Capcana iadului

[Child Of Sunset]

Multumesc foarte mult dear , chiar apreciez faptul ca citesti si imi spui ce crezi . Ma bucur ca iti place , sper sa-ti placa in continuare >:D< . Here ya' go :


Capitolul 4 – O poveste sau doua

Incepu sa se apropie de mine, moment in care m-am dat instictiv inapoi, asa in genunchi cum eram. Ce naiba? Ce voia sa-mi faca? Avea sa ma omoare acum? Pentru ca stiam prea multe? Deci acela fusese unicul motiv pentru care imi dezvaluise ceea ce luasem drept veriga lipsa? De ce? Nu voiam sa mor. Nu asa, nu aici si categoric nu acum. Aveam sa ma lupt cu el atata timp cat inca mai aveam vlaga in mine.
Mainile lui sau, mai bine spus ghearele, se ridicara in aer deasupra mea, facandu-ma sa tip si sa inchid ochii, cazand in pozitie de sezut ca ultima lasa ce eram din pacate. Nu-mi venea sa cred ca viata mea era atat de fragila si ca existenta mea patetica era plina de regrete. Traisem pentru altii si-mi parea rau. Ca orice om imi doream o a doua sansa. De ce eu?
Imi prinse chipul, fortandu-ma sa-l privesc fix in cele doua gauri ingrozitor de reale, - in ciuda impresiilor mele de mai devreme – oprindu-mi tipatul pe buze si instaurandu-mi frica si mai adanc, lasand-o sa sape in carnea, pielea, sangele meu. Si... nimic. A ramas complet nemiscat cu chipul la cativa centimetri de al meu. Ma uitam ingrozita, nefiind capabila sa fac nimic altceva in afara faptului ca tremuram. Nu intelegeam ce se intampla, era si normal, dar ce era si mai rau era faptul ca asteptarea ma facea sa-mi doresc moartea cu fiecare secunda ce se scurgea alene. De ce nu ma ucide? De ce amana momentul? Era mai mult decat o tortura pentru mine. Dumnezeu mare. Avea aerul straniu ca ma studieaza sau poate era doar impresia mea de om nebun. Daca avea ochi undeva in masa aia ce prezicea distrugerea, atunci ma privea desi nu intelegeam ce anume cauta in mine. Care era faza? Nu, nu reuseam sa prind sensul acelor ganduri.
Total pe neasteptate, negrul acela al fetei umbrei paru ca incepe sa prinda culoare. Ochii mei se marira curiosi, incercand sa patrunda adevaratul sens a celor ce se petreceau exact dinaintea privirii mele. Nu, ma inselasem. Nu se colora nimic. Ceea ce reprezentase chipul atrocitatii se dizolva acum, incetul cu incetul, dezvaluind ceva ce asemena perfect cu o groapa de gunoi: in realitate, era un chip cu adevarat desfigurat. Carnea era putrezita, vasele de sange isi pierdusera semnificatia, ochii fusesera strapunsi de cine stie ce, asta facandu-i aproape imposibil de recunoscut pentru simplul fapt ca erau stalciti si stransi, lipsiti de caracteristicile lor normale. Nasul...era absolut inutil sa vorbesc despre ceva ce nu exista. Pielea era mai mult decat jupuita, era smulsa cu o furie necaracteristica oamenilor, insa dupa ceea ce-mi putuse fi dat sa vad, nu ma mai indoiam de absolut nimic. Ce rost ar fi avut? Oasele acelui chip mutilat erau galbene, frante in unele locuri, inexistente in altele. Si chiar si asa, cand unicul lucru pe care ti-l putea inspira acea priveliste era o teama crunta si patrunzatoare, pe buzele mele aparu un suras timid si totusi sincer.
- Nu te temi de mine?
