20-12-2011, 01:59 AM
In primul rand, le multumesc din nou tuturor celor care au comentat si comenteaza, apreciem faptul ca lumea isi lasa si parerea scrisa. Mda. In al doilea rand, as vrea sa-i multumesc persoanei care ne-a mutat ficul inapoi la "Proza". Yeah, danke.
N-o sa mai existe nici durere, nici lacrimi, suspine, nici macar grija sau teama. Nu o sa-mi mai fie foame sau sete, frig sau cald, nu o sa ma mai imbolnavesc sufleteste. Nu va mai exista vara, iarna, primavara, dar nici Toamna. O sa fie un mare paradis alb, fericit. Se presupune ca voi fi implinit, voi simti iubirea Lui, voi straluci si ma voi bucura de rasplata Lui. O sa fie asa frumos.
Insa oare merit? Daca nu ajung acolo, daca ma duc dincolo. Daca o sa fiu acolo... Sufletu-mi va fi corupatorul, la randul sau corput de societate, la randul sau corupta de timp, care, probabil ca, pana la urma este ca mediul de propagare pentru generatii si generatii care au alterat puritatea lucrurilor si-au trimis-o mai departe. O sa ma distruga, o sa-mi distruga sufletul. Nu vreau, dar sunt corupt, nu-mi place, dar n-am ce-i face, nu-mi convine deloc, dar iubesc asa de tare, iubesc sa iubesc si iubirea nu ma lasa, iubeam sa iubesc acum ceva vreme, dar acum iubesc sa iubesc ceva mai putin. Iubind am realizat ca si pacatuiesc, am realizat ca sunt un pacatos mare. De ce? Nu pentru ca a fost o iubire din interese, nu pentru ca am vrut ceva trupesc de la fata, nu pentru ca sunt un psihopat scapat de la ospiciu, ci pentru ca nu am puterea de a-mi controla gandurile. Nu pot sa ma opresc din a o vrea, pentru ca stiu ca e parte din mine, nu ma pot opri din a spera, nici din a tanji, nu pot nimic ce tine legat de ea. Lucrurile exista asa cum sunt si, nu le pot schimba. Dorind aceste lucruri se amplifica reciproc, dau nastere la dorinte si mai mari. Indurerate dorinte, pline de pacate, cred ca as ucide doar ca sa fie a mea. A mea, as dori sa fie mereu a mea, pentru ca fara ea sunt curpins de nimic. Nimicul care exista ma lasa rece si insensibil la tot ceea ce se intampla. Uneori sunt asa de egoist, dar doresc sa supraviesuiesc. Nu ma refer la Michelle, niciodata!... E o fiinta prea perfecta pentru mine, e un ideal neatins, nemodelat, nu doresc sa o stric.
L-am lasat de ceva vreme pe Brumarel in spate, iar acum privesc cu ochi neincrezatori in magia lui Brumar, fiorul sau de final care va trage cortina impodobita cu frunze rumenii, sensibile insa, peste un anotimp destul de reusit: Toamna anului asta. Aveam sa ma vad in fata faptului implinit, adica acea zi de treizeci a lunii, care stiam ca va veni destul de curand. Cu sufletul incerc sa mai strang din timp, cu speranta sa-l mai potolesc, doresc printre lacrimi uneori sa fur Toamna si sa o ascund sub pat, sa fac oamenii sa dea uitare ei, sa fie numai a mea, aceasta Toamna, anotimp rustic al sentimentelor de catifea. Nici ploaia trista care cade tot mai rece, care inmormanteaza tot mai multe frunze, le face late, una cu pamantul, nu-mi mai potoleste setea nebuna dupa amaraciune, dupa acest vartej melancolic care domneste in perioada Toamnei. Nu mi-o mai potoleste pentru ca nu mai poate, gandul ca se va termina totul cat de curand topeste orice placere de aceasta la momentul de fata. De-ar fi ploaia sa vorbeasca, sa gandeasca si sa decida, sunt sigur ca m-ar asculta in momentul in care as ruga-o, insistent dar continuu, ca un nebun din ospiciu vorbind c-un copacel din curte, sa se revarse peste trupu-mi. Gasesc o satisfactie nebuna si derutanta in drama Toamnei, in ploaia cea rece, as spera sa mor atunci. Intr-un apus de Brumar in care focul cerului se scalda intr-o ploaie rece, in care pasarile ramase isi varsa ultimul cantec, inainte de-a merge la culcare, peste sfarsitu-mi atat de... nesemnificativ, atunci sa-mi dau si duhul. Si daca ar fi sa mor atunci, as vrea ca dupa sa ma ridice ele in aer, sa ma ia pe-o plapuma din frunze, pe-una chiar din pene. Dupa ce-mi voi fi dat sufletul Creatorului meu iubit, dupa ce-o fi gustat ultima pictura rece de ploaie, sa ma duca-n zbor peste acel lac de dedesubt, scaldat inca-n razele neadormite, stracluind sperante ne-nplinite, spre taramul cel vesnic si sa-l aseze, acolo unde odihneste Toamna, unde iubta-mi sta s-asteapta, cu frunze-n conjurata, acea energie spirituala pentru mine - Toamna - sa vina vremea ei.
Ca un pianist care-si canta dramatic ultima nota, care apasa cu atata pasiune pe acea finala clapa, uneori si-n lacrimi chiar, asa sper eu sa se termine Toamna de anul asta. Asa vreau sa-mi plece iubita, asa sper sa ma lase rece, si chiar daca o face, macar sa fie grandios. Am sperat de cand ma stiu sa aflu unde pleaca ea, unde se duc toate anotimpurile cand le trece vremea, unde-si au veacul pana in anul care va veni, unde stau si asteapta... si unde plange Toamna-mi. Din cele calde lacrimi pe care le vars cand suspin la fiecare plecare a ei, din ele am asteptat raspunsul, am asteptat ca un nebun sa se oglindeasca-n ele raspunsul, in momentul in care stau si ma privesc in oglinda. Sincer sa fiu n-am primit nimic, nici macar un "Nu!". Nu am avut vreun semn de viata de la ea cand nu era aici, e ca si cum m-ar fi uitat, e ca si cum ar fimurit... S-apoi am sperat ca-n ochii-mi caprui va aparea ceva, ca doar au culoarea ei prea sfanta, a Toamnei maro-portocaliu, dar nici acolo nu sa-trezarit nimic, si nici acolo n-a sclipit nimic. Poate ca nu doreste nicicum sa-mi zica unde e si ce face, poate ca are treaba, poate ca e moarta...
Iar daca e sa urasc ceva cu adevarat, atunci o sa trec pe lista sfarsitul toamnei si matematica.
Dar am avut si perioade mai bune-n asta viata, chiar atunci cand eram copil. Nu simteam nimic negativ in suflet, nicio emotie puternica, ca doar eram un copil. Si atunci cand ma bucuram de Toamna, era o bucurie frumoasa, una constructiva. Acum percep si partea distrugatoare a lucrurilor, acum vad si negrul din alb, acum si plang si sper, acum desigur ca nu mai sunt copil. Si realizez tot mai tare ca acel Eric care era odata copil nu mai este, ca s-a schimbat cam prea mult de-atunci, ca noul eu din punct de vedere mintal si spiritual e pe cale de a se distruge, mai ales daca va continua asa. Aveam si-atunci perioade de tristete, dar doar in momentele-n care-mi fura cineva bomboana sau, acea nenorocita jucarie care chitaia. Acum nu le mai suport, acum nici sa le vad nu mai vreau, sa nu le mai vad niciunde! Caci atunci, chiar daca nu le ating, le simt, si ma distrug. Nu mai percep memoriile unei copilarii fericite ca pe ceva frumos, ci un blestem care ma amageste si-mi reaminteste mereu ce frunza patetica am ajus, ceea ce fac mereu, ce-am devenit si din ce ma hranesc spiritual. Sa nu mai zic nimic de cele ganduri despre viitor, caci parca as vrea acum acele pasari care sa ma duca...
Nu stiu si inca nu percep acest lucru intr-un mod clar, faptul ca Michelle ar putea fi cauza acestor ganduri din ultima vreme. Si chiar daca-mi place enorm de mult timpul petrecut cu ea, sa stii tu ca nu e ceva doar alb. Ti-am mai zis de negrul din lucruri, ei bine, ea-mi aminteste constant de trecut, de acele nenorocite relatii care n-au fost relatii, de momentele de ura fata de propriul eu. Michelle nu e de vina, nu stiu cine-ar putea fi, cred ca eu! Incerc timid, timid fata de mine, sa nu repet tot ceea ce s-a intamplat in trecut. M-am lasat prada sentimentelor, au fost mult prea profunde. E imposibil de perceput faptul ca tot ceea ce e prea mult strica - pana si sentimentele! Deci, oare, cum as putea eu sa mentin o atitudine decenta fata de ea, sa nu ma las tras de abis in spate, acel abis al paradoxului creat de catre intalnirea-mi cu trecutul nefast in momentul in care ma vad cu ea, sa reusesc sa fiu un Eric bun... si manierat. Nu stiu, si nu cred c-am sa aflu vreodata. Incerc totul ca la ruleta ruseasca cu ea, probabil ca nu se va sfarsi totul c-an trecut, probabil ca da. Si oricum, noi nu suntem impreuna, ci doar amici. Si nu vreau mai mult de prietenie, nu vreau sa o vad langa mine. Mi-ar cadea jalnica costumatie normala si-ar vedea forma mea spirituala, cred ca as devora-o prin sentimente. E ca si cum s-ar atinge acel apogeu, am sari de pe stanca normalitatii-n marea nebuniei, in eternitate.
Timpul petrecut cu ea la cofetarie a fost lipsit de vreo amagire profunda, am uitat atunci de acestea, as putea spune chiiar ca ea este si salvarea mea. Cum ar putea fi oare si salvarea mea, cannd prezenta ei ma distruge? ... Iar daca viata mea nu e plina de atatea paradoxuri care se intercaleaza, eu nu sunt Eric cel tomnatic, iar ea nu e Michelle cea cu parul plin de bucle. Ciudat mi se pare faptul ca am reusit sa dezvolt atat de multe sentimente numai din cateva intalniri cu ea. Nu am stat impreuna prea mult, nici n-am schimbat prea multe vorbe, e ceva ca Universul: de neinteles. Nu stiu daca ea e ca mine, dar eu din sentimente ma consum. Avansez in relatia cu ea, la momentul de fata, bazandu-ma pe niste iluzii care defapt, daca o sa stau mai bine sa ma gandesc, nici nu cred ca exista. Dar vai, nu vreau sa ma trezesc total din vis! In primul rand as da la oparte valul care ma face sa cred ca ceea ce simt exista, iar apoi, acela in care Michelle chiar avanseaza si ea cu mine, chiar daca e separat, chiar daca nu exista interactiune spirituala aproape deloc intre noi.
Nu stiu... am spus ca nu cred faptul ca inca percep acest lucru asa cum ar trebui. Si revenind la acea cofetarie, am si mancat o prajitura delicioasa, dar atat. Cu Michelle v-am spus ca m-am mai auzit la telefon sau prin SMS-uri, dar stii ce, alea numai SMS-uri nu erau, ci scrisori lungi. Nici acum nu m-am refacut dupa ultima factura la telefon. Scriam toata noaptea, toata ziua si tot scriam, se stergea pana la urma totul, iar dupa zile in care zaceam ca un mort in camera, ii trimiteam ceva de genul "Buna, ce mai faci?". Consider asta ca a fi o inaintare in relatia noastra suberda de amicitie spre prietenie. Stii ce, nici nu cred ca ea simte ceva fata de mine. Nu cred ca are acel simt care ne va face prieteni de nedespartit, chiar nu cred. Si am jurat atunci in parc, c-o voi face sa inteleaga cum e viata cu adevarat, ca voi reusi sa-i trag valul acela de pe ochi si sa vada viata total altfel: s-o vada frumos. Lumea de azi e oarba, e oarba de vai de mine! Nu mai vede nimic in afara de bani, mancare, placeri trupesti si satisfactie din toate punctele de vedere. Dar am sa las asta, incep sa-mi simt stomacul deja in gura...
Uneori meditez prea mult, mult prea mult in singuratatea rece din camera mea si uit sa traiesc. Uit ca am inima, uit ca trebuie sa fac ceva cu sufletul meu, aproape ca uit ca-l iubesc pe Tata care are grija de mine de sus, dar vai, ce prostii zic! Nu-l uit, dar prin faptul ca aproape uit sa traiesc, ma marginalizez si de asta. Doar ma cheama Eric, sunt Eric cel tomnatic, stii?
Am si zis ca uneori mai visez astea, sau poate ca nu, dar ziua de azi are ceva care cred ca ma va face mai senin. Seninatatea sigur va veni din negura de afara - aproape ca se porneste o furtuna care va smulge tot. Sper sa-mi smulga si sufletul, sau macar sentimentele. Nu le mai vreau nicicum, deja mi-e greata de ele, sunt un om care a vrut drama, acum o are, dar se-neaca-n ea chiar acum. Cata drama, oare, poate duce-n om in el; mai ales unul ca mine, unul asa de mic.
In momentul in care deschid ochii mai bine, observ c-am uitat sa inchid geamul in seara precedenta, iar acum, pe langa faptul ca afara e foarte frig, iar aerul din camera, implicit, la fel, imi intra si suratele frunze-n spatiul personal. Ma dau jos din pat confuz, fara sa am nimic in cap, dar un gust amar in gura. Sper ca acum nu are drama gust! Imediat ce-mi tarasc picioarele spre geam si-l inchid, am vaga senzatie ca-s ca dupa un razboi rece, ca abia m-am refacut si ca in ziua aceea m-am trezit prima oara de la pat dupa cine stie cati ani de zacut. telefonul sclipeste ca un nebun pe birou, cu 3 SMS-uri necitite de la cineva, cineva pe nume Michelle. Oare de cand nu-mi mai verificasem telefonul?
