Călcând pe cioburi

[Teh]

Aş vrea să ştiu de ce nu am postat capitolul ăsta până acum... chiar nu îmi amintesc. Scuzele mele cele mai sincere, e scris de-un car de vreme, lol. În orice caz, mulţumesc mult pentru comentarii * hugs everyone * şi ... lectură plăcută!

♥

Capitolul patru

- Xander! Am ajuns la aeroport! Faye e bine?
Vocea îngrijorată a lui Vincent m-a mai trezit din visare şi, abia abţinându-mi un oftat profund, i-am răspuns.
- Nu îţi face griji, sora ta este bine. Am trimis un taxi pentru tine, dar o să te ducă la mine acasă. Eşti obosit şi Faye oricum doarme, nu se mai trezeşte în noaptea aceasta, i-a dat doctorul nişte somnifere. Mergi acasă şi odihneşte-te, mâine dimineaţă vin chiar eu să te iau. Bine?
L-am auzit răsuflând uşurat, vinovat totodată şi ştiam că încerca să îmi aducă nişte cuvinte de consolare pentru fratele pierdut, dar nu reuşea. Mi-l imaginam deja începând să plângă, fiind un băiat mult prea emotiv pentru vârsta lui. Poate şi din cauza vieţii pe care o dusese până acum, neobişnuit cu sentimente atât de profunde.
- Vince, totul e ok. E ok, am repetat mai mult pentru mine, pentru a mă convinge că, într-adevăr, lucrurile stăteau bine şi nu trebuia să îmi fac griji suplimentare, că aveam să trec şi peste aceste obstacole nefaste… Şi mai mult de atât, trebuia să o fac, de dragul persoanelor pe care le iubeam.
Şi fără alte cuvinte, am închis, lăsându-mi capul pe spate şi uitându-mă la tavanul alb din camera de spital.
Experimentasem cele mai groaznice emoţii din viaţa mea; şi asta într-o singură zi. Ştiam că era inutil să îmi doresc ca aceste momente să nu fi avut loc, ca dragul meu frate, Hareton, să nu fi decedat. Aş fi dat orice, eram atât de disperat din această cauză ( pentru că nu suportam suferinţa celor din jur ) ca el să trăiască, să nu fi avut loc acest accident nenorocit. Aş fi renunţat până la propria mea viaţă. Ştiam că aş fi putut face aşa ceva, din punctul de vedere al voinţei. Dar nu era posibil, pentru că aceste fapte avuseseră deja loc. Hareton murise, eu trebuia să mă ocup de înmormântarea lui, eu trebuia să îl sun pe tatăl nostru şi să îi dau vestea aceasta, eu eram cel ce avea întreaga responsabilitate în mâinile sale.
Mai mult ca orice, era imperios necesar ca eu să am grijă de logodnica sa. Altfel, fratele meu geamăn nu mi-ar fi iertat-o niciodată.
Şi eram aici, în salonul acesta macabru, din punctul meu de vedere – pentru că, se pare, ajungeam să urăsc spitalele şi atmosfera apăsătoare ce o transmiteau, atât de morbidă. Stăteam pe canapeaua aceea inconfortabilă, de parcă aş fi stat pe spini, uitându-mă absent la tavan şi gândindu-mă la tot ceea ce avusese loc şi la tot ceea ce trebuia să rezolv. Îmi era teamă, mie – Xander Keyes, eram înspăimântat să îi dau această veste tatălui meu. Însă, cu o forţă pe care nu am recunoscut-o şi de care nu credeam că eram capabil, m-am ridicat şi am ieşit din salon, aruncând o ultimă privire spre Faye. Faţa îi era uşor crispată, îprinsă în vise ( deşi, puteam spune cu certitudine, dacă avea vreo imagine în mintea sa acum, era sigur o părticică dintr-un coşmar ).
Închizând uşa uşor în urma mea, am format un număr pe care îl aveam în memorie şi am ignorat ora târzie, ştiind cu certitudine că trebuia să fac asta, certându-mă că nu am sunat din prima clipă.
4 A… Alo?
