Cuvinte însângerate [ one - shots ]

[Me†al.]

Am câteva one shot - uri prin calculator șiiii aș vrea să vă citesc părerea despre ele. Țin să menționez că nu sunt foarte lungi șamd.
Primul pe care-l voi pune e puțin mai special. De ce ? Fiindcă - i scris din punctul de vedere al unei fete și pot spune că-i prima operă de genul ăsta.
Lectură plăcută !

Dragostea este supraestimată

Lângă cel mai înalt punct al fericirii se află cea mai adâncă prăpastie a durerii...

Și eu, precum multe alte persoane, m-am cufundat în prăpastia aceea, în întunericul abisal din ea. Poate că totul a fost din cauza lașității mele sau din cauza faptului că uneori nu asculți oamenii. Nu am să te învinovățesc, oricum, fiindcă sunt prea ocupată să culeg bucățelele din inima mea, să le lipesc și să încep să mă cațăr pe stâncile imaginare ale prăpastiei unde îmi voi lăsa durerea. Numai când mă gândesc ce am reușit să distrug din cauza sentimentelor.

Prietenia este asemenea unei iubiri fără aripi...

Am dorit ca prietenia solidă dintre noi să prindă aripi, să zboare. Și, încet, sentimentele au început să apară și n-au mai vrut să dispară din sufletul meu. Au rămas acolo, legate cu lanțuri de fier, bântuindu-mă și nelăsându-mă să mă gândesc la altceva, să mă bucur de nimicurile vieții. Singurele mărunțișuri ce mă bucurau erau cele ce erau legate de tine, simplele gesturi făcute fără minte, din prietenie. Cum am putut credea că era mai mult de atât între noi ? Cum am putut să fiu atât de naivă ? Încă-mi mai amintesc cum inima îmi tresărea când te vedeam apropiindu-te, cum mă încălzeau atingerile tale, cum mă cufundam în marea de smarald a ochilor tăi și cum micile tale gesturi mă făceau să mă gândesc că ar putea să fie ceva mai mult...

Oamenii spun că iubirea e magie. Dar magia e doar iluzie.

Am fost orbită de dragostea aceea ce ți-o port, încât am pierdut simțul rațiunii și m-am cufundat într-o mare iluzie, o mare minciună ce mă făcea să sufăr. Cu cât mă făceai să cred atâtea lucruri, începeam să devin o altă persoană, să nu mă mai cunosc pe nimeni. N-am să uit niciodată cum tânjeam după atenția ta, cum îmi doream nespus să mă bagi în seamă, să-mi vorbești, să ieșim afară. Dar iluzia nu putea să dureze o eternitate, cum mi-aș fi dorit și am continuat să visez, să mă gândesc la diferite lucruri, distrugând relația de prietenie dintre noi.

Ce crud chin ai dăruit inimii mele, tu, cel care mi-ai fost cel mai bun prieten...

Sunt trezită la realitate dintr-o dată, privind viața cum mi se destramă, precum un vechi film de la un aparat de fotografiat. Cum te văd cu ea stând, privindu-mă normal, cum îi zâmbești ei, dăruindu-i întreaga ta afecțiune. Nu voi uita cum negați cu stoicism totul, cum spuneți că nu s-a întâmplat nimic, de parcă ochii mei ar fi fost oribi. Mi-aș fi dorit să-mi imaginez că totul a fost doar un nefericit vis, un coșmar. Dar era pura realitate ce se desfășura în fața ochilor mei precum peliculele unui film. Au urmat zile-n șir care înrăutățeau lucrurile, care mă distrugeau clipă cu clipă. Totul s-a sfârșit cu o singură lovitură fatală, neintenționată, dar care a fost capabilă să-mi sfâșie inima, să o rupă în mii de bucățele și să o arunce în abis, împreună cu tot restul trupului meu. Oare aveam să-mi refac inima? Oare aș fi fost capabilă să găsesc toate acele bucățele din ea ? Aveam mii de întrebări de pus, dar răspunsurile nu veneau fiindcă singurul lucru era ura care o simțeam față de tine.
Tu, cel ce mi-ai fost precum un soare.
Tu, cel ce ai devenit cel mai mare coșmar al vieții mele.
Tu, ce m-ai făcut să mă detest pe mine însumi...
Tu...
Și doar tu...