1-Eric, nu am mai vorbit de aproape doua zile. Sper ca esti ok. Astept un raspuns de la tine.
2-... Raspunde te rog, nici la apeluri n-ai raspuns.
3-Eric?...
In secunda doi am apelat numarul ei disperat, intre SMS-uri era distanta de cel putin vreo zece ore. In momentul in care ea imi raspunde, astept vreo cateva secunde inainte de a zice ceva.
- Michelle...
- Eric!
- Doamne, Michelle, imi cer scuze ca n-am raspuns la SMS-uri, nu stiu daca-ti vine sa crezi sau nu, dar e ca si cum in ultimele trei zile n-am tarit de loc. E ca si cum-
- Deci esti bine, slava cerului!
Am ramas rece fata de replica ei.
- Da, n-am auzit sau vazut telefonul, nici nu mai stiu ce e cu mine, crede-ma. Erm.. cand ne vedem? Ne vedem macar pana se termina weekend-ul?
In momentul acela aud usa de la camera cum se deschide incet, cu mama agitata in prag, care-mi face semne disperate sa o ascult pentru cateva secunde.
- Michelle, stai o secunda, vrea sa-mi zica mama ceva.
- Astept, Eric. Astept.
Dupa ce inghit in gol si pun apelul pe "Hold", mama e ceva de genul:
- Eric, in secunda doi te imbraci ca plecam la bunica. Stii ca trebuie s-o ajut sa punem muraturile, nu stam mai mult de vreo zi sau doua.
Imediat ce a terminat de zis asta, a iesit val vartej din camera. O zi sau doua!
- Michelle, mai esti?
- Sunt aici.
- Plec... plec la bunica si nu ne putem vedea in urmatoarele doua zile sau cam asa. Sper ca nu e vreo problema majora, sper ca esti ok cu asta.
- E ok, Eric. O sa ne vedem in doua zile. Sa ma mai suni te rog, ai grija si...
Se lasa liniste.
- Si ce, Michelle?
- Si la revedere!
- Bine, ai grija!...
Astept ca ea sa incida telefonul ca mai apoi sa-l las si eu jos din mana, am vaga impresie ca imediat ce va face asta se va tranti cu capul in perna si va incepe sa planga. De obicei nu e asa seaca, nu ma evita atat de tare. Acum insa, e ceva ciudat la ea. Stiam ca se abtine de la ceva, stiam ca, cel mai probabil, acum plange. Dar nu ma mai gandesc la toate astea caci numai ma distrug, iar, dupa cum am zis, probabil ca delirez. Probabil ca e fericita, de ce as insinua asta? Cred ca totusi, inca mai am sansa sa ma bucur de acel ceva, care s-ar putea sa-mi aduca fericire azi - ploaia.
Satul in care aveam sa ma duc la bunica nu este unul deloc plictisitor. Ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare clipa, pana si acum, ca nu am bunicii la oras sau undeva prin imprejurimi. Mereu mi-am zis ca e atat de frumos sa te retragi intr-un colt de natura din cand in cand, si sa readuci la viata trairi si sentimente fata de anumite locuri si persoane, fata de evenimente din trecut si tot ce se leaga de acest lucru. Sper insa ca aceasta experienta sa nu-mi readuca in cap alte lucruri, ar fi un dezastru total care mi-ar ruina tot acest mers la bunica pe neasteptate. Am in suflet o emotie destul de ciudata care ma face sa tremur usor la fiecare gand ca ma voi duce acolo. E ca o scapare a copilului din mine, pierdut de foarta multa vreme. Nu am vreun gand sa distrug aceasta, probabil ca, o schimbare pentru ceva timp nu mi-ar strica deloc.
Nu stiu insa ce ma voi face cu Michelle, nu vreau sa plec si sa o las asa. Degeaba ma ascundeam dupa deget, dupa niste cortine care ascundeau adevarul: fata aceea chiar are ceva. I-am putut simti amaraciunea in voce, lipsa de interes, i-am simtit lipsa tremurului din voce de fiecare data cand vorbea cu mine. Banuiesc sau cel putin sper, ca nu eu sunt de vina pentru toate acesatea. Si pe buna dreptate ca inca sunt marcat de acea conversatie scurta la telefon. In timp ce ma pregatesc sa ies din casa, in timp ce fac totul pentru plecarea acea, in timp ce, cu nepasare parca, trec pe langa mama care se chinuie sa aranjeze niste borcane, fiecare cuvintel mi se repeta in mine, e ca un ecou infinit care nu ma va lasa niciodata in pace. E vocea ei subtire care parca striga dupa ceva. Insa acum, e nimic. Asta vreau, vreau sa uit si sa traiesc.
- Mama, ai nevoie de ajutor cu borcanele acelea? Stii, stiu ca-n ultimele zile n-am prea mai vorbit si-mi pare rau, dar am incercat sa-mi ordonez putin biblioteca mintii.
- Lasa Eric vrajelile astea, ti-am mai zis ca nu ai de ce sa ma iei pe mine cu metafore si oricum, imagineaza-ti ce-ar iesi daca eu si cu bunica ta am vorbi asa. Saraca mama ar fi mereu ceva de genul: Haaa, ce-ai spus maica? Nu stie maica, maica!
Nu m-am putut abtine sa nu rad putin la ceea ce a zis si, incercand sa nu exagerez prea tare cu aceasta stare de fericire, o iau in brate pe mama. Ce daca am anii astia? Adolescentii isi iau mamele in brate, le iubesc si le respecta: cel putin eu.
- Lasa-ma si pe mine mama cu glumele astea, stii doar ca nu-mi prea plac. Dar hei, daca rad n-o fac din cauza asta, ci pentru ca te apreciez ca incerci. Tocmai de aia o sa te ajut sa ducem borcanele astea jos, la masina.
- Sa mergem, Eric.
Nu am mai fost asa de senin de ceva vreme. Stiu ca va trece foarte curand asta si stiu ca de tinut mult nici nu va mai tine vremea instabila de afara - din clipa in clipa o sa porneasca acele rafale de ploate atat de frumoase. Iar cand am intrat in lift cu mama, mi-am amitit brusc de anii trecuti, in care inca eram in alt oras, in alte timpuri. Si in momentul in care-am parasit blocul si am dorit sa ne indreptam spre masina, am avut mari dificultati in a ne hotari sa pasim afara din scara blocului: deja ploua in rafale.
- Sa lasam putin plasele jos si sa asteptam vreo cinci minute, poate ca vremea se va mai domoli, imi zise mama, putin dezamagita.
- Dar mama, nu o sa intarziem la bunica? Doar mi-ai zis ca te grabesti s-o ajuti cu muraturile acelea si... oh, am uitat sa te intreb; crezi ca as putea sa va ajut si eu pe acolo, in caz ca n-o sa am ce face?
- Taica-tau trebuie sa vina oricum peste vreo cinsprezece minute, asa ca nu ma grabesc asa de tare. Oricum, pe ploaia asta nu stiu ce-o sa ne facem – am uitat sa schimb stergatoarele. Daca o sa ne miscam cu viteza melcului cred ca va fi o realizare.
Imediat dupa ce am oftat a dezamagire, mi-am tras rasuflarea profund, astfel ca speram sa reusesc sa ma droghez cu acel miros delicat al ploii de Toamna care moare, speram sa uit de toate. Si nu-mi pasa daca mama e acolo, conteaza ca ma simt in apele mele. Afara se facuse atat de rece incat scoteam deja aburi de pe nas ca o locomotiva veche si ruginita. Iar daca avea sa se opreasca aceasta ploaie inseamna ca deja am murit: singurul lucru care o mai poate stapani acum din a cadea e frigul; s-o transforme intr-o ninsoare urata si friguroasa, tot mai friguroasa. Mi-e tot mai frica de asta, iar gandul ca se va putea intampla ma baga in pamant. As vrea sa zbor acum, departe de tot, dar nu...
Din 1371 cetatea Rotbavului ² isi are locul intre muntii falnici si dealurile Feldioarei, marginita evident in partea vestica, tot de pe atunci, de Olt. Baltile de pescuit s-au creat ulterior, iar din acea vreme, si satul a prins o oarecare culoare, o alta nuanta, intrucat amatorii pestelui, ai naturii si a locurilor linistite au tot vizitat locul. Iar legendele despre catacombele aflate sub biserica Evanghelica si cetatea ramasa in paragina la trei kilometrii de sat inca dainuie, astfel ca, din cand in cand mai poti zari curiosi cu GPS-urile care cutreiera locurile.
Dar splendoarea locului nu consta neaparat in asta. Niste balti de pescuit si asezarea nu fac dintr-un loc ceva special, ci esenta lui si tocmai ce are acesta de oferit – un fel de specialitate, care, cred eu, ca fiecare asezare o are. Desigur ca o legatura afectiva fragila, dar totodata arzatoare si foarte staruitoare poate amplifica de zeci de mii de ori parerea asupra unui lucru; asa cred ca mi se intampla cu acest loc. Am copilarit aici si am amintiri foarte frumoase, lucruri care m-au marcat si o fac pana si acum. Aici am invatat sa merg pe bicileta, aici am vazut pentru prima data in viata animalele in carne si oase, aici am iubit prima oara... Si chiar daca a fost un amor efemer si copilaresc, sufletul inca imi mai tresalta de fiecare data cand stau si ma gindesc. Tin bine minte cum aveam un loc special, numai al meu si al unui grup restrans de prieteni, unde ne duceam si faceam diverse lucruri. De acolo puteam admira tot satul, pentru ca e un deal deasupra lui, iti oferea deci o vedere panoramica.
- Eric draga, nu ti-e frig? imi intrerupe mama sirul amintirilor, care se revarsau atat de ciuat peste mine.
- Intrebarea e daca tata va sosi mai repede. Nu mi-e asa de frig, dar vreau sa plecam odata. Unde ziceai ca e plecat?
- La cumparaturi pentru bunica. Cred ca soseste imediat. Ah, uite-l!
Abia apuca mama sa termine de vorbit si de zis ce avea sa-mi comunice, ca tata si-a facut aparitia cu masina chiar in fata blocului. Am lasat grabit borcanele in portbagaj si m-am suit in spatele masinii. Acel drum nu avea sa fie lung, iar gandul ca ma voi revedea cu niste locuri dragi ma incanta mereu si ma facea sa uit. Gandul ca Michelle a patit ceva, ca nu e fericita sau ca s-a intamplat ceva ma omoara si acum. Pur si simplu nu pot scapa de el.
Ce m-a surprins insa foarte tare e foaia pe care am gasit-o in geaca pe care nu o mai purtasem de luni de zile. E o foaie impaturita si pe alocuri mazgalita. Desi scrisul aproape ca s-a dus, din moment ce eu am scris-o inca am mai purtut intelege destul din ea. Si pe buna dreptate ca am ramas surprins. Drumul acesta spre tara a devenit dintr-o data asa interesant...
Am mers ce-am mers pana cand am ajuns la ultima casa, care avea la poarta un mesteacan mare si inalt; atat de superb, intr-un cuvant. Dupa ce casa se termina... e drum deschis drept inainte. Am iesit practic din sirul caselor si din sat. Oricum, peisajul era superb. Ne-am dat jos de pe biciclete si le-am aruncat pe marginea drumului, cu intentia de a le lua cand ne vom intoarce. Am inceput sa mergem pe ulita aia neasfaltata, ci presarata si batatorita cu pietris, destul de larga...drept inainte; drumul era fara curbe. In stanga si-n dreapta erau dealuri destul de inalte, iar la poalele acestora niste vai adanci si destul de infioratoare. Cu toate acestea, peste tot peisajul era presarat de copaci si arbusti... de diverse culori. In fata nu putea zari altceva decat un sir foarte inalt de munti. Erau in departare, dar nu chiar asa de departe; cat sa fie totul perfect.
Pe masura ce mergeai, drumul o lua la vale, iar apoi urca din nou, mai in departare, ajungand pe dealul din stanga mea, strabatand totodata si valea. Cand am ajuns destul de jos, acolo unde drumul o cotea la stanga spre a urca, ne-am oprit. Uitasem sa mentionez ca soarele a inceput sa apuna deja... iar noi, cum mergeam in fata, ne veneau si ne mangaiau razele lui delicate...din amurg.
" Ar trebui sa urcam , aici, in dreapta... poate vedem apusul". Nu mai stiu ce a zis ea sigur, dar stiu ca a aprobat, cu toate ca era ingrijorata ca ar trebui sa ne intoarcem. Am convins-o, pana la urma. Asa ca am inceput sa ne urcam pe dealul ala din dreapta mea, cum ar veni. Era ceva de urcat, printre arbusti si tufe. Acolo obisnuiam, din cand in cand, sa venim cu sania si sa ne dam. Pe masura ce urcam, ne tot uitam in stanga... pentru a vedea apusul.
Soarele era aproape deasupra muntilor, dar si putin la acelasi nivel cu el, astfel incat, razele acestuia atingeau pamantul dupa cum erau culmile muntilor.
Urcusul a fost destul de abrupt si amuzant, intrucat am ras aproape mereu pentru ca ma impiedicam de radacini sau mai stiu eu ce. Totusi, intr-un final am ajuns undeva sus. Stiam ca pentru a fi totul perfect, trebuia sa mai mergem in fata putin. Cum am terminat de urcat, imediat in fata noastra isi face aparitia un drumulet de tara... care, am realizat noi mai tarziu ca era aleea pe care voiam sa mergem de la bun inceput. Am trecut gardul care ne impiedica, cu chiu cu vai, dar in final l-am trecut. Era doar iarba; probabil era pamantul cuiva, dar tot ce stiu este ca era plin cu iarba si trifoi... atat de moale. Am mai urcat putin... pentru ca peisajul se mai inalta cu cativa metrii in sus. Am stat cateva momente sa ne tragem rasuflarea, dupa care ne-am ridicat si am mai mers doar cativa pasi pana sa atingem perfectiunea...
