere, să plângă, exact cum a făcut viaţa cu el. Şi ştia că o persoană va fi mereu acolo pentru el. Pentru a-i suporta toanele, nervii, indiferenţa, şi care ţinea totuşi la el.
Se opri în faţa unei uşi mari din lemn vopsit negru. Întinse mâna spre sonerie, dar nu apăsă. Îşi lăsă privirea în jos, adâncindu-se în gânduri. Voia să uite, dar nu îşi putea bate joc tocmai de el. Ştia ce sentimente are Kio pentru el. Însă acum avea nevoie de asta, mai multă nevoie decât de aerul însuşi.

Capitolul 2

Pentru o clipă m-am blocat. Nu mai ştiam ce e în capul meu, o avalanşă de amintiri mi-a invadat gândurile, simţeam că toate sentimentele mi se amestecă intr-un taifun dureros, care îmi sfâşie inima, încălzind-o. E plăcut... aceea durere îmi încălzeşte sufletul îngheţat. Uneori simt că totul se întâmplă împotriva mea, că aduc ghinion tuturor celor care se apropie de mine. Viaţa mi-a dovedit de multe ori că nu mă va lăsa să fiu fericit.
Miorlăitul pisicii m-a trezit din visare. Am privit spre ea fixându-i ochii. Erau de culoare trandafirie, ca ai lui. Am oftat adânc, păşind pe prima treaptă, iar pisoiul m-a urmat. I-am aruncat o privire fulgerătoare şi şi-a plecat urechile ascuţite. Am coborât în grabă scările fără să privesc înapoi. De îndată ce am ajuns la maşină, am deschis portiera şi mi-am căutat pachetul de ţigări pe care îl ţin de obicei pe bord. Mi-am aprins una trăgând fumul toxic în plămâni. Uneori mă calma, deşi nu exageram cu fumatul decât atunci când eram nervos. Mi-am trecut mâna prin părul negru-albăstrui, lung până mai jos de umeri, aranjându-mi bretonul încurcat. Suviţele îmi alunecau pe lângă obraji, uneori acoperindu-mi ochii arginti, exasperându-mă.
Am mai tras odată din ţigare, dar un zgomot mi-a atras atenţia. Lângă intrarea în coplexul de apartamente am reuşit să disting două ghemotoace de blană care parcă se jucau. Însă, când m-am apropiat, am observat că Ran îşi făcea de cap cu o pisică. Era cumva sezon de împerechere şi nu ştiam eu?
Privea crispat scena din faţa ochilor, strâmbând din nas. A prins de blană micuţul animal, întrerupându-i escapadă. Motanul a încercat să opună rezistenţă, dând din labe şi miorlăind zgomotos, dar a încetat când a fost azvârlit pe bancheta din spate a maşinii. André a intrat şi el în automobil, pornindu-l. Mergea cu aceeaşi viteză cu care era obişnuit, adică mult peste limitele admise. Îi plăcea să simtă adrenalina în vene. În scurt timp a ajuns acasă. Acea casă care era pustie de când el plecase.
A deschis portiera din spate, îndemnând pisica să coboare şi trântind uşa în urma ei. Era vizibil că fierbea de nervi, dar nici măcar el nu ştia de ce. Ar fi vrut să îl sune pe Kio şi să îi spună că nu va mai trece pe la el, dar nu putea. Sau mai bine zis, nu voia. Linişte, pace, calm, sunt cuvinte care nu îl caracterizau, comportamentul său fiind mai nou impulsiv, rebel, mereu pus pe harţă. Acesta era André, iar lista de adjective atribuite atitudinii lui continua. Lipsă de interes, aroganţă, nesimţire. Cuvinte care prindeau un sens mai amplu când venea vorba de el.