[yaoi maniac]

Pot sa spun fara sa crezi ca te lingusesc sau asa ceva ca acest one - shots chiar m-a emotionat si am inteles sentimentele fetei cat de cat. Ai fost si destul de poetic dupa parerea mea si am citit totul cu o mare placere. Sfarsitul a fost unul foarte frumos, iar titlul a fost unul destul de atractiv. Nu ai avut repetii, inafara de cuvantul " film " de la sfarsit, dar imi dau seama ca asa arata mult mai bine. Ai fraze foarte usoare de citit si cu un anumit inteles. E destul de simpla, fara figuri de stil care sa ne complice, pe noi cititorii. Greseli nu am vazut, nici macar una, si de aceea chiar vreau sa iti urez succes si multa bafta la urmatorul one - shots. Iti multumesc ca mi-ai dat ceva de citit neyaoi care sa imi place cu adevarat.

Sa ai o zi/seara buna!

[edit] Apreciez ca scrii cu diacritice.

[Rouge]

Din câte îmi amintesc, este prima dintre lurările tale pe care o citesc- deşi stilul tău de a scrie îmi este vag familiar; nu pot să-mi explic de ce.
În fine, ar trebui să revin. Ceea ce mi-a stârnit curiozitatea este faptul că ai încercat să te pui în pielea unei fete- am făcut şi eu genul ăsta de experiment şi sincer mi s-a părut al naibii de greu( inevitabil apare acea 'diferenţă' pe care o simţi atunci când citeşti, mai ales că nu poţi ghici felul în care persoana de sex opus s-ar comporta într-o anumită situaţie). Totuşi- totuşi- te-ai descurcat foarte bine şi ai reuşit să transmiţi cititorului ceea ce ai vrut, fără să-l 'pierzi' în detalii inutile sau în exprimări plate.
Tema este una folosită şi răsfolosită, mai nou, dar eu am spus întotdeauna că felul în care este scrisă o lucrare demonstrează originalitatea şi de ceea ce este în stare autorul. A ta se situează undeva la mijloc... Totul mi s-a părut uşor grăbit şi poate, la un moment dat, forţat, însă ai reuşit oarecum să te redresezi pe final. Au fost câteva idei care mi-au plăcut, printre care şi frazele scrise cu italic şi sfârşitul. Dintre toate, primul paragraf a fost preferatul meu- mi-a adus aminte de o poezie foarte dragă mie şi poate din cauza asta am simţit o 'atracţie' mai mare pentru prima parte.
Aştept să mai citesc şi alte lucrări, îmi place cum scrii şi pot spune că te exprimi foarte frumos.

[Vex]

Imi place !
Am uitat sa salut prima data, dar numai conteaza . Heh, ai un mod de descriere tare placuta . Adevarul e ca nu prea vezi baieti care sa se puna in locul unei fete , dar e frumos . Ai un mod de a scrie asa interesant incat inteleg totul .
Ah, mai mi-a placut si titlul one-shoutului, chiar intereasant . Tema aleasa, hm, am intalnit`o in carti, povesti de pe intenet, filme, etc . Dar nu asta conteaza , ci ca tu sti cum sa o faci sa fie cat mai placuta pentru cititor, si ei bine, sti sa faci asta .
Astept cu o mica nerabdare sa mai postezi cateva lucrari, si multa inspiratie in continuare !

Cee Ya ! *smile*

[Me†al.]

Mulțumesc pentru comentarii, guys ! Chiar nu mă așteptam să vă placă așa mult fiindcă a fost foarte greu să scriu din punctul de vedere al unei fete. Anyway, mă bucur că v-a plăcut. Nooow, am să pun lucrarea cu care am participat ( și câștigat ! trebuie să mă laud :)) ) fotm. Voiam să schimb titlul, dar acum m-am hotărât să pun lucrarea originală, fără nici o schimbare.
Lectură plăcută !

