Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Cand viata se complica

Vreau si eu sa te rog ceva. Fac asta la inceputul comentariului pentru ca nu sunt sigura ca vei citi si partea abstracta(cuprinsul si incheierea). Nu te mai juca cu sentimentele mele. Vreau sa o urasc pe Lizzie si numai pe Lizzie, asa ca incearca sa nu mai faci scene enervante cu "the spawn of vecinu'". Piticania e draguta si are potential. Cerere incheiata.
Capitolul lui Alex a fost... cum se numea chestia aia pe care au mancat-o evrei(parca ei erau) in desert cu Moise... mana cereasca. Il ador pe tipul asta uneori.
In continuare, as vrea sa comentez modul in care Lizzie plange non-stop, dar stiu ca mi-ai sari in cap cu un anumit personaj de-al meu al carui nume nu va fi mentionat aici, asa ca ma abtin.
Concluzie: Tine-o tot asa!

[Imagine: tumblr_lv3rziB5Jg1qcnuye.gif]

Ajung si eu intr-un fnal pe aici, sper sa si aias aceva de comentariul asta :]]
In primul rand îti multumesc mult pentru dedicatie :) Nu ma asteptam.
Revenind, capitolul lui Alex mi s-a parut interesant. Acum înteleg si eu de ce a avut anumite reactii pe la inceputul povestii, cum ar fi acea imbratisare brusca pe care i-a dat-o lui Lizzie dupa ce fusese atat de rece fata de ea.
Asa:
- actiune, e ok, nici nu prea avea cum sa fie grabita avand in vedere lungimea capitolului
- descrierea, eu zic ca a fost cata trebuie si sentimentele au fost transmise destul de bine
- greseli, am vazut cateva, nu mai imi amintesc unde si erau putine si neimportante oricum.
Asa, am mai inteles anumite chestii si ma buxur ca am aflat ce era cu acel desen a lui Melanie. Desi, aici raman in continuare curioasa deoarece inca nu stiu ce anume a scris ea sub portret, iar reactia lui Alex mă face să imi creez mii de teorii in minte, ceea ce nu ma ajuta deloc. Sper totusi ca la un moment dat vom afla si noi ce a scris micuta aceea acolo si mai am eu niste banuieli ale mele, deci abia astept sa aflu ce anume urmeaza.
In afara de asta, ce as mai putea spune? A, da, a fost dragut din partea lui Alex sa o duca pe Lizzie acasa la Allan si sora acestuia si se pare ca acest lucru a facut-o sa fie fericita, chiar daca nu prea am inteles eu de unde a stiut el ca asta o va ajuta. In fine, ma bucur pentru ea. Sincer, dupa atata plans mai trebuie sa-si revina si ea putin.
Cam atat, astept continuarea. Spor la scris!
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


Multumesc pentru comentarii ^^
Daca toata lumea psoteaza, nu ma las nici eu mai prejos. Voila:


Capitolul XVI

Privesc peisajul luminat doar de razele argintii ale lunii, intrebandu-ma unde ar trebui sa ajungem. M-a aruncat in masina fara sa-mi dea vreo explicatie despre destinatie. Tot nu pot pricepe de ce am acceptat pur si simplu. Presupun ca nu sunt in stare sa-l refuz. Strang mai tare sacoul lui Allan incercand sa ma incalzesc. M-a luat pe nepregatite si nici n-am apucat sa-mi pun paltonul.
Portia de plans m-a epuizat, dar m-a facut sa ma simt ceva mai bine. Imi inchid ochii care incep sa ma doara. Capul meu loveste incet geamul masinii, a carui raceala este atat de placuta… Respiratia mea deseneaza forme abstracte pe sticla, aburind-o. Incep sa-mi plimb absenta degetele de-a lungul perdelei sidefii, tragand linii fara continuitate.
Ma las purtata de ganduri, fara a-mi da seama ca masina s-a oprit. Privesc pentru cateva clipe casa fara a realiza ce este de fapt, apoi maresc ochii intr-o incercare cam nereusita de a-mi da seama daca visez sau nu. M-a adus aici?! Nu ma pot plange, dat fiind faptul ca o pot vedea pe Megan. Am atata nevoie sa vorbesc cu ea, chiar si pe jumatate adormita!
- Multumesc, ii soptesc grabita, zburand imediat din masina si aproape doborand usa de la intrare.
Toata oboseala si tristetea imi dispar subit cand ii vad fata somnoroasa satenei. Sunt atat de fericita sa o vad incat aproape ca nu il remarc pe Allan, care ma priveste cu ochii cat cepele. Probabil nici el nu-si explica ce caut aici. Sunt intr-un mic impas, nestiind ce sa mai zic despre acest loc. Il consider ca o casa pentru mine, dar nu-mi inspira acea caldura fireasca intr-o locuinta. Acasa nu este un termen care sa poata fi definit prea bine, din punctul meu de vedere. Dar nu am timp sa analizez aceasta situatie acum. Am o discutie de purtat.

