Cirese [+16 / +18][yaoi]

[Lithium-Angel]

:: ashya_love :: exista. din pacate sunt destui care sufera de personalitati multiple sau ajung sa se creada o cu totul alta persoana. am cunoscut si eu pe cineva de genul. sa vedem ce o sa iasa.
:: nolazy :: puteam sa jur ca am pus continuarea..nu stiu ce e cu mine. am crezut ca am pus-o si nu a comentat nimeni..din cauza asta nu am mai intrat pe aici. sincer, scuze
:: Mousy :: atat pot sa iti spun. cere si ti se va da.
:: Yaku-chin :: nu am timp nici la asta sa scriu....am sa vad cand dau de o vacanta sau ceva de genul..dar am si tezele..si simularile....doar in vacanta de iarna ..dak nu plec undeva... nush ..sa mai vedem. nu promit nimic cu fructul interzis.

Capitolul 4

Plănuiam o răzbunare cum numai cineva atât de copilăros ca mine putea. Ştiind de multiplele lui schimbări de atitudine, am hotărât să îl sperii şi să îl fac să plângă ca un copil mic, cerându-şi scuze în genunchi şi împlorând iertare. Plănuiam să îl închid în camera unde erau stocate resturile de ambalaje şi alte chestii de genul, să blochez uşa şi să îl las acolo. Mi-am sunat un prieten care se pricepea la încuietori şi mi-am pus capcana la cale.

Problema e că am căzut şi eu în ea.

A primit un mesaj pe pager cum că e chemat undeva în apropierea încăperii aceleia. Desigur, ar fi fost suspicios să fie chemat tocmai acolo din moment ce el era doctor şi nu se ocupa cu deşeurile. Ideea era să îl împing înauntru şi apoi să închid uşa ce avea să se blocheze automat şi să îl prindă înauntru. După ce îşi cerea scuze, aveam să anunt, incognito desigur, că e încarcerat acolo, şi să îl las afară.
Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, lucrurile au mers exact pe dos. El s-a dus până acolo, eu eram pregătit să îl prind, să îl împing şi să îl închid, dar nu am luat în calcul faptul că el era nu doar mai solid decât mine, dar şi mai inteligent.
Momentul decisiv a fost cel în care l-am împins. Înainte să îi dau drumul, m-a prins de umăr şi m-a tras după el. Bineînţeles, amândoi am căzut înauntru. La mintea mea, oprisem şi luminile, deci, totul era mai negru decât noaptea. Asta dacă se poate ca ceva să fie mai întunecat decât însăşi noaptea. Din două simple mişcări, eu am ajuns la pământ, cu mâna îndoită sub spate, prins între podeaua rece şi trupul său. Era gata să mă snopească în bătaie şi poate ar şi fi făcut-o dacă nu începeam să icnesc. Chiar durea.
- Doare! , am ţipat în cele din urmă, neştiind ce să mai fac pentru a fi eliberat. Pe lângă faptul că era întuneric, podea era şi ea al naibii de rece şi prin cadrul singurului geam din încăpere intra curentul.
Poate vă gândiţi că puteam ieşi pe geam. Chiar dacă am fi fost tâmpiţi să ne aventurăm în aer aflându-ne la al cincilea etaj, gratiile ferestrei ne stăteau în cale. Nu doar el ci şi eu eram blocat în camera acea umidă şi înfricoşătoare. Cutiile ce se aflau înauntru începeau să semene a monştrii hidoşi ce stăteau acolo, pregătiţi să ne mânânce oricând.
- Ah, băiatul! , a exclamat foarte mirat, eliberându-mă complet, uitând însă să se şi ridice.
Băiatul” suna atât de ciudat, de parcă vorbea cu mine şi totuşi se adresa unui complet străin. Bine, eram străin pentru el. Asta m-a făcut să îmi dau seama că nu i-am rostit numele meu, nici vouă nu vi l-am zis şi că am uitat complet de persoana mea. Desigur, el era mai important.
Eu sunt Hikaru Irie. De abia făcusem 20 de ani când l-am cunoscut pe acest ciudat domn doctor. Acum îi mulţumesc lui Dumnezeu că eram matur când am dat peste el, altfel lucrurile ar fi devenit considerabil mai întortocheate.
- Da...băiatul! Ridică-te !, am strigat la el.
Eram supărat din mai multe motive. Nu se speriase, nu se comportase ca un copil, avea o forţă incredibilă şi mă trata şi ca pe un individ oarecare. Pur şi simplu, mă enerva.
Nu ştiu dacă mi-a zâmbit, dar puteam jura că îmi rânjea, zicându-mi ceva de genul: te-am prins!
- Motivul, a rostit încet, aşteptând ceva înainte de a se ridica.
- Ce?!
- De ce m-ai împins aici! Ah..uşa! După!
Era pregătit să se ducă până la uşă când şi-a amintit că mai întâi trebuia să afle de ce am făcut asta. Era o ocazie bună să fiu sincer cu el, dar refuzam să fac asta.
- Nu e problema ta!, am răspuns sictirit, decis să îl ignor sau să îl lovesc destul de puternic pentru a mi-l lua de pe cap. În cazul ăsta, corp.
- Cred că e din moment ce pe MINE m-ai împins, a râs, aşezându-se comfortabil pe picioarele mele. Ştii...nu mi-e frică de întuneric aşa că pot sta aici oricât, a mărturisit, dându-mi de înţeles că nu l-ar fi deranjat nici dacă ar fi rămas prins înauntru timp de zile întregi.
- Bravo ţie. Nici mie nu îmi e, am răspuns rapid.
Am reuşit să mă sprijin în coate din moment ce doar picioarele îmi erau blocate. M-am aşezat ceva mai comfortabil şi am încercat să desluşesc ceva prin tot acel întuneric. Eram curios dacă chiar nu îi este frică sau doar spune asta pentru a mă speria pe mine. Oricum ar fi fost, decisesem încă de dinainte să nu mă mai las intimidat de el.
Am tresărit brusc când mâinile lui au început să mă pipăie. Am crezut că aveam să fiu violat sau ceva de genul, nu că caută ceva anume. Mi-a găsit telefonul, i-a scos bateria aşa cum a putut, apoi nu ştiu ce a făcut cu el.
- Până nu îmi spui motivul, nu ieşi de aici!
Eram sigur că nimic nu s-a schimbat, dar greşisem. Devenise ceva mai copilăros, mai pus pe joacă şi hotărât să afle exact ceea ce îşi doreşte.
- Ăla era telefonul meu, am răspuns, nefiind de acord cu tacticele lui de a mă face să vorbesc.
Sau poate eram doar dezamăgit că nu făcuse nimic altceva decât să caute un obiect. Dacă mi-aş fi dat seama ceva mai devreme de ceea ce simţeam, poate că nu ne-aş fi încuiat pe amândoi acolo. Ba nu...probabil tot aş fi făcut-o. De data asta intenţionat.
- Ce? Vrei telefonul înapoi?, m-a întrebat chicotind, ridicându-se cu totul de pe mine, încercând clanţa uşii pentru a o deschide.
I-am spus că e inutil, că aflasem de la un prieten cum să o fac să se închidă şi că reuşisem de minune, şi că dacă dorea să iasă de acolo trebuia să mă lase să sun măcar la recepţie pentru a anunţa pe cineva că eram acolo.
A refuzat îndârjit, asigurându-mă că are tot timpul din lume pentru a aştepta să îi dau un răspuns şi că nu se grăbeşte deloc să dea de lumină. De fapt, i se părea chiar comfortabil tot acel întuneric. - Nu cred că ai timp. Doar eşti doctor, nu?, am rostit fără să vreau, nerealizând că asta avea să mă dea de gol şi să îl facă să creadă că fusesem atât de interesat de el încât l-am urmărit.

