Călcând pe cioburi

[Teh]

Mulţumim enorm pt. comentariile şi părerile voastre >:D< Le apreciem foarte mult şi sperăm să vă placă în continuare povestea. Nu ştiam dacă mă voi descurca prea bine la persoana a 3a, dar mă bucur că nu a fost atât de lame, or anything * laughs* oricum, am venit şi cu cel de-al doilea capitol şi sper să vă placă.

Aşteptăm în continuare părerile voastre!

Lectură plăcută!

Capitolul doi

- Nu, nu a fost vina mea!
Mi-a repetat Vincent pentru a doua oară, cu destul de multă convingere în glas. Am oftat şi i-am spus că îl cred, deşi în sinea mea nu eram atât de sigur ce aceasta. Mereu făcea câte o greşeală şi se aştepta ca ceilalţi să îl scape şi niciodată nu spunea adevărul pe deplin. De regulă, din cauza ruşinii şi de frica de a nu fi mustrat. Ura, cu adevărat, să i se ţină morală.
- Eşti conştient că nu pot pleca acum într-acolo, nu-i aşa? am făcut o pauză, adăugând: o să îl sun pe director şi voi vorbi despre problema asta.
Chiar înainte să termin, acesta a ţipat ceva entuziasmat şi mi-a mulţumit, aşa cum o făcea întotdeauna. După am închis, uitându-mă rapid la ceas. Dacă mai stăteam mult acasă, aveam să întârzi îngrozitor de mult. Am ieşit din dormitor, făcând o listă în minte a programului de azi, fiind sigur că nu am uitat nimic. Coborând scările în grabă, am auzit vocea Jeanicei:
- Nu mâncaţi, domnule Xander?
Jeanice era bucătăreasa şi femeia ce avea grijă de această casă, o femeie nu prea înaltă, cu câteva kilograme în plus, o faţă destul de aspră şi nişte trăsături comune – nu avea nimic prin care să iasă în evidenţă cu excepţia ochilor albaştri, pătrunzători şi cu o paloare ce nu semnificau deloc cuvântul „căldură”. Totuşi, prin răceala acesteia îmi îşi câştigase încrederea.
- Nu am timp, poate voi reuşi să vin la prânz, dacă nu – nu mă aştepta cu cina. Rămân să mănânc la fratele meu astăzi; iartă-mă. Poţi trimite ceva şi la azil, te rog? Ştiu că este un efort în plus, dar îl poţi trimite pe Lawrance.
Aceasta a dat din cap în semn pozitiv iar eu am ieşit, având grijă să închid uşa în urma mea. Erau de fapt nişte lucruri ce ţineau de politeţe şi de morala proprie, niciodată nu puteam lăsa o uşă deschisă în urma mea dacă nu era necesar.
Grădinarul m-a salutat bucuros, tocmai uda nişte flori. „ Grădiniţa asta e mândria ta!” îmi spune întotdeauna Hareton, dar eu nu pot considera deloc acest pâlc imens de flori – atât de îngrijit! ca fiind al meu, Lawrance îngrijea acea parcelă de pământ iar eu nu aveam alt merit decât că îi plăteam un salariu lunar pentru a-mi fi grădinar şi majordom. Şi trebuia să recunosc, arăta minunat. Erau o mulţime de flori întinse pe cele două părţi, iar în centru era drumul de pietriş, la capătul acestuia fiind aranjat un foişor, de curând reamenajat. Desigur, eu am luat-o pe cealaltă parte, urcându-mă în maşină. Porţile s-au deschis, am ieşit şi am pornit pe drumul atât de cunoscut spre firma „ Întreprinderile Keyes”, de care aveam atâta grijă. Acţiunile erau împărţite simplu, 50% cu 50% între mine şi fratele meu geamăn; însă, Hareton nu se bucura de un spirit întreprinzător ca al meu, era un visător, un bărbat ce mai degrabă ar fi fost pe câmpul de luptă decât în spatele unui birou. Iar eu îi respectasem decizia, mai ales pentru faptul că îmi doream să îl văd fericit. Astfel, chiar era. Şi asta i-o puteam datora, în mare măsură, logodnicei sale, Faye Rossini.