- Si stii, e atat de greu sa ma descurc cu toate…, continui lista de plangeri, gandindu-ma la tot haosul din ultima saptamana. Este atat de bine sa ma pot descarca de tot stresul acumulat, spunandu-mi toate nemultumirile. As putea sa le insir chiar si fara a fi ascultata, doar ca sa scap de presiunea pe care toate frustrarile o pun asupra mea.
- Nici pentru noi nu e mai simplu, constata incruntata Megan. Williams face spume si refuza sa discute cu Allan, tata ne da in cap de fiecare data cand prinde ocazia… Si totul din vina nenorocitei aleia de nunti.
Imi abat privirea catre baietii care motaie plictisiti, cautand zadarnic sa ramana treji. Un zambet larg imi lumineaza fata in timp ce ma zbat cu impulsul de a ma intinde si de a-l imbratisa pe Alex. Cine ar rezista tentatiei? Mi-a indeplinit dorinta fara ca macar sa i-o spun, oferindu-mi sansa de a vorbi cu singura persoana in care am avut incredere in ultimii patru ani. Ar mai fi si mama, dar pe ea nu am apucat sa o vad prea mult. Nu realizez trecerea timpului cat il privesc, fiind trezita din acea stare de satena care ma trage incet de maneca.
- Interesanta costumatie pentru calatorie, imi spune aceasta razand de camasa sifonata pe care o port. Si parul… e o noua coafura? continua zambind, dorind parca sa-mi atinga suvitele incurcate pentru a se convinge ca gravitatia nu are efect asupra lor.
- M-a luat pe sus, nici n-am avut timp sa ma imbrac, ii dau imediat replica, incercand sa-mi aranjez parul cu mainile.
Probabil ca arat tare caraghios in momentul asta, nu ca as fi prea interesata de aspect. Oftez gandindu-ma la costumatia mea obisnuita, la camasile imaculate, sacourile si fustele care acum stau neoranduite in vreun dulap. Ultimele saptamani m-au transformat dintr-o femeie de birou intr-un om de actiune.
In urmatoarea clipa capul lui Alex cade in poala mea, facandu-ma sa tresar datorita miscarii bruste si neasteptate. A adormit! Saracutul, cred si eu ca dupa ce l-am tinut treaz atatea nopti are nevoie de un pui de somn. Imi trec mana de-a lungul fetei lui, concentrandu-mi privirea asupra expresiei atat de linistite pe care o are. Doarme dus, asta e clar. Surad imperceptibil odihnindu-mi mana in parul lui moale si matasos, ale carui suvite ii acopera chipul sifonat. Pare atat de mic si dragut in momentul asta, de parca ar vrea sa-mi arate cat de dulce poate fi.
Atentia imi e distrasa de un latrat subtire ce ma anunta ca exista un caine la picioarele mele.
- Pepper!
Ma aplec incetisor mangaindu-i animalutul Melaniei. Acesta imi raspunde lipindu-si boticul umed de palma mea in timp ce codita ii flutura ca un evantai insufletit. Ghemul asta alb de blanita ma face sa zambesc de fiecare data cand il vad. Cred ca si fiicei mele ii e dor de el, judecand dupa faptul ca erau nedespartiti. I l-am facut cadou de ziua ei anul asta, gandindu-ma ca i-ar prinde bine un amic cat timp eu sunt plecata in misiunile pe care Williams mi le dadea din ce in ce mai des. Totul era normal pe atunci…
Ma incrunt brusc, gandindu-ma cate lucruri s-au putut intampla in doar doua saptamani. Eh, mereu lucrurile se intampla mai repede atunci cand sunt alaturi de gasca de mutanti. Am constatat asta fara un efort prea mare. Viata mi-a demonstrat din nou ca nu locul conteaza. Oamenii sunt cei care pun totul in miscare.
- Megan, imi poti aduce hainele aici, te rog? Cred ca sederea mea in zona X se va prelungi, o anunt ganditoare pe satena care ma priveste cu ochii intredeschisi de somn, dar care se conformeaza pregatindu-mi bagajul cerut. Am realizat ca voi ramane acolo ceva timp, asa ca vreau sa fiu pregatita.
Sunt prea obosita ca sa ma mai gandesc la ceva ce ar putea intretine discutia, asa ca imi abtin un cascat, strangandu-mi incet degetele amortite. Desi mi-am dorit mult sa vin aici, imi dau seama ca va trebui sa repet vizita pentru o data in care n-am sa fiu treaza de aproape o saptamana. E amuzant. Intotdeauna cand vrei sa stai treaz adormi, iar cand ai da orice sa dormi somnul nu te viziteaza.
- Cred ca eu am sa plec, ingan incercand sa realizez daca am spus asta cu voce tare sau doar mi-am imaginat. Si cand te gandesti ca va trebui sa conduc… Domnul fie cu mine.
- Pleci deja?
Dar cand s-a trezit? Imi misc lenesa ochii spre el, cercetandu-i fata pe care se poate zari o tristete abia schitata, dar evidenta daca il cunosti. Iar eu il cunosc foarte bine. Dau din cap in semn aprobator, aruncand o privire asupra satenei careia nu-i mai pasa de decizia mea, fiind prea preocupata sa-si tina ochii deschisi.
- Nu ma iubesti deloc, mi-o tranteste Allan facand o fata de catelus care nu reuseste sa ma impresioneze catusi de putin. Zambesc scurt analizand remarca pe care tocmai a facut-o. Este atat de dragut sa-l aud spunand asa ceva pe el, omul despre care credeam ca e facut din piatra. Desi ma deranjeaza putin faptul ca-mi pretinde iubirea, dupa tot ceea ce mi-a facut, nu pot comenta chiar acum.
- Ba te iubesc, i-o intorc putin cam neconvingatoare, realizand ca nu prea am pus suflet in aceasta afirmatie. Dar cum as putea? Te iubesc ca pe un frate.
Uite ca am dres-o si pe asta. Nu stiu de unde mi-a venit, dar stiu ca e adevarat. Cel putin partial. Probabil ca sentimentele mele fata de blondin s-au schimbat prea repede, dar si din partea lui schimbarea a fost la fel de brusca. Asadar sunt indreptatita sa ma gandesc la el ca la un frate. In fond, chiar daca era posesiv, imi dorea binele. Probabil.
- Asta nu e iubire, imi reproseaza cu o voce joasa, accentuand fiecare silaba.
Dar ce il multumeste pe omul asta? Acel ton prea sigur ma scoate din sarite. In fond, ce vrea sa zica? Este ceva in neregula cu el, sunt sigura. Nu imi dau seama prea bine, asa ca hotarasc sa cer o lamurire.
- Atunci ce e iubirea? il intreb serioasa pe de o parte si curioasa pe cealalta. Ar fi interesant sa aud o astfel de definitie din gura lui. Poate fi o premiera, ceva de neuitat. Ceva ce nu trebuie sa ratez.
In locul raspunsului asteptat primesc doar o portie sanatoasa de liniste. S-o fi gandind sau doar a atipit? Deodata capul lui se ridica, doi ochi negri fixandu-ma intr-un mod neasteptat.
- Iubirea? Iubirea este ceea ce simti pentru el, imi sopteste acesta plin de repros, privindu-l pe satenul care doarme dus in poala mea.
Simt un nod in gat, inima incepand sa-mi bata mai tare cu fiecare clipa in care imi repet ce mi-a spus Allan. Cel mai probabil are dreptate, petele rosii care-mi coloreaza obrajii fiind un semn de aprobare. Toata situatia este de-a dreptul jenanta. Nu imi place ca am fost pusa astfel in fata faptelor. A fost prea brusc… Sau poate doar direct? Da, cel mai probabil e vina stilului sau direct.
Imi trec incet mana de-a lungul obrazului lui Alex, nedorind sa-i tulbur somnul. Doarme atat de frumos! As putea sa ma uit la el pentru o eternitate, stiind ca nu-si va aminti nimic dimineata.
- Cum as putea sa nu-l iubesc? ma intreb cu voce tare, muscandu-mi buzele intr-o incercare de a nu plange. Ma simt atat de prost… Am incercat sa-l supar cat mai tare si mi-a iesit prea bine. M-a facut egoista… Eu voiam doar ca ei sa nu afle ca sa nu fie tristi in vreun fel. A dat vina pe mine… Si eu il iubesc.
Il ridic incet, ducandu-l fara efort pana la masina. E haios sa te gandesti ca o fata atat de fragila cum par eu este in realitate destul de puternica incat sa care dupa ea un ditamai baiatul. Imi iau la revedere de la cei doi fara prea multa ceremonie, bajbaind dupa chei. Gasesc sacoul lui Allan, uitat la mine inca de la nunta. Imi iau incet inelul de la el de pe deget si il strecor in buzunarul hainei, oferindu-i-o imediat dupa aceea. Nu mai am nevoie de nicio amintire legata de ceea ce s-a intamplat intre mine si el pana la nunta. Iar acel inel este una.