***

Luna domnea peste liniştea mormântală aşternută peste tot, singurul zgomot fiind cel provocat de lătratul câinilor maidanezi. Adierea uşoară a vântului mângâia florile închinate spre pământ.
Pe solul încă umed, paşii unui tânăr de vreo şaptesprezece ani răsunau ca un ecou. Ochii lui negrii precum abisul priveau înainte, încercând să desluşească ceva prin întunericul ce pusese stăpânire peste tot. Părul brunet, tuns scurt, cădea rebel pe frunte, deranjându-l.
Era ora două noaptea, însă somnul îl părăsise de mult. S-a oprit când a ajuns în faţa unei case destul de mari, vopsite în crem şi un galben închis. A intrat pe poarta imensă, aţintindu-şi ochii asupra unei ferestre. Corpul destul de bine lucrat, acoperit doar de o camaşă neagră de mătase, a început să îi tremure din cauza frigului. Blugii uzi, de aceeasi culoare, stăteau strâmţi pe el, scoţându-i în evidenţă fundul şi coapsele. Braţele i s-au incrucişat la piept, în încercarea de a diminua din fiorii reci ce îi invadaseră trupul. A făcut un pas înapoi lăsând privirea în jos. Nu avea niciun drept să fie acolo. André avea viaţa lui, nu putea intra cu forţa în ea, deşi ar fi vrut să îl accepte. A deschis poarta vrând să plece, dar ceva din el îl îndemna să rămână. S-a întors fără a-şi ridica privirea, intrând în casă fără să bată la uşă. A înaintat pe holul imens până în capătul scărilor, păşind pe prima treaptă. Nu şi-a ridicat ochii din pământ nici măcar o secundă, pînă când a ajuns în faţa camerei lui André. A vrut să deschidă uşa, dar aceasta s-a deschis înainte ca tânărul să facă vreo mişcare, iar privirea indiferentă a lui André a întâlnit-o pe cea a prietenului său.
-Kio? Vocea lui André l-a făcut să tresară, uimit de tonul folosit de acesta.
-Nu, fantoma lui, după cum vezi! se răsti Kio intrând în dormitor, unde s-a aşezat pe pat, încercând să îşi oprească trupul din vibrat.
-La ce te uiţi? Mişcă şi adu-mi un prosop! André a chicotit la auzul vorbelor brunetului, mergând până la baie, revenind în scurt timp cu un prosop alb. Kio şi-a dat camaşa neagră jos, înfaşurându-se în materialul alb şi pufos.
-Îmi pare rău, a intervenit ceva.
-Da, orgoliul tău, Maiestate!
Au început amândoi să râdă, după care tânărul coborî în bucătărie şi prepară două cafele. Se întoarse în scurt timp cu cănile în mână. Îi întinse o cană musafirului său, sorbind în acelaşi timp din preparatul amărui. André se aşeză pe fotoliul din dreapta patului unde se afla şi o măsuţă mică, din sticlă fumurie. Privirea lui iscoditoare se plimba pe corpul subţire al prietenului său, neputând să îşi mute ochii în altă parte. Se ridică, îndreptându-se către locul în care se afla Kio, apoi îi luă cana din mână, aşezându-i-o pe masă.
Dacă tu crezi că iubirea-i un joc, de crezi că iubirea nu doare, n-a fost iubire, a fost un joc, n-ai iubit, iubirea doare.
Se apropie de el atingându-i obrazul roşu de frig. Îşi apropie chipul de Kio cu intenţia de a-l săruta, dar se opri pentru câteva secunde pentru a-i simţi respiraţia rece, după care buzele lui puseră stăpânire pe gura brunetului. Îşi introduse limba în locul umed, căutând-o pe a partenerului său, în timp ce mâinile lui prinseră de materialul alb al prosopului, dezgolindu-i umerii. Dorinţa de a-l avea crescu şi mai mult, aşa că întrerupse sărutul, lipindu-şi buzele de pieptul încă rece din cauza ploii, îndepărtându-i totodată pantalonii şi boxerii. După ce se descotorosi de propriile haine, l-a întors pe Kio cu spatele la el, introducându-şi două degete în spaţiul îngust. Geamătul scos de tânăr îl făcu pe André să mai introducă unul, oprindu-se la trei. Îi sărută umerii, muşcându-l uşor de pielea catifelată. Îşi plimbă uşor mâna pe piciorul drept al băiatului, urcând spre bazin. I-l ridică puţin, obligându-l să se ridice în genunchi. Palmele sale îi îndepărtară fesele, masându-i-le uşor. Îl mai sărută odată pe gât, după care se împinse în el cu toată forţa. În ochii brunetului apărură câteva lacrimi, vărsându-i-se pe obrajii calzi, pierzându-se la contactul cu aşternuturile patului. Mişcările făcute de André erau dure şi violente şi, în comparaţie cu tandreţea de care dăduse dovadă câteva momente mai devreme, deveniseră brutale, provocând numai durere. Kio încercă să ignore acea durere, dar îi era imposibil, viteza cu care era pătruns îl făcea să scoată sunete pe care nu credea că va fi vreodată e în stare să le producă. Strângea în pumni aşternuturile patului, muşcându-si buza de jos din cauza durerii ce îi cuprinsese tot corpul. André îl pătrunse iar, de data aceasta mai uşor, continuând apoi cu mişcări alerte.
După un timp care părea interminabil, tânărul se eliberă în înteriorul lui Kio. Nefiind satisfăcut pe deplin, îl luă în braţe pe brunet, aşezându-l mai bine pe pat, năpustindu-se din nou asupra lui.
-André, lasă-mă, nu mai rezist încă o dată. Dar André nu se lăsa impresionat de lacrimi şi scâncete.

