Ce carte citesti acum?

[Lia]

Trebuie sa-mi cer scuze fata de toti cei care au postat vreodata in threadul initial cu acelasi nume. In timpul unei activitati de curatare a spam-ului acum doua zile, s-a intamplat, ca din greseala, sa sterg topicul. Din pacate nu a putut fi repus la locul lui, deci tot ce imi ramane e sa fac unul nou.

You're free to kill me *bows head*.

Ca sa nu fiu complet pe langa subiect, desigur, voi spune si eu cate ceva despre cartea pe care am terminat-o de citit chiar azi dimineata.
Se numeste 'Ender's Shadow' si pentru cunoscatori este saga lui Bean, unul din personajele din 'Ender's game' de Orson Scott Card. Cele doua carti se afla intr-un parallax, fiind scrise urmarind nu numai perspectiva celor doua personaje ci exact viata fiecaruia, asa cum se interesecteaza. Desi am citit-o intr-o singura zi, nu pot sa spun ca a avut acelasi impact asupra mea ca si cartile din quartetul lui Ender.

S-au clarificat anumite lucruri care ramasesera destul de vagi in seria initiala; recunosc totusi ca am fost suprinsa de mai multe ori prin ideile politice si stiintifice pe care le introducea. Cel mai mult cred ca am fost intrigata de cheia lui Anton si cum explica existenta celor doi pomi din Biblie si relatia dintre ei: cel al Cunoasterii si cel al Vietii.

De asemenea au fost momente in care am detestat personajul principal pentru inteligenta cu care fusese investit si aroganta pe care uneori o poseda. In schimb nu am putut sa simt decat compasiune pentru el in prima parte a cartii si admiratie pentru cum a reusit sa supravietuiasca pe strazile unui Rotterdam apocaliptic.

Din pacate pentru micul meu review eu am citit cartea in engleza, cum fac cu majoritatea. De aceea poate nu ii fac dreptate cartii. Merita citita, dar doar dupa seria initiala.

[Teh]

Am cautat topicul asta... nici nu ai idee cat si nu am dat de el; well, lol, it's OK, I guess.

Eu tocmai am terminat de citit Omerta, de Mario Puzo. O sa ma apuc si de Ultimul Don, de acelasi autor, poate astazi, sau de luni ( I'm not really sure, sa vad cum stau cu timpul si programul ).
In orice caz, mi-a placut foarte mult. Desigur, mai frumoasa si interesanta si captivanta a fost Nasul, o capodopera din toate punctele de vedere. Insa, si Omerta este catchy, nu pot spune altfel.

Totusi, am intalnit in aceasta carte o multime de personaje ce m-au calcat pe nervi, poate din simplul fapt ca nu mai semnificau mafia de "alta data" ( referindu-ma aici la cartea Nasul ). Pur si simplu se vedea, parca, sfarsitul mafiei siciliene, cum este - de altfel - spus si in carte. Si nu am idee de ce m-a prins un sentiment de tristete realizand acest lucru; poate ca m-am atasat prea tare de cartea anterioara, Nasul, a lui Mario Puzo, de descrierile si ideile lui si... practic, de mafia redata de acesta. Si am avut acest sentiment de oarecare dezamagire si tristete pe tot parcursul cartii, vazand ca lucrurile nu se mai intampla la fel, duh...

Astorre a fost, totusi, destul de interesat. Mi-a placut de el; genul acela de Mafioso pe care nu ai cum sa nu il adori, desi a avut si defectele lui, pe care nu prea le-am respectat, bineinteles. Mila pe care o arata contura faptul ca nu era la fel de dur ca cei dinaintea lui, it made me kinda angry. Incepusem sa ma intreb, intr-un mod oarecum stupid, de ce naiba a aratat mila familiei Cilke? Si de ce naiba a trebuit sa fie atat de slab? Presupun ca asa se contura cel mai bine faptul ca mafia era spre sfarsit, ca nu mai erau personalitatile de altadata, nici "moralitatea". Asta a durut. Which is strange, I guess, dar pur si simplu acest lucru l-am simtit cititnd cartea.
Astorre a avut, totusi, si parti foarte bune si momente pentru care l-am adorat. Ca de exemplu, clipa cand l-a omorat pe Tulippa, a fost foarte frumos. Nu ma asteptam sa faca acest lucru, dar a fost cea mai frumoasa clipa din carte, pentru mine. Am ajuns sa simt in acea clipa aceleasi lucruri pe care le simtisem citind Nasul, si asta a fost minunat. Acel suspans, acea dorinta ca personajul respectiv sa moara, ca celalalt personaj sa isi manjeasca singur mainile cu sangele adversarului, sa nu arate mila, sa se razbune, sa fie un adevarat sicilian. Si la naiba, asa trebuia sa fie. Cred ca m-a luat putin valul, dar a fost un moment mirific in raport cu celelalte momente ale cartii.

Timona Portella m-a enervat la culme. Personajul acesta era pur si simplu unul din aceia ce distrugeau mafia; m-am bucurat nespus ca a murit, ceea ce era si normal, de altfel. Insa nu l-am putut ierta pentru ca a incalcat Omerta, dude. Cum putea sa vanda informatii dusmanului, celor de la F.B.I? He was such an unworthy jerk, si bineinteles ca nu mi-a facut nici o placere caracterul sau. As putea spune ca am prins putina simpatie pentru acesta in momentul in care am realizat cat de mult isi iubea fratele. Dar nu ar fi total adevarat; poate ca s-ar fi intamplat asta daca el nu ar fi trebuit sa fie un Mafioso, un spirit sicilian adevarat, mafiot, crud, nemilos si fara slabiciuni atat de vizibile, fara sa reactioneze atat de sentimental si idiot, dupa ce a mai facut milioane de alte greseli.
In orice caz, slabiciunea lui pentru Bruno a fost absolut penibila.

Au mai fost si alte personaje puternice, ca si Aspinella Washington, that was hell of a woman, I guess. Nu pot spune ca mi-a placut; am avut o antipatie pentru aceasta inca de la inceput, cand a aparut pentru prima data in carte. Pur si simplu nu am reusit sa plac caracterul ei si lucrurile pe care le facea. Totusi, a avut un rol destul de important si a fost un personaj puternic. Cilke a fost si el interesant, un personaj important, de aceasta data de la F.B.I, duh, desi nu pot spune ca mi-a placut in mod special, a avut un caracter puternic si se poate spune ca era, intr-adevar, un personaj greu de ucis sau de scos din joc. Desi pana la urma s-a intamplat si asta.
Rosie, Nicole - fetele acestea au avut si ele rolul lor interesant, dar erau femei, si pe mine nu ma prea intereseaza personajele feminine de obicei. Daca Nicole ar fi fost personajul principal al cartii, as fi adorat-o. Altfel, e doar un personaj pe care il plac intr-o oarecare masura; era o femeie puternica, la urma urmelor.