Din fericire am ramas intreaga pana am ajuns acasa. Incep sa numesc locul acesta casa din nou, ca acum patru ani… Imi privesc neincrezatoare palmele, incercand sa ma conving ca sunt vie si ca am putut conduce in ciuda ochilor care mi se inchideau la intervale de cateva minute. Se pare ca sunt mai rezistenta decat credeam. Il las pe Alex in camera lui, invelindu-l bine cu patura si sarutandu-l pe frunte in semn de noapte buna. In mai putin de cinci minute ma aflu in patul meu moale, simtind cum pleoapele imi devin din ce in ce mai grele…
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

Bună ^^ Reușesc și eu în sfârșit să ajung pe aici.
Ok, capitolul ăsta a fost destul de drăguț. Multe nu s-au întâmplat, dar poate e mai bine așa, având în vedere că într-un viitor nu foarte îndepărtat(sper) totul o va lua puțin razna, în sensul că odată și-odată tot trebuie să apară lupta aia între Williams și grupul de mutanți.
Așa:
- acțiunea nu a fost nici prea grăbită nici prea lentă, a fost tocmai bine
- descrierea, după mine a fost bună, nu cred că am văzut vreun loc în care să mai fi mers. Eu zic că a fost ok.
- greșeli, am văzut una la final, ai uitat să pui un "î", și cam atât. Nu am fost eu foarte atentă la asta ce-i drept.
Așa, mi-a plăcut muuuult parte când Allan i-a spus verde în față că e clar că ea îl iubește pe Alex și mi-a plăcut și mai mult când ea a recunoscut cu voce tare chestia asta. Deci fata asta îi va scoate peri albi săracului băiat până la urmă :))
Păi, cam atât. Spor la scris în continuare! :*
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


Dragut capitol... Desi nu s-au intamplat prea multe, a fost destul de interesant. Lizzie a fost suportabila. Greseli gramaticale n-am vazut, dar nici nu am cautat. Descrierea a fost destul de buna ca sa nu sar peste ea. Da, au fost capitole in care am facut asta. Nu ca eu m-as pricepe la asa ceva, pur si simplu ma plictiseste. Vreau actiune! Multa, multa actiune!
By the way, sunt suparata pe tine pentru o anumita faza cu un anumit caine. Pepper e nume de peste.
Succes in continuare! Sfatul meu: Omoar-o mai repede pe Lizzie!
[Imagine: tumblr_lv3rziB5Jg1qcnuye.gif]

O omor cand vreau si daca vreau. Am zis.