Alb imaculat

Alb. Numai asta văd... Un alb ce trebuie pătat cu negru, dar cerneala nu vrea să curgă, să păteze. Nu dorește să facă asta... vrea să lase acea culoare să mă înnebunească.

Nimic. Doar un alb imaculat.

M-am ridicat de pe scaun și pășesc în încăpere, în căutarea ideilor ce pot convinge cerneala să curgă și să păteze. Dar nu găseam. Soarta nu ținea cu mine, voia să mă cufund în marea de lucruri ce nu mă inspiră, să mă prăfuiesc, să dispar din ochii criticilor neîndurători. Poate că asta aș vrea și eu, poate că aceta e destinul meu. Dar nu am să dipar acum de pe scenă, înainte ca spectacolul să fi început. Nu voiam să nu mai fiu orbit de acele reflectoare deranjante.

Un alb ce-mi întunecă mintea.

Am ieșit din casă în căutarea muzei mele. Mergeam agale pe străzile aglomerate, dar, totodată, goale. Nimic nu-mi atrăgea atenția. Totul era comun, dar ieșit din comun. Nu știu cât am mers și n-am văzut nimic, de parcă luminița de la capătul tunelului era doar o simplă vorbă, imposibilă. Poate că era adevărată această vorbă, dar se pare că eu nici măcar nu parcursesem jumătate din tunel.

Un alb precum negrul.

Și am continuat să merg orbește pe străzi, cufundat în albul negru. Nimic interesant. Părea că reflectoarele nu mă mai doreau, stiloul mă detesta, hârtia nu voia să fie pătată de mine. Eram respins de instrumentele cărora îmi dedicasem viața. Deodată, am văzut lumina. De la depărtare era perfectă, potrivită ca să-mi fie muză. Dar s-a prăbușit și a devenit imperfectă, detestabilă. O frunză veștejită, atâta tot.

Respins de foaia pe care scriam de-o viață.

Pierzându-mi orice speranță în a-mi găsi ideea, am pornit înapoi spre casă, fără să mai privesc drumul. Eram pierdut în vremurile când albul imaculat se umplea imediat de negru, când ideile curgeau precum apa unei cascade. Se părea că vremea mi s-a dus... Că foaia nu mă mai dorește, s-a plictisit de mine. Și ce aș putea face? Simplu, nimic. Poate doar să accept că asta mi-e soarta și să o îmbrățișez cu brațele deschise.

Și așa, visul mi s-a spulberat.

Am intrat în casă la fel de impasibil ca de obicei. Am privit preț de o secundă încăperea ordonată, dar dezordonată și m-am așezat la birou, ațindindu-mi privirea spre maldărul de file fără nimic scris pe ele. M-am uitat la ele minute, zile sau chiar ani. Nu mai țineam evidența timpului. Eram doar eu și filele mele ce m-au respins cu atâta cruzime. Când am ridicat capul, nu am făzut nimic colorat, numai o singură nonculoare.

Numai un alb imaculat ce mi-a deschis porțile spre tărâmul nebuniei.

[Rouge]

O să profit de ocazie, având în vedere că nu mi-am lăsat părerea la fotw- comentariul o să fie de la câştigător la câştigător; voi fi ticăloasă *laughs*.

O să încep cu titlul, care este destul de bine ales în acord cu textul- şi tema pe care aţi avut-o. Mă încântă faptul că ai delimitat cum trebuie secvenţele, a fost o adevărată plăcere vizuală- crede-mă, după ce citeşti tone de texte înghesuite în fel şi chip, o astfel de imagine este un răsfăţ pentru ochi.