S-a auzit o voce adormită, uşor răguşită la celălalt capăt, făcându-mă să înţeleg că îl trezisem. Tatăl meu stătea momentan la ţară, se refugiase pentru a trăi viaţa tipic liniştită a oricărui englez ce a trudit prea mult de-a lungul anilor săi. Voia muncă uşoară de grădină, să îşi cultive legumele şi să stea, practic, degeaba, fără a mai auzi de afaceri, de bani, de finanţe. Desigur, nu se putea spune că avea parte de tot ceea ce îşi dorea, pentru că mama mea murise acum multă vreme, însă acestea erau deja subiecte încheiate, răni închise.
- Tată, sunt Xander, am zis scurt, pe un ton normal, aproape sec, dar serios. Cel pe care îl abordam de fiecare dată când vorbeam cu părintele meu.
- Ha? Şi la ora asta mă trezeşti, Xander? Ai idee cât e ceasul? Gândeşte-te şi la bătrânul tău! Mă trezesc la 4 să merg la pescuit, ce Dumnezeu ai în capul acela? a râs, în încercarea lui inutilă de a face o glumă. Pricepuse că se întâmplase ceva şi îi era teamă, într-un fel sau altul, să afle despre ce era vorba.
Fusese un bărbat cu adevărat puternic şi luptase pentru tot ceea ce avusese, însă acum se schimbase mult, poate că vârsta îşi spusese cuvântul, dar îi era mai greu să dea piept cu realitatea, îi era teamă să îşi asume toate responsabilităţile. Şi ştiam că, mai mult ca orice, îi era prea dor de mama – cea care îl făcuse, în primul rând, atât de puternic.
- A fost un accident de maşină. Faye e la spital. Hareton a murit. Îmi pare rău, tată. Trebuie să vii aici. O să îl înmormântăm curând. Să trimit un elicopter după dumneata?
S-a aşternut tăcerea, iar eu stăteam lipit de uşă, lăsându-mi mintea să zboare în cele mai îndepărtate colţuri, refuzând să mi-l imaginez pe tatăl meu abţinându-şi lacrimile, aprinzând lumina din dormitor, punându-şi ochelarii, crispându-se, încercând să îşi acopere pieptul cu o mână, în încercarea disperată de a-şi alinta inima, de a încetini bătăile prea accelerate. Dar, era prea târziu, deja mi-l imaginasem respirând greu, reprimându-şi durerea, încercând să fie mai puternic decât era, de fapt.
- Am înţeles. O să zbor într-acolo, a spus după câteva minute de linişte mormântală, iar eu simţeam că aveam să cedez. Însă, doar pentru o secundă. Am tras aer adânc în piept şi mi-am reluat scutul, amintindu-mi de faptul că trebuie să am grijă de toată lumea. Nu aveam voie să îmi arăt slăbiciunile, eram un punct de sprijin pentru toţi cei ce sufereau acum, iar ei depindeau de mine. Iar eu? Eu, mai mult decât oricine, simţeam nevoia de a-i sprijini, de teama că altfel m-aş fi dezintegrat, aş fi dispărut ca un fir de praf, dus de vânt.
- Şi, Xander... l-am auzit pe tatăl meu adăugând, pe un ton aproape mort, serios şi stringent, nu te forţa prea tare, te rog.
Am ştiut că era îngrijorat mai mult pentru mine în această clipă, ştiind cât de mult îmi iubeam fratele. El ştia, mai bine decât oricine, că Hareton era mai mult decât fratele meu geamăn. Că însemna atât de mult pentru mine încât această lovitură grea m-ar fi doborât. Ştia, dar de aceea trebuia să mă arăt de neclintit. Pentru ei, pentru toţi, şi chiar şi pentru mine.
- Şi dumneata. Ai grijă. Te aştept aici.
Şi am închis, mulţumindu-i în gând pentru grija de care dădea dovadă, pentru faptul că îşi amintise şi de durerea mea, molestându-mă în gând pentru faptul că îl acuzasem, în anumite rânduri, de faptul că îşi uitase responsabilităţile, de faptul că îşi uitase viaţa reală şi se izolase de fii lui.
Puteam să îi înţeleg tristeţea profundă şi o respectam.