Capitolul XVII

Cand m-am trezit Alex nu mai era in camera. De fapt nu l-am vazut intreaga zi, desi l-am cautat in mod expres. Pur si simplu l-a inghitit pamantul.
Din pacate tot ceea ce urmeaza sa se intample ma depaseste. Sunt din ce in ce mai sigura ca o vom da in bara si ca vom suferi pierderi prea mari, pentru care voi fi de vina doar eu. E prea multa presiune ca sa ma mai descurc si, ca si cum n-ar fi de ajuns, sunt din ce in ce mai obosita. Uneori imi doresc doar sa cad din picioare si sa nu ma mai ridic, sa ma detasez de tot ceea ce se petrece… Sa mor.
- Elizabeth, ai putea sa ne dai o idee cu privirea la cum trebuie sa alegem punctele strategice? ma intreaba un brunet scund ascuns intre mormanele de harti si schite imprastiate in intreaga camera. Ma intorc spre el, fiind pe cale sa-i raspund intr-un fel cam nepoliticos, dar sunt intrerupta inainte de a incepe.
- Elizabeth, cred ca e ceva stricat la pistolul asta, remarca o blondina a carei nume nu-l mai tin minte privind arma ca pe o masina straina, abtinandu-se probabil sa nu o loveasca de podea ca sa se asigure ca nu mai e buna.
Mi-as cam dori sa faca asta, ca toata lumea sa se sperie si sa plece. Din pacate voi fi obligata sa o opresc daca va incerca sa faca o asemenea grozavie. Sper totusi sa aiba destula minte incat sa lase pistolul jos si sa isi ia altul. Nu e ca si cum n-ar fi destule pe aici.
- Elizabeth, unde naiba sunt schemele pe care le-ai facut? striga deodata Andrew aruncand totul in calea lui si deschizand rand pe rand toate schitele impaturite neglijent.
- Terminati! ma trezesc tipand, scoasa din minti. Toata lumea trage de mine fara sa se gandeasca ca poate sunt obosita, ca vreau sa dorm. E aproape miezul noptii si ei continua sa ma ia de proaspata si buna. Nu mai suport sa aud “Elizabeth fa aia, Elizabeth drege asta”. Altceva nu puteti sa spuneti? ii intreb nervoasa, rasufland sacadat.
Oamenii astia sunt imposibili. Si eu sunt speriata, si eu as vrea ca totul sa se rezolve de la sine, dar asta nu se poate. Nu au pic de compasiune pentru o biata fiinta in pragul lesinului? Cu fiecare miscare pe care o fac simt cum puterile ma parasesc si respiratia mi se taie brusc. Nu mai gandesc coerent, desi ma straduiesc. Totul pentru ei, pentru niste nerecunoscatori care m-au condamnat pe nedrept, care nu m-au acceptat niciodata…
- Elizabeth… aud un glas soptit pe care nu-l pot distinge prea bine. Tot ce stiu este ca se afla aproape, foarte aproape.
- Nu mai raspund la acest apelativ, spun hotarata, nedorind sa mai fac vreo miscare pentru a-mi arata nervii.
- Elizabeth… se aude din nou aceeasi voce. Respectivul si-o cere cu ardoare, dar trebuie sa raman calma. O alta miscare brusca m-ar putea costa constienta.
- Nu! i-o intorc din nou, sperand sa-mi dea pace.
Numai de glume nesarate nu am nevoie la ora asta. Inteleg ca poate nu au realizat cat de epuizata sunt, dar acum ca le-am zis, e o adevarata dovada de cruzime sa ma tachineze astfel! Poate ca nu li se pare mare lucru, gandindu-se ca este doar o alta iesire de-a mea. Dar se inseala…
- Lizzie!
- Ce-i? ma trezesc deodata, intorcandu-ma brusc pe calcaie.
In mai putin de o secunda buzele imi sunt cuprinse de ale sale, in timp ce mainile lui imi inconjoara umerii. Cateva clipe confuzia pune stapanie pe mine, dar imi revin la timp pentru a realiza ce se intampla. Nu as refuza sarutul asta nici daca totul in jur ar fi in flacari. Dar nimic nu arde, ceea ce e cu atat mai bine. Intru in jocul sau ridicandu-mi incet mainile de-a lungul pieptului sau, pana cand reusesc sa-i cuprind gatul, tragandu-l mai aproape. Voi presupune ca am innebunit din moment ce accept cu atata nonsalanta ceva strict interzis. Dar nu-mi mai pasa. Am destul timp sa ma gandesc de ce a facut asta si de ce am fost de acord. Mai tarziu. Acum conteaza doar buzele noastre ce se joaca intr-un mod atat de drag mie, amintindu-mi de atatea clipe frumoase din trecut. Una din mainile lui aluneca pe spatele meu, lipindu-ma complet de el, in timp ce capul meu se apleaca incet intr-o parte, ca un ecou al dorintei mele de a-l simti mai puternic, mai viu cu fiecare clipa dulce petrecuta in imbratisarea lui. Imi las mainile pe obrajii sai strangandu-l incet, simtind in palme caldura emanata de acestia.
Plamanii imi sunt privati de aer un timp indelungat si, nemairezistand, inspir adanc simtind cum sarutul este rupt. Capul lui se ridica incet in timp ce ramane usor aplecat, privindu-ma cu un zambet satisfacut. Imi simt obrajii arzand si intorc privirea, indepartandu-mi mainile de pe obrajii sai si lasandu-le sa cada pe langa corp.
- Pe unde ai umblat? il intreb continuand sa privesc podeaua. Sunt prea speriata ca sa-l pot privi in ochi, asa cum ar trebui. Ii ofer un avantaj nedrept, lasandu-l sa ma vada atat de slabita si neputincioasa.
- Pe aici, imi raspunde scurt, facandu-ma sa ma intreb care este definitia lui pentru cuvantul “aici”. Ma hotarasc sa-i tin o morala despre cum nu trebuie sa plece in astfel de momente, dar glasul sau ma intrerupe. Nu stau mult, voiam doar sa-ti multumesc pentru aseara. E ciudat cum o fata atat de mica este atat de puternica.
Ce sa zic. Mica si puternica. Ma intorc indreptandu-ma spre masa uriasa pe care se afla toate schitele de lupta realizate pana acum. Nu am timp sa-mi umplu capul cu prostii, desi realizez ca buzele mi se framanta inconstient, dornice sa-l simta din nou.
- Si e la fel de ciudat cum o fata atat de mica poate crede ca baietii adorm atat de repede.
Ma opresc brusc, simtind cum toata energia mi se scurge prin podea. Am dat de naiba rau de tot de data asta. Simt un impuls ciudat de a-i pune o intrebare, desi sunt perfect constienta ca n-are niciun rost. Mainile incep sa-mi tremure incet, sfindand incercarile mele de a le stapani. Inspir din ce in ce mai adanc, aerul nu-mi mai ajunge. Dupa cateva clipe pot simti clar ca picioarele imi vor ceda, asa ca ma sprijin in masa, privind pierduta o plansa uriasa. Toate liniile incep sa se invarta, formand spirale diforme.
- Cat ai auzit? il intreb agatandu-ma de raspunsul sau. Stiu ca sper degeaba, si totusi o fac.
Ar fi culmea ca dupa tot ce am incercat ca sa pastrez distanta, totul sa esueze doar datorita unui dialog stupid purtat azi-noapte. In mod normal as cauta o scuza pentru tot, dar acum ma simt prea rau. In momentul in care aud un “Destul.” calm imi ies pur si simplu din minti, zburand pe usa afara.