[Aiwendil]

Poveste noua!
Nu ma pricep sa analizez din punct de vedere gramatical si literar.
Cam trist primul capitol.Iar cu melodia care o ascult la casti s-a potrivit de minune.
Al doilea capitol a fost cu yaoi.Nu prea in place de Andre ca a inceput sa-l violeze pe Kio,dar stiu eu ca totul se schimba.De ce e Andre asa trist?Sunt curioasa sa aflu mai multe despre cei doi. :)
Cam atat am avut de spus.
Bye!

[.Dudiii]

Mi-a placut la nebunie cum ai inceput, adica primele cuvinte sa spun propozitii m-au atras, ceea ce e si normal la o poveste sa se intample ca altfel vede omul ca se plictiseste si nu mai citeste nimic, dar la tine chiar a fost diferit, chiar mi-au placut gandurile lui :X
Pisica aia mi-a atras in mod special atentia, nu stiu de ce, oricum sa inteleg ca Ran e numele primei sale iubiri sau... ma rog a fostului sau iubit etc. nu stau sa-mi insir gandurile ca e de rau xD
André stie ca e iubit si totusi nici macar iubirea nu-l satisface, pare de mult pierdut, sper sa-si revina si... Succes sweetie <3

[Wolves]

După cum am promis, am trecut pe aici. Abia mi-am făcut ceva timp liber şi bine că mi-am adus aminte de ficul tău. Vreau să îţi spun de la început că mi-a plăcut enorm şi îmi pare rău că sunt doar două capitole, mai ales că am devenit extrem de curioasă şi am o mulţime de întrebări.
Când am început să citesc, am crezut că am încurcat categoria şi nu e yaoi, căci ai descris scenele cu fetele acelea. Dar mi-au placut, nu ma deranjeaza het-ul chiar deloc.
André îmi place foarte mult, mai ales când am văzut că are părul lung şi negru-albăstrui. Are şi un caracter mai nepăsător şi dur, dar tocmai asta mă atrage.
Kio e mai firav, chiar dacă la un moment dat am crezut că încearcă să pară mai solid. La fel, are un fizic extrem de drăguţ. Îmi pare rău şi mi-e milă că André se poartă aşa cu el...
Scena de la sfârşit a fost ideală, ador cum ai descris şi cum ai povestit totul. Scrii foarte frumos şi ai un vocabular bogat, aş putea să învăţ multe de la tine.
Şi să nu uit de pisicuţ - e adorabil. După cum am înţeles, motănaşul seamănă cu cineva la care André ţine mult, sau pe care iubeşte. Sunt sigură că merge vorba despre un baiat. Aş vrea să aflu mai multe despre asta.
Încă nu sunt sigură care e personajul meu preferat din acest fic, dar presimt că e Kio. Trebuie să mai citesc ca să înţeleg, aşa că pune cont cât mai repede posibil!
E super, eÅŸti bravo.
ps: Kio e asiatic?

[October]

:-< la naiba, la naiba, la naiba, la naiba cu toate! m-am săturat! nu mai pot! sunt sătulă de şcoală până peste cap! gata! nu mai vreau! :-<
aşa... revenind cu picioarele pe pământ. mulţumesc mult pentru comm-uri, înseamnă enorm pentru mine, şi mă bucur că înţelegeţi caracterele personajelor, pentru că de aici încolo o să încerc să le complic, povestea asta o să ia nişte întorsături ciudate şi sper eu să vă bag puţin în ceaţă :)). Şi regret să vă dezamăgesc, dar scena dintre cei doi nu a fost scrisă de mine, aşa cum am menţionat, am început ficul în colaborare cu cineva. [Andra, dacă mai treci pe-ici, sper că nu vrei să mă omori... :( ]. Dar acum un an, când am început povestea asta, nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu mai ştiu, dar am rescris scena aceea în capitolul următor. [Andra, te rog eu, nu mă omorî...]. Aş fi vrut să fie mai bine scrisă decât este, să implice mai mult sentimentele lui André, dar nu mi-a reuşit şi nu mai am răbdare să o modific.
Ca să-ţi răspund la întrebare, Despina, da, Kio e asiatic, şi pun şi o poză cu el aici [tot de la Andra o am, mulţumiri şi plecăciuni ^:)^ ]. Din păcate nu mai găsesc poza pe care o alesesem pentru André, dar am să o pun şi pe ea de îndată ce termin săpăturile arheologice prin fişiere.

So... next here. Sper că nu e prea scurt si scuze că m-am oprit aşa, dar nu am mai avut timp să scriu.