Franky si Stace au fost baietii care mi-au placut cel mai mult in aceasta carte. Erau duri si puternici si ... inteligenti. Mi-a placut personalitatea fiecaruia, faptul ca erau gemeni, modul in care opereau si gandeau. Desi, nu pot spune ca l-am respectat prea tare pe Franky pentru ca s-a indragostit de Rosie, I mean, dude, nu trebuia sa faca acest lucru. Dar, se intampla. Stace era mai cumpatat. Momentul in care au fost ucisi a fost frumos, discutia lui Stace cu Astorre a fost si ea foarte interesanta si captivanta. Si faptul ca Astorre si-a dat cuvantul ca Franky nu va stii cand va muri, a fost momentul culminant al acestui episod. Pentru ca desi si-a dat cuvantul, Aldo tot a facut cum a crezut el de cuviinta, omorandu-i pe cei doi prin spanzurare, usor, iar Franky a stiut cu siguranta cand a murit. Si a fost frumos, de ce sa nu o recunosc.

Chiar si personajele si atitudinile lor contureaza acest sfarsit al mafiei. Pur si simplu nu mai sunt personaje atat de demne ca inainte, cu aceeasi personalitate puternica si care avea menirea sa te zdruncine, sa te faca sa iubesti fieare caracter, oricat de ingrozitor ar fi fost. Duritatea de alta data a disparut, duritatea aceea plina de onoare si respect, vreau sa spun. Acum nu este decat o incurcatura, bine - vreau sa spun "la sfarsitul cartii" nu apare decat o lume deplorabila, in declin. Si frumusetea mafiei de altadata... dispare. Si nici nu imi pot imagina de ce ma intristeaza atat de tare acest lucru.

In orice caz, carte este foarte reusita si imi place mult stilul abordat de Mario Puzo. Este intr-adevar captivant, are un talent incredibil de ati fura atentia si de a te prinde, pur si simplu, in actiune. Actiunea din carte nu este, in nici un caz, plictisitoare. Nu are goluri, nu este incompleta. Stilurile folosite de acesta sunt perfect imbinate, actiunea este impecabila, momentele petrecute in carte sunt, parca, reale. Personajele te pot fascina sau te pot face sa le urasti intr-o instanta. Omerta a fost, cu adevarat, o lectura foarte placuta. Desi, daca ar fi sa o compar cu Nasul, de abia ce-i ajunge la degetul mic.

[Vero]

Well fix de Craciun mi'a inceput pasiunea ptr citit ^_^ Nu ca inainte nu citeam da` mai rar . Am inceput cu Romanul adolescentului miop si pot spune ca mi-a placut foarte mult ^_^. Nu am sa dau detalii despre subiectele romanelor ca poate e cineva care nu a citit si daca zic asa despre ce e vorba stric suspansul . Dupa ce am terminat cartea asta am citit Craciunul de la Siliviestri de Teodoreanu Inca o carte foarte frumoasa, recomandata si data de mama. Chiar am ramas surprinsa cand am vazut cum a descris o scena nu prea decenta. Am ramas gen O.o si ma tot miram in gand: ,,ia uite ce imi da mama sa citesc".

Well dupa ce am terminat-o pe asta am inceput Corigent la limba romana de Minulescu. Si aceasta carte e foarte interesanta. Merita cititca la fel ca si celelalte de altfel. Urmatoarea carte de pe lista a fost Invitatie la vals de Mihail Drumes :X. Pana acum aceasta carte mi-a placut cel mai mult dintre toate pe care le-am citit pana acum. Majoritatea cred ca stiti despre ce este vorba in ea . Ok , in momentul de fata citesc Scrisoare de dragoste tot de Drumes. Am mai vazut ca pe vechiul topic zicea cineva ca seamana cu Invitatie la vals. Am observat si eu lucrul asta cat de cat dar continui sa citesc sa vad ce se mai intampla. Bun dupa ce o termin, am mai descoperit o carte pe care vreau sa o citesc. Smulgatorul de inimi de Boris Vian. Am vazut-o in biblioteca si m-a atras titlul si sunt curioasa despre ce este vorba. Cad ca este una dintre cartile din Colectiile Cotidianul. In fine. Singura carte care nu mi-a placut a fost milt prea cunosctului Baltagul de Sadoveanu. A fost singura si ultima oara cand am citit ceva dat de proful meu de romana. Chiar m-a lasat rece cartea asta. A fost ceva gen: Sotu lu o cucoana a plecat la oi si nu a mai venit acasa. Si cucoana s-a dus dupa el, a aflat ca e mort, i'a demascat pe criminali si gata. Ce sa zic mare carte. Chiar nu m-a atras de loc. In fine cam atat. Cand termin Smulgatorul de inimi poate mai revin.

[Cherie]

Momentan citesc Verisoara mea, Rachel - Daphne du Maurier. Si pentru ca e o carte a naibii de buna ( am zis buna, nu geniala sau capodopera ), nu ma lasa inima sa nu scriu ceva despre ea.

Mai am pana la sfarsit, putin ca sa fiu sincera, si cu toate acestea eu tot n-am aflat nimic concret. Nu e vorba ca actiunea e prea lenta sau lalaita, caci nu e ci de mister. Foarte mult mister. Ceva tipic stilului lui Daphne du Maurier din cate mi s-a spus. Dar doza asta de mister bine proportionata m-a facut sa nu las cartea jos din mana. Cel putin in ultimul timp in care m-am apucat serios de ea.

Povestea e simpla. Si nu as vrea sa dezvalui prea multe. Philip Ashley, ramas orfan din copilarie, este crescut de catre varul sau Ambrose - inca un nume care mi-a placut la nebunie. Relatia dintre cei doi este foarte stransa. Au preocupari comune, impart aceeasi viata lipsita de complicatii, se aseamana atat la fire, cat si la chip, chestii d"™astea. Tanarul Philip il vede pe varul sau ca pe un model demn de urmat, il cam idolatrizeaza dupa parerea mea. Ma rog, linistea ii este spulberata de plecarea lui Ambrose intr-o calatorie la Florenta unde o gaseste pe verisoara Rachel de care se indragosteste si cu care se casatoreste. Nu trece mult timp si Ambrose moare in circumstante destul de ciudate. Se presupune a fi o tumoare pe creier intocmai cum avusese si tatal sau, dar eu am alte pareri .