***
Cum poate fi atat de calculat? Nicio inflexiune a vocii, niciun gest care sa tradeze vreo emotie… nimic. Incep sa tremur puternic simtind cum picaturile mari de apa imi biciuiesc corpul ca niste mici turturi inghetati. E frig si urat afara, si totusi… Ma simt mai linistita aici, privind razele sfioase ale lunii care se incumeta sa depaseasca stratul gros de nori..
In fata ochilor imi apare un fum cenusiu si parca, pentru o clipa, ploaia se opreste. Locul ei este luat de cativa fulgi de nea, cuprinsi intr-un pumn mic. Ma vad pe mine alaturi de el, in ajunul Craciunului de acum patru ani, imbratisati. In acest loc stateam atunci, privind dansul zapezii rostogolite de vant. Si eram fericiti, amandoi, fara grija zilelor ce vor urma, fara sa stim ce urma sa se intample. Era atat de bine…
Gandul imi zboara pentru cateva clipe la Melanie. Exista si ea acolo, undeva, ascunzandu-si prezenta. Aveam sa o descopar o luna mai tarziu, cand tot ceea ce iubeam se spulberase, visele mele fiind inlocuite de cosmaruri. Cand totul se destramase.
- Vei raci daca stai aici.
Imi simt umerii acoperiti de un material moale, uscat si cald pe care il accept imediat, continuand totusi sa privesc iluzia actiunilor din acea seara. Se poate spune ca sunt de-a dreptul prinsa in firul intamplarilor, pentru ca incep sa observ tot felul de detalii care inainte nu erau acolo. In momentul in care bratele lui Alex ma strang langa el ma trezesc, lasandu-mi capul pe antebratul sau. Nu vreau sa vorbim, nu vreau sa mai aud nimic in afara de ploaia care se izbeste de stanci. Vreau doar sa stam asa, impreuna, fara sa ne pese de ceea ce s-a intamplat sau urmeaza sa se intample. Ca acum patru ani.
Ii aud inima batand din ce in ce mai repede si realizez ca poate ii e frig. Dezavantajele vietii de baiat, cand trebuie sa-ti oferi haina domnisoarei la ananghie…
Zambesc, realizand ca nimeni nu ma poate vedea. Ar trebui sa ma gandesc la ce-i voi spune, la ce voi face mai departe. La cum trebuie sa procedez pentru a nu-l rani. Dar nu pot, pur si simplu nu pot sa fac altceva decat sa privesc intunericul nesfarsit, gandindu-ma la cate s-au schimbat intr-un timp atat de scurt.
- Nu merge… pur si simplu nu merge, constat dezamagita. Nu asa trebuia sa se intample. Ar fi trebuit ca tu sa dormi dus si sa nu auzi nimic si totul sa ramana asa cum era, continui pe nerasuflate, dorind sa ma eliberez de toate gandurile care ma apasa, impiedicandu-ma sa gandesc asa cum ar trebui.
Realizez ca in momentul asta ar trebui sa ma ridic si sa plec intr-un mod cat mai dramatic, sperand sa-l enervez. Si totusi iata-ma nemiscata, dorindu-mi doar sa fiu stransa mai tare in brate. Sunt de-a dreptul idioata, incercand sa indepartez pe cineva a carui apropiere o vreau. Imi contrazic propriile sentimente, creand un razboi intre minte si inima. Si nu stiu cine va castiga.
- Lizzie… te iubesc. Si nu-mi pasa daca mai traiesti o suta de ani, trei luni sau doar o zi, am sa continui sa te iubesc la fel de mult. Si nu-mi pasa nici ca tu consideri ca, daca ma ignori, totul va fi mai bine. Pentru ca nu va fi asa.
Analizez cateva momente cuvintele lui, parerea sa despre comportamentul meu si cantitatea de adevar continuta in acea opinie. De unde sa stiu eu cum i-ar fi lui mai bine, in definitiv? Nu pot alege in locul sau, desi stiu ca greseste. Dar n-am de gand sa-l mai opresc, pentru ca in adancul meu nici nu vreau asta. Il vreau langa mine pana la capat, sunt o egoista careia nu-i pasa ce se va intampla dupa ce dispar.
- Nu vreau sa te fac sa suferi… Nu vreau sa sufere nimeni.
Nu m-am putut abtine sa nu-i zic ce am pe suflet. E sintetizarea a tot ceea ce ma framanta de doua saptamani incoace, de cand am redescoperit ca se poate si altfel. Daca ma va combate si de data aceasta, probabil voi ceda. Sunt prea obosita ca sa mai lupt. Am sa cedez si am sa petrec trei luni frumoase, fara sa ma gandesc la ceea ce se va intampla dupa.
- Tu n-ai cum sa ma faci sa sufar. Esti prea buna ca sa faci asa ceva.
Perfect. Nu am de ce sa ma mai impotrivesc dorintei lui. Si poate chiar ar suferi mai mult daca l-as ignora in ultimele luni de viata… Cine stie? Ma ridic, ignorand ameteala brusca ce m-a curprins, apoi astept sa se ridice si el si intram inapoi in tunel, la caldura. Sunt prea buna ca sa fac oamenii sa sufere… Ma intreb oare cat de mult se inseala? Stiu ca am puterea de a o face, ba chiar am facut-o deja. Intr-adevar, acum pot parea buna pentru ca ii ajut si toate cele, dar in realitate… Cat de mult m-au schimbat patru ani departe de ei, intr-o cu totul alta lume? Mult. Prea mult ca sa mai pot face ceva. Dar asta nu inseamna ca nu pot incerca, macar de dragul lui.

- Sunt uda leoarca! ma trezesc tipand atunci cand simt cum toata apa din hainele mele picura pe podeaua rece, scotand un sunet ritmat si enervant.
Caut in zadar ceva mai calduros printre hainele mele, sfarsind prin a imbraca unul din tricourile lui Alex, asortat cu o pereche de pantaloni scurti. Cine m-ar vedea ar putea spune cu mana pe inima ca sunt dusa cu pluta. Si eu as jura acelasi lucru daca nu m-as cunoaste. Desi tremur, o caldura puternica imi pune stapanire pe corp, facandu-ma sa realizez ca am febra.
Imi tarasc picioarele pana in camera, unde satenul ma priveste putin neincrezator, intrebandu-se daca ar trebui sa rada sau sa se sperie. In final se decide sa afiseze un zambet dezaprobator, tragandu-ma langa el si invelindu-ma pana la gat cu patura.
- Ai sa racesti.
Ultimul lucru pe care il pot simti sunt buzele sale atingandu-mi fruntea, dupa care totul se pierde in intuneric.
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

Mi-am cam pierdut mintile dupa continuarea aceasta, minunata dealtfel. Nu te condam. Ma bucur ca ai postat. Imi era dor sa mai citesc un ficulet.
Nu stiu - mai bine zis nu-mi amintesc - daca am mai lasat vreu comentariu la ficul tau dar fii sigura ca am citit capitol cu capitol, de la inceput pana la cel mai sus postat si mentionat.
Imi place foarte mult povestea si imi place de Lizzie pentru ca imi gasesc foarte multe puncte comune cu ea. Imi place mult faptul ca lasi caracterul, ca sa zic asa, personajelor sa curga liber, fara fortari inutile, natural.

Te rog din tot sufletelul meu sa nu ma mai tii atat de mult pana la urmatorul capitol. Felicitari pentu poveste :)


P.S.: stiu ca acest comentariu vine cam tarziu dar nu vreau decat sa citesc urmatorul capitol si sper ca asta sa poata fi un mic indemn de a-l scrie si posta ;)
Hi :3

@ matzaplouata, ma bucur ca iti place povestea, sper ca vei citi in continuare
Scuzati intarzierea uriasa si capitolul asta grabit, plin de dialog si total confuz, dar in aceasta perioada sunt foarte ocupata si de-abia mai apuc sa scriu cate ceva.