Ne-am intors capul spre dreapta; atat a fost. Am simtit ca plutesc. Am simtit ca am pasit intr-o alta lume; o alta dimensiune. Niciodata nu am stiut ca zona Rotbavului putea fi asa de frumoasa. Pe acel camp cu trifoi si iarba... pe acel camp am gasit perfectiunea. Am gasit fericire si, am gasit multumire. Soarele apunea in adevaratul sens al cuvantului. Nu stiu cum si de ce, dar totul parea ca era acoperit cu o ceata, dar nu era ceata. Era ceva mai special. Puteai vedea cum razele soarelui trec pe unde pot, din cauza muntilor si, se rasfrang pe pamant, unde eram noi... Muntii erau indepartati.. foarte cred... dar erau asa de inalti, cel putin pareau, incat nu ni se parea ca se aflau la o asa mare distanta de noi.
Pe masura ce, incetul cu incetul, bila aia rosie, cu galben mai mult se lasa dupa munti, totul prindea o culoare frumoasa.. totul parea... nu stiu, mai luminat, mai colorat, vedeti parca cu alti ochi lumea; atmosfera tipica apusului, dar care atunci era de milioane de ori mai frumoasa. Am inceput sa facem cativa pasi in spate... iar dupa ne-am trantit jos; pe iarba. Nu stiu daca s-a intamplat din cauza ca am vrut asta sau pentru ca altfel nu se putea. (Intelegeti voi sentimentul). Am inceput sa ne uitam... sa privim soarele cum apune intr-un mod atat de melancolic si tacut, atat de misterios, dar totodata asa de frumos. Stateam unul langa altul... Momentul a fost de-o intensitate si de-o emotie maxima. Natura in sine ii apropie pe oameni, in unele cazuri.
Nu pot reda ce se intampla, ce simteam in cuvinte. Nu exista cuvinte care sa exprime o traire asa de frumoasa. Nu poti intelege despre ce vorbesc decat daca ai trai ceea ce zic.
Am stat asa, cred ca vreo zece minute, dupa care ne-am ridicat si am mai mers in spate putin. Am descoperit ca dealul pe care ne aflam - adica marginea de deal, este de fapt ca un fel de corn, foarte ridicat de relieful dealului propriu zis, de unde puteai vedea totul. Cand zic tot, ma refer la tot. Daca te uitai in directia apusului il vedeai din toata splendoarea posibila. Daca te intorceai insa cu spatele... realizai ca se vede tot satul. Tot satul il puteai vedea de la inaltimea aia. Totul era asa de frumos si unic. Cum razele se rasfrangeau asupra lui, casele aveau o culoare unica. De fapt, nici unul dintre noi nu a stiut in care parte sa se uite. Era ca si cum raiul ar fi venit pe pamant pentru cateva zeci de minute, in care soarele apune. Ne-am asezat acolo jos, si am stat asa, unul langa altul, conectati prin telepatie, transmitandu-ne sentimentele si trairi de la unul la altul, pana ce soarele a apus. Am gustat ultima raza de soare care a reusit sa treaca de culmile muntilor. Am facut tot ce se putea ca sa traim la maxim un astfel de moment; cel putin eu.
Ne-am ridicat, si am inceput sa fugim la vale pe dealul abrupt, acoperit in totalitate cu iarba, insa. Ea a luat-o la vale, dar eu am ramas o clipa pe loc. Mi-am intors capul pentru a mai vedea o singura data locul unde am gasit perfectiunea... unde am gasit fericirea si implinirea in acelasi timp. Mi-am promis ca o sa mai vin acolo de cate ori am ocazia. N-am mai fost acolo, de atunci...
" Asteapta! Vin si eu".
Dupa care am luat-o la vale, fugind, dar cu regret...³
Am terminat de citit acea foaie in lacrimi. Stiam bine de ceea ce scrisesem acolo. A fost acum vreo doi ani prin Aprilie, atunci cand am mai fost la bunica si m-am intalnit cu o prietena veche. Am fost asa de entuziasmat incat am scris tot imediat ce-am ajuns acasa si de asemenea si pe masina, in drum spre oras. Dar nu-mi amintesc de ce am uitat de ea si-am pus-o-n geaca, probabil ca s-a intamplat ceva.
Nedorind ca parintii sa ma vada in starea asta, m-am sters repede de lacrimi si-am scos din buzunar telefonul. Aveam de gand s-o sun pe Michelle sa vad ce se mai intampla cu ea. Sunt tot mai nelinistit si ceva imi zice ca sigur nu e ok. Probabil ca suntem telepatici; mi s-a mai intamplat pana acum, dar nu intr-o mainera foarte delicata. Cred ca asta e un alt motiv pentru mintea mea nebuna pentru a o considera pe Michelle o persoana potrivita pentru a o face prietena cat se poate de buna. Nu stiu inca ce vreau de la ea si nici ce mi-as dori odata ce devenim buni prieteni. Nu doresc sa fie prietena mea, inca am asta in minte. N-as dori deloc asta, ar distruge la un momentdat tot ce am incercat sa construiesc. Si oricum, Micelle nu ar fi cu un tip ca mine, nu cred.
In disperarea mea am scos telefonul si am format cat se poate de repede numarul ei, iar in momentul in care am vazut ca intra robotul, am inghitit in gol si-am trantit la loc in buzunar telefonul.
- Mama, cat ai zis c-o sa stam la bunica? i-am zis repezit.
- De ce? Parca ziceai ca abia astepti sa ajungi acolo, imi replica aceasta.
Uram cand mama ma punea sa-i zic de ce aia, de ce cealalta. Nu inteleg de ce parintii au mereu nevoie de argumentari la niste simple intrebari, la care, evident, se asteapta niste simple raspunsuri.
- Am... un proiect de facut pentru saptamana viitoare si nu stiu daca o sa am suficient timp daca vom sta mai mult de o zi sau doua. Deci, crezi ca ai putea scurta in vreun fel aceasta minunanta vizita sau, macar, sa gasesti vreo cale ca sa ma intorc mai repede.
- Nu, Eric. Nici macar sa nu te gandesti. Trebuia sa ai capul pe umeri si sa-ti iei cu tine tot ce ai nevoie, doar nu crezi acum ca vom pleca mai repede si vom strica bucuria vizitei la bunici ca sa-ti faci tu cine stie ce proiecte. Nici n-am certitudinea ca tu defapt ai un proiect.
- Dar mama! Credeam ca ai incredere in mine...
Evident ca nu asta e motivul pentru care sunt disperat in a ma intoarce mai repede acasa. Fara sa-mi mai zica ceva si fara sa-i mai dau vreo replica, ma retrag incet pe bancheta din spate si scot din nou teleofnul. Aproape ca mi-e frica sa apas pe butonul “Call”.
Inca de la bun inceput am avut in minte faptul ca o relatie cat se poate de mica cu Michelle ar implica sentimente foarte delicate si ganduri ca acesta. Chiar daca nu am ajuns sa tin la ea ca la o sora sau ca la o prietena foarte buna, am o legatura afectiva puternica fata de ea. Si+am simtit-o inca din primele clipe in care am stat cu ea. Am simtit-o din zambetul ei, din privire si din par, am mirosit-o din hainele ei si-am presupus ca se va intampla oricum. Si desi sunt o fire mai retrasa si nu doresc sa ies cumva din sfera normalitatii cotidiene, ci a ramane un tip anonim si fara vreo insemnatate prea deosebita, toate principile pe care le am si ceea ce doresc sa fac si sa urmez este pe punctul de a se schimba complet. Simt asta de mult si vine tot mai aproape de mine, o sa ma corupa tot mai tare. Eric se va transforma din nou. Si va intrbeati care au fost fazele lui Eric, viata sa teoretic - si practic ceea ce a constituit-o? Ei bine, nu cred ca as putea spune acum, nu chiar acum.
Cand mi-am ridicat ochii inca aproape lacrimati din podeaua stearsa a masinii la care ma holbam de ceva vreme, am constatat ca afara inca ploua cu galeata. Nu stiu de ce n-am dat importanta ploii care izbea violent geamul din fata al masinii – cel mai grav e ca nici nu am auzit-o. Presupun ca am fost prea aprofundat in toot ceea ce-am gandit si ceea ce mi-am propus. Credeti-ma, e mai mult decat a fost aici lasat scris.
- Mama, mai avem mult pana cand ajungem? O intreb plictisit.
- In cinsprezece minute ar trebui sa fim acolo, imi replica aceasta c-un ton plictisit, scanand vizual harta imensa pe care incerca s-o impatureasca, ajutindu-se de bordul masinii. Tata pare foarte incordat ceea ce ma sperie, pana acum mi se parea a fi foarte relaxat atunci cand conducea. Probabil e din cauza ca nu vede nimic in fata din cauza ploii, chiar daca stergatoarele sunt date pe viteza maxima.
O mai apelez pe Michelle o singura data inainte de a ajunge la bunica, fara rezultat insa. Aceasta nu raspunde si pace. Aveam sa aflu mai tarziu si de ce.
In momentul in care parcam in fata curtii bunici, vremea de afara parca se facea tot mai urata. De tunat si fulegart nu se putea caci de obicei, din cate stiu eu, nu prea se produc descarcari electrice in cer in perioada asta a anului. Cu toate acestea, gandul ca tot ce e afara s-ar putea transforma in niste bila de gheata imense nu incheteaza sa ma sperie nicicand. Tata isi pune o valiza in cap si, cu chiu cu vai, reuseste sa duca bagajele toate in pritvorul usii, inainte ca noi sa ne comobram din masina. Acesta ne zise sa asteptam in masina pana cand ploaia se va mai fi domolit. Dar nici vorba , nici macar o raza de speransa pentru hainele noastre uscate si pentru piele atat de calda. Ma simteam asa de bine acolo, in acel spate al masinii, pe vremea de afara. Faptul ca trebuie sa ma dau jos din clipa in clipa ma nelinisteste si-mi strica orice strop de bucurie.
- Eric, da-te acum jos si fugi sub streasina casei, eu cu mama venim indata.
Am aprobat foarte rapid din cap. Stropii de ploaie m-au udat indeajuns incit sa ma faca sa tremur aproape. M-am murdarit cu noroi pe drumul spre casa, evident asta insemnand ca trebuie sa ma descalt inainte de a intra in casa. Desi bunica nu este chiar asa de stricta in ceea ce ne priveste, curatenia in casa este cit se poate de sfinta pentru ea.
Imediat ce am intrat in casa extenuati dupa un drumd estul de obositor, am inceput sa stam la taclale in care, evident, mama a vorbit mai mereu. Si a tot vorbit, iar gura ei parca nu mai tacea. Rasetele fortate ale tatei care rasunau toata casa si toata foiala aceea incredibila in care despachetam interesati borcane de zacusca si faceam schimb de muraturi intre noi nu ma incantau absolut de loc, ca sa fiu sincer.
- Buna, mama! Ce mai faci! Parca nu te-am mai vazut de-un car de ani, ii zise mama in timp ce-o pupa pe ambii obraji, aplecandu-se greu, tinand cont de faptul ca mama e mai inalta cu ceva fata de bunica.
Ai zice ca batraneii astia cresc invers. Speram din toata inima sa nu ajung si eu asa. Si pe buna dreptate ca tot ce speram care sa fie legat de perioada batranetii e legat de moarte; daca o sa fie sa mor atunci, as dori sa o fac langa persoana iubita, cu gindul impacat ca mi-am trait viata exact asa cum am dorit.
- Buna, draga mea. Nu ne-am mai vazut de mult timp, asa este. Si tot mai batrana ma fac, mie frica ca-ntr-o zi nu ne vom mai recunoaste, spuse bunica intr-un mod simpatic, in timp ce-i sclipeau ochii la mine.
Sunt sigur ca se va lua imediat si de persoana mea, iar asta nu va dura foarte putin. Dar mama ma salva miraculos.
- Si spune-mi, ce-ai mai facut pe aici? Cum e tata? Cu gospodaria merge bine. Am auyzit de la vecina aceea a ta care mai vine prin oras si se oprelte din an in Paste pe la noi, faptul ca te plangi destul de de des ca n-ai cu cine sa te ajuti, ca tata nu este suficient si ca aceasta gospodarie nu mai poate fi intretinuta. Nu-i asa?
- Eh, da draga, dar asta a fost acum ceva timp. Am realizat ca daca o sa gandesc negativ nu ma va ajuta de loc, asa ca am decis sa nu-mi mai pese. De ce ca fiu eu proasta satului care se agita cand toate celalalte cucuvele, ca s-aia a lu Adochitei, care sta toata ziua ca nebuna-n pat si tipa la barbatuso ca nu-i aduce aia, ca nu-i face cealalta. Fac ce pot si Dumnezeu cu mila!
- Eh, asa da mama. Dar ia zi-mi...
Mama fu intrerupta de chiar bunica, spre dezamagirea mea.
- Vai, dar ce avem noi aici? Cine-i tanarul asta falnic si frumos, inteligent si adorabil? Cine-i oare... cine?
- Haide, bunica, ii zic eu putin jenat, ca de fiecare data.
- Pai n-am dreptate? ma-ntreaba ea mirata.
Am ramas din nou fara replica.
- Ia spune-mi, Eric, ce mai e nou?
- Ma stii tu, nimic nou. Nu sunt genul care sa faca lucruri noi.
Tat interveni brusc. Probabil ca-si daduse seama prin ceea ce trec si se gandi sa ma salveze – macar de data asta.