Însă, mintea mea zbura prea departe în această dimineaţă iar eu trebuia să mă concentrez asupra întâlnirii de azi. Trebuia să închei o afacere destul de importantă şi eram pe pragul de a semna un contract foarte important, cu o firmă din Franţa. Speram ca totul să decurgă bine, deşi aveam o siguranţă de 60% că totul va merge bine, întotdeauna exista o şansă, mai mare sau mai mică, ca totul să fie dat peste cap. Atunci când am parcat maşina în garajul subteran al firmei, îmi pusesem deja tot planul cap la cap, fiecare piesă fiind la locul ei.
- Bună dimineaţa, domnule Keyes.
Am fost salutat curând de o secretară, am salutat şi eu la rândul meu, cu toată politeţea cuvenită. Pe tot drumul parcurs spre biroul meu, am fost salutat în continuu de angajaţi, cu o funcţie mai puţin sau mai mult înaltă, însă cu toţii respectuoşi. Hareton spune întotdeauna că nu înţelege cum pot reţine numele fiecărui angajat, dar mie mi se pare absolut normal, pentru a asocia un chip cu un nume. Plus că mi se părea absurd să nu îi ştiu pe cei cu care lucrez: desigur, nu mă puteam lăuda cu faptul că îmi ştiam absolut toţi angajaţii, doar pe aceia cu care am intrat măcar odată în contact.
Urcând în lift, am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Marie Elyn, aceasta se ocupa de imaginea firmei noastre şi avea o creativitate excepţională - o angajasem personal, uimit de eficienţa de care dădea dovadă.
- Bună dimineaţa, domnule Keyes! a salutat zâmbind, cum o făcea întotdeauna. Am observat că dinţii ei sunt cu mult mai albi în această dimineaţă.
- Bună dimineaţa, domnişoară Elyn. Veselă ca întotdeauna, presupun?
A dat din cap, foarte energică. Era o femeie de statură potrivită, avea un corp cu forme – fără a putea fi numită plinuţă, şi se îmbrăca cu foarte mult bun gust şi în limita bunului simţ. Avea o tunsoare franţuzească, bob – fără breton şi se vopsise de curând blondă. Aş fi minţit dacă aş fi spus că nu se potrivea perfect cu tenul ei uşor deschis şi cu ochii albaştri. Ne-am despărţit la etajul patru, acolo unde eu coboram. Ea mai urca unul.
- ’Neaţa, Xander!
Vocea aceasta îmi era extrem de cunoscută şi m-am întors instantaneu. Nu era altul decât avocatul meu, Karter Vendictt şi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Deşi, se poate spune că acesta s-a legat cu forţa de mine, am descoperit cu timpul că este o persoană onestă şi pot avea încredere în el.
Mă întrebam ce face la birou atât de devreme, întârzia întotdeauna.
- Karter, ce faci la ora asta aici?
A fost prima mea întrebare, chiar sărind peste salut. Am trecut pe lângă secretară, am dat din cap şi curând ne-am aflat amândoi în biroul meu spaţios. Era decorat după gustul meu, mini biblioteca fiind din lemn negru – aveam înşirate acolo o colecţie de cărţi pe care încă nu le citisem, pentru atunci când aveam răgaz de citit la locul de muncă. Peretele era din sticlă, conferind o bună imagine în exterior, dar fără a se putea vedea în interior, avantajul unei intimităţi perfecte de care doream cu neapărată nevoie să profit. Nu îmi plăcea să fiu obiectul curiozităţii nimănui. M-am aşezat pe scaunul confortabil, am deschis laptopul, am tastat parola şi curând am început să mă uit prin anumite fişiere.
Prietenul meu stătea şi mă privea, aşezat pe canapeaua confortabilă, fără a avea nici o expresie de îngrijorare. Îşi aranjase şi astăzi părul, deşi nu îl întrebasem niciodată cum sau ce produse folosea ( pentru că nu mă interesa şi respectam intimitatea persoanelor pe care le cunoşteam ). Părul lui şaten părea mai dichisit decât al unei domnişoare de 16 ani care a învăţat să fie cochetă. Era un bărbat îngrijit, aranjat şi expresia lui caldă, ochii căprui şi zâmbetul ce nu dispărea niciodată de pe chipul său arăta ce fire deschisă era. De asemenea, se putea lăuda şi cu o caracteristică imbatabilă, inteligenţa.
- Or să accepte, îmi zise acesta cu însufleţire.
Ridic privirea spre el şi îmi permit şi eu un mic zâmbet, ridicându-mă. Era vremea să intrăm în acea şedinţă importantă.
- Te asigur, adăugă mai mult pentru sine.