Capitolul XVIII

Intredeschid un ochi, aruncand o scurta privire asupra camerei invaluite intr-o lumina obscura. Incerc sa-mi misc mana stanga, dar ceva ma opreste. Privind in jos realizez ca tin in brate capul lui Alex, ascuns partial in scobitura gatului meu. Mainile lui sunt stranse in jurul taliei mele, sustinandu-ma langa el. Nu-mi pot abtine un zambet constatand ce fata inocenta are cand doarme, fiind complet rupt de realitate.
Incet-incet imi amintesc toate evenimentele zilei ce a trecut, resimtind parca oboseala de aseara. Intorc somnoroasa capul, mijind ochii pentru a citi ora de pe ceas. Este… Cat este?
- Alex, trezirea, ii soptesc incet, abtinandu-mi un tipat care l-ar speria cu siguranta.
- Care-i graba? ma intreaba acesta cu jumatate de gura, sarutandu-ma apasat pe gat. Miscarea lui ma inmoaie pentru o secunda, dar imi revin la timp.
- Ceilalti mai au cinci minute si termina masa, ii raspund cu o voce de o suavitate falsa, ascunzandu-mi toti nervii pe care subconstientul meu ii nutreste pentru Eric in momentul acesta.
- Micul dejun? vine si intrebarea lui fireasca, pe care o astept drept rampa de lansare a bombei.
- Pranzul! ii strig deodata, facandu-l sa sara din pat. Ma priveste buimac, de parca as fi spus cea mai mare ineptie posibila. Apoi, intorcandu-si capul spre ceasul ce zace in uitare pe noptiera, realizeaza ca am dreptate.
In zece minute ne indreptam deja catre sala de mese, ciufulindu-ne unul pe altul pentru a parea cat mai treji cu putinta. In clipa in care pasim pe pardoseala rece, toate privirile se atintesc asupra noastra, facandu-ma sa ma simt ca un exponat rar dintr-un muzeu plin de obiecte vechi si monotone.
- Uitati-va in farfuriile voastre, le-o trantesc fara chef, indreptandu-ma cu pasi mari si apasati spre Eric.
Satenul ma priveste putin amuzat, parand ca ar vrea sa spuna ceva, dar nu stie cum sa se exprime. Si, generoasa cum sunt, hotarasc sa il ajut, oferindu-i o “mangaiere” de toata frumusetea pe obrazul drept. Expresia fetei lui tradeaza soc si uimire, ca a tuturor celor de aici. Paream destul de calma in ultima vreme, nedand semne ca voi rabufni prea curand.
- Uita-te aici, ii spun sec, aratand cu degetul spre ceasul-pandantiv care atarna peste bluza turcoaz. E un paun auriu cu coada in nuante de albastru si verde, un cadou de la Allan. Privirea usor pierduta a geamanului doi ma face sa-i mai dau o palma, enervandu-ma la culme. Nu la mult iubitul meu decolteu, geniule, la ceas! ii explic zambind c-un fel de agitatie ce prevesteste numai necazuri. Nu pot crede cat de perversi pot fi baietii. Profita de cele mai neobisnuite situatii pentru a-si indeplini dorintele idioate de tineri imaturi si fara vreo legatura cu bunele maniere. De ce nu ne-ai trezit si pe noi, prietene? il intreb in final, realizand ca nicio subtilitate nu va ajuta in cazul lui.
- Pai… Aaa… Pai stii…, se balbaie acesta de parca ar fi la un interogatoriu. Ceva e in neregula in mod clar. Eric roseste, isi pierde culoarea din obraji, repira mai tare, se opreste brusc pentru cateva clipe, sfarsind prin a inchide ochii. Erati prea dragalasi ca sa va trezesc, bine? ma intreaba brusc pe un ton ce se dorea a fi dur, uitandu-se la mine cu ochii mijiti de incertitudine.
Oricat de suparata as fi, nu pot ramane asa la auzul unei replici atat de dragute. Imi simt obrajii arzand, dar nu-mi pasa. O fata imbujorata este un semn ca sunt fericita, nu-i asa?
Pana la urma, poate am incercat degeaba sa-i indepartez de mine… Poate clipele acestea trecatoare de bucurie pura merita tot chinul prin care trec uneori. Sunt momentele pentru care merita sa traiesti si pe care trebuie sa le traiesti.
Privesc spre masa lui Carol in mod involuntar, amintindu-mi de promisiunea pe care i-am facut-o. Si trebuie sa ma tin de cuvant. Ca atare, am sa o impac cu Eric. Chiar acum.
- Te iert daca ii tii de urat, ii soptesc acestuia la ureche, aratand spre roscata care se joaca absenta cu furculita. Satenul tresare vazand-o pe fata, dar ma asculta, ridicandu-se si pornind spre masa acesteia, nu inainte de a-mi arunca o privire ucigatoare si plina de repros. Se comporta de parca nu i-ar placea deloc situatia in care l-am pus. Poate ca acum i se pare ceva suparator, dar stiu ca isi va reveni imediat ce va schimba cateva vorbe cu tanara.
In urmatoarea clipa zbor spre bucatarie, lovind-o in drumul meu pe una din doamnele care se ocupa cu gatitul.
- Ma scuzati! Scuze, scuze, scuze! Pot sa va rog ceva? Da? Multumesc din suflet! Puteti inventa un… desert sau ceva care sa prelungeasca masa macar zece minute? Va rog mult! incep sa ma smiorcai soptit sub ochii amuzati ai femeii care ma trage in bucatarie, spunandu-mi un “Iti apartine.” diabolic.
Ce sa fac, ce sa fac? Scot la repezeala cateva boluri de prin rafturile suspendate, ignorand tacamurile care imi cad in cap si, posibil, mi se agata in par. Am sa incerc o reteta din aceea simpla si rapida, dar mai ales de efect. Caut toate ingredientele despre care imi amintesc ca ar trebui puse, apoi incerc sa reproduc cat mai fidel reteta pe care n-am mai incercat-o de aproape un an.
Rezultatul este unul multumitor, asa ca pot servi prajitura fara frica de a omori pe cineva. Portionez repede tot ce se afla in tavile proaspat scoase de la cuptor, aruncand cate o portie in fiecare farfurie care imi iese in cale, apoi ies incarcata de portelanuri si incep sa arunc deserturile pe mese. Intalnesc cateva priviri amuzate carora le raspund printr-un zambet sincer, abatandu-mi gandul de la dezastrul pe care l-am lasat in bucatarie.
- Deci asa e sa hranesti o armata, constat oftand in timp ce imi gust creatia.
Ma intorc fara pic de retinere spre masa unde l-am trimis pe Eric, pregatita sa aflu daca planul meu a mers sau nu. Satenul pare ca-i spune ceva lui Carol, care priveste podeaua vizibil rusinata. Dupa cateva momente isi ridica ochii spre el, inganand ceva ce nu pot intelege, desi presupun ca sunt niste scuze. Pentru ce, doar ei stiu. Dupa alte cateva momente pot simti o tensiune urmata de cateva replici exasperante din partea celor doi, apoi vad mana lui Eric prinzandu-i bratul roscatei. Ce are de gand sa faca baiatul asta? Primul meu impuls este sa ma ridic, manata de experientele avute cu Allan, dar ma abtin din a actiona. O mana rece si ferma ma face sa tresar, intorcandu-mi ochii spre Alex.
- Daca lucrurile degenereaza, suntem la o secunda distanta de ei, imi spune acesta raspicat, privind spre masa cu pricina. Dupa cateva clipe de incordare, un zambet bland ii lumineaza fata si imi face semn sa privesc in aceeasi directie.
Nu mica imi este mirarea cand ii vad pe cei doi sarutandu-se, parand sa uite pentru moment de lumea exterioara. Imi inhib dorinta de a sari de jur imprejur tipand de fericire, multumindu-ma cu un ranjet larg si dulce.

