21-12-2010, 08:44 PM
Capitolul 2 – Vise , viziuni , adevaruri
Orasul ardea inghitit de flacari neasteptat de mari. Oamenii tipau, copiii plangeau, se auzeau urlete de lupi pretutindeni. Puteam observa perfect groaza care stapanea orice fiinta vie sau chiar si moarta, privirea ingrozita fiind intiparita pe chipurile schimonosite de durere.
Alergam alaturi de ceilalti, dar sentimentul era diferit. Mie nu-mi era frica. Nu paream sa ma tem de ceea ce se intampla. Ochii mei incercau sa prinda fiecare detaliu, priveau in sus sau in jos. Undeva deasupra tuturor se aflau cativa oameni ale caror cautaturi pline de ura fixau multimea terifiata. Din cand in cand, cate unul dintre ei cobora in delir ca un uliu, provocand un vant puternic si lasa cate un cadavru mutilat undeva printre daramaturi, reluandu-si locul alaturi de ceilalti doar pentru a se transforma in praf, dus departe de acelasi vant de nicaieri. Stiam toate astea? Imi imaginam haosul asta sau chiar se intampla? Incercam sa inteleg, dar mi se parea prea fantastic pentru a fi crezut. Semana cu un film horror pe care-l ratasem in momentul in care aparuse.
Cineva ma privea din spate si asta imi dadea fiori pe sira spinarii. Ma simteam speriata abia acum. Dar de ce corpul mi se intorcea atunci incetul cu incetul, de parca era atras de necunoscut? Doar sunt ziarista, ce naiba! Curiozitatea facea parte din meseria mea, dar nu asta cred ca era singurul motiv. Ochii mi s-au intalnit cu doua gauri negre, ca niste prapastii. Pupile, retina...nu exista absolut nimic acolo. Pentru numele sfant al... era doar o umbra neagra ce elibera prin fiecare por - daca avea macar asa ceva – o ura care putea distruge doar prin simplul fapt ca exista. Nu-i asa? Nu era normal.
Am inceput sa tip pe masura ce umbra se apropia de mine. Ma dadeam inapoi sau cel putin incercam, dorind sa ma departez. Si totusi m-a prins din urma, si-a inclestat gheara cu mana mea care tremura pur si simplu si a trecut prin mine. Am simtit atata durere si suferinta incat credeam ca intregul corp avea sa mi se deterioreze doar din cauza faptului ca aveam acele senzatii care nici macar nu-mi apartineau. Erau ale lui sau ale mele? Ochii mi se inchideau pe masura ce flacarile ca de iad ma curpindeau. Crescand si crescand...
Strigatul ce s-a auzit a avut menirea sa ma faca sa sar in sus, cazand din pat si lovindu-ma la cap. Am inceput sa injur, frecandu-mi nervoasa zona ranita si ramanand trantita pe podea. Razele binefacatoare ale diminetii luminau intreaga camera, dar nu eram atat de sigura ca apreciam asta. Fusese un vis? La naiba, da! M-am oprit din tipat.
Aseara ajunsesem acasa atat de tarziu incat nici macar a face dus nu mai parea atragator. Imi aruncasem hainele intr-un colt si ma trantisem in pat exact asa cum eram: doar in lenjerie. Ce conta? Si asa locuiam singura. Adormisem cu gandul ciudat ca disparitiile erau mai mult decat ceea ce pareau a fi. Poate ca asa era, dar eram sigura ca voiam sa patrund pe acel teren? Nu, de fapt mi-as fi dorit sa ma tin cat mai departe de asta. Tot acel articol imi provoca si cosmaruri acum...