Ideea este oarecum interesantă, tu fiind în postura celui 'respins' de propria-i operă, deşi asocierea dintre alb şi negru este des întâlnită- eu poate aş fi pus în 'peniţa stiloului' cerneală roşie, dar asta ţine, până la urmă, de gusturile fiecăruia( dar nu spun că nu mi-a plăcut, doar că na, ar fi ieşit puţin altfel).

Nu mi-a plăcut, în schimb, chiar primul paragraf... Nu ştiu de ce, dar a fost prea forţat, dacă înţelegi ce vreau să spun. Totuşi, te-ai redresat pe parcurs, astfel că pe la ultimele secvenţe am fost prinsă de imaginea pe care ai reuşit să o creezi.

Ai avut ceva greşeli de tastare, dar asta nu prea are mare importanţă. Sincer acum, nu am citit celelalte lucrări, şi nu prea pot face o comparaţie( dacă mă gândesc mai bine, nu ar fi corect să fac aşa ceva, ţinând cont că se presupune că îţi comentez lucrarea individual). Per total a fost bine( hai că nu am fost aşa de rău până la urmă :)) ).

Sunt curioasă să văd şi alte texte...- Spor-- ah, da, şi inspiraţie înainte de toate.

[Me†al.]

Mulțumesc pentru comentariu, Polaris ! De la câștigător la câștigător * laughs * .
Am venit cu un nou one - shot scris astăzi în mașină. Nu știu cât de bun este, dat fiind faptul că-n jumătate de oră l-am terminat. Totuși, mie mi-a plăcut subiectul destul de mult. Vă aștept părerile și comentariile.
Lectură plăcută !

Sfârșitul tuturor dorințelor

De mult timp se spune că după un sfârșit urmează un nou început, că acesta este ciclul firesc al vieții. Și totuși, mă întreb, dacă după un final, începutul n-ar mai apărea? Dacă ne-ar păcăli, ca pe niște copii, și totul s-ar sfârși atunci? Și dacă n-o să mai urneze un început, ce sfârșit am primi? Poate unul dureros, cu toți oamenii uciși sau poate unul mai blând, cu toate ființele vii dispărute misterios. Cine știe? Eu prefer finalul sângeros. Parcă așa minciunile ar dispărea și am afla cu toții că cei ce ne controlează viețile – căci noi suntem niște păpuși controlate de păpușari – nu vor să o luăm de la capăt. Dar dacă ar apărea un nou început, precum o rază subțire de soare ce se-ntrevede printre norii groși și-ntunecați ai unei zile ploioase? Cine ar alege acea rază de soare, subțire precum firul pânzei de păianjen, și cine ar renunța? Eu aș accepta. Niciodată n-am renunțat și m-am apucat de orice șansă ce se-ntrevedea. Și, totuși, dacă o să vină o zi când nu mă voi mai putea cățăra pe firul subțire precum al pânzei de păianjen ? O să renunț așa ușor ? Dacă mușchii nu mă vor mai ține, am să cad și am să mă cufund în același abis din care m-am străduit atât să mă ridic..

Am terminat ultima frază și am închis caietul cu copertă neagră, din piele. M-am lăsat pe spătarul scaunului, privind tavanul alb și gândindu-mă la ce tocmai scrisesem. Era prima oară, după mult timp, când am pus pe hârtie niște gânduri atât de profunde. De obicei, scriam în caietul acela niște lucruri stupide – genul de lucruri care le scrie cineva din plictiseală. Totuși, astăzi, am scris acele rânduri fiindcă erau niște gânduri ce mă măcinau de ceva timp, lucruri la care ar trebui să se gândească orice persoană, nu numai eu. Poate că am pus pe hârtie niște lucruri pe care am vrut să le știe și alte persoane.
Aproape ațipisem pe scaunul din piele, când întrebările au început să-mi apară din nou în minte. Veneau atât de repede încât puteam garanta că avea să urmeze o durere de cap oribilă, dar m-am concentrat și le-am luat pe rând.

De ce, tot timpul, după un sfârșit urmează un nou început ?