- Ce-ar fi sa despachetam toate astea si sa continuam dupa? Haide, e mai convenabil asa. Va puteti ocupa si de toate cele cu muraturile tot atunci.
Bunica a ras in semn de aprobare, iar mama doar zambi.
Am de gand sa ma retrag intr-o camera putin vizitata, probabil de prin fundul casei, iar acolo sa adorm pana ce seara va veni. Imediat ce observ ca acestia sunt prea ocupati cu despachetatul si gustatul muraturilor de anul trecut, care trebuiau aruncate pana la urma, si, de asemenea pregatirea noilor borcane, ma strecor afara fara ca sa fiu observat in vreun fel sau altul. Si chair daca unul dintre cei doi parinti m-ar fi vazut, acestia n-ar fi zis nimic, probabil pentru ca mai au si momente in care ma inteleg. In drumul meu complicat spre acea camera regasesc obiecte de mobilier si lucruri de care imi aduc desigur aminte, ceva amintiri uitate si de mult prafuite care abia acum ca ies la iveala. N-as indrazni sa ma ating de ele, mi-e mult prea frica de faptul ca as distruge armonia lor perfecta.
Ma trantesc pe pat imediat ce ajung unde-mi propun. Se pierde totul in ceata in timp ce simt cum ma invart cu camera. In scurt timp, tot ceea ce mai pot zari sunt niste corpuri foarte subtiri, in departare. Mobila are forme asa ciudate, iar imaginea ploii de afara nici ca o mai percep. Nu mi-am imagtinat niciodata ca adormitul poate fi o asemenea arta. Cert este ca aerul de aici imi face extrem de bine. Si nici lumina n-am mai perceput la un moment dat chiar daca inca nu adormisem, probabil ca si curentul se luase de la furtuna. Tot ce mai aud sunt picaturile de ploaie care-mi bat spre geam, le aud, le simt parca inca, dar dispar si ele incet. Si adorm si ma pierd. Dar Michelle?
Am cel mai nelinistit somn din lume pe care l-as fi putut avea vreodata. Capul imi vuie a prapad, iar parca tot corpul ma sageata si nu-mi da pace. Nu ma puteam trezi nicicum. Nici cand telefonul care suna obsesiv si, din cauza virbatiilor misca dulapul acela vechi, nu am putut sa ma misc, sa ma scol si sa-l ridic. Sunt captiv de propria-mi fiinta. Daca e Michelle, daca e ea si nu-i pot raspunde? Aproape ca-ncep sa lacrimez, as face orice sa scap de asta. E ca si cum nu mi-as mai dori sa dorm niciodata. Si lucrurile evident ca iau o intorsatura foarte urata si mai incolo. Sunt Eric, asa ma cheama, dar de ce traiesc? Cuprins sunt de o transa ciudata. Simt ca innebunesc, ca ma propulsez spre alta forma de existenta. Si de ce mai aud inca voci? Si cred ca plang deja.
- Eric, Eric! Eric, trezeste-te! o aud pe mama urland. Mama, daca nu reusim sa-l trezim chem salvarea, ii zise bunicii. Draga, da-mi apa rece.
Dupa un moment de liniste in care insa tensiunea se imtea pe deplin, mama continua:
- Dumnezeule, copilul asta arde. Ce are? Ce poate sa aiba? Trebuia sa stai cu el, nu trebuia sa-l lasi. Dar vai, ce proasta sunt, sunt o proasta... stiam ca va pleca si ca se va duce aici departe de toti. De parca nu l-as cunoaste.
Abia ca devenisem cat de cat constient ca sa ii aud cum se cearta acolo intr-un mod imposibil. Starea cred ca mi se agrava, desi nu stuiu ce am. Simt valuri de caldura prin tot corupul, ii simt compresa mamei care-mi maseaza fruntea, simt si apa care se evapora pe masura ce secundele, care se simt ca ore intregi, chiar ani, trec. Si am chipul lui Michelle in fata in toata agonia asta. Ma rog cu sufletul fara sa constientizez asta, iar chipul ei imi apare constant in cap. E ca o zarva imposibila. Ce am? Ce pot avea?
- Eric, ne auzi? Urla mama din nou. Nu, cred ca trebuie sa chem salvarea. Si stai sa vezi can afla si ce-am de-i zis. E imposibil, ce cosmar, o ce cosmar.
Saraca mama, nu suportam s-o vad asa. Aproape ca e si ea-n lacrimi, aproape ca plange. Nu stiu de ce, nu stiu ce doreste sa-mi comunice. Dar incerc sa-mi revin in simtiri cat s-o linistesc, cat sa-i fac bine pe toti din acea incapere.
- Sunt bine, ii zic.
Imi si dau seama de ceva si continui.
- Nu va mai faceti probleme... Probabil ca am avut o cadere de calciu urata tare, dar nu am habar de ce. Bunica...
- Da, Eric? Se repezi ea.
- Adu-mi te rog un pahar cu apa. Nici sa-nghit nu mai pot.
Fugii cat de repede putu sa-mi aduca acel pahar cu apa- In urmatoarele cinsprezece minute am stat ca un bolnav rezemat de pat si am tot baut apa, tremurand cum nu se poate, cu mama langa mine masandu-mi incheieturile de la mana si cu bunica pe cealalta parte, care conversa intrerupt cu mine. Pe tata il vad mai mereu in pragul usiii, stand ingrijorat si mai privindu-ma din cand in cand.
Cand aproape imi revenisem de tot in simtiri si aveam un control oarecare asupra organismului si asupra starilor, mi-am amintit inevitabil de Michelle si de posibila starea a acesteia, de telefonul care acum ceva zeci de minute suna in disperare. Acum e tacut, totul e tacut. Nu se poate sa fie mai tacut decat atat. I-am cerut politicos bunicii telefonul de pe dulap, in speranta ca voi afla cine dorea sa ma contacteze asa de urgent.
- Se pare ca nu cunosc numarul asta. Nu l-am in telefon, zic asta uitandu-ma catre mama si dand din cap in semn de dezamagire.
Sclipirea din ochii ei e asa de pretioasa. Parca si buzele-i tremura. Sunte pe punctul de a o intreba daca stie ceva despre ce se intampla cu toata lumea, dar telefonul incepe din nou sa sune. Probabil ca una dintre cele doua femei observa numarul care ma apeleaza. Apasa si raspund.
- Alo? Eric. Si tu cine esti?
- Eric? Esti Eric, parca asa te stiam ca te cheama. Asa te avea in telefon Michelle.
- Michelle? Ce e cu Michelle? Cine sunteti?
- Sunt mama fetei, dragul meu.
Femeia avea o voce devastata, suspina si plangea necontrolat. Abia o puteam intelege ce Dumnezeu zicea. Nu cred ca lega frazele sau macar sa construiasca propozitiile intr-un mod decent. Spre surpinderea mea absoluta, chiar atunci cand am incercat s-o intreb mai multe despre ce dorea sa-mi zica, mama s-a repezit la mine si mi-a smuls telefonul din mana foarte agitata, iar, dupa ce i-a mai zis trei vorbe femeii, l-a inchis si la aruncat undeva pe podea.
- Mama? Ce Dumnezeu se intampla? Femeia aia era in lacrimi si era mama lui Michelle! Presupun ca..
- Prietena ta, era prietena... sau ma rog, amica ta.
Simteam cum creste-n mine totul. Simteam cum o sa cad lat in secunda doi. Nu mai am aer si ma strange imposibil ceva de gat, sistemul meu nervos si probabil ca absolut toate glandele au luat-o razna. Nu se vrea a se stie prin ce transpiratii cumplite am inceput sa trec. Si asta intr-un interval de cateva secunde. Starile mele se schimba asa de repede, incat nu mai stiu cum ma mai cheama. De ce traiesc? E un infern.
- Cum adica era prietena mea? Esti nebuna? nu mai pot constientiza ce-mi zice, arunc in persoane cu cuvinte fara sa le judec.
Si afara inca ploua, edivent. Simteam cum iadul se cobora pe pamant. Am nevoie de Dumnezeu acum mai mult ca oricand. Stiam deja ce s-a intamplat, vazusem de nenumarate ori in filme toate acestea. Dar nu pronunt.
- Eric, nu stiu cum sa-ti zic, dar, nimeni nu stie cum, Michelle e acum la spital pe-un pat, au gasit-o cu venele...
Tasnesc salbatic de pe pat si trag dupa mine tot dulapul de langa el, sparg vreo trei vaze, dar nu ma opresc. Si n-am de gand. Fugeam spre masina aproape dezbracat de orice haina, in frig si-n ploaie. Dar fugeam c-un scop: trebuie sa ajung la ea si daca e ultimul lucru pe care-l mai fac. E fara rost a descrie vreun sentiment la momentul de fata sau a incerca a surprinde orice altceva. E un vartej continuu fara logica. Fac actiuni la care astept anumite reactiuni total ilogice. O asteptam pe mama sa vina si sa porneasca masina, sa zboare catre fata. Nu mai e loc de plans, de ce sa plang acum cat inca mai e speranta. Si parca nu mai e Eric, nu mai e el. S-a transformat intr-o bestie nebuna care are un singur tel si-o tinta stabilita. Si nu stu daca da, dar probabi mama se intrebam cum ai putea opri un tren care deraiaza. Nu cred ca doreste sa primeasca raspunsul de la mine, chiar nu...
Nu-mi pot aduce minte in niciun chip cum m-am urcat in masina cu mama si nici prea multe din drumul catre oras. M-am rugat continuu ca ea sa stea in viata. Se inoptase de foarta multa vreme, deci probabil e deja trecut de mizeul noptii. Nu cred ca acea cadere de calciu a fost intocmai asa. Nu cred ca mi s-a facut rau din cauza asta. Si cred totusi ca e ceva mi mult de-o simpla telepatie intre mine si acea fata. Dar nu inteleg de ce am reactionat asa brutal si isteric, de ce? De ce sunt asa de afectat cand noi nu ne-am vazut decat de cateva ori. Michelle nu e nici macar o buna prietena oficial, inca n-a ajuns la stadiul asta. Dar eu cred ca o consideram asa. Ca pe o sora sau ca pe o buna prietena , poate chiar mai mult decat at’t. Desi nu am nici cea mai vaga idee ce simt pentru ea la momentul de fata, stiu sigur ca e ceva foarte puternic. Insa intrebarea „De ce” va dainui mereu. Pentru ca nu stiu daca-mi voi putea da seama vreodata ce ma poate lega asa de devreme de ea. Si refuz sa cred ca – s indragostit, pentru simplul fapt ca nu sunt.
Iar cand am ajuns la spital, nici flori n-am avut sa-i duc. Nici macar curat n-am putut sa fiu. Aratam groaznic, ca de dupa razboi. Si vorbesc la propriu. Mama a trebuit sa le dea mita asistentelor ca sa ma lase-n halul ala in spital in camera fetei. Un grup de femei de serviciu curatau noroiul de pe mine. Vazand ca le fac numai probleme mi-am lasat papucii undeva-n spatele meu. Si ce mai aveam pe mine? Un tricou rupt si niste pantaloni plini cu noroi – la minus zece grade cate sunt acum afara.
Nu indrazneam sa intru-n camera ei sa nu se sperie, nici frumos nu aratam. Daca nu ma va mai placea asa cum sunt? In momentul in care imi recuperez rasuflarea normala deschid usa salonului. Michelle doarme, cel mai probabil. Si daca nu, sigur e intr-o transa profunda. Are masca de oxigen si zeci de tuburi in vene, e bandajata la una dintre maini foarte bine.
Iar dupa ce inchid usa la camera ma trantesc frant langa patul ei si o tin de cealalta mana, incat incep sa plang si sa tremur. Desi doresc sa n-o trezesc, aceasta ma observa. Iar cand imi pronunta numele simt cum imi sare inima din piept. Cu vocea ei ragusita-mi zise:
- Eric...
- Michelle...
Incepu sa planga astfel ca orice tetativa de a mai vorbi deveni imposibila.
- Dar taci. Taci si dormi. De nu voi veghea asupra ta, mort sa fiu si linistea sa nu mi-o gasesc niciodata. Si nu mai plec nici mort, nici viu, nici vaporizat, sunt aici. Si dormi acum.
Dar degeaba. Ore intregi am tinut-o complet strans de mana. Lacrimile care-i curgeu le mai stergeam din cand in cand, dar durerea si toata amaraciunea nu puteam. Nu pot inca asa ceva. Si tot nu stiu de ce.
Salon al ororilor, caci doar asa se putea numi. Toata nopatea s-au auzit suspinuri si durere simtita peste tot, iar baltoaca de lacrimi care s-a format speram sa stearga oarecum toate astea. De ce nu putem trai fericiti?
Daca faceti critica, excludeti greselile de tastare. N-am nevoie sa stiu de ele, nu va obositi, nu ma ajuta. Multumesc. Sper sa-ti recuperezi netul repede Abbeh. si sa vii cu nextul. Iti doresc succes. Sper ca nu v-am dezamagit cu acest capitol. Ce-i drept l-am scris intr-o perioada grea din punct de vedere emotional.
¹ strofa din poezia "Emotie de toamna" de Nichita Stanescu.
² denumirea de Rotbav aleasa drept nume pentru satul in care se afla bunicii lui Eric este reala, iar alegerea ei a avut la baza admiratia mea fata de acel sat. Acolo stau si bunicii mei. Diverse informatii (ex. ani) au fost preluate de pe Wikipedia.
³ punctele de suspensie in exces si / sau alte repetitii / greseli evidente or what-so-ever, le-am lasat asa pentru ca am dorit sa evidentiez timpul care a trecut si naivitatea si cat de stangaci era Eric acum vreo doi ani.
Capitolul sase.