Asa revenind. Asa, si tipa asta dubioasa, Rachel, dispare pentru o perioada apoi vine in Anglia si prostutul de Philip isi schimba toate parerile negative pe care le avusese inainte despre ea si este irezistibil atras de vaduva sus-metionata.

Toate bune si frumoase pana aci. Dar ce facem cu dragul nostru Philip pe care-l chinuie indoielile? Caci s-ar parea ca minunata lui verisoara sa fi fost implicata in moartea suspecta a lui Ambrose. Desi la cum se afiseaza femeiusca pana acum a-i baga mana in foc ca n-ar putea omori nici o musca. Oricum, tipa mi-a parut mereu suspecta. Si comportamentul ala de vai, totul e numai lapte si miere ( strica farmecul reclamei ) si nu stiu, falsitate de care da dovada si felul in care profita - cu toate ca nu o arata, stiu foarte bine ca tipa e o profitoare notorie - de bietul Philip ma dezgusta. Totusi, imi cam place de ea cum se comporta in societate. Se vede ca a petrecut ani multi golind buzunarele nobililor italieni.

Philip e... Dulce. Da! Si prostut. Desi copchilasul are 24 de ani si in unele cazuri da dovada de maturitatea si intelepciunea unui om batran, e pur si simplu o papusa fara creier in mainile acestei... individe. Devine orb si surd la vocea creierasului sau, oscileaza intre extreme, sfideaza normele si suporta consecintele comportamentului sau nesabuit. Dar totusi, e pur si simplu adorabil cand face toate astea, cand e gelos, egoist si rasfatat. Iar cateodata e atat de profund. Dar e prostut. Foarte. Si cu capul in nori. Sunt atatea lucruri evidente in jurul lui, chestii care-i sar pur si simplu in ochi, dar el... Pff, e prea incuiat ca sa le observe. Si nu ma refer neaparat la talentul actoricesc al lui Rachel sau la masca ei ce incepe sa crape, ci la ceea ce se intampla cu scumpa de Louise. Se vede chiar si din avion ca fata asta il place. Nu, il iubeste. Dar neah, ce-i pasa lui. Chiar zice la un moment dat ca nu-i vine sa creada ca Louise Kendall pe care obisnuia s-o traga de cozi in copilarie se uita la el cu respect. Ha! De parca fata nu avea altceva de facut. Mda, se pare ca latura mea de feminista convinsa a iesit din nou la iveala .

Ma rog, pana in momentul de fata, carte m-a impresionat si m-a captivat, fiind o lectura usoara si totusi complicata din cauza misterului ce o invaluie pe Rachel si moartea lui Ambrose. Si este si o poveste de dragoste destul de placuta - desi, la naiba!, vreau ca Philip sa o observe odata si-odata pe Louise. Totusi, astept sa o termin. Am niste mici banuieli legate de deznodamant, dar nu ma grabesc sa le confirm. In orice caz, daca pana la sfarsit o sa-mi placa la fel de mult - poate chiar mai mult, de ce nu? - ma voi apuca si de alte carti scrise de aceasta autoare.

[Teh]

Eu tocmai am terminat de citit Ultimul Don, de Mario Puzo.

Nu prea m-am spetit cu cartea aceasta. Am citit destul de rar, pentru ca - in principiu - m-a cam plictisit. Nu genul acela de plictiseala incurabila, ce m-ar fi facut sa renunt cu totul la carte. Insa nu reusea sa imi prinda atentia pe cat de mult ar fi trebuit, erau descrise lucruri ce nu prezentau, pentru mine, nici un fel de importanta. De parca evenimentele descrise erau la intamplare si nu aveau nici o legatura cu subiectul in sine. Aici ma refer, desigur, la titlul cartii. Desigur, aceasta este o opinie ce o prinzi citind primele parti ale cartii. Partea proasta este ca aceste parti de intind destul de mult si pana ce ajungi la final, nu incerci nici un sentiment de dragoste sau admiratie pentru aceasta carte. Este, desigur, parerea mea si poate ca nu imi este impartasita, dar nu asta are importanta acum. Personal, nu am gasit nimic care sa imi placa pana la sfarsitul cartii. Cu expresia a vreo doua citate, care m-au amuzat teribil. Dar care, si trebuie sa subliniez acest fapt, nu aveau nici o legatura cu cartea in sine. Nu cu cartea... ci cu mafia, mai degraba. Totusi, ajungand la finalul cartii, constat ca titlul i se ptoriveste. Desi, repet, nu observi acest lucru pana ce nu ajungi la final.

Mi-a luat mult sa citesc cartea, nu pentru ca a avut 450 de pagini, aproximativ, nici pentru ca ar fi fost greoaie, ci doar pentru ca descria unele fapte ce... cred ca ma repet, nu prezentau o anumita importanta. Nu am reusit sa fiu interesata de lumea aceea a filmului, nici de Athena, nici de Bob Skannet, or so whatever, nici de actiunile propriu zise ale personajelor... nici de detectivul, politistul or so whatever, Losey, Jim Losey. Tho I really liked his name.

Personajul care... se presupune ca mi-a placut cel mai mult, dar nu pot spune ca "mult" ci doar ca mi-a placut, este Lia Vazzi. Mi-a placut personalitatea lui, numele lui si chiar daca nu a fost main character, a fost foarte... aaa, simpatic? Desigur, nu este un termen tocmai potrivit, dar tipul stia ce vrea, era periculos, putea purta o masca bine definita atunci cand voia, numele lui era genial, era loial, isi iubea familia, era puternic si necrutator si inteligent. Desigur, pe langa el mi-a placut si Cross De Lena, pentru inteligenta lui si mutra de mafiot, daca o pot numi asa. Faptul ca inspira teama atunci cand spunea ceva ce, desi nu era o amenintare directa, era o amenintare cu subanteles, ce desigur nu suna ca si o amenintare. Tipic Marilor Doni, presupun.