Capitolul 3

Nu ştiu de ce, dar nu m-am mai dus la el. Eram chiar în pragul uşii, stăteam înlemnit, parcă motivul pentru care mă duceam la el pierise. Într-adevar, chiar pierise. Nu ştiu cum, dar toată ura, repulsia pe care o simţeam faţă de cei din jur, combinate cu durerea care mă sfâşie de atâta timp pe dinafară mai rău parcă decât pe dinăuntru, toate s-au topit încetul cu încetul în timp ce conduceam. Poate că mi-a trecut şi din cauza motanului, dar... Totul e prea ciudat. Nu sunt eu omul care să creadă nici în coincidenţe, nici în vreo putere divină, dar... pe tine să te cred? Chiar şi dacă nu eşti aici, chiar şi după tot ce mi-ai făcut?
Aşa că după toate astea stau pe pat cu un motan în braţe şi-mi plâng de milă. Sunt patetic. Am ajuns să mă urăsc atât de mult, încât mă răzbun pe cei din jurul meu. Îmi vine să mă dau cu capul şi cu pumnii de toţi pereţii, dar în loc să mă rănesc pe mine, îi rănesc pe alţii. Ah, de ce eu?
Mă ridic de pe pat şi mă simt greu ca un bolovan. Credeam că scăpasem de sentimentul ăsta. Nu, acum, mai degrabă e vinovăţia care mă apasă. Mă îndrept spre usa camerei cu paşi nesiguri şi apăs pe clanţă. Dau să ies şi dau nas în nas cu Kio.
Îi pronunţ numele oarecum surprins, dar nu pot să-mi stăpânesc un zambet cam parşiv, mă rog, în cel mai rău caz pervers. Intră în cameră şi se aşează pe pat, apoi îmi cere un prosop. Of, de ce Doamne ai venit la mine? Chiar n-aveai ce face, trebuia să mă torturezi şi tu acuma, de parcă n-o fac eu singur destul. Încep să am gânduri mai puţin „bisericeşti” şi ies din cameră, sub pretextul de a face o cafea pentru mine şi musafir. Peste puţin timp mă întorc şi-i ofer ceaşca fierbinte, apoi mă aşez pe un fotoliu şi sorb din bautura amăruie. Nu pot să mă abţin, privirile îmi alunecă peste tot pe corpul lui, pare atât de apetisant încât vreau să-l încerc. Trupul lui poate pare bine făcut, din cauza pacheţelelor micuţe de muşchi de pe abdomenul lui, dar de fapt e chiar firav, slab. Eu n-am atâţia muşchi ca el, şi tot sunt mai puternic. Mă îndrept spre el, deoarece nu mai pot rezista atracţiei. Îi iau cana şi o pun pe masă, apoi îmi apropii chipul de al lui. Parfumul lui mă face să-l vreau tot mai mult, aşa că îl sărut şi, fără alte introduceri, îi prind limba în joc cu a mea. După câte am îndurat şi la cât m-am abţinut, acum nu mai pot. Sar peste orice fel de preludiu şi îi trag repede pantalonii şi restul hainelor. Îmi arunc propria garderobă naiba ştie pe unde şi îl întorc pe Kio cu spatele la mine. Îi simt pielea rece, în timp ce mâinile mele calde se plimba pe trupul lui şi îi strecor două degete între fese, făcându-l să scoată câteva gemete, apoi mai adaug unul. De ceva vreme îl vreau pe Kio şi, din moment ce se pare că lui îi place...
Mă aplec deasupra lui şi ajung cu buzele în dreptul gâtului său. Ca un vampir, îl muşc de umăr şi, fără nicio avertizare, mă împing cu toată forţa în el, penetrându-l. Kio scoate un sunet înfundat şi asurzitor în acelaşi timp prin intensitate, dar îl ignor. Îmi pare rău iubire, ţi-ai ales prost momentul. Am vrut eu să vin la tine şi m-am oprit, dar acum, dacă ai intrat în gura lupului, n-am ce să-ţi fac. Partida asta... o să fie numai pentru mine. Încep să mă mişc tot mai repede, făcând mişcări de du-te-vino, care mă duc pe culmile extazului. Sub mine, Kio ţipă şi strigă, dar degeaba, am ajuns într-un punct în care nu pot decât să continui. Degeaba te zbaţi, n-o să scapi de-aici, crede-mă, prietene. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, acum suportă consecinţele. Îl pătrund iar, de data asta mai usor, dar păstrez aceeaşi viteză de mai înainte. Îi aud respiraţia întretaiată, sună ca şi cum cineva l-ar strangula. Nu că acel cineva aş fi eu...
Într-un final, obosesc şi eu şi mă arunc pe pat, lângă scumpul meu prieten, care mi-a oferit o partidă pe cinste. Dar cum îl văd gol şi ghemuit lângă mine, simt din nou dorinţa de-al avea şi mă ridic iar. Îl strâng în braţe, iar el mă imploră să mă opresc. O cerere atât de imposibilă în momentul ăsta!
Poate... poate ca am fost prea brutal, prea posesiv, mi-a păsat numai de mine şi de plăcerea mea. Acum cred că am să te las un pic mai liber, am să mă ocup puţin şi de tine. Dar tot al meu eşti şi vei fi, şi nu ştiu cât bine o să-ţi facă asta.
Îl las pe pat, lungit pe spate şi mă aplec asupra lui, cu gândul să-l gust. Îmi plimb buzele în toate direcţiile pe gâtul şi abdomenul său, apoi cobor în zona lui intimă şi-l muşc uşor de piele, lăsându-i o urmă roşiatică, dar după toată “activitatea” de mai devreme, pare că orice i-aş face, n-o să-i mai placă... Ei, dacă eu încerc să-l fac să se simtă bine şi el nu vrea, atunci am să am grijă doar de mine. Îi desfac picioarele şi mă aşez între ele, cât pe ce să-l pătrund din nou, dar... ceva nu pare în regulă. Fără să-mi dau seama, îl strâng atât de tare de încheieturile mâinilor, încat aproape că i-am oprit circulaţia sângelui, iar în mintea mea e un mare gol, unul foarte mare şi alb. Cred că l-am strâns într-adevăr foarte tare, pentru că m-am trezit cu o palmă usturatoare peste obrazul drept, care cu siguranţă m-a făcut roşu ca racul, îmi simt pielea cum fierbe. Şi abia acum... realizez şi eu ce fac.
Rămân nemişcat, poziţionat între picioarele lui Kio, cu mâinile pe langa corp şi cu ochii privind în gol. Doamne, ce fac? Îmi acopăr pe cât pot chipul cu mâna dreaptă şi simt cum ochii mi se înceţoşează de lacrimi. Mie, şi nu lui. Mă ridic repede de pe suprafaţa acoperită de aşternuturi şifonate, îmi trag pe mine boxerii în cea mai mare grabă şi cu aceeaşi viteză îl acopăr pe Kio cu un cearşaf şi ies din camera fără să-l privesc. Mă duc puşcă în camera de alaturi, mă arunc pe pat, dar nu înainte de a încuia uşa în urma mea. Mi-e silă de mine, de ce am facut şi de ce am devenit.