Senzatiile de ura si suferinta pe care inca le pastram undeva adanc inauntrul meu ma faceau sa tremur. Nu voiam deloc sa ma gandesc la asta inca. Mi-am trantit lenjeria in cosul cu rufe, intrand la dus si incercand sa imi fac un plan pe ziua respectiva. Intai la sediu si apoi alte interviuri? Nu, ma indoiam ca asa ceva avea cum sa ajute macar putin. Puteam sa vad pe parcurs de ce anume aveam nevoie. Ziceam si eu, alta idee mai buna chiar nu aveam. M-am infasurat intr-un prosop si am iesit pe balcon, aprinzandu-mi o tigara si tragand cu nesat, sufland fumul in cerculete. Ma trezisem devreme sau mai bine spus, ma fortasem sa renunt la odihna de care aveam nevoie. Puteam sa mai pierd ceva timp. Mi se parea ca era cam racoare in acea dimineata, dar asta era. Cu putin noroc, prindeam vreo gripa si poate eram in stare sa renunt la acel articol care se parea ca ma influenta in cel mai negativ mod posibil, ajungea chiar sa ma obsedeze. Pentru numele sfant al Domnului, de ce trebuia sa fiu atat de proasta si sa nu stiu sa refuz? Da , poate pentru ca pana cand sa am ,,norocul†sa mi se ofere acest articol – pe care in mod sigur nimeni nu-si dorise sa-l scrie, altfel de ce mi-ar fi fost oferit mie? – duceam si faceam cafeaua de parca eram cine stie ce chelnerita stupida, in ciuda faptului ca studiasem facultatea de jurnalism si terminasem printre primii chiar. Dar ce conta ca invatasem atat?
Sfarsisem angajata in acest loc uitat sau, mai bine zis, nestiut de nimeni in care timp de trei ani am dus cafeaua fara a avea dreptul la un articol macar. Vi se pare corect? Da, nici mie. Apoi urmase o mica perioada de articole stupide despre nunti esuate. Si acum il primisem pe asta care urma sa reprezinte debutul meu. Numai ca ma temeam sa-l scriu si, mai ales, sa-l studiez. Chiar nu ma interesau chestiile sadice de acel gen, voiam sa ma consider o persoana normala sau aproape de asta. Stiam ca daca interveneam in treburile neoficiale ale sectelor sau gruparilor satanice, aveam sa sfarsesc exact ca victimele pe care le cercetam acum. Si de ce sa doresc sa mor doar din dorinta de a ma afirma? Nu, nimic nu merita viata ta, cei care nu stiu inca asta, ar face bine s-o invete si punct. Plus ca mai era si ceea ce vazusem inainte sa ajung acasa si care ma marcase suficient cat sa nu pot dormi bine si sa-mi induc cosmaruri, acea disparitie cu totul aparte. Pentru numele lui Dumnezeu. Avea vreun om puterea sa faca asa ceva? Voiam sa stiu. Mai mult decat orice. Dar cum as fi putut pune mana pe informatia asta fara a ma pune in pericol?
Am lasat gandurile care nu ma duceau absolut nicaieri deoparte, alegand sa ma concentrez pe ceea ce deja stabilisem: crimele in mod sigur aveau legatura cu disparitiile sau invers. Ceva le declansa, dar jur ca habar nu aveam cum sa umplu golul lasat de lipsa informatiilor. Puteam incepe pur si simplu sa scriu si mai apoi ma descurcam eu cumva sa ajung si la miezul problemei. Speram.
Mi-am aruncat niste haine pe mine, din simpla dorinta de a ajunge mai repede la serviciu – da, stiu, ciudat, nu? Nu chiar, atunci cand simti ca pericolul te pandeste la fiecare pas si tot ce-ti doresti este sa stai intr-un loc plin cu persoane -, mi-am infascat geanta si pur si simplu m-am indreptat inspre liftul ce parea ca ajunsese la etajul meu. Perfect.
Am urcat, lasand sa-mi scape un oftat imens si apasand butonul ce ma ducea la parter, asteptand ca vechitura sa se puna in miscare. Doamne, ce ma enerva cand trebuia sa am rabdare cu lucrurile din jurul meu. Eu eram mai tot timpul pe fuga, acesta fiind principalul motiv pentru care nu reuseam niciodata sa fiu linistita mai mult de cateva minute.
Am parasit cladirea, am alergat dupa tramvai, am intrat in sediu si m-am strecurat pana la biroul meu, ferindu-ma de privirile iscoditoare ale celor din jur. Ce?! Acum chiar nu mai intarziasem, ba chiar ajunsesem cu cinci minute mai devreme, lucru ce reprezenta pentru mine un fel de record personal. Mi-am deschis laptopul si am inceput sa tastez ceea ce avea sa fie inceputul articolului meu. Mentionam nume, locuri, descrieri ale atrocitatilor – genul acesta de lucruri mi s-au parut cel mai greu de trecut in revista -, in fine, tot ce era necesar. Nu-mi venea sa cred cat de mult imi doream sa-l termin. Cumva, eram hotarata sa nu mai fac investigatii, ma multumeam si cu ceea ce aveam deja, nu mai era nevoie sa ma chinui si cu altceva.