Totusi, cartea nu se refera la Cross ci la Don Domenico, de fapt - titlul in sine, Ultimul Don, se refera la acesta. Deciziile luate de el nu mi s-au parut nici admirabile si nici altfel, ca si Ultimul Don, nu poate avea ceva ce sa admir la el. Faptul ca l-a crutat pe Cross m-a enervat la culme, era prea ingaduitor, se inmuiase. Familia Clericuzio nu avea nici un fel de putere in ochii mei, cu acea ingaduinta. Era clar sfarsitul mafiei si mi-a parut rau, desi parca mai rau mi-a parut cand am citit Omerta.
Oricum, Don, cum am mai zis, nu a reusit sa ma impresioneze cu nimic. Era prea bun si prea ingaduitor si sufletist. Desigur, a fost si momentul acela cu razboiul impotriva familiei Santadio care poate fi considerat un adevarat succes... dar chiar el a recunoscut-o " Pippi ar fi trebuie sa o omoare pe Rose Marie atunci... dar am fost foarte fericit ca a crutat-o, totusi, pe fiica mea" - aceasta nu este atitudine de mafiot adevarat, duh! Un adevarat Mare Don nu ar trebui sa arate atat de multa indurare, sa nu fie atat de"¦ dulce, daca imi permit sa folosesc acest termen. In orice caz, Don Domenico nu s-a bucurat de respectul meu in aceasta carte, asa cum a facut-o Don din Nasul impreuna cu Michael"¦ si de fapt toate personajele din acea carte. Si nici macar de respectul si admiratia pe care am avut-o pentru personajele din Omerta. Desi, da, trebuie sa recunosc, acesta era mesajul cartii. Sfarsitul mafiei. Doar ca nu ma induioseaza.

Dante a fost si el un personaj usor interesat, dar care tot nu a reusit sa imi capteze indeajuns de mult atentia. Era, desigur, un personaj puternic si inteligent si"¦ cu un caracter groaznic, de mafiot idiot, sa spunem asa. Avand in vedere ca in el curgea si sangele Santadio si Clericuzio, era normal. Pe o parte, mi s-a parut amuzant, dar pe o parte foarte mica. In rest, mi s-a parut un personaj dezgustator.
Cel care mi s-a parut oarecum simpatic a fost Skippy Deere, chiar daca nu a avut vreo legatura cu mafia, ok - nu era mafiot, la asta ma refer. Dar era un personaj direct si inteligent si mi-a placut personalitatea sa.
In rest, nu au existat personaje care sa imi atraga atentia indeosebi, desi daca stau sa ma gandesc mai bine, mi-a placut si Bob Skannet. Nu el in sine ci personalitatea sa urata - mi-a placut „istoria vietii lui" sa ii spunem asa, dar el ca si personaj"¦ nu m-a impresionat sau mi-a atras prea mult atentia.

Acum, despre actiune in sine, am mai spus, nu mi-a captivat atentia. O mare parte din carte, cea mai mare parte din carte, este plictisitoare. Se invarte in jurul lumii filmului, actori, si sex"¦ si bani. Indeosebi sex si bani, de parca aceasta carte ar fi doar despre aceste doua subiecte. Si chiar m-a dezgustat, pentru ca intr-adevar este un fel de „ lume in care traim" desi multe lucruri mi s-au parut exagerate. Da, intr-adevar, prea mult sex, totusi. Lumea era extraordinar de degradata, inteleg, dar de ce sa se ajunga, totusi, atat de departe? Mi s-a parut ca Mario Puzo a exagerat de-a binelea din acest punct de vedere.
Prin urmare, singura parte din carte care mi-a placut, a fost aceea in care a inceput cu adevarat actiunea, in care a fost ucis Pippi De Lena, in care a fost ucis Dante si Jim Losey. Actiunea propriu zisa. Nu am avut batai accelerate ale inimii sau vreo dragoste imensa pentru evenimentele din carte, desi au fost destul de OK in comparatie cu restul cartii.
Momentul uciderii lui Dante ar fi putut fi mult mai frumos, avand in vedere ca a fost, intr-un fel, punctul culminant al cartii. Dar nu, a fost atat de sec si rapid si doar momentul in care Lia Vazzi a dat foc vilei aleia am putut simti niste incantare. In rest, nu.
Ar fi fost o reusita extraordinara daca Don Domenico ar fi ordonat uciderea lui Cross. Altfel spus"¦ nu se putea, totusi, intampla asa ceva, avand in vedere actiunea cartii si mesajul transmis. Dar ar fi fost frumos, pentru mine ca si cititor.

Am si doua citate pe care as vrea sa le notez.
Si eu am fost candva om, pe urma m-am insurat. / Skippy Deere
Nu cunosti femeile. Daca te plac, poti sa te si usurezi in chiuveta de bucatarie. Daca nu te plac, poti sa faci din ele regine ale Angliei, ca tot nu dau doi bani pe tine. / Pippi De Lena.

In orice caz, Ultimul Don nu se poate compara cu Nasul si desi multi au spus ca aceasta este o carte mult mai buna decat Nasul, nu pot sa vad cum. Cele doua nu se compara. Mi-a placut si Omerta mai mult decat aceasta. Desigur, nu vreau sa jignesc stilul lui Mario Puzo, pentru ca imi place foarte mult acesta ca si scriitor si cartile citite de la el au fost o incantare, doar ca in comparatie cu cele doua, Ultimul Don nu este asa o mare reusita.

[A'Svear]

Eu am dat de curand de o carte care, trebuie sa spun, m-a transformat intr-o obsedata de proportii. De mult nu am avut eu asa o obsesie pentru o carte incat sa stau noptile sa citesc ca o maniaca. In fine, caretea se numeste Sapte zile pentru o eternitate si e scrisa de Marc Levy. Prima data cand am vazut-o in librarie ma uitam la coperta si vedeam un ceas inaripat si imi spuneam ' Ce distrus ar face asa o coperta?' si am luat-o in mana si am citit rezumatu' de pe spate si a fost un soi de dragoste din primul alineat [am deschis-o sa vad ce-i pe prima pagina...e un fel de obicei al meu].
Personajele sunt geniale dupa parerea mea, genul acela de personaje care au niste personalitati total opuse si totusi se potrivesc. Nu stiu, sunt perfect construite atat ca si caracter cat si ca si aspect fizic. Tipul' principal, Lucas...Hmm, a devenit un soi de crush pentru mine. Acel personaj are un caracter asa de...Ipocrit, nesuferit, amuzant, arogant, sadic, rautacios, diavolesc [de mentionat, chiar e un diavol] si totusi are momentele acelea de romantism care iti ajung pana la suflet.
E si un tip pe care nu il suport, care isi baga nasul peste tot si care incurca pe toata lumea, desi prezenta lui abia se observa, e enervant si e acolo
Despre Zofia, personajul principal feminin, nu pot sa spun prea multe. Adica pot, dar nu ma fascineaza chiar asa mult ca Lucas. Ce-i drept e un caracter foarteinteresant, cu iesiri vulcanice si momente care te lasa masca. Erm, da, ea e ingerul.
Despre poveste nu prea am ce spune. In esenta nu-i cine stie, prezinta povestea aia antica si de demult cum ca opusele se atrag, dar e conturata asa bine si se vede clar ca are o nota personala. Defapt vorbesc prostii, chestia cu povestea de dragoste vesnica si alea e cam singurul lucru oarecum cliseic pe care l-am observat, in rest constructia si tot chiar m-au impresionat. Nu pot sa spun ca e o lectura grea sau ceva, e chiar usoara, relaxanta...Genul de carte care te face sa zambesti [de aia o ador eu asa mult]
Cartea are un sfarsit cu adevarat simpatic, usor hilar, dar nu cred ca putea exista unul mai bun.
In rest cred ca as putea spune ca e una din putinele carti care m-a fascinat inca din primele pagini [mereu inceputurile ma lasa rece]
Avand in vedere ca e prima carte care am citit-o de acest autor [aish, am impresia ca nu m-am exprimat bine absolut deloc -.-], nu prea pot sa fac vreo comparatie. Poate un singur lucru pot sa mai adaug, asa, ca de sfarsit, cu siguranta Marc Levy a intrat in randul scriitorilor mei preferati.