Mă înveleşte cu un material alb şi rece, apoi aud uşa închizându-se în urma lui. Nu am curaj, sau putere, sau măcar voinţă să mă ridic de pe patul ăsta nenorocit. Stau ghemuit pe o parte, cu faţa spre geam, dar privirea îmi e aţintită adânc în perna; tot ce văd însă, sunt imaginile a ceea ce s-a întâmplat în ultimele ore. Încerc să mă întind puţin şi simt o durere îngrozitoare în partea de jos a corpului, parcă aş fi avut ceva băgat în fund. Fir-ar, chiar am avut! Simt cum pe chipul meu îşi face apariţia un zâmbet idiot, cu siguranţă de-a dreptul stupid. Sunt violat şi mie îmi vine să zâmbesc pe chestia asta. Ce prostie! Dar cred că... am primit ce-am vrut şi ce meritam. De-atâta timp tânjesc să-i simt trupul şi, când în sfârşit vrea şi el, îmi face de-astea.
Cred că... nu pot să-l condamn. Pe de o parte, îi inţeleg durerea. Dar dacă mai continuă mult să rănească, o să se distrugă. Are nevoie doar sa înveţe să iubească din nou.
Mă ridic în fund şi, sprijinindu-mă de toate lucrurile care-mi ies în cale, încerc să stau pe propriile picioare. Prima iniţiativă mi-a eşuat. Membrele îmi tremură, poate şi de frig, şi cad pe saltea, provocându-mi o durere de îmi vine să înjur pe toţi sfinţii ziua în care m-am îndrăgostit de André şi momentul în care am decis să mă duc la el. Mă apăs cu braţele de marginea patului şi, încetul cu încetul, încep să mă ridic. Mă ţin cu mâinile de pereţi, pentru că am senzaţia că în orice moment o să cad. Fac caţiva paşi, înconjurând patul din lemn masiv şi mă îndrept către uşă. O deschid, ies pe hol şi mă îndrept spre camera alaturată, unde ştiu sigur că se afla André, ca de fiecare dată când, dintr-un motiv sau altul, fuge din camera lui. Apăs pe clanţă fără să bat la uşă şi o deschid cu uşurinţă. Înăuntru a ramas doar patul gol, cu aşternutul şifonat şi cu parfumul lui André impregnat puternic în el. Îl trag în nări ca pe un drog, apoi îl las deoparte şi cu paşi destul de siguri încep să mă plimb prin tot apartamentul, căutându-l pe el. E ciudat... Nu e nicăieri. Mă uit pe geam şi văd maşina parcată la locul ei. Abia acum observ ca e lumină afara şi senin, iar aerul şi asfaltul sunt înca ude şi reci. Din fericire, cred că ştiu unde l-aş putea găsi.
Mă îmbrac repede şi iau o jacheta din dulapul lui André, pe care mi-o pun pe umeri. Ajung în hol şi mă încalţ cu adidaşii mei albi, pe care cu siguranţă că o să-i umplu de noroi. Părăsesc apartamentul fără să încui uşa, oricum nu intră nimeni, şi încep să alerg pe stradă, îndreptându-mă spre un loc anume. Asfaltul ud, înconjurat de copaci şi plin de frunze căzute, deşi nu e toamnă, mă face să alunec şi îmi pierd echilibrul de câteva ori. Îmi continui drumul, intrând pe o poarta mare dar subţire, de fier, dincolo de care se întind aleile asfaltate ale parcului. Alerg spre fântână, locul lui preferat, şi îl văd stând pe o bancă, cu capul sprijinit în mâini şi mâinile pe genunchi, cu privirea aţintită în jos, în gol. Pentru o secundă rămân pe loc şi îl privesc. Nu am curajul de a mă apropia mai mult, dar nu din cauză că mi-ar fi frică, ci pentru că îl înţeleg şi-i pot simţi durerea. Mă apropii cu paşi silenţioşi de el, dar dau greş, căci e imposibil să nu-mi simtă prezenţa. Ştia că sunt lângă el, dar nu s-a întors spre mine, doar a ridicat capul, iar punctul fix în care privea s-a mutat mai departe, spre salcia udă din faţa lui. Niciunul nu scotea nici un cuvânt.