Am hotarat sa fac o pauza inainte de a scrie concluzia pentru ca aceea necesita foarte multa atentie, iar eu deja simteam ca am obosit. M-am dus la toaleta, ramanand in fata oglinzii pentru a-mi studia chipul. Parul roscat era ciufulit in ultimul hal, aveam cearcane adanci sub ochii ce aratau atat de obositi. Era drept ca mi-ar fi prins extraordinar de bine cateva ore suplimentare de somn, dar cum timpul nu prea era de partea mea nu aveam dreptul sa ma plang in acel fel.
Am inceput sa ma gandesc la un sfarsit potrivit pentru textul pe care-l concepusem. Nu aveam sa mentionez de ceea ce vazusem cu o seara in urma, nici de legatura vizibila-evident ca doar pentru unii- dintre crime si disparitii. In fond, cu putin noroc, ziarul nostru nu avea cum sa aiba prea mare priza la public. Nu avusese pana acum, eram sigura ca lucrurile nu aveau cum sa se schimbe peste noapte.
Niste zbierete si un zgomot de usi trantite ma scoasera din transa, facandu-ma sa tresar. Ce Dumnezeu voia sa fie asta? Am deschis usa, luand-o la fuga spre sursa de zgomot. Voiam sa vad, nici eu nu-mi dadeam seama de unde aparuse curiozitatea asta ciudata.
Multimea de oameni care se ingramadisera in jurul sefului meu si a unei persoane total necunoscuta ma impiedica sa vad clar. Incercam sa-mi fac loc cu coatele pentru a vedea mai bine, dar mi se parea cam imposibil din moment ce oamenii refuzau categoric sa ma bage in seama. Ce aiurea.
- Te urasc! urla persoana necunoscuta, moment in care toti cei din jurul meu pareau ca au incremenit.
Nimeni nu se mai misca, ochii lor devenind sticlosi cumva. Eram singura care privea nedumerita scena din fata mea? Se pare ca da. Am ajuns in cele din urma in randul din fata, exact la timp pentru a observa sentimentul de ura crescanda in ochii celei care tipase mai adineaori. Expresia chipului i se schimba cu fiecare clipa ce trecea, inducandu-mi o teama profunda si, din cate observam, nu numai mie. Seful meu incerca sa se departeze, dar nu parea in stare de asa ceva. Deodata, femeia din fata ochilor nostri se ridica la cativa centimetri de pamant, capatand o cu totul alta infatisare, de ucigasa. Gesturile indicau numai acest lucru spre groaza crescanda a inimii mele. Nu-mi venea sa cred ca ceea ce vedeam chiar se intampla. Sigur nu era un alt cosmar de-al meu? Au, ciupitura aceea fusese cat se poate de reala, eram sigura de asta.
- Stai...am soptit, constatand ca-mi pierdusem pana si glasul. Ma miram? Nu chiar.
Femeia insa se repezi asemenea unui uliu asupra sefului meu al carui strigat se auzi in intreaga incapere pe masura ce pielea ii era smulsa, ochii scosi, sangele varsat. Si nimeni nu reactiona. Pentru numele sfant al Domnului, de ce nimeni nu se misca asa cum trebuia? De ce numai eu tremuram si tipam, deznadajduita, simtind cum imi pierd controlul total asupra corpului meu?
Monstrul nu se opri decat dupa ce seful meu isi dadu ultima suflare. Imi simteam genunchii indoiti, dar mai mult decat a tipa nu ma consideram in stare.
Deodata, o umbra neagra, umbra din cosmarul meu –eram sigura ca era aceeasi- patrunse pe fereastra inchisa tin sa mentionez, luandu-si locul alaturi de criminala. Ce...?
- Perfect. Ti-am imprumutat puterile mele, acum intoarce-te in iad, femeie nefericita! Acolo ti-e locul.
Cu aceste cuvinte, trupul monstrului se prefacu in praf pe care un vant puternic aparut din senin il imprastie prin vazduh. Fata inumana a umbrei ma fixa, apropiindu-se usor de mine.
- Tu...
Am inceput sa tip ca ultima nebuna, luand-o la fuga la intamplare, nepasandu-mi de parerea celorlalti. Ce naiba?!