- Ai face bine să fie aşa, altfel îţi voi tăia salariul. Expresia mea era atât de serioasă încât oricine ar fi putut jura că vorbeam serios.
- Oh! Ce e asta? O ameninţare? Nu te gândeşti deloc la copii pe care trebuie să îi cresc, săraca mea soţie…
- Taci, Karter, uite-l pe Lumiere, nu vrei să te lauzi şi la el cu marea ta familie nefericită inexistentă.
Acesta şi-a înghiţit instant cuvintele şi a privit înainte, uşa fiindu-ne deschisă imediat, intrând şi noi odată cu bărbatul cu care aveam, sau nu, să semnăm contractul şi avocaţii săi. Secretara era foarte eficientă, aşa că nu trebuia să îi dau niciodată instrucţiuni suplimentare de ce trebuie făcut.
M-am aşezat la masa dreptunghiulară, în capăt. Capătul de vis-a-vis nu era niciodată ocupat, pentru că Hareton nu venea prea des la firmă, şi atunci când o făcea – dădea un tur şi atât.
- Domnilor, bine aţi venit.
S-a văzut nevoit dragul meu avocat să vorbească, schimbând câteva cuvinte politicoase, tipic englezeşti între ei.
- Desigur că v-aţi gândit deja la propunerea noastră, aşa-i domnule Lumiere?
Franţuzul zâmbea grav şi superior, aşa cum o fac cu toţii din naţia lor. Mă enerva, s-ar putea spune, atitudinea lui superioară şi mi-aş fi dorit să îi pot întoarce acea privire dispreţuitoare, dacă manierele mele nu ar fi fost mai presus de ale sale.
- Desigur, am luat în considerare toate acele… detalii pe care mi le-aţi arătat şi ţin să menţionez că nu prea sunt de acord în unele privinţe. De exemplu, de ce ar trebui să lăsăm de la noi cu privire la…
Nu a putut continua, m-am văzut nevoit să îl întrerup.
- Domnule, vă respectăm decizia, însă s-a lucrat mult la acest contract. Tatăl dumneavoastră - am făcut o pauză cu subînţeles, analizându-l. Nu era decât un băiat de abia ieşit din băncile facultăţii cu o privire de neştiutor, blond, cu ochii verzi nesinceri şi nişte trăsături urâte, nasul lung, tenul părea să fi suferit o mulţime de tratamente împotriva petelor – astfel, nimic nu atrăgea la tinereţea lui. Şi asta scoteam în evidenţă, tinereţea. După acea pauză, am reluat: Tatăl dumneavoastră a fost interesat de o colaborare cu noi, anii trecuţi. Desigur, din cauza decesului – şi ţin să vă prezint din nou condoleanţele mele cele mai sincere, ne lipseşte mult răposatul domn Lumiere, a fost o adevărată binecuvântare pentru lumea afacerilor – mintea lui era atât de deschisă şi totuşi logică încât întrecea orice aşteptări. A dorit, deci, o colaborare cu noi, deşi nu s-a mai putut înfăptui. Prezentasem şi atunci aceleaşi clauze. Este de datoria dumneavoastră să vă gândiţi şi la dorinţa părintelui vostru, având în vedere că averea aceasta i-a aparţinut.
Se părea că încearcă să înţeleagă ceva din discursul meu. Era, exact aşa cum credeam, mult prea neexperimentat şi îi era greu să ţină pasul cu limbajul mult prea formal şi rostit prea repede, cu prea multe informaţii decisive în el. În cele din urmă, a oftat. Se părea că urmează un alt refuz, când l-a întrerupt Karter.
- Oh, desigur! Vă puteţi gândi la dorinţa domnului Lumiere – l-am întâlnit odată la un meci de polo, foarte drăguţ din partea dumnealui – mi-a cedat locul, căci eu ajunsesem prea târziu şi nu mă mai primeau să joc. Mi-a spus „ eu sunt prea bătrân pentru aşa ceva” şi totuşi, a stat la o parte şi nu a făcut altceva decât să privească prestaţia mea pe tot parcursul timpului. Am fost încântat de faptul că nu l-am dezamăgit, ştii şi tu – Xander, ai fost acolo…
- Nu cred că asta priveşte afacerea discutată de noi, domnule avocat Vendictt. Discutăm aici despre clauza contractului, nu despre amintirile dumneavoastră.