Kio
edit: yay, am găsit şi poza lui André! Sper să vă placă.
André

[.Dudiii]

Yay! Capitol nou, nou, nou, nou, nou, nou, nou [asta cica e ecoul :|].
Sincer, l-am citit aseara, dar imi era asa somn incat citeam 3 cuvinte de la o propozitie si 4 de la alta :]]
Am recitit de doua ori capitolul, nu pentru ca nu l-am inteles, ci pentru ca pur si simplu il ador :X
O sa fie o poveste incurcata, nu? :-? Uff... sa stii ca o sa recitesc fic-ul pana o sa-l inteleg in totalitate, momentan am inteles ceva :D
Bai...André chiar regreta, bine desi nu-i stiu tot trecutul, defapt nu stiu decat cateva cuvinte despre trecutul sau, anyway el sufera si e trist [WOW O___O ce deductie am facut si eu :))]
Kio il intelege, bai iubirea asat ce sa-i faci [arunc-o pe geam de la parter, stii cum zboara ?O__o]
Dupa ce la chinuit atata, asta tot se duce dupa el, il inteleg [defapt nu:|].
Pai spor la scris, eu deja nu stiu ce sa mai spun >.<

[Aiwendil]

A venit si capitolul urmator...
A fost...super.
Sper o data ca Andre sa-si revina in fire.Nu-mi place ca chinuie alti oameni doar pentru ca se uraste el pe sine.Sa-si de-a pumni in fata decat sa-l chinuie pe Kio. :die:Ma bucur insa ca si-a dat seama de ce a facut.Sunt sigura ca se va schimba datorita lui Kio.
Despre Kio ce pot spune.E asa sexy.Si dulce.Cand am vazut poza am ramas fara cuvinte.Nu ma omor eu dupa baieti cu par scurt si muchi,dar acesta e minunat.Abia astept poza cu Andre. :001_wub:
Pai...astept capitolul urmator!
Bye!

[October]

Mersi de commuri, scuze de intarziere, dar sunt o lenesa si mi-a pierit inspiratia. Nu ma descurc prea bine la genul asta de scenarii.