[Teh]

The picture of Dorian Gray, Oscar Wilde.

Tocmai am terminat de citit Portretul lui Dorian Gray. Gosh, it was lovely. Daca dau de ea, o sa cumpar cartea aceasta. Din pacate, cum nu am avut-o, a trebuit sa o citesc la calculator ( which is one of the most tiring things to do ) si in engleza, which was lovely but not as satisfying as I would loved to. In orice caz, Oscar Wilde was such a... good writer?

Mi-a placut enorm stilul in care a fost scrisa cartea, asta pe langa subiectul in sine si personajele grozave. Stilul a fost absolut superb si impecabil. Atat de detaliat, intr-un fel adorabil si destul de usor de inteles, dar si enigmatic. Se imbinau genurile atat de frumos incat nu aveai cum sa nu adori fiecare cuvant, fiecare exprimare, afirmatie, replica, propozitie, semnificatie. Poate ca exagerez, dar mi-a placut foarte mult si ma trezeam, uneori, citind cu voce tare replicile care imi placeau atat de mult. Si, intr-adevar, sunau atat de bine. Stilul e aproape... melodios, daca il pot numi asa. Whatsoever, I really liked it.

Vorbind despre subiectul in sine, nu stiu daca sa spun ca este de admirat sau doar simplul fapt ca m-a fascinat. Pentru timpul in care a fost scrisa cartea, este foarte... elaborata. Si fara inhibitii, as putea spune. Am ramas surprinsa la un moment dat, intr-o discutie de-a lui Dorian cu Sibyl Vane. Ultima lor discutie, de altfel, si singura detaliata asa cum trebuia. In orice caz, am fost surrpinsa de atitudinea atat de ... rece si directa, atat de ne-tipica vremurilor acelea, poate pentru ca nu prezenta inhibitii. Si aici ma refer la scris, in mare, pentru ca de obicei nu se scriau replici atat de "dure", sa le spunem asa, desi nu erau neaparat asa. In orice caz, poate ca exagerez, dar m-a fascinat. Vorbesc de o singura replica, de fapt: Don't touch me! - poate ca doar mie mi s-a parut dura, but I don't care! I loved it with all my heart. Modul in care a respins-o pe Sibyl a fost fascinant si atat de... direct. Si placut. Am adorat acea clipa.

De fapt, am adorat o multime de momente din aceasta carte, atat de multe incat s-au pierdut pe drum si cu regret o spun... nu mi le amintesc cu certitudine. Poate si pentru ca am o memorie proasta si dezordonata si pentru ca este destul de tarziu si am avut o zi incarcata ( motive, motive ). Oricum, cartea este fascinanta - cap/coada. Nu pot spune ca am gasit particularitati care m-au deranjat; daca au fost, le-am uitat de mult sau au fost acoperite de partile mai frumoase ale cartii. "Mai frumoase", ce termen ciudat!

Personajul meu favorit a fost Lord Henry. Poate ca este ciudat, poate ca ar fi trebuit sa fie insusi Dorian Gray, pentru personalitatea lui. Dar nu l-am putut trece cu vederea pe Lordul Henry. A fost exceptional, pentru personalitatea si inteligenta lui si pentru replicile lui geniale, pe care le-am adorat.
AM observat in cartea aceasta inclinatia aceea stupida de a subestima sexul feminin. Si asta m-a deranjat intr-o mica masura, pentru ca nu imi permiteam sa ma enervez tocmai pe cartea si cuvintele ce ma fascinau atat de tare. Plus ca, acele clipe au fost salvate de Gladys, Duchess Gladys, prin inteligenta ei si prin faptul ca insusi Lord Henry a recunoscut asta. Replicile ei erau minunate, indeed, il puneau la punct pe insusi personajul meu favorit.
Revenind la acesta, a fost divin. Personalitatea lui cinica, de un gentleman aproape vulgar, intr-un sens elegant. Avea o moralitate vulgara, indraznesc sa spun, si am adorat asta. Si avea o putere de corupere asupra celorlalti... Intr-un fel sau altul, era fascinant si m-a prins si pe mine in mrejele sale. Pur si simplu nu mi-am putut suprima adoratia fata de acest personaj.

Insa, nu pot spune ca nu mi-a placut Basil sau ca nu l-am admirat pe Dorian. Ar fi stupid si egoist si atat de neadevarat. Pentru ca si acestia doi mi-au atras atentia indeosebi. Basil pentru pasiunea lui pentru Dorian, pe care am considerat-o de nivel... romantic, sexual, homosexual mai exact * and now I take the pleasure to laugh a little * - poate ca este doar opinia mea, insa aici chiar a existat, in ochii mei, o tenta a homosexualitatii. Pentru numele a tot ce e frumos si tanar pe lumea asta ( da! fac aluzie la carte ), cum sa nu te gandesti ca Basil era pur si simplu indragostit de Dorian, trup si suflet, cum sa nu te gandesti la scene perverse si scene pline de... oh, incep sa exagerez, se pare. Oricum, tenta aceasta homosexuala inca ramane in capul meu si nu o voi scoate, oricate argumente ar veni impotriva acestei idei. Poate pentru ca imi place prea mult. Prin urmare, pentru asta l-am iubit pe Basil, pentru pasiunea pe care o arata fata de Dorian.