Toamna, ti-l dedic.
~
Toamna, ti-l dedic.
~
Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare. ¹
iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare. ¹
N-o sa mai existe nici durere, nici lacrimi, suspine, nici macar grija sau teama. Nu o sa-mi mai fie foame sau sete, frig sau cald, nu o sa ma mai imbolnavesc sufleteste. Nu va mai exista vara, iarna, primavara, dar nici Toamna. O sa fie un mare paradis alb, fericit. Se presupune ca voi fi implinit, voi simti iubirea Lui, voi straluci si ma voi bucura de rasplata Lui. O sa fie asa frumos.
Insa oare merit? Daca nu ajung acolo, daca ma duc dincolo. Daca o sa fiu acolo... Sufletu-mi va fi corupatorul, la randul sau corput de societate, la randul sau corupta de timp, care, probabil ca, pana la urma este ca mediul de propagare pentru generatii si generatii care au alterat puritatea lucrurilor si-au trimis-o mai departe. O sa ma distruga, o sa-mi distruga sufletul. Nu vreau, dar sunt corupt, nu-mi place, dar n-am ce-i face, nu-mi convine deloc, dar iubesc asa de tare, iubesc sa iubesc si iubirea nu ma lasa, iubeam sa iubesc acum ceva vreme, dar acum iubesc sa iubesc ceva mai putin. Iubind am realizat ca si pacatuiesc, am realizat ca sunt un pacatos mare. De ce? Nu pentru ca a fost o iubire din interese, nu pentru ca am vrut ceva trupesc de la fata, nu pentru ca sunt un psihopat scapat de la ospiciu, ci pentru ca nu am puterea de a-mi controla gandurile. Nu pot sa ma opresc din a o vrea, pentru ca stiu ca e parte din mine, nu ma pot opri din a spera, nici din a tanji, nu pot nimic ce tine legat de ea. Lucrurile exista asa cum sunt si, nu le pot schimba. Dorind aceste lucruri se amplifica reciproc, dau nastere la dorinte si mai mari. Indurerate dorinte, pline de pacate, cred ca as ucide doar ca sa fie a mea. A mea, as dori sa fie mereu a mea, pentru ca fara ea sunt curpins de nimic. Nimicul care exista ma lasa rece si insensibil la tot ceea ce se intampla. Uneori sunt asa de egoist, dar doresc sa supraviesuiesc. Nu ma refer la Michelle, niciodata!... E o fiinta prea perfecta pentru mine, e un ideal neatins, nemodelat, nu doresc sa o stric.
***
L-am lasat de ceva vreme pe Brumarel in spate, iar acum privesc cu ochi neincrezatori in magia lui Brumar, fiorul sau de final care va trage cortina impodobita cu frunze rumenii, sensibile insa, peste un anotimp destul de reusit: Toamna anului asta. Aveam sa ma vad in fata faptului implinit, adica acea zi de treizeci a lunii, care stiam ca va veni destul de curand. Cu sufletul incerc sa mai strang din timp, cu speranta sa-l mai potolesc, doresc printre lacrimi uneori sa fur Toamna si sa o ascund sub pat, sa fac oamenii sa dea uitare ei, sa fie numai a mea, aceasta Toamna, anotimp rustic al sentimentelor de catifea. Nici ploaia trista care cade tot mai rece, care inmormanteaza tot mai multe frunze, le face late, una cu pamantul, nu-mi mai potoleste setea nebuna dupa amaraciune, dupa acest vartej melancolic care domneste in perioada Toamnei. Nu mi-o mai potoleste pentru ca nu mai poate, gandul ca se va termina totul cat de curand topeste orice placere de aceasta la momentul de fata. De-ar fi ploaia sa vorbeasca, sa gandeasca si sa decida, sunt sigur ca m-ar asculta in momentul in care as ruga-o, insistent dar continuu, ca un nebun din ospiciu vorbind c-un copacel din curte, sa se revarse peste trupu-mi. Gasesc o satisfactie nebuna si derutanta in drama Toamnei, in ploaia cea rece, as spera sa mor atunci. Intr-un apus de Brumar in care focul cerului se scalda intr-o ploaie rece, in care pasarile ramase isi varsa ultimul cantec, inainte de-a merge la culcare, peste sfarsitu-mi atat de... nesemnificativ, atunci sa-mi dau si duhul. Si daca ar fi sa mor atunci, as vrea ca dupa sa ma ridice ele in aer, sa ma ia pe-o plapuma din frunze, pe-una chiar din pene. Dupa ce-mi voi fi dat sufletul Creatorului meu iubit, dupa ce-o fi gustat ultima pictura rece de ploaie, sa ma duca-n zbor peste acel lac de dedesubt, scaldat inca-n razele neadormite, stracluind sperante ne-nplinite, spre taramul cel vesnic si sa-l aseze, acolo unde odihneste Toamna, unde iubta-mi sta s-asteapta, cu frunze-n conjurata, acea energie spirituala pentru mine - Toamna - sa vina vremea ei.
Ca un pianist care-si canta dramatic ultima nota, care apasa cu atata pasiune pe acea finala clapa, uneori si-n lacrimi chiar, asa sper eu sa se termine Toamna de anul asta. Asa vreau sa-mi plece iubita, asa sper sa ma lase rece, si chiar daca o face, macar sa fie grandios. Am sperat de cand ma stiu sa aflu unde pleaca ea, unde se duc toate anotimpurile cand le trece vremea, unde-si au veacul pana in anul care va veni, unde stau si asteapta... si unde plange Toamna-mi. Din cele calde lacrimi pe care le vars cand suspin la fiecare plecare a ei, din ele am asteptat raspunsul, am asteptat ca un nebun sa se oglindeasca-n ele raspunsul, in momentul in care stau si ma privesc in oglinda. Sincer sa fiu n-am primit nimic, nici macar un "Nu!". Nu am avut vreun semn de viata de la ea cand nu era aici, e ca si cum m-ar fi uitat, e ca si cum ar fimurit... S-apoi am sperat ca-n ochii-mi caprui va aparea ceva, ca doar au culoarea ei prea sfanta, a Toamnei maro-portocaliu, dar nici acolo nu sa-trezarit nimic, si nici acolo n-a sclipit nimic. Poate ca nu doreste nicicum sa-mi zica unde e si ce face, poate ca are treaba, poate ca e moarta...
Iar daca e sa urasc ceva cu adevarat, atunci o sa trec pe lista sfarsitul toamnei si matematica.
Dar am avut si perioade mai bune-n asta viata, chiar atunci cand eram copil. Nu simteam nimic negativ in suflet, nicio emotie puternica, ca doar eram un copil. Si atunci cand ma bucuram de Toamna, era o bucurie frumoasa, una constructiva. Acum percep si partea distrugatoare a lucrurilor, acum vad si negrul din alb, acum si plang si sper, acum desigur ca nu mai sunt copil. Si realizez tot mai tare ca acel Eric care era odata copil nu mai este, ca s-a schimbat cam prea mult de-atunci, ca noul eu din punct de vedere mintal si spiritual e pe cale de a se distruge, mai ales daca va continua asa. Aveam si-atunci perioade de tristete, dar doar in momentele-n care-mi fura cineva bomboana sau, acea nenorocita jucarie care chitaia. Acum nu le mai suport, acum nici sa le vad nu mai vreau, sa nu le mai vad niciunde! Caci atunci, chiar daca nu le ating, le simt, si ma distrug. Nu mai percep memoriile unei copilarii fericite ca pe ceva frumos, ci un blestem care ma amageste si-mi reaminteste mereu ce frunza patetica am ajus, ceea ce fac mereu, ce-am devenit si din ce ma hranesc spiritual. Sa nu mai zic nimic de cele ganduri despre viitor, caci parca as vrea acum acele pasari care sa ma duca...
Nu stiu si inca nu percep acest lucru intr-un mod clar, faptul ca Michelle ar putea fi cauza acestor ganduri din ultima vreme. Si chiar daca-mi place enorm de mult timpul petrecut cu ea, sa stii tu ca nu e ceva doar alb. Ti-am mai zis de negrul din lucruri, ei bine, ea-mi aminteste constant de trecut, de acele nenorocite relatii care n-au fost relatii, de momentele de ura fata de propriul eu. Michelle nu e de vina, nu stiu cine-ar putea fi, cred ca eu! Incerc timid, timid fata de mine, sa nu repet tot ceea ce s-a intamplat in trecut. M-am lasat prada sentimentelor, au fost mult prea profunde. E imposibil de perceput faptul ca tot ceea ce e prea mult strica - pana si sentimentele! Deci, oare, cum as putea eu sa mentin o atitudine decenta fata de ea, sa nu ma las tras de abis in spate, acel abis al paradoxului creat de catre intalnirea-mi cu trecutul nefast in momentul in care ma vad cu ea, sa reusesc sa fiu un Eric bun... si manierat. Nu stiu, si nu cred c-am sa aflu vreodata. Incerc totul ca la ruleta ruseasca cu ea, probabil ca nu se va sfarsi totul c-an trecut, probabil ca da. Si oricum, noi nu suntem impreuna, ci doar amici. Si nu vreau mai mult de prietenie, nu vreau sa o vad langa mine. Mi-ar cadea jalnica costumatie normala si-ar vedea forma mea spirituala, cred ca as devora-o prin sentimente. E ca si cum s-ar atinge acel apogeu, am sari de pe stanca normalitatii-n marea nebuniei, in eternitate.
Timpul petrecut cu ea la cofetarie a fost lipsit de vreo amagire profunda, am uitat atunci de acestea, as putea spune chiiar ca ea este si salvarea mea. Cum ar putea fi oare si salvarea mea, cannd prezenta ei ma distruge? ... Iar daca viata mea nu e plina de atatea paradoxuri care se intercaleaza, eu nu sunt Eric cel tomnatic, iar ea nu e Michelle cea cu parul plin de bucle. Ciudat mi se pare faptul ca am reusit sa dezvolt atat de multe sentimente numai din cateva intalniri cu ea. Nu am stat impreuna prea mult, nici n-am schimbat prea multe vorbe, e ceva ca Universul: de neinteles. Nu stiu daca ea e ca mine, dar eu din sentimente ma consum. Avansez in relatia cu ea, la momentul de fata, bazandu-ma pe niste iluzii care defapt, daca o sa stau mai bine sa ma gandesc, nici nu cred ca exista. Dar vai, nu vreau sa ma trezesc total din vis! In primul rand as da la oparte valul care ma face sa cred ca ceea ce simt exista, iar apoi, acela in care Michelle chiar avanseaza si ea cu mine, chiar daca e separat, chiar daca nu exista interactiune spirituala aproape deloc intre noi.
Nu stiu... am spus ca nu cred faptul ca inca percep acest lucru asa cum ar trebui. Si revenind la acea cofetarie, am si mancat o prajitura delicioasa, dar atat. Cu Michelle v-am spus ca m-am mai auzit la telefon sau prin SMS-uri, dar stii ce, alea numai SMS-uri nu erau, ci scrisori lungi. Nici acum nu m-am refacut dupa ultima factura la telefon. Scriam toata noaptea, toata ziua si tot scriam, se stergea pana la urma totul, iar dupa zile in care zaceam ca un mort in camera, ii trimiteam ceva de genul "Buna, ce mai faci?". Consider asta ca a fi o inaintare in relatia noastra suberda de amicitie spre prietenie. Stii ce, nici nu cred ca ea simte ceva fata de mine. Nu cred ca are acel simt care ne va face prieteni de nedespartit, chiar nu cred. Si am jurat atunci in parc, c-o voi face sa inteleaga cum e viata cu adevarat, ca voi reusi sa-i trag valul acela de pe ochi si sa vada viata total altfel: s-o vada frumos. Lumea de azi e oarba, e oarba de vai de mine! Nu mai vede nimic in afara de bani, mancare, placeri trupesti si satisfactie din toate punctele de vedere. Dar am sa las asta, incep sa-mi simt stomacul deja in gura...
Uneori meditez prea mult, mult prea mult in singuratatea rece din camera mea si uit sa traiesc. Uit ca am inima, uit ca trebuie sa fac ceva cu sufletul meu, aproape ca uit ca-l iubesc pe Tata care are grija de mine de sus, dar vai, ce prostii zic! Nu-l uit, dar prin faptul ca aproape uit sa traiesc, ma marginalizez si de asta. Doar ma cheama Eric, sunt Eric cel tomnatic, stii?
***
Am si zis ca uneori mai visez astea, sau poate ca nu, dar ziua de azi are ceva care cred ca ma va face mai senin. Seninatatea sigur va veni din negura de afara - aproape ca se porneste o furtuna care va smulge tot. Sper sa-mi smulga si sufletul, sau macar sentimentele. Nu le mai vreau nicicum, deja mi-e greata de ele, sunt un om care a vrut drama, acum o are, dar se-neaca-n ea chiar acum. Cata drama, oare, poate duce-n om in el; mai ales unul ca mine, unul asa de mic.
In momentul in care deschid ochii mai bine, observ c-am uitat sa inchid geamul in seara precedenta, iar acum, pe langa faptul ca afara e foarte frig, iar aerul din camera, implicit, la fel, imi intra si suratele frunze-n spatiul personal. Ma dau jos din pat confuz, fara sa am nimic in cap, dar un gust amar in gura. Sper ca acum nu are drama gust! Imediat ce-mi tarasc picioarele spre geam si-l inchid, am vaga senzatie ca-s ca dupa un razboi rece, ca abia m-am refacut si ca in ziua aceea m-am trezit prima oara de la pat dupa cine stie cati ani de zacut. telefonul sclipeste ca un nebun pe birou, cu 3 SMS-uri necitite de la cineva, cineva pe nume Michelle. Oare de cand nu-mi mai verificasem telefonul?