Cand imi vorbi, bucati din ceea ce obisnuise a fi o buza, cazura la picioarele – sau mai spus genunchii – mele, alaturi de vreo doi dinti inegriti de pamant si cenusa. Am dat usor din cap, continuand sa-l privesc oarecum cu interes. Sunt sigura ca veti crede ca sunt absolut dementa, ca fabulez sau ceva asemenator, dar va asigur ca acum nu e cazul de asa ceva. Motivul pentru asta era mai simplu decat orice altceva din aceasta intreaga situatie deliranta: in vreme ce masca pe care acum o eliminase imi inspira o crunta dorinta de a ucide, de a sfasia, de ura si multe altele legate de asta, chipul desifigurat pe care acum il descopeream incetul cu incetul prin bunavointa netarmuita a mesagerului iadului – ma auziti ce spun? Bunatate a unui ucigas! Extraordinar. – ascundea undeva adanc, foarte adanc o urma de umanitate. Era undeva ingropata pe acolo, dar nu ma indoiam ca exista. Acel chip peste care trecuse atat de multa vreme pentru ca se vedea clar ca-si pierduse mult mai multe decat pielea, oasele, carnea, sangele, iar asta cere timp indelungat, acea masa carnoasa avea ceva din ceea ce-l caracterizeaza pe om, pastra farame ale sentimentelor ce ne despart pe noi de animale, ceea ce ne face superiori lor. Oricat de fantastic suna, eram sigura de ceea ce spuneam. Pe langa ura, furie, nervozitate, dorinta de a ucide, se afla o durere mai presus de cuvinte, o suferinta pe care am identificat-o ca fiind cea pe care o resimtisem in acele clipe ale cosmarului meu, acea senzatie care ma ingrozise atunci si care-mi provoca o mila de nestavilit acum. Biata fiinta ratacitoare, suferea cu fiecare particica existenta sau nu a corpului sau. Acela era genul de lucru pe care nu te asteptai sa-l gasesti la o persoana care nu ofera compatimire, nu, in niciun caz. Si totusi exista. Era ceva ce ma coplesi cu intreaga ei putere. Globii striviti ce-i serveau drept ochi se rotira in gauri, lucru ce nu-mi starni nici macar scarba, asa cum ar fi trebuit probabil. De ce mi-ar fi provocat asta? Doar pentru ca era diferit? Doar pentru ca nu era uman? Stiam ca eram pe drumul spre dementa, dar nu-mi mai pasa.
- De ce nu tipi si acum? De ce ceea ce reprezint nu te sperie? Doar glasul imi demonstra faptul ca nu apartinea acestei lumi.
- Pentru ca suferi. Te doare asa de tare si...esti singur.
Dumnezeule mare, ce naiba era in capul meu de vorbeam asa? Nu, nu era. Cert e ca reactia mesagerului iadului ma scoase din transa. Incepu sa urle, lucru ce semana atat de bine cu ragetul unui leopard ranit de moarte. Am tresarit pe masura ce ghearele lui se infigeau in pielea mea, exploatandu-mi carnea. Durea, dar eram sigura ca nu se compara cu ceea ce simtea el. Asa ca mi-am inghitit protestele si tipetele cu greutate.
Apoi totul a devenit difuz, ciudat, fara rost cumva. Mi s-a intunecat privirea, supermarketul a inceput sa paleasca din fata ochilor mei, imagini delirante si fulgeratoare luandu-i locul. M-am straduit enorm sa prind sensul, sa inteleg ceva din scurtele luminari ce apareau si dispareau in jurul meu. Dupa lupte seculare in care chiar m-am straduit sa patrund ceva si sa-mi obisnuiesc ochii cu privelistea, am inceput sa percep lucruri slabe: un copil batand mingea, acelasi copil sufland in lumanari de ziua lui, o adolescenta ce se ingropa in citit, evitand sa vorbeasca la telefon cu asa zisii prieteni, o eleva de facultate ce-si sustinea teza in fata a milioane de oameni si care se straduia sa-si estompeze emotiile pentru a fi capabila sa continue. Imagini aparente fara sens, dar care pentru mine insemnau atat de multe. Pentru ca acolo eram eu. In fiecare dintre tablouri. Acelea reprezentau amintirile mele chinuitoare despre o viata jalnica si condusa de altii. Nu ma plangeam, eu eram cea care permisese acelor lucruri sa ia amploare, eu fusesem cea care isi schimbase principiile si firea in functie de oamenii ce ma inconjurau. Era doar vina mea. Corect .
Si totusi...de ce apareau acele lucruri acum in fata mea? Intotdeauna imi surprimasem din minte chestiile ce apartineau de acei ani ai vietii mele, doar pentru simplul fapt ca-mi dorisem sa ma schimb si nu doar pe mine, ci si ceea ce ma inconjura. Pentru ca mereu crezusem ca odata ce asta avea sa se intample, viata mea in sine avea sa se adapteze schimbarilor, dar nu fusese asa. Intotdeauna stiusem asta, dar niciodata nu fusesem capabila s-o recunosc. Pana acum. Eram mai mult decat o dezamagire totala, da, mult mai mult. Din pacate.
Dar de ce? Nu intelegeam de ce izbucneau aceste lucruri iar si iar in fata mea. Aveam sa patrund intelesul acelor ganduri mult mai curand decat ma asteptasem, ce-i drept. Toate amintirile mele se evaporara, decorul redevenind acelasi de dinainte, simturile intorcandu-se si odata cu ele si durerea surda pe care corpul o resimtea. Ghearele razbunatoare ale umbrei au ramas infipte inauntrul obrajilor mei, sangele-mi clocotitor dand negrului trupului sau o frumusete otravitoare.