Acum, vorbind despre Domnul Gray in sine... ar fi ciudat sa nu il placi. Cand era atat de ... "tanar" si timid, intr-adevar, timid, nu imi atragea prea mult atentia. Mi se parea usor stupid si... da, intr-adevar, ca orice persoana a naibii de frumoasa, prost. Credeam ca este un prost de duzina. Dar, cu trecerea timpului, mi-am dat seama ca nu era asa. Prin urmare, mi-a placut pentru egoismul si ... naivitatea lui, pentru dorinta aceea pe care a avut-o, ca portretul sa imbatraneasca iar el sa dainuie pentru vesnicie in frumusete si tinerete. Mi-a placut pentru ca din cauza lui s-a sinucis Sybil, pentru ca era atat de interesant, pentru ca l-a ucis pe Basil, pentru ca l-a facut pe insusi tipul ce l-a ajutat sa scape de cadavrul lui Basil sa se sinucida... pentru ca era atat de constient de influenta lui Henry, pentru ca... voia sa se schimbe. Si pentru ca, in final, a luat minunata decizie de a distruge tabloul. Fara sa se gandeasca la posibiltatea de a muri chiar el, odata cu imaginea lui imbatranita.
Oricum, toti trei au fost demni de admiratia mea, ca si personaje. Pur si simplu am gasit mereu ceva care sa imi placa, and that is a good thing.

Intorcandu-ma la actiunea cartii, a fost intr-adevar placuta. Cu toate discutiile acelea aproape filosofice, cu vorbaraia despre femei si barbati, despre casatorie, despre traitul vietii, la propriu, despre vulgaritate si viata si moarte. Despre frumusete si uratenie. Despre a fi bun si a fi frumos, a fi bun sau frumos, frumos sau bun. Toate m-au fascinat.
Uciderea lui Basil a fost, poate, punctul culminant al cartii. M-a fascinat pana la extrem, nu imi venea sa cred in timp ce citeam, nu imi venea sa cred faptul ca Dorian, acel Dorian Gray adorabil si inocent, il ucisese pe Basil! Pe Basil! Prietenul lui, Basil Hallward! Pur si simplu nu puteam crede, am recitit faza de cateva ori, sa realizez ca... da, intr-adevar, se intamplase. Am fost atat de socata, atat de surprinsa si totodata fericita, pentru ca asta m-a facut sa admir si mai mult cartea aceasta. Intr-adevar, fara inhibitii.
Sinuciderea lui Sybil Vane a fost minunata, de asemenea, un punct in plus subiectului / povestii. Si insusi ideea portretului ce asimila anii si uratenia sufletului lui Dorian! Poate chiar aceasta a fost cea mai frumoasa idee din carte, nu poate, ci intr-adevar aceasta a fost. Nu pot intelege cum ar gasi cineva acest subiect neinteresant.
Oh ! Si partea de la final a fost atat de captivanta. Chiar ma intrebam"¦ cand va lua decizia sa ucida, sa termine, sa distruga tabloul ? si ce se va intampla in acel moment ? cu sinceritate, credeam ca va imbatrani si atat. Ca tabloul va fi distrus si Dorian Gray va imbatrani. Dar s-a intamplat ceva si mai bun ! si nici macar nu imi venea sa cred, dar m-am bucurat nespus. M-a bucurat Oscar Wilde cu ideile lui si cu povestea aceasta magnifica.
Dorian Gray care incerca sa distruga portretul ce i-a adus atata rau, s-a sinucis. Mai mult sau mai putin inconstient. Fascinant, absolut!

Este un final demn de continutul cartii. Si, da ! Continutul cartii este intr-adevar fascinant.

O sa notez aici si cateva citate pe care le-am extras in momentul in care citeam ; nu am extras chiar tot ce m-a fascinat, dar"¦ in orice caz, le voi nota pe cele pe care am avut buna dispozitie sa le extrag la momentul potrivit. Sunt minunate, desigur.
„Never marry at all, Dorian. Men marry because they are tired; women, because they are curious: both are disappointed."
"œBut you should not say the greatest romance of your life. You should say the first romance of your life. You will always be loved, and you will always be in love with love."
"œWhen we are happy, we are always good, but when we are good, we are not always happy."
"œ The one charm of the past is that it is the past."
"œWomen love us for out defects. If we have enough of them, they will forgive us everything, even our intellects. "œ
"œEach time that one loves is the only time one has ever loved."
( Lord Henry )
"œWomen rule the world. I assure you we can"™t bear mediocrities."
"œ We women, as some one says, love with our ears, just as you men love with your eyes, if you ever love at all."
(Duchess Gladys)

Cartea mi-a placut nespus de mult! si ma intreb de ce nu am auzit mai multe despre aceasta? Este atat de fascinanta si bine scrisa si are un subiect atat de frumos si "¦ pe deasupra, bine dezbatut, bine expus si cu niste personaje atat de complexe si frumoase. In orice caz, m-a fascinat extraordinar de mult aceasta carte si cred ca este, in momentul de fata, una dintre favoritele mele.
A meritat timpul pe care i l-am acordat si oboseala de dupa concentrarea excesiva asupra monitorului, pentru a analiza fiecare cuvant cum trebuie. Da, ceea ce vreau sa spun este ca a meritat din plin fiecare secunda pe care am petrecut-o citind-o.
Its just lovely and gorgeous and interesting and fascinating.

[Mhiet'e]

Waa, Teh, am incercat si eu sa citesc cartea dar *shame on me* i'm incompetent si n-am trecut de primele pagini. Poate ca devina era filmu'

Al treilea inger - Alice Hoffman

Nu stiu prea multe despre autoare, am auzit in treacat de ea si e prima data cand ii citesc una dintre carti. Spre surprinderea mea merge usor, desi arborele genealogic al familiilor din carte e putin mai ciudat, sa nu zic complicat. Toata povestea se invarte parca in zona hotelului Lion Park, in care, pana unde am citit eu, cele doua familii s-au intersectat - atat in trecut - cat si in viitor - fara macar sa constientizeze acest lucru.
Nu cere mult cartea, trei povesti de dragoste cu sfarsit tragic, toate legate cumva intre ele. Toate personajele care si-au petrecut copilaria in preajma mortii; Frieda, a carui tata era doctor, fuge de acasa sa lucreze ca si camerista la Lion Park, unde devina muza unui ' viitor rock star ' . Dar cartea isi incepe debutul cu Maddy care se indragosteste de viitorul sot al sorei sale, Paul, care acesta va muri tragic de cancer in spital, in ziua nuntii sale. Cele doua fete sunt fiicele lui Lucy Green iar Paul este fiul lui Frieda, n-am retinut numele sotului ei dar banuiesc ca oricum nu e rock star-ul in devenire. Adica incepe de la cele mai recente evenimente pana la cele mai indepartate. Mai intai povestea lui Maddy, Allie - sora lui Maddy, si Paul si apoi povestea mamelor lor care, mai mult sau mai putin, au trecut pe la Lion Park. Un anume personaj, si anume un tip a carui nume nu l-am retinut, ajunge sa participe de la inceput pana la sfarsitul cartii. Anywayz, e si o fantoma, un scandal in hotel and so on, mai multe de spus si mai multa lene pe mine sa scriu.