Mi-am amintit, în noaptea aceea, cât am stat pe canapea, nefăcând altceva decât să privesc tavanul, ce părea din ce în ce mai gol, cu fiecare clipă ce trecea, mi-am amintit –deci, clipa în care Faye începuse să plângă, cu atât de multă disperare şi suferinţă încât sufletul meu părea să se spargă în miliarde de bucăţi. M-a strâns în braţe într-un mod impetuos, mânată de tortura sufletească prin care trecea. Şi se lipise atât de tare de mine încât, nici dacă aş fi vrut, nu aş mai fi putut să o depărtez. În schimb, mi-am trecut şi eu mâinile în jurul ei şi am lăsat-o să plângă, lacrimile sale udându-mi sacoul, simţindu-i chinul, percepând toate emoţiile prin care trecea.
Îmi doream să îi pot alina această suferinţă, să îi pot şterge lacrimile şi să îi spun cu toată sinceritatea că totul va fi bine. Dar nu puteam. Pentru că nu era totul bine şi nici nu avea să fie curând. Nu voiam să o mint, să îi dau speranţe deşarte, să o antrenez într-o iluzie deşartă ca apoi să aibă parte de un tratament psihic chiar şi mai mizerabil decât acum. Trebuia să se elibereze, să priceapă că ceea ce se întâmpla era real. Că Hareton, dragul şi iubitul meu frate geamăn, persoana pe care noi o iubeam cel mai mult pe această lume, murise. Era necesar ca ea, mai mult decât oricine altcineva, să sesizeze că aceste întâmplări erau adevărate.
Mă durea inima gândindu-mă la această clipă, la faptul că nu reuşisem să bâigui nimic mângâitor, care să îi aline măcar puţin necazul.
- O să am grijă de tine, Faye, au fost singurele cuvinte pe care le-am putut rosti, pe o voce de abia auzită, buzele de abia mi se mişcaseră şi nu ştiam dacă ajunseseră la urechile ei, acele sunete. Însă, după ce am spus acestea, m-a strâns şi mai sălbatic în braţe, fiind şi mai tare năpădită de lacrimi ca înainte.
În cele din urmă, un doctor a apărut şi a avut grijă de ea. Iar eu nu am făcut altceva decât să rămân acolo şi să o privesc cum suferă, cum este distrusă de acea durere interioară, ce părea să ajungă până la fizic.
Puteam doar să privesc, acum, şi să nu clipesc, să rămân impasibil, să înţeleg, să ajut…