***
- Nu am cerut explicatii generale, daca inca nu ai inteles. Vreau sa stiu sigur ce continea injectia aia, ii repet lui Andrew, care continua sa ma priveasca lipsit de convingere, de parca as vorbi in alta limba.
- Nt, n-am de ce sa-ti spun, imi repeta acesta pentru a mia oara, strambandu-se incet cand imi strang pumnii, plina de nervi.
Omul asta e groaznic, teribil! Nu m-ar lasa sa obtin ceea ce vreau pentru nimic in lume, niciodata! Nici daca vietile noastre ar depinde de asta… si chiar acesta ar putea fi adevarul. De fapt, daca stau sa ma gandesc, in realitate vreau sa aflu ce se intampla intr-un anumit caz. Curiozitatea asta ma indeamna sa pun o intrebare periculoasa pentru care mi-ar putea parea rau, dar tot am de gand sa aflu.
- Bine, bine! Daca imi spuneai nu trebuia sa imi raspunzi mura-n gura la tot ce urmeaza, incerc sa-l amagesc intr-o ultima incercare de a obtine un raspuns clar. Adica alo, e o injectie care ne-a schimbat viata tuturor, meritam sa stim ce ne circula prin vene! Asadar, prima intrebare: ce se intampla cu un copil injectat cu “serul” ala?
Toata lumea se uita la mine ca la un extraterestru mic, verde si cu ciuperci in loc de palarie. Chiar este o intrebare atat de ciudata? In locul loc as ciuli urechile. In fond, este ceva prin care am trecut toti si de care ar trebui sa ne amintim. Bine, este evident ce se intampla cu acei copii, cu totii am vazut ce se petrece, dar trebuie sa o iau treptat. Sa trantesc o intrebare fara pic de legatura cu ceea ce am discutat pana acum ar atrage atentia mai mult decat este necesar.
- Pai pana pe la sase ani cresterea e normala, apoi dezvoltarea mentala devine accelerata, copilul fiind mai inteligent decat ar trebui, imi explica acesta calm, in tonul lui simtind o continuare de genul “vrei o acadea?”. La fel ca si copiii cu un parinte mutant.
- Si in cazul in care..., incep putin nesigura pe modul in care ar trebui sa pun problema pentru a nu da de banuit.
- In cazul in care ambii parinti sunt mutanti se produce ceea ce s-ar intampla si daca un parinte ar fi mutant, iar copilul ar fi injectat. Dezvoltarea fizica e foarte putin accelerata fata de normal, dar cea psihica este fabuloasa. La un an copilul poate vorbi fluent, la doi ani intelege si analizeaza tot ce se intampla in jurul sau, iar la trei ani are capacitatea de gandire a unui om de saisprezece ani.
Il privesc buimacita timp de secunde bune, nestiind ce ar trebui sa spun. Zambetul sau amuzat ma face sa ma trezesc din visare, murmurand un “Haaa?” complet rupt de subiect.
- Nu-ti zic de unde stiam ca vei intreba, imi spune brunetul intr-un final, trecandu-si mana prin par cu o urma de mandrie. De-abia acum remarc faptul ca s-a tuns, noua tunsoare facandu-l sa para mai tanar. Daca nu l-as cunoaste, as putea jura ca are in jur de treizeci de ani.
Imi scutur incetisor capul, scotand din minte imaginile cu Andrew tanar. Trebuie sa ma concentrez pe lucrurile importante, nu sa ma las atrasa intr-o cursa a imaginatiei datorita careia sa raman in urma evenimentelor.
- Bine, nu-mi spune, dar…, imi incep noua idee, incercand sa ma documentez mai bine in legatura cu subiectul proaspat abordat.
- Singurul copil cu ambii parinti este Will... din cate stiu eu, mi-o taie din nou Andrew, privindu-ma serios. Incremenesc pentru cateva clipe, dar imi revin la timp pentru a-l intreba ce insinueaza. Stiu si eu... Melanie pare destul de inteligenta pentru varsta ei, imi raspunde acesta suspicios, facandu-mi sangele sa inghete in vene.
Trebuia sa-mi dau seama ca stie!
- Pai da, in multe privinte e chiar mai inteligenta decat tine, marai in incercarea de a ma calma. Ar fi stupid ca totul sa fie dat pe fata intr-un mod atat de prost, fara nicio intentie reala de a destainui adevarul. Daca el stie, nu trebuie sa o faca si ceilalti.
Il privesc cu coada ochiului pe Alex, care nu stie cum sa reactioneze la schimbul de replici avut cu antrenorul, multumindu-se sa se uite cand la Melanie, cand la mine cu o falsa confuzie intiparita pe chip. Inghit in sec apropiindu-ma de antrenor, caruia ii pun o mana pe umar si il trag dupa mine in afara salii, incercand totodata sa gasesc o cale de a le distrage atentia tuturor de la dialogul tocmai incheiat. Nu izbutesc sa gasesc un alt subiect, asa ca ma rezum la a-l cara pe brunet dupa mine pana intr-un loc unde sunt sigura ca nu putem fi auziti.
- Nu mai bate apropouri, te rog, ii spun cu o voce tremuranda, privind podeaua. Nu inteleg de ce , dar mi-e rusine de el. Sau poate mi-e rusine de mine? Nu stiu.
- Nu m-am putut abtine. Cand toti vor intelege ca i-ati luat de fraieri nu vor fi prea fericiti, imi explica acesta pe un ton neobisnuit de bland, apropiindu-se de mine pana cand distanta dintre noi se rezuma la cativa centimetri. Stiu ca nu a fost usor pentru tine si ca probabil ai renuntat la o multime de lucruri pentru Melanie si apreciez asta, dar trebuie sa le spui. Poate ca va fi mai bine dupa aceea, cine stie? Nu trebuie sa infrunti totul de una singura. Poate ca acum nu crezi cu adevarat asta, dar toti regreta ce ti s-a intamplat in acesti patru ani si toti iti sunt alaturi, incheie acesta cu un zambet linistitor.
Imi simt capul greu si ochii incarcati de lacrimile pe care incerc sa le sterg stangace. Nu ma asteptam la asa ceva din partea lui. Dar toate cuvintele acestea simple, tot ceea ce ascund ele... Are dreptate. Poate ca nu mai este cazul sa infrunt totul de una singura. Poate ca e cazul sa impart responsabilitatile cu toti ceilalti. In fond, suntem o mare familie, nu? Si daca s-a intamplat ce s-a intamplat, daca am facut o greseala sau mai multe, asta nu inseamna ca cineva are dreptul de a-mi da in cap pentru ca am pastrat un secret doar pentru mine. Avand sprijinul antrenorului, avandu-i pe Melanie si pe Alex de partea mea si proftand de situatia complicata in care ne aflam, destainuirea adevarului n-ar trebui sa fie prea grea. Doar o problema adaugata tuturor celorlalte...