1-Eric, nu am mai vorbit de aproape doua zile. Sper ca esti ok. Astept un raspuns de la tine.
2-... Raspunde te rog, nici la apeluri n-ai raspuns.
3-Eric?...
In secunda doi am apelat numarul ei disperat, intre SMS-uri era distanta de cel putin vreo zece ore. In momentul in care ea imi raspunde, astept vreo cateva secunde inainte de a zice ceva.
- Michelle...
- Eric!
- Doamne, Michelle, imi cer scuze ca n-am raspuns la SMS-uri, nu stiu daca-ti vine sa crezi sau nu, dar e ca si cum in ultimele trei zile n-am tarit de loc. E ca si cum-
- Deci esti bine, slava cerului!
Am ramas rece fata de replica ei.
- Da, n-am auzit sau vazut telefonul, nici nu mai stiu ce e cu mine, crede-ma. Erm.. cand ne vedem? Ne vedem macar pana se termina weekend-ul?
In momentul acela aud usa de la camera cum se deschide incet, cu mama agitata in prag, care-mi face semne disperate sa o ascult pentru cateva secunde.
- Michelle, stai o secunda, vrea sa-mi zica mama ceva.
- Astept, Eric. Astept.
Dupa ce inghit in gol si pun apelul pe "Hold", mama e ceva de genul:
- Eric, in secunda doi te imbraci ca plecam la bunica. Stii ca trebuie s-o ajut sa punem muraturile, nu stam mai mult de vreo zi sau doua.
Imediat ce a terminat de zis asta, a iesit val vartej din camera. O zi sau doua!
- Michelle, mai esti?
- Sunt aici.
- Plec... plec la bunica si nu ne putem vedea in urmatoarele doua zile sau cam asa. Sper ca nu e vreo problema majora, sper ca esti ok cu asta.
- E ok, Eric. O sa ne vedem in doua zile. Sa ma mai suni te rog, ai grija si...
Se lasa liniste.
- Si ce, Michelle?
- Si la revedere!
- Bine, ai grija!...
Astept ca ea sa incida telefonul ca mai apoi sa-l las si eu jos din mana, am vaga impresie ca imediat ce va face asta se va tranti cu capul in perna si va incepe sa planga. De obicei nu e asa seaca, nu ma evita atat de tare. Acum insa, e ceva ciudat la ea. Stiam ca se abtine de la ceva, stiam ca, cel mai probabil, acum plange. Dar nu ma mai gandesc la toate astea caci numai ma distrug, iar, dupa cum am zis, probabil ca delirez. Probabil ca e fericita, de ce as insinua asta? Cred ca totusi, inca mai am sansa sa ma bucur de acel ceva, care s-ar putea sa-mi aduca fericire azi - ploaia.
Satul in care aveam sa ma duc la bunica nu este unul deloc plictisitor. Ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare clipa, pana si acum, ca nu am bunicii la oras sau undeva prin imprejurimi. Mereu mi-am zis ca e atat de frumos sa te retragi intr-un colt de natura din cand in cand, si sa readuci la viata trairi si sentimente fata de anumite locuri si persoane, fata de evenimente din trecut si tot ce se leaga de acest lucru. Sper insa ca aceasta experienta sa nu-mi readuca in cap alte lucruri, ar fi un dezastru total care mi-ar ruina tot acest mers la bunica pe neasteptate. Am in suflet o emotie destul de ciudata care ma face sa tremur usor la fiecare gand ca ma voi duce acolo. E ca o scapare a copilului din mine, pierdut de foarta multa vreme. Nu am vreun gand sa distrug aceasta, probabil ca, o schimbare pentru ceva timp nu mi-ar strica deloc.
Nu stiu insa ce ma voi face cu Michelle, nu vreau sa plec si sa o las asa. Degeaba ma ascundeam dupa deget, dupa niste cortine care ascundeau adevarul: fata aceea chiar are ceva. I-am putut simti amaraciunea in voce, lipsa de interes, i-am simtit lipsa tremurului din voce de fiecare data cand vorbea cu mine. Banuiesc sau cel putin sper, ca nu eu sunt de vina pentru toate acesatea. Si pe buna dreptate ca inca sunt marcat de acea conversatie scurta la telefon. In timp ce ma pregatesc sa ies din casa, in timp ce fac totul pentru plecarea acea, in timp ce, cu nepasare parca, trec pe langa mama care se chinuie sa aranjeze niste borcane, fiecare cuvintel mi se repeta in mine, e ca un ecou infinit care nu ma va lasa niciodata in pace. E vocea ei subtire care parca striga dupa ceva. Insa acum, e nimic. Asta vreau, vreau sa uit si sa traiesc.
- Mama, ai nevoie de ajutor cu borcanele acelea? Stii, stiu ca-n ultimele zile n-am prea mai vorbit si-mi pare rau, dar am incercat sa-mi ordonez putin biblioteca mintii.
- Lasa Eric vrajelile astea, ti-am mai zis ca nu ai de ce sa ma iei pe mine cu metafore si oricum, imagineaza-ti ce-ar iesi daca eu si cu bunica ta am vorbi asa. Saraca mama ar fi mereu ceva de genul: Haaa, ce-ai spus maica? Nu stie maica, maica!
Nu m-am putut abtine sa nu rad putin la ceea ce a zis si, incercand sa nu exagerez prea tare cu aceasta stare de fericire, o iau in brate pe mama. Ce daca am anii astia? Adolescentii isi iau mamele in brate, le iubesc si le respecta: cel putin eu.
- Lasa-ma si pe mine mama cu glumele astea, stii doar ca nu-mi prea plac. Dar hei, daca rad n-o fac din cauza asta, ci pentru ca te apreciez ca incerci. Tocmai de aia o sa te ajut sa ducem borcanele astea jos, la masina.
- Sa mergem, Eric.
Nu am mai fost asa de senin de ceva vreme. Stiu ca va trece foarte curand asta si stiu ca de tinut mult nici nu va mai tine vremea instabila de afara - din clipa in clipa o sa porneasca acele rafale de ploate atat de frumoase. Iar cand am intrat in lift cu mama, mi-am amitit brusc de anii trecuti, in care inca eram in alt oras, in alte timpuri. Si in momentul in care-am parasit blocul si am dorit sa ne indreptam spre masina, am avut mari dificultati in a ne hotari sa pasim afara din scara blocului: deja ploua in rafale.
- Sa lasam putin plasele jos si sa asteptam vreo cinci minute, poate ca vremea se va mai domoli, imi zise mama, putin dezamagita.
- Dar mama, nu o sa intarziem la bunica? Doar mi-ai zis ca te grabesti s-o ajuti cu muraturile acelea si... oh, am uitat sa te intreb; crezi ca as putea sa va ajut si eu pe acolo, in caz ca n-o sa am ce face?
- Taica-tau trebuie sa vina oricum peste vreo cinsprezece minute, asa ca nu ma grabesc asa de tare. Oricum, pe ploaia asta nu stiu ce-o sa ne facem – am uitat sa schimb stergatoarele. Daca o sa ne miscam cu viteza melcului cred ca va fi o realizare.
Imediat dupa ce am oftat a dezamagire, mi-am tras rasuflarea profund, astfel ca speram sa reusesc sa ma droghez cu acel miros delicat al ploii de Toamna care moare, speram sa uit de toate. Si nu-mi pasa daca mama e acolo, conteaza ca ma simt in apele mele. Afara se facuse atat de rece incat scoteam deja aburi de pe nas ca o locomotiva veche si ruginita. Iar daca avea sa se opreasca aceasta ploaie inseamna ca deja am murit: singurul lucru care o mai poate stapani acum din a cadea e frigul; s-o transforme intr-o ninsoare urata si friguroasa, tot mai friguroasa. Mi-e tot mai frica de asta, iar gandul ca se va putea intampla ma baga in pamant. As vrea sa zbor acum, departe de tot, dar nu...
Din 1371 cetatea Rotbavului ² isi are locul intre muntii falnici si dealurile Feldioarei, marginita evident in partea vestica, tot de pe atunci, de Olt. Baltile de pescuit s-au creat ulterior, iar din acea vreme, si satul a prins o oarecare culoare, o alta nuanta, intrucat amatorii pestelui, ai naturii si a locurilor linistite au tot vizitat locul. Iar legendele despre catacombele aflate sub biserica Evanghelica si cetatea ramasa in paragina la trei kilometrii de sat inca dainuie, astfel ca, din cand in cand mai poti zari curiosi cu GPS-urile care cutreiera locurile.
Dar splendoarea locului nu consta neaparat in asta. Niste balti de pescuit si asezarea nu fac dintr-un loc ceva special, ci esenta lui si tocmai ce are acesta de oferit – un fel de specialitate, care, cred eu, ca fiecare asezare o are. Desigur ca o legatura afectiva fragila, dar totodata arzatoare si foarte staruitoare poate amplifica de zeci de mii de ori parerea asupra unui lucru; asa cred ca mi se intampla cu acest loc. Am copilarit aici si am amintiri foarte frumoase, lucruri care m-au marcat si o fac pana si acum. Aici am invatat sa merg pe bicileta, aici am vazut pentru prima data in viata animalele in carne si oase, aici am iubit prima oara... Si chiar daca a fost un amor efemer si copilaresc, sufletul inca imi mai tresalta de fiecare data cand stau si ma gindesc. Tin bine minte cum aveam un loc special, numai al meu si al unui grup restrans de prieteni, unde ne duceam si faceam diverse lucruri. De acolo puteam admira tot satul, pentru ca e un deal deasupra lui, iti oferea deci o vedere panoramica.
- Eric draga, nu ti-e frig? imi intrerupe mama sirul amintirilor, care se revarsau atat de ciuat peste mine.
- Intrebarea e daca tata va sosi mai repede. Nu mi-e asa de frig, dar vreau sa plecam odata. Unde ziceai ca e plecat?
- La cumparaturi pentru bunica. Cred ca soseste imediat. Ah, uite-l!
Abia apuca mama sa termine de vorbit si de zis ce avea sa-mi comunice, ca tata si-a facut aparitia cu masina chiar in fata blocului. Am lasat grabit borcanele in portbagaj si m-am suit in spatele masinii. Acel drum nu avea sa fie lung, iar gandul ca ma voi revedea cu niste locuri dragi ma incanta mereu si ma facea sa uit. Gandul ca Michelle a patit ceva, ca nu e fericita sau ca s-a intamplat ceva ma omoara si acum. Pur si simplu nu pot scapa de el.
Ce m-a surprins insa foarte tare e foaia pe care am gasit-o in geaca pe care nu o mai purtasem de luni de zile. E o foaie impaturita si pe alocuri mazgalita. Desi scrisul aproape ca s-a dus, din moment ce eu am scris-o inca am mai purtut intelege destul din ea. Si pe buna dreptate ca am ramas surprins. Drumul acesta spre tara a devenit dintr-o data asa interesant...
***
Am mers ce-am mers pana cand am ajuns la ultima casa, care avea la poarta un mesteacan mare si inalt; atat de superb, intr-un cuvant. Dupa ce casa se termina... e drum deschis drept inainte. Am iesit practic din sirul caselor si din sat. Oricum, peisajul era superb. Ne-am dat jos de pe biciclete si le-am aruncat pe marginea drumului, cu intentia de a le lua cand ne vom intoarce. Am inceput sa mergem pe ulita aia neasfaltata, ci presarata si batatorita cu pietris, destul de larga...drept inainte; drumul era fara curbe. In stanga si-n dreapta erau dealuri destul de inalte, iar la poalele acestora niste vai adanci si destul de infioratoare. Cu toate acestea, peste tot peisajul era presarat de copaci si arbusti... de diverse culori. In fata nu putea zari altceva decat un sir foarte inalt de munti. Erau in departare, dar nu chiar asa de departe; cat sa fie totul perfect.
Pe masura ce mergeai, drumul o lua la vale, iar apoi urca din nou, mai in departare, ajungand pe dealul din stanga mea, strabatand totodata si valea. Cand am ajuns destul de jos, acolo unde drumul o cotea la stanga spre a urca, ne-am oprit. Uitasem sa mentionez ca soarele a inceput sa apuna deja... iar noi, cum mergeam in fata, ne veneau si ne mangaiau razele lui delicate...din amurg.
" Ar trebui sa urcam , aici, in dreapta... poate vedem apusul". Nu mai stiu ce a zis ea sigur, dar stiu ca a aprobat, cu toate ca era ingrijorata ca ar trebui sa ne intoarcem. Am convins-o, pana la urma. Asa ca am inceput sa ne urcam pe dealul ala din dreapta mea, cum ar veni. Era ceva de urcat, printre arbusti si tufe. Acolo obisnuiam, din cand in cand, sa venim cu sania si sa ne dam. Pe masura ce urcam, ne tot uitam in stanga... pentru a vedea apusul.
Soarele era aproape deasupra muntilor, dar si putin la acelasi nivel cu el, astfel incat, razele acestuia atingeau pamantul dupa cum erau culmile muntilor.
Urcusul a fost destul de abrupt si amuzant, intrucat am ras aproape mereu pentru ca ma impiedicam de radacini sau mai stiu eu ce. Totusi, intr-un final am ajuns undeva sus. Stiam ca pentru a fi totul perfect, trebuia sa mai mergem in fata putin. Cum am terminat de urcat, imediat in fata noastra isi face aparitia un drumulet de tara... care, am realizat noi mai tarziu ca era aleea pe care voiam sa mergem de la bun inceput. Am trecut gardul care ne impiedica, cu chiu cu vai, dar in final l-am trecut. Era doar iarba; probabil era pamantul cuiva, dar tot ce stiu este ca era plin cu iarba si trifoi... atat de moale. Am mai urcat putin... pentru ca peisajul se mai inalta cu cativa metrii in sus. Am stat cateva momente sa ne tragem rasuflarea, dupa care ne-am ridicat si am mai mers doar cativa pasi pana sa atingem perfectiunea...