Dar personal, atunci cand n-ai nimic de facut, merge, usor de citit, nu cere prea multe, nu e un vocabular prea complex - adica chiar nu e nevoie de dex - genul de carti incadrate mai mult sau mai putin la chick lit si putin pe la romanele de dragoste mai vechi.

[Rouge]

In ultima perioada n-am prea citit mare lucru- m'am cam chinuit pe volumelea alea doua ale lui Tolstoi din Karenina si am cam strambat din nas cand am dat de anumite pasaje ce descriau destul de detaliat anumite aspecte ale muncilor de la tara* accept descrierea, da, insa a fost prea... Ä‚aa, detaliata, I suppose*

Oricum, tocmai azi am inceput Ivanhoe, de Walter Scott si pare o carte promitatoare. Primul cuvant care mi-a venit in minte cand am parcurs pagina 5 a fost: cavaleri. Am mari asteptari, deoarece autorul are un stil placut si expune frumos intamplarile, fara inflorituri inutile.
Parerile imi sunt destul de saracute, avand in vedere cat de putin am apucat sa citesc- deja incep sa neglijez alte domenii in momentul in care ajung sa ador o carte.

De asemenea, citesc si ceva de Panaït Istrati - Mes départs si Le Pêcheur d'éponges. Cartea am primit-o cadou si am zis sa vad cum este* momentan, ok- pentru putin exercitiu de franceza, at least.
Asta nu cred ca se pune, dar rasfoiesc Istoria literaturii universale de Ovidiu Drimba- surprinzator, unele chestii chiar mi-au placut.

[Teh]

Tocmai am terminat de citit A walk to remember, de Nicholas Sparks.

Am cautat cartea dupa ce am vazut filmul, in urma unei recomandari primite de la o prietena. In orice caz, nu am gasit-o in format electronic, la inceput, asa ca am lasat-o balta. Dar, luck being with me, o prietena mi-a cautat cartea, mi-a gasit-o si asa m-am si apucat sa o citesc. Hun, in English, of course.

In orice caz, nu stiu la ce ma asteptam cu exactitate - stiu sigur - ma asteptam sa imi placa! Si bineinteles, asa s-a intamplat. Acum, nu trebuie sa exagerez, nu a fost o carte extraordinar de bine scrisa sau deprimanta si profunda, asa cum poate mi-as fi dori ( sau nu ) sa fie. A fost o carte foarte simplist scrisa, cu formulari usoare si... un stil asemenea literaturii de consum, se poate spune. Nu a avut descrieri complicate si nici o seriozitate fara limite, nu s-a prins, parca, intr-o panza a stilului frumos si nu se poate incadra in genul acela de literatura ce te face sa tremuri prin insusi cuvintele insirate in carte. Nu, este genul de carte in care totul este scris exact asa cum se intampla.

Nu am fost surprinsa de nimic, desi poate ma asteptam sa fie scrisa intr-un mod cu putin mai mult deprimant si profund. Cartea a avut multe momente amuzante, am putea spune, desi nu exagerat - erau clipe ce s-ar fi putut numi "funny moments" si clipe " touching moments", dar nici unele dintre acestea nu au fost atat de extraordinare incat sa iti scoata o exclamatie de fericire sau tristete. Poate si pentru ca stiam povestea destul de bine, dat fiind ca vazusem filmul si oricum cunosteam plotul dinainte. Acum, nu stiam toate particularitatile cartii, desigur, dar esentialul era acolo si multe dintre replici le cunosteam. Totusi, asta nu m-a oprit sa imi placa micuta carte, chiar daca nu a fost extraordinara. Inca am adorat, intr-un fel ciudat si deloc exagerat, subiectul abordat si personajele.

Vorbind despre personaje, trebuie sa accentuez faptul ca in carte este mult mai bine conturata personalitatea lui Jamie Sullivan, in comparatie cu filmul, desigur. Nu vorbesc aici de o complexitate a personajelor din cale afara, pentru ca nu exista o descriere ce ar contura in special asa ceva. Povestea se invarte, pur si simplu, in jurul lui London si Jamie. Chiar daca intervin si alte aspecte ale familiei si dragostei fata de alte persoane, adolescenta si toate sentimentele confuze ce se petrec in acea perioada, povestea pur si simplu se centreaza 99% pe el si ea. Ceea ce vreau sa spun este ca celorlalte personaje nu le este data vreo importanta anume si cand sunt adusi in subiect, sa spunem asa, sunt pentru ca au o influenta clara si profunda asupra celor doua personaje.

De exemplu, mama lui London. Apare foarte des in carte, dar este un personaj usor detasat, desi personalitatea ei este usor de inteles, nu este vorba despre ea, nici macar odata nu este vorba despre aceasta ci apare doar in conversatiile in care il ajuta pe London, in care face ceva pentru el si asa mai departe (da, si cand ii da sfaturi). Tatal lui London, de asemenea, are si el un rol semnificativ, foarte semnificativ spre final am putea spune; insa, la fel, e supporting character, fara importanta. Pana si tatal lui Jamie, am putea spune, are acelasi lor desi tristetea si sentimentele lui sunt mult mai clare, datorita descrierii facute de personajul narator ( care este, desigur, London Carter ).