Numai puţin...eu chiar făcusem asta...

Poate că duceam gluma ceva cam prea departe. Poate mă jucam cu focul şi riscam să mă ard, dar nu prea conta.
- Oh..., a rostit uimit. Ştii că sunt doctor, huh? , a continuat ceva mai liniştit, apropiindu-se de fereastră pentru a se uita printre multele gratii.
Stătea sprijinit cu mâinile de pervaz şi privea drept înainte de parcă persoana pe care o adora cel mai mult se afla acolo şi o singură clipire avea să i-o fure din faţa lui. Din mâinile sale. Părul îi strălucea în anumite locuri, aducea a negru prin altele, însă ochii îi erau atât de sclipitori încât puteam jura că erau două steluţe mici. Nu ştiu ce m-a mişcat, dar ceva a făcut-o.
M-am apropiat de el şi mi-am lipit chipul de geam pentru a mă putea vedea curios.
- Presupun că ţi-ar fi frică să ai un doctor ca mine, nu? Gândeşti, probabil, că nebunul ăsta nu are ce căuta aici şi că ar fi mai bine dacă s-ar interna undeva. Primesc asta destul de des.
Realizam pentru întâia oară că nu era totul roz pentru el. În ciuda schimbărilor sale de atitudine, avea şi el lucruri ce îl preocupau, ce îl răneau cu adevărat. Nu era superficial din cauza bolii sale. De fapt, era mai conştient de lumea ce îl înconjoară şi putea gândi mult mai matur decât cei mai în vârstă şi înţelepţi oameni pe care i-am cunoscut.
- Haide, dă-mi telefonul şi să ieşim de aici.
Eram conştient că eu plănuisem capcana, dar, cumva, nu mai aveam chef să o duc până la capăt. Da, eram şi eu prins în ea, dar nu asta era problema. Privirea lui reuşise să mă facă să mă simt, din nou, ca un adevărat nemernic ce ştia doar să îi rănească pe cei din jur.
- L-am aruncat pe undeva..nu ÅŸtiu unde e..., mi-a spus sincer.
Singurul strop de lumină din încăpere venea de la acea fereastră barată cu gratii. În întunericul din cameră, era cu siguranţă împosibil să găsesc ceva mic şi dezmembrat ce nici nu mai putea scoate zgomot sau suna.
Am vrut să îl lovesc, dar mă privea mult prea sincer şi inocent încât am renunţat imediat. Un singur lucru era sigur. Eram singur cu el, într-o încăpere atât de tăcută şi întunecată încât orice s-ar fi putut întâmpla.
Realizând asta, inima a început să îmi bată mult mai puternic, parcă cerând ca ceva să se întâmple. Ceva s-a întâmplat. Da... S-a întâmplat.


Ce spuneti? Ce vreti sa se intample? Astept comentariile voastre. Promit. Urmatorul capitol va fi mai lung si mai interesant :D