Vocea din capul meu suna mai clar decât oricând, de parcă și ea și-ar fi dorit la fel de mult răspunsurile. M-am concentrat. Au avut loc mii de evenimente ce puteau duce la sfârșitul lumii, dar, se pare, cineva dorea ca oamenii să nu moară. După primul război mondial, a urmat un nou început, după al doilea război mondial, a urmat iarăși un nou început. Și așa se continuă lista la infinit, de parcă cineva ne dăruia din nou și din nou viața pentru ca să vadă ce avea să se întâmple cu ea, dacă se vor mai face aceleași greșeli, dacă se va repeta istoria. Și iată că istoria se repetă, de fiecare dată apărând ceva ce duce aproape la sfârșitul lumii, dar cineva ne dăruiește un nou început iar și iar.

De ce și-ar dori cineva ca oamenii să continuie să trăiască?

Nu știam deloc care putea să fie răspunsul; nici măcar unul ipotetic. După mine, oamenii erau niște ființe teribile, care provocau rău mediului înconjurător și – ce mai ! – întregii lumi. Și eu eram om și știam că și eu fac parte din acest întreg sistem, că și eu fac rău. Poate că persoana ce ne dădea atât de multe șanse voia doar să se amuze de naivitatea oamenilor. Sincer să fiu, cred că era amuzant să vezi niște ființe cum se zbat să urce pe un fir de pânză de păianjen, cum se agață de fiecare șansă și cum, în final, ajung să moară – și ciclul se repetă încontinuu ! . Am râs.

Când va veni sfârșitul ? Vom primi un nou început ?

Fusesem asaltat cu două întrebări simultan și m-am concentrat să răspund pe rând.
Sfârșitul putea veni oricând. Poate mâine, poate azi, poate peste o lună, poate peste un an. Oricând. La câte mașinării care pot să distrugă pământul s-au construit, puteam să murim oricând. Cel mai bun exemplu – și unul cotidian – , era LHC, un accelerator de particule. Inițial, fusesem de părere că era o idee bună creerea unei astfel de mașinării, ca să putem afla cum s-a format Pământul, dar acum credeam că era doar o mașinărie ce poate afla cum să-l distrugă – sau, implicit să-l distrugă. La orice pornire a mașinăriei, ea poate cauza implozia Pământului. Frumos mod de a afla cum s-a format Terra!
Eram absolut sigur că un nou început vom primi, doar asta ne este dăruit tot timpul. Persoana ce ni-l dă dorește să se amuze și să vadă marile greșeli umane, să vadă cât de patetici putem fi uneori. Mi-aș fi dorit să nu mai iau parte la acest început, să mă alături celui ce dăruiește și să privim împreună lumea, să râdem. Nu mai voiam să particip la acest ciclu interminabil, să trăiesc și să mor iar și iar.

Întrebările au încetat, iar eu am deschis ochii, relaxându-mă. Am văzut cum lustra a început să se miște și m-am uitat cu coada ochiului la ecranul televizorului pornit, unde, pe o bandă roșie, scria mare : LHCul a fost pornit ! . Nu a mai fost nevoie să citesc restul fiindcă am știut ce avea să urmeze. Am închis ochii și am auzit sticlele și paharele cum cădeau pe jos și se spărgeau, oamenii urlând și dorindu-și o nouă șansă – tipic ! – și am auzit alarmele mașinilor de poliție, salvare, pompieri. Nu m-am sinchisit să mă mișc și am rămas acolo, cu ochii închiși, până ce am auzit un zgomot puternic și până ce am simțit o bucată din tavan căzând peste mine, storcindu-mă și scoțând viața din mine.