Ne-am intors capul spre dreapta; atat a fost. Am simtit ca plutesc. Am simtit ca am pasit intr-o alta lume; o alta dimensiune. Niciodata nu am stiut ca zona Rotbavului putea fi asa de frumoasa. Pe acel camp cu trifoi si iarba... pe acel camp am gasit perfectiunea. Am gasit fericire si, am gasit multumire. Soarele apunea in adevaratul sens al cuvantului. Nu stiu cum si de ce, dar totul parea ca era acoperit cu o ceata, dar nu era ceata. Era ceva mai special. Puteai vedea cum razele soarelui trec pe unde pot, din cauza muntilor si, se rasfrang pe pamant, unde eram noi... Muntii erau indepartati.. foarte cred... dar erau asa de inalti, cel putin pareau, incat nu ni se parea ca se aflau la o asa mare distanta de noi.
Pe masura ce, incetul cu incetul, bila aia rosie, cu galben mai mult se lasa dupa munti, totul prindea o culoare frumoasa.. totul parea... nu stiu, mai luminat, mai colorat, vedeti parca cu alti ochi lumea; atmosfera tipica apusului, dar care atunci era de milioane de ori mai frumoasa. Am inceput sa facem cativa pasi in spate... iar dupa ne-am trantit jos; pe iarba. Nu stiu daca s-a intamplat din cauza ca am vrut asta sau pentru ca altfel nu se putea. (Intelegeti voi sentimentul). Am inceput sa ne uitam... sa privim soarele cum apune intr-un mod atat de melancolic si tacut, atat de misterios, dar totodata asa de frumos. Stateam unul langa altul... Momentul a fost de-o intensitate si de-o emotie maxima. Natura in sine ii apropie pe oameni, in unele cazuri.
Nu pot reda ce se intampla, ce simteam in cuvinte. Nu exista cuvinte care sa exprime o traire asa de frumoasa. Nu poti intelege despre ce vorbesc decat daca ai trai ceea ce zic.
Am stat asa, cred ca vreo zece minute, dupa care ne-am ridicat si am mai mers in spate putin. Am descoperit ca dealul pe care ne aflam - adica marginea de deal, este de fapt ca un fel de corn, foarte ridicat de relieful dealului propriu zis, de unde puteai vedea totul. Cand zic tot, ma refer la tot. Daca te uitai in directia apusului il vedeai din toata splendoarea posibila. Daca te intorceai insa cu spatele... realizai ca se vede tot satul. Tot satul il puteai vedea de la inaltimea aia. Totul era asa de frumos si unic. Cum razele se rasfrangeau asupra lui, casele aveau o culoare unica. De fapt, nici unul dintre noi nu a stiut in care parte sa se uite. Era ca si cum raiul ar fi venit pe pamant pentru cateva zeci de minute, in care soarele apune. Ne-am asezat acolo jos, si am stat asa, unul langa altul, conectati prin telepatie, transmitandu-ne sentimentele si trairi de la unul la altul, pana ce soarele a apus. Am gustat ultima raza de soare care a reusit sa treaca de culmile muntilor. Am facut tot ce se putea ca sa traim la maxim un astfel de moment; cel putin eu.
Ne-am ridicat, si am inceput sa fugim la vale pe dealul abrupt, acoperit in totalitate cu iarba, insa. Ea a luat-o la vale, dar eu am ramas o clipa pe loc. Mi-am intors capul pentru a mai vedea o singura data locul unde am gasit perfectiunea... unde am gasit fericirea si implinirea in acelasi timp. Mi-am promis ca o sa mai vin acolo de cate ori am ocazia. N-am mai fost acolo, de atunci...
" Asteapta! Vin si eu".
Dupa care am luat-o la vale, fugind, dar cu regret...³
***
Am terminat de citit acea foaie in lacrimi. Stiam bine de ceea ce scrisesem acolo. A fost acum vreo doi ani prin Aprilie, atunci cand am mai fost la bunica si m-am intalnit cu o prietena veche. Am fost asa de entuziasmat incat am scris tot imediat ce-am ajuns acasa si de asemenea si pe masina, in drum spre oras. Dar nu-mi amintesc de ce am uitat de ea si-am pus-o-n geaca, probabil ca s-a intamplat ceva.
Nedorind ca parintii sa ma vada in starea asta, m-am sters repede de lacrimi si-am scos din buzunar telefonul. Aveam de gand s-o sun pe Michelle sa vad ce se mai intampla cu ea. Sunt tot mai nelinistit si ceva imi zice ca sigur nu e ok. Probabil ca suntem telepatici; mi s-a mai intamplat pana acum, dar nu intr-o mainera foarte delicata. Cred ca asta e un alt motiv pentru mintea mea nebuna pentru a o considera pe Michelle o persoana potrivita pentru a o face prietena cat se poate de buna. Nu stiu inca ce vreau de la ea si nici ce mi-as dori odata ce devenim buni prieteni. Nu doresc sa fie prietena mea, inca am asta in minte. N-as dori deloc asta, ar distruge la un momentdat tot ce am incercat sa construiesc. Si oricum, Micelle nu ar fi cu un tip ca mine, nu cred.
In disperarea mea am scos telefonul si am format cat se poate de repede numarul ei, iar in momentul in care am vazut ca intra robotul, am inghitit in gol si-am trantit la loc in buzunar telefonul.
- Mama, cat ai zis c-o sa stam la bunica? i-am zis repezit.
- De ce? Parca ziceai ca abia astepti sa ajungi acolo, imi replica aceasta.
Uram cand mama ma punea sa-i zic de ce aia, de ce cealalta. Nu inteleg de ce parintii au mereu nevoie de argumentari la niste simple intrebari, la care, evident, se asteapta niste simple raspunsuri.
- Am... un proiect de facut pentru saptamana viitoare si nu stiu daca o sa am suficient timp daca vom sta mai mult de o zi sau doua. Deci, crezi ca ai putea scurta in vreun fel aceasta minunanta vizita sau, macar, sa gasesti vreo cale ca sa ma intorc mai repede.
- Nu, Eric. Nici macar sa nu te gandesti. Trebuia sa ai capul pe umeri si sa-ti iei cu tine tot ce ai nevoie, doar nu crezi acum ca vom pleca mai repede si vom strica bucuria vizitei la bunici ca sa-ti faci tu cine stie ce proiecte. Nici n-am certitudinea ca tu defapt ai un proiect.
- Dar mama! Credeam ca ai incredere in mine...
Evident ca nu asta e motivul pentru care sunt disperat in a ma intoarce mai repede acasa. Fara sa-mi mai zica ceva si fara sa-i mai dau vreo replica, ma retrag incet pe bancheta din spate si scot din nou teleofnul. Aproape ca mi-e frica sa apas pe butonul “Call”.
Inca de la bun inceput am avut in minte faptul ca o relatie cat se poate de mica cu Michelle ar implica sentimente foarte delicate si ganduri ca acesta. Chiar daca nu am ajuns sa tin la ea ca la o sora sau ca la o prietena foarte buna, am o legatura afectiva puternica fata de ea. Si+am simtit-o inca din primele clipe in care am stat cu ea. Am simtit-o din zambetul ei, din privire si din par, am mirosit-o din hainele ei si-am presupus ca se va intampla oricum. Si desi sunt o fire mai retrasa si nu doresc sa ies cumva din sfera normalitatii cotidiene, ci a ramane un tip anonim si fara vreo insemnatate prea deosebita, toate principile pe care le am si ceea ce doresc sa fac si sa urmez este pe punctul de a se schimba complet. Simt asta de mult si vine tot mai aproape de mine, o sa ma corupa tot mai tare. Eric se va transforma din nou. Si va intrbeati care au fost fazele lui Eric, viata sa teoretic - si practic ceea ce a constituit-o? Ei bine, nu cred ca as putea spune acum, nu chiar acum.
Cand mi-am ridicat ochii inca aproape lacrimati din podeaua stearsa a masinii la care ma holbam de ceva vreme, am constatat ca afara inca ploua cu galeata. Nu stiu de ce n-am dat importanta ploii care izbea violent geamul din fata al masinii – cel mai grav e ca nici nu am auzit-o. Presupun ca am fost prea aprofundat in toot ceea ce-am gandit si ceea ce mi-am propus. Credeti-ma, e mai mult decat a fost aici lasat scris.
- Mama, mai avem mult pana cand ajungem? O intreb plictisit.
- In cinsprezece minute ar trebui sa fim acolo, imi replica aceasta c-un ton plictisit, scanand vizual harta imensa pe care incerca s-o impatureasca, ajutindu-se de bordul masinii. Tata pare foarte incordat ceea ce ma sperie, pana acum mi se parea a fi foarte relaxat atunci cand conducea. Probabil e din cauza ca nu vede nimic in fata din cauza ploii, chiar daca stergatoarele sunt date pe viteza maxima.
O mai apelez pe Michelle o singura data inainte de a ajunge la bunica, fara rezultat insa. Aceasta nu raspunde si pace. Aveam sa aflu mai tarziu si de ce.
In momentul in care parcam in fata curtii bunici, vremea de afara parca se facea tot mai urata. De tunat si fulegart nu se putea caci de obicei, din cate stiu eu, nu prea se produc descarcari electrice in cer in perioada asta a anului. Cu toate acestea, gandul ca tot ce e afara s-ar putea transforma in niste bila de gheata imense nu incheteaza sa ma sperie nicicand. Tata isi pune o valiza in cap si, cu chiu cu vai, reuseste sa duca bagajele toate in pritvorul usii, inainte ca noi sa ne comobram din masina. Acesta ne zise sa asteptam in masina pana cand ploaia se va mai fi domolit. Dar nici vorba , nici macar o raza de speransa pentru hainele noastre uscate si pentru piele atat de calda. Ma simteam asa de bine acolo, in acel spate al masinii, pe vremea de afara. Faptul ca trebuie sa ma dau jos din clipa in clipa ma nelinisteste si-mi strica orice strop de bucurie.
- Eric, da-te acum jos si fugi sub streasina casei, eu cu mama venim indata.
Am aprobat foarte rapid din cap. Stropii de ploaie m-au udat indeajuns incit sa ma faca sa tremur aproape. M-am murdarit cu noroi pe drumul spre casa, evident asta insemnand ca trebuie sa ma descalt inainte de a intra in casa. Desi bunica nu este chiar asa de stricta in ceea ce ne priveste, curatenia in casa este cit se poate de sfinta pentru ea.
Imediat ce am intrat in casa extenuati dupa un drumd estul de obositor, am inceput sa stam la taclale in care, evident, mama a vorbit mai mereu. Si a tot vorbit, iar gura ei parca nu mai tacea. Rasetele fortate ale tatei care rasunau toata casa si toata foiala aceea incredibila in care despachetam interesati borcane de zacusca si faceam schimb de muraturi intre noi nu ma incantau absolut de loc, ca sa fiu sincer.
- Buna, mama! Ce mai faci! Parca nu te-am mai vazut de-un car de ani, ii zise mama in timp ce-o pupa pe ambii obraji, aplecandu-se greu, tinand cont de faptul ca mama e mai inalta cu ceva fata de bunica.
Ai zice ca batraneii astia cresc invers. Speram din toata inima sa nu ajung si eu asa. Si pe buna dreptate ca tot ce speram care sa fie legat de perioada batranetii e legat de moarte; daca o sa fie sa mor atunci, as dori sa o fac langa persoana iubita, cu gindul impacat ca mi-am trait viata exact asa cum am dorit.
- Buna, draga mea. Nu ne-am mai vazut de mult timp, asa este. Si tot mai batrana ma fac, mie frica ca-ntr-o zi nu ne vom mai recunoaste, spuse bunica intr-un mod simpatic, in timp ce-i sclipeau ochii la mine.
Sunt sigur ca se va lua imediat si de persoana mea, iar asta nu va dura foarte putin. Dar mama ma salva miraculos.
- Si spune-mi, ce-ai mai facut pe aici? Cum e tata? Cu gospodaria merge bine. Am auyzit de la vecina aceea a ta care mai vine prin oras si se oprelte din an in Paste pe la noi, faptul ca te plangi destul de de des ca n-ai cu cine sa te ajuti, ca tata nu este suficient si ca aceasta gospodarie nu mai poate fi intretinuta. Nu-i asa?
- Eh, da draga, dar asta a fost acum ceva timp. Am realizat ca daca o sa gandesc negativ nu ma va ajuta de loc, asa ca am decis sa nu-mi mai pese. De ce ca fiu eu proasta satului care se agita cand toate celalalte cucuvele, ca s-aia a lu Adochitei, care sta toata ziua ca nebuna-n pat si tipa la barbatuso ca nu-i aduce aia, ca nu-i face cealalta. Fac ce pot si Dumnezeu cu mila!
- Eh, asa da mama. Dar ia zi-mi...
Mama fu intrerupta de chiar bunica, spre dezamagirea mea.
- Vai, dar ce avem noi aici? Cine-i tanarul asta falnic si frumos, inteligent si adorabil? Cine-i oare... cine?
- Haide, bunica, ii zic eu putin jenat, ca de fiecare data.
- Pai n-am dreptate? ma-ntreaba ea mirata.
Am ramas din nou fara replica.
- Ia spune-mi, Eric, ce mai e nou?
- Ma stii tu, nimic nou. Nu sunt genul care sa faca lucruri noi.
Tat interveni brusc. Probabil ca-si daduse seama prin ceea ce trec si se gandi sa ma salveze – macar de data asta.
- Ce-ar fi sa despachetam toate astea si sa continuam dupa? Haide, e mai convenabil asa. Va puteti ocupa si de toate cele cu muraturile tot atunci.