Capitolul 4

Timp de câteva minute nu am făcut altceva decât să stau şi să mă uit la el. Nu îi puteam vedea expresia feţei, dar era clar că era zdruncinat. Am oftat uşor şi m-am aşezat lângă el, întâmpinat de aceeaşi nebăgare de seamă. Am adoptat poziţia lui, cu picioarele uşor depărtate şi coatele sprijinite pe genunchi şi, deşi mă cam durea fundul, mi-am înghiţit un geamăt. Vântul adia uşor, dar răcoros, încât pielea i se făcuse de găină pe sub tricoul cu mânecă scurtă pe care îl purta. Niciodată nu avea grijă de el. Cel puţin, nu de când îl cunoşteam eu. Din lipsă de ocupaţie, m-am uitat prin jur, observând fiecare detaliu nesemnificativ care nu făcea decât să accentueze liniştea apăsătoare. Mai aveam puţin şi îmi ţiuiau urechile. Mi-am îndreptat privirea spre fântână şi am observat un mic curcubeu chinuindu-se să apară în vârful unui jet de apă, dintr-o rază de soare venită cine ştie de pe unde. Voiam să prind în palmă holograma şi să i-o implantez în inimă, căci ar fi fost probabil singura urmă de culoare din viaţa lui. M-am întins uşor şi m-am lăsat pe spate, privind cerul alb-cenuşiu, încărcat încă de nori de ploaie. Atunci şi-a desprins şi el mâinile de pe chip şi i-am auzit pentru prima dată de mai bine de o jumătate de zi vocea.
-Kio, ce-am făcut?
Vorbea de parcă cineva îl strânsese de gât şi îi şifonase corzile vocale. Pe obrazul stâng avea dâre de lacrimi, ceva complet necaracteristic lui. Rareori avea remuşcări pentru ceea ce făcuse şi niciodată nu se exterioriza. Nu în faţa mea, cel puţin.
Nu eram sigur dacă să-i răspund sau nu. Ştiam ce aş fi vrut să-i spun, dar nu ştiam dacă s-o fac ar fi fost decizia corectă. Până atunci nu îmi dovedise că ar avea nevoie de mustrări sau, mai rău, că ar fi fost în stare să le accepte.
-Nu cred că e nevoie să-ţi spun eu asta. Singura diferenţă e dacă regreţi sau nu. Tonul meu era ferm, dar am profitat de faptul că nu era cu faţa la mine pentru a afişa un zâmbet în colţul gurii. Ştiu că ţi-e greu şi ştiu că ştii ce simt pentru tine. E în regulă dacă simţi nevoia să îl înlocuieşti, dar nu-ţi face rău singur.
-Ştii că nu aş putea vreodată să îl înlocuiesc. Nu mă gândeam la el când... Îmi pare rău. Nu am vrut să fac asta.
-Mie nu îmi pare.
Cuvintele mele l-au izbit şi şi-a întors perplex chipul spre mine. Ochii îi erau încă lucioşi şi umezi de lacrimi sărate, dar i-am zâmbit, nu doar cu gura, ci cu întreaga mea fiinţă.
-Nu îţi cer nimic. Ce-i făcut e bun făcut, cu toate că nu ştiu dacă tocmai bun e cuvântul potrivit, la cât mă doare fundul. Am chicotit uşor. Dacă voiam, te-aş fi oprit. Tot ce îmi doresc e să te bucuri şi tu de viaţă. Tu ce vrei, să-ţi plângi de milă până o să apară din nou? Ai putea sta aşa mult şi bine şi nu vei obţine nimic. S-ar putea ca nici măcar timpul să nu îţi ofere un răspuns, i-am spus pe un ton tăios, dar fals, de care însă nu avea importanţă dacă îşi dădea seama sau nu. Nu ăsta era scopul.
Şi-a îndreptat din nou privirea înainte, dar era schimbată. Cuvintele acelea l-au trezit la realitate. Nu erau cuvintele mele, nu îi cunoşteam trecutul atât de bine încât să-i fac analize psihilogice şi să-i dau sfaturi. Erau cuvintele lui, pe care mi le spusese chiar el odată, la scurt timp după ce ne-am cunoscut. Au trecut mai puţin de doi ani de atunci.
-Mulţumesc. Aveam nevoie de asta, a încheiat el cu o voce stinsă.
Când l-am auzit, ceva a tresărit în mine ţi nu m-am putut abţine, m-am ridicat şi l-am strâns în braţe, turtindu-i nasul de abdomenul meu şi sărutându-l pe frunte. A mormăit ceva neinteligibil, dar eram atât de euforic încât nu mi-am dat seama că îi luam aerul. S-a desprins de mine şi mi-a aruncat o privire uşor încruntată. Am râs. Mi se părea amuzant, mă simţeam atât de bine prin simplul fapt că stăteam lângă el. Şi-a întins degetele pe abdomenul meu şi cu cealaltă mână mi-a înconjurat spatele.
-Chiar crezi că m-ai fi putut opri? Pe faţa lui apăru un rânjet pervers.
-Ce repede îţi schimbi atitudinea. Acum două minute eram, pentru prima dată, martor la un proces de conştiinţă şi acum începi să-mi faci avansuri.
-Nu-ţi fac avansuri, doar ţi-am pus o întrebare. Retorică, trebuie să recunosc. Chicoti iarăşi. În fond, muşchii ăştia sunt doar de design, adăugă, împungând cu degetul în abdomenul meu. Nu ai şi n-ai să ai forţa mea nici într-o mie de ani.
-Ce să fac, eu nu trag de fiare, i-am răspuns în zeflemea, schiţând un zâmbet.
-Nu trag de fiare. Nici pe departe. Singurul sport pe care îl practic e plimbatul.
Căzu din nou pe gânduri. Începeau să devină enervante aceste schimbări de atitudine de la un minut la altul, dar nu am spus nimic. Deşi nu cunoşteam detaliile, ştiam în mare motivele pentru care era mereu atât de uşor de distras, atât de neatent şi nereceptiv la lumea din jur. Se pierdea în amintiri care nu îi dădeau pace şi pe care el însuşi le invoca, într-o tortură aprope masochistă.
-Mă plimb... Cât e ziua de lungă, asta e tot fac de la o vreme încoace... Mă plimb prin oraş. Oraşul ăsta a devenit cuşca mea. Orice loc în care ştiu că ar putea fi el devine cuşca mea. Şi e cu atât mai rău cu cât cuşca se lărgeşte... Practic nu fac decât să caut acul în carul cu fân.
Tonul său îşi pierdea din intensitate cu fiecare cuvânt pe care îl spunea, cu fiecare sunet rostit. Cu fiecare gând care revenea în amintire, zgâriindu-i mintea. M-a strâns mai tare în braţe şi şi-a lăsat capul pe pieptul meu. Iar se afunda în amintiri şi speranţe la care nu avea răspuns.
-De unde ştii că e aici? Ar putea fi oriunde, sau ar putea să nu fie nicăieri. Tu însuţi mi-ai spus asta. De ce să cauţi aici?
-Pur şi simplu... Uneori am senzaţia că e foarte aproape de mine, dar eu nu pot ajunge la el. Ca şi cum ceva ne-ar ţine departe. Sau poate că e doar amintirea lui, atât de vie încât mă face să-l simt peste tot în jurul meu. Dar adevărul e că nici până acum nu acum nu ştiu ce s-a întâmplat. Într-o noapte eram atât de fericiţi împreună şi într-o zi parcă întreaga lui existenţă s-a evaporat. Au trecut mai bine de doi ani de când a dispărut şi eu nu ştiu nimic de el... Mă bântuie. Mă bântuie, mă chinuie, mă torturează până nu mai am pic de energie.
Am oftat adânc şi mi-am trecut braţele în jurul gâtului său. La rândul lui, m-a strâns mai tare la piept. Nu ştiam ce să fac, ce să-i spun, cum să-l scot din transă. De obicei nu aveam niciun pic de succes, iar el pleca pur şi simplu fără să mai spună nimic. Mă durea sa-l văd aşa şi să ştiu că nu pot face nimic pentru el. Era apăsător, era terifiant gândul că va rămâne singur, că se va îndeparta de toţi cei din jur şi că i se va întâmpla ceva. Nu suportam, nu aş fi putut suporta.