-Unde sunt ? Am întrebat derutat, privind în jur.
Mă aflam într-o bulă albă și puteam vedea o imagine clară a Pământului cum se umflă puțin și face implozie. Puteam să aud și urletele foarte bine, de parcă m-aș fi aflat acolo. Lângă mine se afla o umbră neagră, căreia puteam să-i văd dinții albi, lucru care mi-a indicat că zâmbea.
-Ești între lumi, a răspuns vocea groasă.
A început să râdă când țipetele s-au intensificat. Brusc, am putut auzi numai dorințele oamenilor. Voiau un nou început, nu voiau să moară, voiau ca acela să fie doar un coșmar. Voiau atât de multe. Umbra a dat din cap în semn că nu și zgomotul a tăcut, imaginea Pământului ștergându-se, rămânând un fundal negru și veșnic.
-Ce se întâmplă ?
-S-a terminat. Totul s-a sfârșit definitiv.
-De ce ?
-M-am plictisit de această rasă care știe doar să-și dorească lucruri. Nu mai sunt amuzanți.

[Rouge]

Mah, ar trebui să-mi fac abonament- iar sunt prima care comentează*laughs*

Când am citit titlul, mi-am închipuit cu totul altceva- ceva cu totul şi cu totul altfel decât ceea ce ai scris; nu mă întreba de ce, este prima dată când mi se întâmplă- dar îţi spun de pe acum că mi-a plăcut enorm acest one-shot. Viziunea naratorului* sau aş putea spune chiar a ta, bănuiesc* asupra oamenilor/vieţii este surprinzător de asemănătoare cu viziunea mea. M-am regăsit dacă nu total, cel puţin parţial în pielea personajului şi m-a izbit teribil chestia asta( chiar mi-am deschis la un moment dat caietul la una dintre lucrările mele şi am început să subliniez asemănările*laughs* ).
Asta a făcut ceea ce ai scris atât de 'special' în ochii mei. Nu cred că este cazul să spun că unele părţi au fost geniale( ca de exemplu ultimele propoziţii) şi că nu am nimic de reproşat în ceea ce priveşte conţinutul şi felul în care ţi-ai organizat ideile.

Acum, ca să nu uit* am uitat să menţionez chestia asta în posturile precedente* am observat un lucru pe care-l întâlnesc des în lucrările tale: ajungi să te repeţi; mult, ceea ce este obositor şi te zgârie pe creier uneori; ca să eviţi asta poţi să citeşti cu voce tare de mai multe ori ce ai scris şi sunt sigură că o să-ţi dai seama şi singur unde şi ce 'scârţâie'.

În rest, toate bune şi frumoase... Aştept şi alte lucrări; o, şi 'Merry Christmas', că tot vine Crăciunul>.<

[yaoi maniac]

Te rog sa nu-mi dai in cap ca nu am putut lasa comment si ca nu ti-am putut al doilea one - shots. O sa vorbesc despre al doilea one - shots cu care te lauzi ca ai castigat FOTW.
Titlul se incadreaza destul de bine in text-ul citit de mine. Chiar daca au fost repetitii au avut sens si am inteles de ce le-ai folosit. Ideea nu e chiar originala, ma refer la comparatie, dar pe parcurs am "vazut" cum se imbina mai multe "lucruri" - sper sa ma intelegi - in lucrarea ta. Cateva greseli de tastatura, parca, sau mi s-a parut mie, cine stie, poate ochii m-au inselat. E frumos cum te-ai exprimat, foaia respinge scriitorul, genial daca pot s-o zic *stiu ca-mi dai voie*. E bine ca ai lasat spatiu' liber ca sa fie mai usor sa cititm, iar paragrafele cu italic mi-au placut ca in prima "lucrare". Iti urez succes si iti inchin scuzele mele vesnice si neimportante de la un muritor incapatanat si fara nonvaloare.

[Me†al.]

Mulțumesc pentru comentarii și apreciez că citiți.
Repetițiile au fost întotdeauna marea mea problemă, de care nu m-am desprins niciodată :)) .
Am venit cu o nouă compunere, puțin cam scurtă, inspirată de o călătorie cu mașina.
Lectură plăcută !

Parfumul Morţii

Noaptea, ceaţa, ninsoarea – cele trei ingrediente care aduc categoric moartea.