- Esti o fiinta ciudata, Amber! Foarte stranie.
Venind din partea lui, nu suna exact asa cum ar fi trebuit sa sune si totusi. Nu-mi spunea lucruri noi, era adevarat. Totodata, descoperisem misterul de dinainte: imi citise gandurile prin propriile sale intermedii care, trebuia sa recunosc, nu erau de apreciat. Tot ceea ce simtisem si vazusem cu putin timp inainte, era doar rezultatul a ceea ce facuse el. Ca sa vezi .
- Si tocmai din aceasta cauza, tie, din toti oamenii astia patetici, iti voi arata!
Chiar daca ma pregateam sa intreb, mai mult ca sigur ca nu as fi primit raspuns, asa ca am adoptat calea rabdarii , a posibilitatii de a vedea ceea ce promisese ca va arata. Nu, nu aveam nici cea mai vaga idee despre ceea ce se intampla. Supermarketul a disparut pentru o a doua oara din campul meu vizual, intunericul mistuind orice sansa de a vedea ceva. Si stiam totusi ca ceva urma sa se intample, astfel incat trupul mi se incorda intr-un mod vizibil, nu neaparat din cauza fricii pentru ca sentimentul acela se afla deja ingropat undeva inauntrul meu sub maldarul de noi sentimente.
Brusc, in fata ochilor mei aparu un sat. Era saracacios si nu avea nimic deosebit, excela doar prin simplul fapt ca era mizerabil de-a dreptul, ca o groapa uriasa de gunoi. In mijlocul acestei saracii lucii, un tanar ce avea un aer cunoscut mie aduna lucruri ce erau doar pe jumatate stricate, punandu-le intr-un sac ce statea sa se rupa. A continuat asa o buna bucata de timp, mainile sale neobosite culegand orice lucru aparent nesemnificativ. Abia dupa ce soarele a ales sa-si inceapa coborarea in adancurile pamantului, baiatul si-a intrerupt treaba. A urcat sacul in spinare, pornind spre ceea ce probabil voia sa fie casa lui. Avea desigur o mica locuinta a carui acoperis era din paie si care avea o singura camera. Deschise o usa din cateva lemne, lasand ,,prada” pe acea zi langa intrare, indreptandu-se spre o tanara ce incerca sa gateasca niste coji de cartofi, luand-o in brate si sarutand-o prelung. Tanara fata nu avea un aspect diferit de ceea ce-i inconjura: o rochie rupta si murdara ii acoperea trupul slab si uscativ in vreme ce paru-i negru era naclait. Ii raspunse iubitului ei, aratand spre un scaun unde se afla un batran cu privire goala ce nu se misca aproape deloc. Cosul pieptului i se ridica in ritmul respiratiei si cam atat. Ochii tanarului il studiara pret de cateva clipe, inainte sa se umple de o mahnire adanca.
- Cum s-a comportat azi? Intreba, apropiindu-se de omul bolnav si sleit de puteri.
- Mai bine. A mancat jumatate de para, veni raspunsul fetei.
Baiatul surase trist si incepu sa ii mangaie mana batranului, privindu-l plin de duiosie.
- Buna tata, m-am intors...
Niciun raspuns. Cum ar fi putut veni atunci cand omul privea atat de aiurea o gaura din perete?
Imaginea se dizolva rapid doar pentru a-i face loc unei alteia. Tanara de mai devreme, tinand in mana un chibrit aprins, plangea frenetic in fata baiatului care o privea uimit, stand in fata batranului.
- Lucy...ce faci? De ce?
- Brian, te iubesc, Dumnezeu mi-e martor, dar nu mai suport. E prea mult pentru mine.
- Nu face asta...te rog, doar stinge focul...
- Nu mai pot. Nu mai pot...
O ultima lacrima si copila aprinse paiele acoperisului care se prabusira peste cei doi barbati, inghitindu-i si taindu-le posibilitatea de a scapa. Lucy parasi casa, razand demonic in timp ce lacrimile ii udau chipul plin de cenusa. Brian incerca sa-si ridice tatal dintre paiele ce permiteau focului sa se extinda in ultimul hal, dar in cele din urma acesta le taie orice incercare, ii lua prizonieri. In vreme ce hainele si trupurile le erau arse, baiatul incepu sa planga, prinzandu-si tatal ce nu mai respira de mana, urland de durere fizica si psihica.
- Tata...Lucy...fura ultimele lui cuvinte.
In vreme ce flacarile mari ca de iad ii mistuiau trupul si sufletul, Brian muri cu un singur gand: a iubit-o.