[Aiwendil]

A trecut ceva timp pana ai postat noul capitol,dar nu are nimic.
Capitolul a fost cam scurt,dar foarte detaliat.
Andre asta ma dispera.Nu stiu cine o fi respectivul pe care la pierdut,dar sa-l uite.Si mai sufera si degeaba.Ma bucur ca Kio macar a incercat sa-l vindece,sa-l faca sa revina la realitate,dar a trebuit din nou Andre sa se intoarca in trecut.Sunt sigura ca Andre se va indragosti de Kio. >:)
Pai...astept capitolul viitor.
Bye!

[.Dudiii]

Ce papucii mei am facut de am uitat sa dau com?>< Dupa ce dau comm-ul asta ma duc sa ma sinucid :|
Waaa...inca un capitol super cute, in lumea mea orice lucru e mai cute decat altul ^__^"
Kio are un suflet asa de mare, se aseamana cu un inger, iarta, uita si continua sa ajute <3
Waaa....Kio :X:X:X:X
Chiar sunt curioasa sa aflu trecutul lui André, si tipul misterios, adica fostul sau iubit...:-< a suferit mult :(
Dar eh...toate vin si se duc, acum ingerasul de Kio il va face sa se simta muult mai bine, nu? ;;)

Succes sweetheart >;d<