Orasul ardea inghitit de flacari neasteptat de mari. Oamenii tipau, copiii plangeau, se auzeau urlete de lupi pretutindeni. Puteam observa perfect groaza care stapanea orice fiinta vie sau chiar si moarta, privirea ingrozita fiind intiparita pe chipurile schimonosite de durere.
Alergam alaturi de ceilalti, dar sentimentul era diferit. Mie nu-mi era frica. Nu paream sa ma tem de ceea ce se intampla. Ochii mei incercau sa prinda fiecare detaliu, priveau in sus sau in jos. Undeva deasupra tuturor se aflau cativa oameni ale caror cautaturi pline de ura fixau multimea terifiata. Din cand in cand, cate unul dintre ei cobora in delir ca un uliu, provocand un vant puternic si lasa cate un cadavru mutilat undeva printre daramaturi, reluandu-si locul alaturi de ceilalti doar pentru a se transforma in praf, dus departe de acelasi vant de nicaieri. Stiam toate astea? Imi imaginam haosul asta sau chiar se intampla? Incercam sa inteleg, dar mi se parea prea fantastic pentru a fi crezut. Semana cu un film horror pe care-l ratasem in momentul in care aparuse.
Cineva ma privea din spate si asta imi dadea fiori pe sira spinarii. Ma simteam speriata abia acum. Dar de ce corpul mi se intorcea atunci incetul cu incetul, de parca era atras de necunoscut? Doar sunt ziarista, ce naiba! Curiozitatea facea parte din meseria mea, dar nu asta cred ca era singurul motiv. Ochii mi s-au intalnit cu doua gauri negre, ca niste prapastii. Pupile, retina...nu exista absolut nimic acolo. Pentru numele sfant al... era doar o umbra neagra ce elibera prin fiecare por - daca avea macar asa ceva – o ura care putea distruge doar prin simplul fapt ca exista. Nu-i asa? Nu era normal.
Am inceput sa tip pe masura ce umbra se apropia de mine. Ma dadeam inapoi sau cel putin incercam, dorind sa ma departez. Si totusi m-a prins din urma, si-a inclestat gheara cu mana mea care tremura pur si simplu si a trecut prin mine. Am simtit atata durere si suferinta incat credeam ca intregul corp avea sa mi se deterioreze doar din cauza faptului ca aveam acele senzatii care nici macar nu-mi apartineau. Erau ale lui sau ale mele? Ochii mi se inchideau pe masura ce flacarile ca de iad ma curpindeau. Crescand si crescand...
Strigatul ce s-a auzit a avut menirea sa ma faca sa sar in sus, cazand din pat si lovindu-ma la cap. Am inceput sa injur, frecandu-mi nervoasa zona ranita si ramanand trantita pe podea. Razele binefacatoare ale diminetii luminau intreaga camera, dar nu eram atat de sigura ca apreciam asta. Fusese un vis? La naiba, da! M-am oprit din tipat.
Aseara ajunsesem acasa atat de tarziu incat nici macar a face dus nu mai parea atragator. Imi aruncasem hainele intr-un colt si ma trantisem in pat exact asa cum eram: doar in lenjerie. Ce conta? Si asa locuiam singura. Adormisem cu gandul ciudat ca disparitiile erau mai mult decat ceea ce pareau a fi. Poate ca asa era, dar eram sigura ca voiam sa patrund pe acel teren? Nu, de fapt mi-as fi dorit sa ma tin cat mai departe de asta. Tot acel articol imi provoca si cosmaruri acum...
Senzatiile de ura si suferinta pe care inca le pastram undeva adanc inauntrul meu ma faceau sa tremur. Nu voiam deloc sa ma gandesc la asta inca. Mi-am trantit lenjeria in cosul cu rufe, intrand la dus si incercand sa imi fac un plan pe ziua respectiva. Intai la sediu si apoi alte interviuri? Nu, ma indoiam ca asa ceva avea cum sa ajute macar putin. Puteam sa vad pe parcurs de ce anume aveam nevoie. Ziceam si eu, alta idee mai buna chiar nu aveam. M-am infasurat intr-un prosop si am iesit pe balcon, aprinzandu-mi o tigara si tragand cu nesat, sufland fumul in cerculete. Ma trezisem devreme sau mai bine spus, ma fortasem sa renunt la odihna de care aveam nevoie. Puteam sa mai pierd ceva timp. Mi se parea ca era cam racoare in acea dimineata, dar asta era. Cu putin noroc, prindeam vreo gripa si poate eram in stare sa renunt la acel articol care se parea ca ma influenta in cel mai negativ mod posibil, ajungea chiar sa ma obsedeze. Pentru numele sfant al Domnului, de ce trebuia sa fiu atat de proasta si sa nu stiu sa refuz? Da , poate pentru ca pana cand sa am ,,norocul†sa mi se ofere acest articol – pe care in mod sigur nimeni nu-si dorise sa-l scrie, altfel de ce mi-ar fi fost oferit mie? – duceam si faceam cafeaua de parca eram cine stie ce chelnerita stupida, in ciuda faptului ca studiasem facultatea de jurnalism si terminasem printre primii chiar. Dar ce conta ca invatasem atat?