Dimineaţă, tatăl meu a sosit, ochii săi erau roşii, iar eu am priceput că plânsese. M-a îmbrăţişat strâns şi a spus câteva cuvinte greu de înţeles. Era atât de trist încât mi se rupea inima în două, îmbrăcat în haine la întâmplare, nefiind prea conştient de faptul că era murdar de noroi pe pantaloni.
- Unde e?
- La morgă, am răspuns fără un ton anume, acesta dând din cap, ochii săi sclipindu-i – zărisem câteva lacrimi ce încă nu curseseră pe obrajii lui înroşiţi.
Am intrat împreună în camera de spital a lui Faye. Aceasta se trezise, iar Vincent era acolo. Stăteau îmbrăţişaţi şi nu puteai spune cu certitudine cine consola pe cine. Vedeam faptul că ea era distrusă, trăsăturile feţei sale erau atât de obosită şi, parcă, distorsionate. Avea faţa schimonosită de durere, părea cu câţiva ani mai bătrână acum şi părea atât de îndurerată încât fiecare emoţie i se putea citi pe chip.
Imaginea ei îl tulburase pe tatăl meu, care imediat şi-a impus mai multă tărie în caracter şi s-a apropiat de pat, salutând-o şi strângând-o în braţe.
- Eşti bine? a întrebat-o sincer îngrijorat. Mi-am dat seama că se certa înăuntrul său pentru faptul că nu se interesase de sănătatea ei până acum. Fusese pur şi simplu orbit de vestea groaznică. De moartea unuia dintre fii săi.
Faye nu a reuşit să răspundă. Lacrimile ei de abia se abţineau să nu curgă din ochi şi parcă cerea ajutor. Neştiind cum să se descurce, s-a uitat la mine îndurerată, vrând să dea glas sentimentelor ce o cuprinseseră, dar neavând forţa necesară.
Dar nici tatăl meu nu era mai presus de ea. Uitându-mă la ei, păreau amândoi două epave. Mi-am dat seama instantaneu cât de mult ţinuseră aceştia la Hareton şi cât de mult îi duceau lipsa. Aş fi putut spune orice acum, ei nu m-ar fi luat în seamă. De fapt, eu eram singurul ce părea atât de rece şi crud şi… cei ce nu mă cunoşteau, sigur ar fi spus că nu aveam inimă.
Mă durea, adânc, înăuntrul meu. Poate mai mult decât erau ei răniţi, poate că suferinţa mea era de un infinit de ori mai puternică decât a lor. Dar nu o arătam. Nu îmi puteam permite un asemenea lux.
Am oftat, mergând spre ei.
- Trebuie să-l iau pe Hareton de la morgă, am rostit sec, vrând să trec cât mai repede peste aceste detalii, vorbind repede, având grijă să nu îi rănesc prea tare ( în mod normal ar fi trebuit să spun „ corpul lui”, dar nu putusem. Nu putusem nici măcar pentru mine, dar în faţa lor, a acestor două persoane distruse din punct de vedere moral, din cauza dispariţiei lui…. )
- Trebuie să îl înmormântăm, nu e aşa?
Vocea tatălui meu a spart tăcerea în care ne cufundasem cu toţii. Eu nu am zis nimic, pentru că s-a auzit un ţipăt din partea lui Faye, îngrozită din nou, de parcă nu se gândise la acest lucru. Dar o făcuse, numai că nu voise să accepte nici măcar acest detaliu existenţial. Curând, s-a calmat. Eu m-am apropiat de ea şi mi-am pus o mână pe umărul ei, având grijă să nu o privesc cu milă, dar nici cu răceală.
5 Trebuie să facem asta. E mai bine să stai în spital, Faye. Or să fie prea mulţi reporteri, o să vină televiziunea. Au aflat zvonul şi or să ştie ce să caute. În starea ta, nu poţi pleca din spital, mai ales în condiţiile în care va avea loc înmormântarea. După ce se termină asta, o să mergem să îl vizităm. Promit.
Tonul meu fusese liniştitor, plin de armonie şi cu o notă ciudată de tristeţe, pe care nu o prevăzusem. I-am mângâiat uşor părul, sărutând-o pe frunte şi ajutând-o să se întindă pe pat. Ochii ei mă urmăreau, deprimaţi, parcă paloarea lor superbă era pierdută, ascunsă după cortina mâhnirii propriului suflet.
- Vincent, am zis încet spre fratele ei, care o ţinea de mână, plângând, nereuşind să rostească nici un cuvânt, fii bărbat.
Spusesem aceste vorbe atât de încet, încât doar el le putuse auzi, citindu-mi fiecare literă pe buze. Şi s-a oprit, ştergându-şi obrajii şi zâmbindu-mi fad, promiţându-mi din priviri că se va stăpâni în faţa ei.
Avusesem o discuţie cu el de dimineaţă, când plecasem să îl iau de acasă de la mine. Mă aştepta cu ochii roşii, înlăcrimaţi.
6 Vince, Faye suferă mult acum. Te rog, fi puternic. De dragul ei.
Uitase de această conversaţie când o văzuse pe sora lui, dar îi amintisem la timp şi acesta părea să se controleze. Ţineam mult la fratele ei, îl iubeam şi aveam grijă de el, însă trebuia să se comporte mai matur, fiind vorba de surioara lui mai mare. Mai târziu, când vom fi fost doar noi doi, va blestema şi îşi va striga toată suferinţa, va plânge iar şi îşi va cere iertare pentru că era atât de slab, neînţelegând de ce simţea totul atât de puternic.
Era, cu adevărat, înzestrat cu un simţ mai puternic decât al oricui. Cel puţin, din câte cunoscusem eu.