Dupa ce am mai discutat un timp cu Andrew si i-am promis ca ma voi gandi cum sa le spun tuturor despre Melanie, mi-am dat seama ca am ramas in urma cu antrenamentul. Noua mea idee e destul de indrazneata, desi nu stiu cat de bine va merge. Mi-as dori sa ii ajut pe toti sa-si exerseze tinta pe un om adevarat. Dar e prea riscant. Si nici nu am vreun manechin uman pentru eventualele demonstratii pe care le-as putea face. Ma streseaza deja ideea ca vreun politist nevinovat va sfarsi impuscat in cap din cauza neindemanarii celor de aici. Stiu ca va fi un mini razboi pe viata si pe moarte, dar tot nu as vrea victime. Nimeni nu ar trebui sa moara doar pentru planul de cucerire al idiotului de Williams.
Un sunet cunoscut ma face sa zambesc, strangand mai tare pistolul din mana in incercarea de a nu trage. Muschii mi se relaxeaza de-abia cand ma conving ca el nu mai reprezinta un pericol, ca e inofensiv, ca ne va ajuta in tot ceea ce urmeaza. Oftez incetisor, amintindu-mi de perioada in care incertitudinea era sentimentul predominant in relatia cu Allan. E de partea mea, e de partea lui Williams... Tine la mine sau vrea doar sa se distreze... Toate gandurile opuse legate de el s-ar spulberat de ceva timp, in minte ramanandu-mi o singura idee: e doar un prieten si un aliat in viitoarea confruntare.
- Ce dor mi-era de tine, spun cu un glas mieros, atintindu-mi ochii spre blondinul care se iveste dintre copaci. Nu te-am vazut de o zi intreaga, continui ironica, dand sa ma intorc cu spatele, dar ma razgandesc repede.
Mi-am gasit cobaiul.
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

Buna ^^
Deci trebuia sa trec si eu pe aici, pluc ca mi-era dor de un capitol de la tine. Este intr-adevar destul de confuz capitolul asta, poate si de unde nu mai stiu exact ce s-a intamplat inainte de asta, si recunosc ca acum nu am rabdarea necesara sa citesc capitolul precedent.
Aaa, daca am inteles eu bine, Andrew vorbea cu Lizzie despre faptul ca ea ar trebui sa le spuna tuturor cine e de fapt tatal copilului ei. Nu stiu de ce, dar eu ramasesem cu impresia ca de fapt chestia asta se stia. In fine...
Asa, ma bucur ca am aflat de ce anume e Melanie asa desteapta. Incepusem eu sa banuiesc ceva la un moment dat, dar acum stiu sigur de ce e asa.
Cam atat. In afara de faptul ca multe lucruri mi s-au parut confuze in rest cred ca a fost ok.
Spor la scris in continuare! ^^
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


Hei, sunt o fana a ficurilor si mai calc din cand in cand, ca vizitator forumul pentru a`mi potoli "setea" de ficuri. M`am oprit la ficul tau, nu stiu de ce, acum 2 zile. De atunci am citit in fiecare seara pana la 2 noaptea. Pur si simplu il ador. Inafara de secvente in care sentimentele puteau fi descrise mai mult si ceva actiune grabita pe ici , pe colo, ar iesi o carte geniala din povestea ta ! Esti foarte talentata. Iti spun asta sincer, si o am si cu literatura destul de mult, romana fiind pasiunea mea, mai ales literatura. Am ajuns sa`mi fac cont ca sa iti scriu cat de mult te apreciez, si cat iti ador povestea. Subiectul este bun, nou. Personajele sunt complexe si ai multe ideei. Mi se pare foarte ok ce scrii, chiar deloc confuz. Am inteles fiecare parte fara efort.
In plus, ii ador pe Eric si Alex. Desi nu ii pot vedea cu parul saten, am o imaginatie mai redusa uneori, si intamplarea se face ca i`am asociat cu 2 frati gemeni care canta. :)) Si pe care ii ador de asemenea.
Iti urez mult spor la scris, dar si succes cu scoala, cat mai ai din ea. Promit ca o sa incerc sa las comentarii la fiecare capitol, pentru a te incuraja si a te indruma in cazul in care e nevoie.
*Kisses*




Utilizatori care citesc acest subiect:
2 Vizitator(i)