Sfarsisem angajata in acest loc uitat sau, mai bine zis, nestiut de nimeni in care timp de trei ani am dus cafeaua fara a avea dreptul la un articol macar. Vi se pare corect? Da, nici mie. Apoi urmase o mica perioada de articole stupide despre nunti esuate. Si acum il primisem pe asta care urma sa reprezinte debutul meu. Numai ca ma temeam sa-l scriu si, mai ales, sa-l studiez. Chiar nu ma interesau chestiile sadice de acel gen, voiam sa ma consider o persoana normala sau aproape de asta. Stiam ca daca interveneam in treburile neoficiale ale sectelor sau gruparilor satanice, aveam sa sfarsesc exact ca victimele pe care le cercetam acum. Si de ce sa doresc sa mor doar din dorinta de a ma afirma? Nu, nimic nu merita viata ta, cei care nu stiu inca asta, ar face bine s-o invete si punct. Plus ca mai era si ceea ce vazusem inainte sa ajung acasa si care ma marcase suficient cat sa nu pot dormi bine si sa-mi induc cosmaruri, acea disparitie cu totul aparte. Pentru numele lui Dumnezeu. Avea vreun om puterea sa faca asa ceva? Voiam sa stiu. Mai mult decat orice. Dar cum as fi putut pune mana pe informatia asta fara a ma pune in pericol?
Am lasat gandurile care nu ma duceau absolut nicaieri deoparte, alegand sa ma concentrez pe ceea ce deja stabilisem: crimele in mod sigur aveau legatura cu disparitiile sau invers. Ceva le declansa, dar jur ca habar nu aveam cum sa umplu golul lasat de lipsa informatiilor. Puteam incepe pur si simplu sa scriu si mai apoi ma descurcam eu cumva sa ajung si la miezul problemei. Speram.
Mi-am aruncat niste haine pe mine, din simpla dorinta de a ajunge mai repede la serviciu – da, stiu, ciudat, nu? Nu chiar, atunci cand simti ca pericolul te pandeste la fiecare pas si tot ce-ti doresti este sa stai intr-un loc plin cu persoane -, mi-am infascat geanta si pur si simplu m-am indreptat inspre liftul ce parea ca ajunsese la etajul meu. Perfect.
Am urcat, lasand sa-mi scape un oftat imens si apasand butonul ce ma ducea la parter, asteptand ca vechitura sa se puna in miscare. Doamne, ce ma enerva cand trebuia sa am rabdare cu lucrurile din jurul meu. Eu eram mai tot timpul pe fuga, acesta fiind principalul motiv pentru care nu reuseam niciodata sa fiu linistita mai mult de cateva minute.
Am parasit cladirea, am alergat dupa tramvai, am intrat in sediu si m-am strecurat pana la biroul meu, ferindu-ma de privirile iscoditoare ale celor din jur. Ce?! Acum chiar nu mai intarziasem, ba chiar ajunsesem cu cinci minute mai devreme, lucru ce reprezenta pentru mine un fel de record personal. Mi-am deschis laptopul si am inceput sa tastez ceea ce avea sa fie inceputul articolului meu. Mentionam nume, locuri, descrieri ale atrocitatilor – genul acesta de lucruri mi s-au parut cel mai greu de trecut in revista -, in fine, tot ce era necesar. Nu-mi venea sa cred cat de mult imi doream sa-l termin. Cumva, eram hotarata sa nu mai fac investigatii, ma multumeam si cu ceea ce aveam deja, nu mai era nevoie sa ma chinui si cu altceva.