Unul dintre avocaţii francezului a vorbit, cu mult dispreţ în voce, de altfel. Iar eu începeam să mă întreb dacă această afacere are vreun avantaj. Dar avea, avea – pentru că trebuia să ne impunem şi în Franţa!
Am ridicat uÅŸor tonul:
- Rămâne la latitudinea dumneavoastră, domnule Lumiere, dacă acceptaţi sau nu această clauză a contractului. Noi nu o vom reface, o considerăm şi aşa destul de avantajoasă pentru ambele părţi.
Karter zâmbea. Avocaţii nu îndrăzneau să dea nici o replică cuvântului meu iar Lumiere era, într-adevăr, prea copil pentru a spune ceva. Nu avea pic de experienţă în domeniu şi nu putea decât să îşi de aere. Era, totuşi, destul de deştept să realizeze că aici nu funcţiona cu aşa ceva.
A oftat.
- Ne vom gândi serios să vă acceptăm oferta dacă…
- Nu, îmi pare rău. Dacă înseamnă că altfel o veţi refuza, nu avem ce să vă facem. Ne-am fi bucurat să facem această colaborare – mai mult de dragul tatălui dumneavoastră, căci a fost foarte bine primit la „ Întreprinderile Keyes”, dar atât. Putem găsi şi alte afaceri cu o notă mai avantajoasă pentru noi, i-am tăiat-o scurt, lăsându-l iar fără replică.
- Dar, trebuie să …
- Îmi pare rău, aţi auzit deja ce a spus şeful meu. Este cu neputinţă negocierea. De altfel, am aflat despre afacerile… Nu prea curate ce au avut loc… Pe la spatele firmei. Şi nu am vrea, desigur, să cădem în aşa ceva. Am fi vrut să vă dăm o şansă, dar cum o refuzaţi. Asta este. Nu ne putem preta la altceva.
Acesta era asul din mânecă al lui Karter. Cum mă aşteptasem, căutase mai mult – în detaliu. Mă întrebam ce fel de afaceri ilegale încropise băieţaşul acesta. Şi probabil, nu fusese manevra sa.
S-a sfătuit cu avocaţii. I-am lăsat singuri pentru o jumătate de oră, timp în care eu am citit iar Karter s-a jucat un joc video – lucru ce se întâmpla destul de des, la mine în birou. În cele din urmă, când am refăcut şedinţa, francezii acceptaseră. Am luat prânzul împreună dar mi-a fost refuzată invitaţia la cină ( aşa cum şi speram ) pe motiv că se întorcea în Franţa. „ Am o altă obligaţie” îmi spusese el. Şi eu m-am bucurat.
- Ah, ce zi! A exclamat şatenul în momentul în care ne-am aflat singuri, în restaurant, sorbind din câte un pahar de vin roşu. Venisem într-un restaurant franţuzesc şi cânta melodia „ Je ne regrete rien”, profundă ca întotdeauna.
Mă pregăteam să îi răspund amicului meu, când mi-a sunat telefonul. Aproape că uitasem de existenţa acestuia. L-am scos din buzunarul sacoului, acela interior, şi am răspuns – deşi uşor uimit pentru faptul că nu cunoşteam numărul.
- Bună ziua, domnul Keyes? Fratele domnului Hareton Keyes?
- Da, am zis scurt, deja dându-mi seama că ceva s-a întâmplat. Aş minţi dacă aş spune că nu m-am alarmat deloc. Instantaneu, inima mea a accelerat şi cred că sângele meu a început să pulseze mai repede. Deşi, sunt convins, nu se vedea nimic în exterior. Aveam o presimţire urâtă, ca atunci când primeşti un telefon anonim şi cineva îţi spune că o rudă foarte apropiată a murit. Eram cu sufletul la gură şi deja începusem să simt un gol imens în stomac.
- Suntem de la spitalul… şi am dori să vă anunţăm că fratele dumneavoastră a avut un accident de maşină, împreună cu domnişoara Faye Rossini.
Cuvintele atât de formale nu au avut niciodată un impact atât de puternic asupra mea ca acesta. Inima începuse, cu adevărat, să îmi bată mai tare şi mi-era teamă că dacă voi vorbi îmi vor tremura buzele, sau degetele, sau că îmi voi pierde controlul. Mai ales din cauza cuţitelor ce păreau să sălăşluiască în trupul meu, golul din stomac, furnicăturile din gât, durerea de cap. Parcă tot trupul şi sufletul începuseră să mă doară.