Bunica a ras in semn de aprobare, iar mama doar zambi.
Am de gand sa ma retrag intr-o camera putin vizitata, probabil de prin fundul casei, iar acolo sa adorm pana ce seara va veni. Imediat ce observ ca acestia sunt prea ocupati cu despachetatul si gustatul muraturilor de anul trecut, care trebuiau aruncate pana la urma, si, de asemenea pregatirea noilor borcane, ma strecor afara fara ca sa fiu observat in vreun fel sau altul. Si chair daca unul dintre cei doi parinti m-ar fi vazut, acestia n-ar fi zis nimic, probabil pentru ca mai au si momente in care ma inteleg. In drumul meu complicat spre acea camera regasesc obiecte de mobilier si lucruri de care imi aduc desigur aminte, ceva amintiri uitate si de mult prafuite care abia acum ca ies la iveala. N-as indrazni sa ma ating de ele, mi-e mult prea frica de faptul ca as distruge armonia lor perfecta.
Ma trantesc pe pat imediat ce ajung unde-mi propun. Se pierde totul in ceata in timp ce simt cum ma invart cu camera. In scurt timp, tot ceea ce mai pot zari sunt niste corpuri foarte subtiri, in departare. Mobila are forme asa ciudate, iar imaginea ploii de afara nici ca o mai percep. Nu mi-am imagtinat niciodata ca adormitul poate fi o asemenea arta. Cert este ca aerul de aici imi face extrem de bine. Si nici lumina n-am mai perceput la un moment dat chiar daca inca nu adormisem, probabil ca si curentul se luase de la furtuna. Tot ce mai aud sunt picaturile de ploaie care-mi bat spre geam, le aud, le simt parca inca, dar dispar si ele incet. Si adorm si ma pierd. Dar Michelle?
Am cel mai nelinistit somn din lume pe care l-as fi putut avea vreodata. Capul imi vuie a prapad, iar parca tot corpul ma sageata si nu-mi da pace. Nu ma puteam trezi nicicum. Nici cand telefonul care suna obsesiv si, din cauza virbatiilor misca dulapul acela vechi, nu am putut sa ma misc, sa ma scol si sa-l ridic. Sunt captiv de propria-mi fiinta. Daca e Michelle, daca e ea si nu-i pot raspunde? Aproape ca-ncep sa lacrimez, as face orice sa scap de asta. E ca si cum nu mi-as mai dori sa dorm niciodata. Si lucrurile evident ca iau o intorsatura foarte urata si mai incolo. Sunt Eric, asa ma cheama, dar de ce traiesc? Cuprins sunt de o transa ciudata. Simt ca innebunesc, ca ma propulsez spre alta forma de existenta. Si de ce mai aud inca voci? Si cred ca plang deja.
- Eric, Eric! Eric, trezeste-te! o aud pe mama urland. Mama, daca nu reusim sa-l trezim chem salvarea, ii zise bunicii. Draga, da-mi apa rece.
Dupa un moment de liniste in care insa tensiunea se imtea pe deplin, mama continua:
- Dumnezeule, copilul asta arde. Ce are? Ce poate sa aiba? Trebuia sa stai cu el, nu trebuia sa-l lasi. Dar vai, ce proasta sunt, sunt o proasta... stiam ca va pleca si ca se va duce aici departe de toti. De parca nu l-as cunoaste.
Abia ca devenisem cat de cat constient ca sa ii aud cum se cearta acolo intr-un mod imposibil. Starea cred ca mi se agrava, desi nu stuiu ce am. Simt valuri de caldura prin tot corupul, ii simt compresa mamei care-mi maseaza fruntea, simt si apa care se evapora pe masura ce secundele, care se simt ca ore intregi, chiar ani, trec. Si am chipul lui Michelle in fata in toata agonia asta. Ma rog cu sufletul fara sa constientizez asta, iar chipul ei imi apare constant in cap. E ca o zarva imposibila. Ce am? Ce pot avea?
- Eric, ne auzi? Urla mama din nou. Nu, cred ca trebuie sa chem salvarea. Si stai sa vezi can afla si ce-am de-i zis. E imposibil, ce cosmar, o ce cosmar.
Saraca mama, nu suportam s-o vad asa. Aproape ca e si ea-n lacrimi, aproape ca plange. Nu stiu de ce, nu stiu ce doreste sa-mi comunice. Dar incerc sa-mi revin in simtiri cat s-o linistesc, cat sa-i fac bine pe toti din acea incapere.
- Sunt bine, ii zic.
Imi si dau seama de ceva si continui.
- Nu va mai faceti probleme... Probabil ca am avut o cadere de calciu urata tare, dar nu am habar de ce. Bunica...
- Da, Eric? Se repezi ea.
- Adu-mi te rog un pahar cu apa. Nici sa-nghit nu mai pot.
Fugii cat de repede putu sa-mi aduca acel pahar cu apa- In urmatoarele cinsprezece minute am stat ca un bolnav rezemat de pat si am tot baut apa, tremurand cum nu se poate, cu mama langa mine masandu-mi incheieturile de la mana si cu bunica pe cealalta parte, care conversa intrerupt cu mine. Pe tata il vad mai mereu in pragul usiii, stand ingrijorat si mai privindu-ma din cand in cand.
Cand aproape imi revenisem de tot in simtiri si aveam un control oarecare asupra organismului si asupra starilor, mi-am amintit inevitabil de Michelle si de posibila starea a acesteia, de telefonul care acum ceva zeci de minute suna in disperare. Acum e tacut, totul e tacut. Nu se poate sa fie mai tacut decat atat. I-am cerut politicos bunicii telefonul de pe dulap, in speranta ca voi afla cine dorea sa ma contacteze asa de urgent.
- Se pare ca nu cunosc numarul asta. Nu l-am in telefon, zic asta uitandu-ma catre mama si dand din cap in semn de dezamagire.
Sclipirea din ochii ei e asa de pretioasa. Parca si buzele-i tremura. Sunte pe punctul de a o intreba daca stie ceva despre ce se intampla cu toata lumea, dar telefonul incepe din nou sa sune. Probabil ca una dintre cele doua femei observa numarul care ma apeleaza. Apasa si raspund.
- Alo? Eric. Si tu cine esti?
- Eric? Esti Eric, parca asa te stiam ca te cheama. Asa te avea in telefon Michelle.
- Michelle? Ce e cu Michelle? Cine sunteti?
- Sunt mama fetei, dragul meu.
Femeia avea o voce devastata, suspina si plangea necontrolat. Abia o puteam intelege ce Dumnezeu zicea. Nu cred ca lega frazele sau macar sa construiasca propozitiile intr-un mod decent. Spre surpinderea mea absoluta, chiar atunci cand am incercat s-o intreb mai multe despre ce dorea sa-mi zica, mama s-a repezit la mine si mi-a smuls telefonul din mana foarte agitata, iar, dupa ce i-a mai zis trei vorbe femeii, l-a inchis si la aruncat undeva pe podea.
- Mama? Ce Dumnezeu se intampla? Femeia aia era in lacrimi si era mama lui Michelle! Presupun ca..
- Prietena ta, era prietena... sau ma rog, amica ta.
Simteam cum creste-n mine totul. Simteam cum o sa cad lat in secunda doi. Nu mai am aer si ma strange imposibil ceva de gat, sistemul meu nervos si probabil ca absolut toate glandele au luat-o razna. Nu se vrea a se stie prin ce transpiratii cumplite am inceput sa trec. Si asta intr-un interval de cateva secunde. Starile mele se schimba asa de repede, incat nu mai stiu cum ma mai cheama. De ce traiesc? E un infern.
- Cum adica era prietena mea? Esti nebuna? nu mai pot constientiza ce-mi zice, arunc in persoane cu cuvinte fara sa le judec.
Si afara inca ploua, edivent. Simteam cum iadul se cobora pe pamant. Am nevoie de Dumnezeu acum mai mult ca oricand. Stiam deja ce s-a intamplat, vazusem de nenumarate ori in filme toate acestea. Dar nu pronunt.
- Eric, nu stiu cum sa-ti zic, dar, nimeni nu stie cum, Michelle e acum la spital pe-un pat, au gasit-o cu venele...
Tasnesc salbatic de pe pat si trag dupa mine tot dulapul de langa el, sparg vreo trei vaze, dar nu ma opresc. Si n-am de gand. Fugeam spre masina aproape dezbracat de orice haina, in frig si-n ploaie. Dar fugeam c-un scop: trebuie sa ajung la ea si daca e ultimul lucru pe care-l mai fac. E fara rost a descrie vreun sentiment la momentul de fata sau a incerca a surprinde orice altceva. E un vartej continuu fara logica. Fac actiuni la care astept anumite reactiuni total ilogice. O asteptam pe mama sa vina si sa porneasca masina, sa zboare catre fata. Nu mai e loc de plans, de ce sa plang acum cat inca mai e speranta. Si parca nu mai e Eric, nu mai e el. S-a transformat intr-o bestie nebuna care are un singur tel si-o tinta stabilita. Si nu stu daca da, dar probabi mama se intrebam cum ai putea opri un tren care deraiaza. Nu cred ca doreste sa primeasca raspunsul de la mine, chiar nu...
***
Nu-mi pot aduce minte in niciun chip cum m-am urcat in masina cu mama si nici prea multe din drumul catre oras. M-am rugat continuu ca ea sa stea in viata. Se inoptase de foarta multa vreme, deci probabil e deja trecut de mizeul noptii. Nu cred ca acea cadere de calciu a fost intocmai asa. Nu cred ca mi s-a facut rau din cauza asta. Si cred totusi ca e ceva mi mult de-o simpla telepatie intre mine si acea fata. Dar nu inteleg de ce am reactionat asa brutal si isteric, de ce? De ce sunt asa de afectat cand noi nu ne-am vazut decat de cateva ori. Michelle nu e nici macar o buna prietena oficial, inca n-a ajuns la stadiul asta. Dar eu cred ca o consideram asa. Ca pe o sora sau ca pe o buna prietena , poate chiar mai mult decat at’t. Desi nu am nici cea mai vaga idee ce simt pentru ea la momentul de fata, stiu sigur ca e ceva foarte puternic. Insa intrebarea „De ce” va dainui mereu. Pentru ca nu stiu daca-mi voi putea da seama vreodata ce ma poate lega asa de devreme de ea. Si refuz sa cred ca – s indragostit, pentru simplul fapt ca nu sunt.
Iar cand am ajuns la spital, nici flori n-am avut sa-i duc. Nici macar curat n-am putut sa fiu. Aratam groaznic, ca de dupa razboi. Si vorbesc la propriu. Mama a trebuit sa le dea mita asistentelor ca sa ma lase-n halul ala in spital in camera fetei. Un grup de femei de serviciu curatau noroiul de pe mine. Vazand ca le fac numai probleme mi-am lasat papucii undeva-n spatele meu. Si ce mai aveam pe mine? Un tricou rupt si niste pantaloni plini cu noroi – la minus zece grade cate sunt acum afara.
Nu indrazneam sa intru-n camera ei sa nu se sperie, nici frumos nu aratam. Daca nu ma va mai placea asa cum sunt? In momentul in care imi recuperez rasuflarea normala deschid usa salonului. Michelle doarme, cel mai probabil. Si daca nu, sigur e intr-o transa profunda. Are masca de oxigen si zeci de tuburi in vene, e bandajata la una dintre maini foarte bine.
Iar dupa ce inchid usa la camera ma trantesc frant langa patul ei si o tin de cealalta mana, incat incep sa plang si sa tremur. Desi doresc sa n-o trezesc, aceasta ma observa. Iar cand imi pronunta numele simt cum imi sare inima din piept. Cu vocea ei ragusita-mi zise:
- Eric...
- Michelle...
Incepu sa planga astfel ca orice tetativa de a mai vorbi deveni imposibila.
- Dar taci. Taci si dormi. De nu voi veghea asupra ta, mort sa fiu si linistea sa nu mi-o gasesc niciodata. Si nu mai plec nici mort, nici viu, nici vaporizat, sunt aici. Si dormi acum.
Dar degeaba. Ore intregi am tinut-o complet strans de mana. Lacrimile care-i curgeu le mai stergeam din cand in cand, dar durerea si toata amaraciunea nu puteam. Nu pot inca asa ceva. Si tot nu stiu de ce.
Salon al ororilor, caci doar asa se putea numi. Toata nopatea s-au auzit suspinuri si durere simtita peste tot, iar baltoaca de lacrimi care s-a format speram sa stearga oarecum toate astea. De ce nu putem trai fericiti?
Daca faceti critica, excludeti greselile de tastare. N-am nevoie sa stiu de ele, nu va obositi, nu ma ajuta. Multumesc. Sper sa-ti recuperezi netul repede Abbeh. si sa vii cu nextul. Iti doresc succes. Sper ca nu v-am dezamagit cu acest capitol. Ce-i drept l-am scris intr-o perioada grea din punct de vedere emotional.
¹ strofa din poezia "Emotie de toamna" de Nichita Stanescu.
² denumirea de Rotbav aleasa drept nume pentru satul in care se afla bunicii lui Eric este reala, iar alegerea ei a avut la baza admiratia mea fata de acel sat. Acolo stau si bunicii mei. Diverse informatii (ex. ani) au fost preluate de pe Wikipedia.
³ punctele de suspensie in exces si / sau alte repetitii / greseli evidente or what-so-ever, le-am lasat asa pentru ca am dorit sa evidentiez timpul care a trecut si naivitatea si cat de stangaci era Eric acum vreo doi ani.
![[Imagine: dh4h3a.png]](http://i47.tinypic.com/dh4h3a.png)
![[Imagine: adp075.jpg]](http://oi42.tinypic.com/adp075.jpg)