Eram în maşină cu fratele meu, Eric, şi ne îndreptam către Berlin, ca să ne vizităm părinţii. Aparent, pentru noi, drumul de la Viena la Berlin nu părea atât de lung, dar era o noapte ceţoasă şi cerul îşi cernea fulgii albi, puri, de zăpadă. Eu mă aflam pe locul din dreapta şi priveam atent şoseaua nesfârşită. Aş fi vrut să-i reproşez lui Eric că a fost o tâmpenie să plecăm la şase şi jumătate seara, dar nu aş fi făcut decât să-l încordez mai mult. Era destul de obosit şi nu mai voiam să-l bat şi eu la cap. În fond, cred că ştia deja că greşise.
După o pauză la o benzinărie, ne-am urcat din nou în automobilul negru mat, Eric insistând să conducă fiindcă ceaţa a părut că a dispărut, precum şi ninsoarea.
Însă, fericirea noastră n-a dăinuit atât de mult căci, imediat după frontiera cu Germania, o ceaţă densă s-a lăsat peste autostradă. Farurile maşinilor de pe celălalt sens ne obreau şi arătau precum nişte globuri în care erau insertaţi nişte îngeri salvatori, dar ei treceau pe lângă noi fără a ne băga în seamă. Stopurile roşii ale automobilelor din faţa noastră se asemănau cu nişte ochi de drac, ce ne pândeau atenţi şi aşteptau o singură greşeală ca să se avânte asupra noastră. Ceaţa făcea doar ca micii îngeri să dispară prea rapid, iar drăcuşorii să continuăm să-i vedem datorită luminii special proiectate pentru când este ceaţă.
-Hai să ne oprim în Munchen, nu mai avem mult. Putem să continuăm drumul mâine, am sugerat.
-Putem să încercăm, a aprobat fratele meu după câteva secunde de gândire.
Aşa că am continuat să călătorim, ştiind că mai aveam doar o sută de kilometri până în oraş. Apoi, a doua zi puteam să ne continuăm drumul, deşi părinţii ne aşteptau în seara asta.
Dintr-o dată, ninsoarea a reînceput, dar de această dată mai fioroasă, mai nervoasă. Cădea rapid şi lovea parbrizul în rafale, ştergătoarele nefăcând, practic, faţă. Se mişcau orbeşte şi încercau să ne lase să vedem ceva – nu că era ceva de privit. Şoseaua s-a umplut imediat de zăpadă şi apa de pe ea a îngheţat încetul cu încetul. Ne aflam pe un patinoar viu, pe care nu fusese aplicată soluţie de la începerea celei de-a doua etape de ninsoare. Eric conducea prudent, iar eu îi repetam să nu schimbe cumva banda brusc fiindcă exista pericolul unui accident. Chiar când am spus asta, o maşină din spatele nostru a dorit să treacă pe banda din stânga şi s-a ciocnit de o altă maşină, ricoşând în parapet. În maşina noastră, tensiunea se putea măsura, ea fiind foarte mare.
Am mers cu o viteză extrem de scăzută ceva timp, având grijă mare şi fiind prudenţi. Noaptea neagră a germanilor – denumită de mine – era extrem de întunecată, iar ceaţa albă ne orbea. Fulgii mari de zăpadă loveau necontenit parbrizul, făcând această seară de iarnă, o noapte întunecată şi tenebroasă. Cele trei elemente ce o dominau făceau ca totul să fie scos dintr-un film de groază, iar ele creeau accidente fără oprire – maşini lovite de parapeţi, maşini lovite între ele, unele sărite prin pajişte.
Noapte…
Ceaţă…
Ninsoare…
Ingredientele perfecte pentru o moarte rapidă.
O singură neatenţie din partea noastră şi maşina a deraiat, lovindu-se de un parapet şi storcindu-se. Nu am mai auzit nimic, doar o voce batjocoritoare ne-a urlat: Muritori proşti. Toţi sunteţi la fel, nu puteţi să-mi rezistaţi parfumului. Al meu parfum al morţii este invincibil pentru nişte fiinţe previzibile şi demne de milă ca voi.