- Desigur, voi fi acolo imediat, am răspuns pesemne nepăsător, calm şi indiferent. Toate aceste cuvinte erau antonime cu cele ce exprimau ceea ce simţeam eu cu adevărat.
Karter era îngrijorat. Se putea citi asta pe chipul lui.
- Ce e? Ce s-a întâmplat? Hareton? Zi odată, ce e?
Dar eu nu eram în stare să articulez nimic şi şatenul observase asta, a dat din cap, şi-a scos portofelul şi a plătit, dar era deja prea târziu să mă urmeze, căci ieşisem din restaurant, am urcat în maşină şi am accelerat, mărind viteza cu fiecare secundă.
Dar apoi, ce făceam? Încălcam limita de viteză. Am mers legal, am întors, o luasem într-o direcţie greşită. Am respirat adânc. Am încercat să mă gândesc la el, la geamănul meu, încercând să simt ceva – orice. Dar adevărul era că nu primeam nimic înapoi, nici un sentiment. Nu era o prostie telepatia între gemeni, puteam uneori să simt anumite lucruri. Deşi nu duse la extrem; mă aşteptam ca şi acum să o fac. Ştiam că era în stare gravă, asistenta ce mă sunase nu îmi spusese nimic. Asta era problema. Nu îmi spusese iar eu nu simţeam.
Speram… Speram, deşi mi-era teamă să o şi gândesc, ca el să nu fi păţit nimic. Să nu fi murit. Iar ea? Ea? Ce se întâmplase cu Faye? Nu, asistenta spusese că nu are nimic, nu are decât câteva zgârieturi şi acum cineva se ocupă de ea.
Mâinile mele erau ţinute bine pe volan, regulamentar, corpul meu părea rigid, ca întotdeauna, cu chipul impasibil. De parcă nu aş fi avut nici o emoţie, de parcă nu se ducea această luptă teribilă înăuntrul meu. Mi-era teamă, pentru prima dată în viaţa mea, mi-era teamă de ce s-ar fi putut întâmpla.

Nici măcar nu ştiu când am ajuns la spital, pentru că adresa nu o ştiam cu certitudine. Am parcat, nu mă mai gândeam dacă fusese sau nu regulamentar, am mărit paşii, am intrat, am fost la recepţie, am cerut informaţii – mi s-au dat. Am urcat cu liftul, cred că deveneam disperat. Disperat, poate mai mult decât atât. Ceilalţi se uitau la mine, dar nu curioşi asupra înfăţişării mele – deci nu mi se puteau încă citi pe chip emoţiile, ci pentru că mă ştiau Eram o figură publică în Londra, şi asta nu mă deranjase niciodată mai mult decât acum. Aş fi vrut ca nici o privire să nu fie aruncată înspre mine, să intru la fratele meu. Să am certitudinea că este bine.
Ceva îmi măcina inima, mă făcea să mor pe dinăuntru, să mă enervez, de parcă în orice clipă aveam să izbucnesc. Şi nu mai ştiam cât aveam să rezist sub calmul acesta fals, aparent.
Am dat de o asistentă. Am întrebat-o ceva. Mi-a răspuns. A apărut un doctor.
- Domnule Keyes… Pe aici, vă rog.
Am intrat în biroul lui. Eram impasibil.
- Ce s-a întâmplat, cum se prezintă starea fratelui meu? Dacă este nevoie de bani suplimentari, nu trebuie să vă faceţi griji. Se poate să îl transportăm? Trebuie să aduc anumiţi specialişti?
Pusesem întrebările atât de repede încât doctorul s-a văzut nevoit să mă oprească, să mă liniştească, zicea el.
- Domnule Keyes, liniştiţi-vă… O să…
Dar nu a apucat să continue pentru că telefonul a sunat, a apăsat un buton, a ridicat receptorul, l-a pus la ureche. Şi am putut auzi ceea ce spusese vocea prin telefon…
- Domnule doctor! Veniţi repede la camera domnişoarei Rossini, tocmai a leşinat! Femeia mai mult a ţipat.
Eu am rămas îngrozit, fără a mă mai putea mişca. O durere din interior mă făcea imobil, ceva îmi sfârteca inima, mă făcea să disper. Mă durea atât de tare încât nu îmi puteam găsi puterea să mă mişc, aveam lacrimi în ochi dar nu puteam să le dau afară.
Ştiam… Simţeam ce se întâmplase.