Vorbind de Jamie Sullivan, personajul ei m-a facut sa ma gandesc la foarte multe lucruri. Stiu ca este doar o carte si de aceea incerc sa nu ma intreb " cum poate cineva sa fie atat de bun si atat de preocupat de ceilalti, fara a arata nici cea mai mica farama de egoism? este posibil sa existe atata bunatate a sufletului, a personalitatii, a unei fiinte umane?" Totusi, este doar o carte si doar un personaj. Si, in cele din urma, arata si ea trasaturi ce ii tradeaza spiritul de fiinta umana, sa spunem. In momentul in care vorbeste cu London si acesta o intreaba daca ii este frica, daca este speriata de ceea ce i se intampla, aceasta raspunde ca da - it was a bit shocking - nu faptul ca a recunoscut ca ii era teama ci mai degraba ca intr-adevar ii era teama. Mi s-a parut, totusi, un personaj prea pur, poate asa a fost pentru personajul London in sine, nu stiu, desi mi s-a parut o usoara exagerare a caracterului ei atat de bun si pur, in concordanta cu cruda realitate. Sau poate ca nu pot crede eu ca o persoana sa fie atat de putin egoista si sa aiba o frumusete sufleteasca fara limite - si aici intervine, desigur, factorul inevitabil al subiectivitatii.

In orice caz, am recunoscut la Jamie mai multe trasaturi. Una cruciala, sa zicem, ar fi puterea pe care o avea asupra celorlalti. Faptul ca era atat de draguta cu toti nu era o masca, nu se parea a fi una, insa avea nu doar o putere extraordinara de convingere ci si un ton oarecum hotarator - in tot ceea ce facea! Poate din cauza caracterului ei dragut, si totusi iti dadea impresia aceea ciudata ce te facea sa te gandesti ca indiferent de personalitatea - buna, sufletista sau rea, rautacioasa - lumea tot ar fi ascultat-o. Cred ca avea acel ceva extraordinar de impunator, presupun. Ca si personaj, desigur, pentru ca nu vorbim in limita realitatii si nu o luam pe Jamie Sullivan drept fiinta umana si reala ( desi nu stiu daca povestea este bazata pe un fapt real sau nu ).
Aceasta trasatura atat de puternica a ei este mentionata si de London la un moment dat, subtil si poate fara intentie, faptul ca il „innebunea" sa spunem, il macina, he drove him crazy, il putea controla prin niste simple cuvinte - absolut nevinovate.
Oricum, caracterul ei atat de curat si bun a fost surprinzator de reconfortant, mi s-au parut minunate acele trasaturi, ireale sau nu, au fost frumoase.

Cat despre London Carter, el este mai mult adolescentul tipic care face probleme, dar care nu este un pusti rau si are nevoie de o simpla indrumare in viata. Pe care, in mod atat de perfect, o primeste de la Jamie. Cum spunea si el, nu credea vreodata ca s-ar putea indragosti de o fata ca Jamie. De fapt, eu cred exact lucrul contrar, nu se putea indragosti de alta fata decat una ca Jamie Sullivan. Pur si simplu se potriveau prea multe. El nu are o personalitate greu de descifrat, aparent un baiat rau si iresponsabil, este de fapt un tip cu o inima buna, cu ganduri mari si curand devine si destul de responsabil si matur.

Cartea prezinta, de fapt, si transformarea si evolutia personajului London, desi nu este centrata pe asa ceva. Dragostea este punctul important in aceasta carte.
Mi-a placut foarte mult clipa cand Jamie i-a spus ca o sa mearga cu el la bal doar cu o conditie, sa nu se indragosteasca de ea. Imi place mult momentul acela. La fel, doua clipe pe care le ador cat pot eu de mult sunt acelea in care London o intreaba daca vrea sa mearga la bal cu el si daca vrea, oh God, sa se casatoreasca cu el.
Citind „ Will you go to the dance with me?" si „ Will you marry me?" am avut o senzatie tare placuta. Pentru ei, ca si personaje. Au fost, poate, cele mai frumoase doua replici pe care le-am citit in carte, si nici macar nu stiu de ce. Poate ca imi imaginam cum ar spune-o in viata reala, si era induiosator!

Cartea nu m-a facut sa plang, desi am fost trista la un moment dat, nici pe aproape de lacrimi, desigur. Acest lucru s-a intamplat, poate, pentru ca povestea se centreaza doar pe ei doi. In sensul definitiv si de necontestat in care un privitor, unul de afara, nu poate intelege si simti cu adevarat ce se intampla. Poate este din cauza stilului, nu pot spune cu siguranta, dar - in orice caz - nu ajungi sa cunosti cu adevarat sufletul personajelor si nu te pot induiosa cuvintele pe care le citesti. Esti mai degraba un spectator ce incearca sa inteleaga, privind o piesa, sentimentele actorilor, personajelor. Dar aceste personaje isi tin emotiile profunde si sentimentele pentru ei, desi le arata afara, nu sunt in totalitate bine conturate si, astfel, spectatorul nu poate simti aceleasi lucruri. Aceasta este senzatia pe care am primit-o eu.

Totusi, personajul narator, insusi scriitorul, de fapt, a fost destul de profund pe alocuri si am simtit cuvintele lui. Doar in calitate de cititor, desigur, si niciodata nu am putut sa inlocuiesc un personaj, nu a fost genul acela de lucrare in care m-am pierdut in cuvinte si simteam si eu ce simtea personajul. Am avut o atitudine detasata, sa spunem, dar am apreciat si acest lucru pentru ca am putut observa perfect lucrurile, din afara.

Dragostea pe care si-o purtau cele doua personaje mi-a placut enorm, nu m-a impresionat - de fapt, London mi-a placut mai mult. Pentru faptul ca aprecia atat de mult sentimentele pe care le avea, Jamie a fost, parca, mai mult o victima. Sau poate ca nu. Imi amintesc pasajul in care London vorbea cu ea:
"You knew, from the first day in Miss Garber's class that I wasgoing to do the play, didn't you. When you looked at me and smiled?"- "Yes."
"And when I asked you to the homecoming dance, you made me
promise that I wouldn't fall in love, but you knew that I was going
to, didn't you?" - "Yes."
"How did you know?"- "When I told you that I prayed for you, what did you think I was talking about?"
Acesta este unul dintre momentele mele favorite.

Oricum ar fi, cartea nu este extraordinara, nu are un stil ce ar da pe oricine peste cap, nu este extraordinara nici din cauza sentimentelor transmise, nici prin profunzime - ok, nu surprinde prin nimic in afara de subiectul atat de frumos si totodata trist, acesta este cu adevarat ceva extraordinar si poate, expus altfel, ar fi facut pe oricine sa planga. Chiar si asa, nu vreau sa fiu ipocrita, cartea mi-a placut si am citit-o destul de repede. Stilul usor si direct, fara impopotonari cu prescurtari pe care, poate, nu le-am agreat mereu, a fost agreabil si totodata"¦ placut, de ce nu.

Pur si simplu a fost o carte tare simpatica si trista, desi nu mi-a dat un sentiment ce ar fi putut sa imi sparga inima in bucatele.