Ziua aceasta fusese prea obositoare. Tatăl meu a insistat să meargă la înmormântare, deşi ştiam că nu era capabil să înfrunte totul.
- Faye m-a rugat, mi-a explicat el şi eu am priceput că noi toţi încercam să facem sacrificii pentru ea. Pentru logodnica fratelui meu. Ştiam cu toţii că ea era fiinţa pe care el o iubise cel mai mult, chiar dacă nu o recunoşteam cu cel mai frumos sentiment din lume. Eram, poate, puţini geloşi, dar eram conştienţi de faptul că Hareton îşi dorea ca noi să o protejăm, să avem grijă de ea… Mai mult decât atât, să ne devotăm cât mai mult posibil ei. Hareton era prea egoist…
Şi atmosfera de la înmormântare fusese macabră. Lumea plângea. Veniseră o grămadă de rude îndepărtate şi apropiate, oameni care îl cunoşteau pe fratele meu, oameni de la firmă, persoane care nu îl văzuseră în viaţa lor. Fuseseră atât de mulţi încât nici măcar eu nu putusem să îi reţin. Televiziune, reporteri, toţi încercau să îmi ia mie un interviu iar eu a trebuit să fiu supus unora, acceptând condoleanţele tuturor şi fiind dezgustat de faptul că era necesar să trec prin toate acestea.
Aş fi vrut să avem o înmormântare liniştită în care puteam să îl plângem cu adevărat, fără toate aceste persoane ce vărsau lacrimi false, ce se dădeau în spectacol.
Dar era bine, era bine pentru că Faye nu era aici să vadă în ce circ se transformase ceremonia de adio a fostului său logodnic. Era bine, pentru că atunci când aveam să vizităm mormântul, ea nu va vedea decât un loc de odihnă, extraordinar de paşnic şi înconjurat de flori superbe…
Ce straniu era acest sentiment, îmi venea să plâng deşi nu aveam lacrimi, înăuntrul meu probabil urlam de durere.
- Condoleanţele mele, domnule Keyes! Şi o altă strângere de mână, o privire tristă, nişte cuvinte consolatoare şi oameni ce treceau rând pe rând în faţa mea, ca un ritual îngrozitor, o bandă stricată, o zi care se repeta la nesfârşit…
- Mulţumesc, răspundeam sec, menţinându-mi privirea rece, ochii mei arzând de dorinţa de a dispărea de acolo, de a le striga tuturor că Hareton e mort. E mort şi nici un cuvânt de consolare nu îl va readuce la viaţă! Iar eu trebuia să mulţumesc fiecărei replici de acest gen, oricât de sfâşietoare era pentru mine şi tatăl meu, ce rezista cu îndârjire aceluiaşi tratament.

Şi seara a venit într-un final, atunci când credeam că nu se va sfârşi. Rămăsesem singur, în faţa mormântului fratelui meu. Stăteam şi priveam piatra funerară pe care scria atât de melodramatic: Hareton Keyes, născut la data de…, decedat la data de… Regrete eterne!
Faţa mea era rece, vântul adia uşor, eram impasibil şi parcă, în această clipă, nu simţeam nimic.
Ştiam că dispăruse, de parcă şi o parte din mine murise. Acum îmi ceream iertare pentru tot ce îi greşisem, pentru tot ceea ce nu îi spusesem, pentru tot ceea ce nu făcusem împreună.
- Îmi pare rău că ai murit, m-am trezit rostind cu glas tare, atât de îndurerat fusese acel ton încât nici măcar eu nu mi-l recunoscusem ca fiind al meu. Fusese cuprins de o amărăciune stranie, inexistentă în componenţa mea până atunci.
- O să am grijă de tot ceea ce a fost al tău şi, îţi jur, nu o să te dezamăgesc niciodată.
Am plecat, neştiind dacă ceea ce rostisem ajunsese şi la el, dacă el – de oriunde ar fi fost, mă mai putea înţelege acum. Speram din tot sufletul să existe Raiul, ştiam că el acolo ar fi ajuns. Mintea mea începuse deja să lucreze, îmi făcusem planuri în gând, calculasem totul. Clipele de devastare şi dezordine dispăruseră. Sentimentele mi le închisesem unde adânc, într-un sertar din inima mea de unde doar eu aveam cheia. Fuseseră de ajuns scăpările acestea emoţionale. Aveam să merg la spital, să văd ce face Faye. Un drum lung avea să se aşterne în faţa mea, un drum lung şi plin de obstacole greu de străbătut. Dar aveam să le trec cu sârguinţă.

Voi avea grijă de tot ce e al tău, Hareton şi voi fi sigur ca niciodată să nu fi uitat. Nu vei fi şters din inimile noastre.