Am hotarat sa fac o pauza inainte de a scrie concluzia pentru ca aceea necesita foarte multa atentie, iar eu deja simteam ca am obosit. M-am dus la toaleta, ramanand in fata oglinzii pentru a-mi studia chipul. Parul roscat era ciufulit in ultimul hal, aveam cearcane adanci sub ochii ce aratau atat de obositi. Era drept ca mi-ar fi prins extraordinar de bine cateva ore suplimentare de somn, dar cum timpul nu prea era de partea mea nu aveam dreptul sa ma plang in acel fel.
Am inceput sa ma gandesc la un sfarsit potrivit pentru textul pe care-l concepusem. Nu aveam sa mentionez de ceea ce vazusem cu o seara in urma, nici de legatura vizibila-evident ca doar pentru unii- dintre crime si disparitii. In fond, cu putin noroc, ziarul nostru nu avea cum sa aiba prea mare priza la public. Nu avusese pana acum, eram sigura ca lucrurile nu aveau cum sa se schimbe peste noapte.
Niste zbierete si un zgomot de usi trantite ma scoasera din transa, facandu-ma sa tresar. Ce Dumnezeu voia sa fie asta? Am deschis usa, luand-o la fuga spre sursa de zgomot. Voiam sa vad, nici eu nu-mi dadeam seama de unde aparuse curiozitatea asta ciudata.
Multimea de oameni care se ingramadisera in jurul sefului meu si a unei persoane total necunoscuta ma impiedica sa vad clar. Incercam sa-mi fac loc cu coatele pentru a vedea mai bine, dar mi se parea cam imposibil din moment ce oamenii refuzau categoric sa ma bage in seama. Ce aiurea.
- Te urasc! urla persoana necunoscuta, moment in care toti cei din jurul meu pareau ca au incremenit.
Nimeni nu se mai misca, ochii lor devenind sticlosi cumva. Eram singura care privea nedumerita scena din fata mea? Se pare ca da. Am ajuns in cele din urma in randul din fata, exact la timp pentru a observa sentimentul de ura crescanda in ochii celei care tipase mai adineaori. Expresia chipului i se schimba cu fiecare clipa ce trecea, inducandu-mi o teama profunda si, din cate observam, nu numai mie. Seful meu incerca sa se departeze, dar nu parea in stare de asa ceva. Deodata, femeia din fata ochilor nostri se ridica la cativa centimetri de pamant, capatand o cu totul alta infatisare, de ucigasa. Gesturile indicau numai acest lucru spre groaza crescanda a inimii mele. Nu-mi venea sa cred ca ceea ce vedeam chiar se intampla. Sigur nu era un alt cosmar de-al meu? Au, ciupitura aceea fusese cat se poate de reala, eram sigura de asta.
- Stai...am soptit, constatand ca-mi pierdusem pana si glasul. Ma miram? Nu chiar.
Femeia insa se repezi asemenea unui uliu asupra sefului meu al carui strigat se auzi in intreaga incapere pe masura ce pielea ii era smulsa, ochii scosi, sangele varsat. Si nimeni nu reactiona. Pentru numele sfant al Domnului, de ce nimeni nu se misca asa cum trebuia? De ce numai eu tremuram si tipam, deznadajduita, simtind cum imi pierd controlul total asupra corpului meu?
Monstrul nu se opri decat dupa ce seful meu isi dadu ultima suflare. Imi simteam genunchii indoiti, dar mai mult decat a tipa nu ma consideram in stare.
Deodata, o umbra neagra, umbra din cosmarul meu –eram sigura ca era aceeasi- patrunse pe fereastra inchisa tin sa mentionez, luandu-si locul alaturi de criminala. Ce...?
- Perfect. Ti-am imprumutat puterile mele, acum intoarce-te in iad, femeie nefericita! Acolo ti-e locul.
Cu aceste cuvinte, trupul monstrului se prefacu in praf pe care un vant puternic aparut din senin il imprastie prin vazduh. Fata inumana a umbrei ma fixa, apropiindu-se usor de mine.
- Tu...
Am inceput sa tip ca ultima nebuna, luand-o la fuga la intamplare, nepasandu-mi de parerea celorlalti. Ce naiba?!
![[Imagine: sunsetsig.png]](http://img6.imageshack.us/img6/7780/sunsetsig.png)
[/center]