Călcând pe cioburi

[Teh]

Desigur, cum deja v-am obişnuit, am venit cu o nouă colaborare * hey, don't kill me! * Cherie a avut o altă idee, as she always does, şi a vrut să facem o altă colaborare. Am vrut eu, sau a spus ea? Ce mai contează; ideea e că am ajuns deacord asupra colaborării cu numărul 2 ( ok, cu ea, cuz I have some others as well * laughs * ). În orice caz, nu dezvălui nimic despre poveste, ideea de bază îi aparţine în totalitate, personajul meu ( ca întotdeauna ) mi-l creez singură şi ideile ce vin pe parcurs sunt combinate, discutate, disputate, etc. În orice caz, sperăm din tot sufletul să vă placă şi această colaborare. Şi o să fiu puţin îngâmfată adăugând: trebuie să vă placă * laughs *. Well, well, excuse me, I'm a brat.

Prologul este scris la persoana a III a ( sper că m-am descurcat cât de cât bine ) dar restul poveştii va fi scrisă la persoana I din perspectiva fiecărui personaj, the man and the woman.

Anyway, lectură plăcută şi vă aşteptăm părerile, criticile, comentariile, etc.
* acceptăm orice fel de critică!
Lectură plăcută!

Călcând pe cioburi

Prolog

Biblioteca era situată undeva în centrul oraşului Dublin, alături de toată agitaţia acestuia şi zgomotele specifice. Maşinile circulau, desigur, regulat şi nu se auzeau claxoane prea enervante. Era, totuşi, un oraş liniştit.
Hareton Keyes se aşezase vesel pe fotoliu, ţinând cartea în mână. A deschis-o rapid, curios de conţinut, răsfoind-o fără a fi cu adevărat atent la ceea ce cuprindea aceasta, de parcă o putea înţelege oricum. Faţa sa albă, uşor roşiatică emana întotdeauna multă căldură, era o plăcere adevărată de a-i privi ochii negri, strălucitor, pătrunzători. Era, de asemenea, uşor să îi citeşti. Se putea observa din privirea lui câtă sinceritate posedă; căci el, era cu adevărat un bărbat onest cu sine însuşi şi cu toţi cei din jurul său, energic din fire, prea plin de viaţă, ar fi spus unii. Nu putea sta liniştit nici acolo, în fotoliu – cu cartea în mână. Simţea nevoia să se mişte; nu era deloc o persoană statornică. Mulţi ar fi spus că semăna cu mama sa, aceasta fusese neliniştită, plină de energie şi întotdeauna zâmbăreaţă. De la ea moştenise toate aceste trăsături.
Aproape de el, stătea şi fratele său geamăn, căutând ceva într-un raft. Era atent, cu ochii deschişi atât cât să poată vedea, concentrat. Degetele sale subţiri, lungi, erau întinse asupra unei cărţi, o ajungea cu destulă uşurinţă. Era uşor prăfuită, dar bărbatul nu era deloc pretenţios în asemenea chestiuni, deşi situaţia sa i-ar fi permis să fie.
Familia Keyes era una destul de bogată, în special datorită lui Xander. Fusese întotdeauna un băiat inteligent şi odată ce a crescut, a manevrat foarte uşor afacerile familiei, având grijă să îşi facă şi propriile sale mici întreprinderi. Independent, vrând întotdeauna să fie pe propriile picioare, reuşise. Putea fi mândru de el, dar nu era deloc superficial sau narcisist, voia întotdeauna ceea ce era mai bun pentru el şi cei la care ţinea. I se părea normal, un asemenea lucru.
Luând obiectul în mâini, se hotărî să se aşeze şi el pe unul dintre fotolii, vis-a-vis de fratele său. Acela nu era atent decât la propria agitaţie, făcându-l pe geamănul său să zâmbească.
„ La fel de aerian ca întotdeauna”, îşi zise acesta aşezându-se, răsfoind uşor cartea şi ştergând-o de praf cu graţie. „ Ar trebui să aibă mai multă grijă de acestea” adăugă ca pentru sine, impunându-şi de asemenea să facă o donaţie bibliotecii. Mama sa s-ar bucura foarte mult dacă ar face asta.
În acelaşi timp, reflectat parcă în oglindă, Hareton Keyes – cu părul său negru, corpul înalt, destul de bine făcut dar nu atât de muşchiulos, ci doar arătos, cu puloverul lui negru, blugii cazuali şi simpla înfăţişare onestă, îşi ridicase ochii pentru a-l privi pe celălalt.
„ Prea ocupat cu toate ca să vadă ceva în jurul lui” spuse în propria sa minte, realizând că fratele său părea cu mult mai matur decât acesta. De parcă el rămăsese undeva la o vârstă fragedă a adolescenţei, în timp ce Den crescuse cu mult. „ Imposibil, doar suntem ca două picături”, dar ştia că acest gând e o prostie. Gândeau prea diferit.
Înainte să se poată întoarce la paginile lui, să se agite cu scrisul şi cuvintele întortocheate, o voce l-a făcut să se oprească. Tresări, însă doar acesta făcu asta, căci fratele său doar ridică privirea şi cu o jumătate de zâmbet – se ridică.
- Poftim, aÅŸa cum am promis.
Era un puşti de nu mai mult de paisprezece ani, cu părul castaniu, foarte închis şi ochii căprui, cu mult mai deschişi – un contrast ciudat, o înălţime potrivită, un chip nedezvoltat încă, trandafiriu, copilăros, deloc masculin. Îi întinse brunetului nişte bani, acesta îi luă, încă surâzând, parcă uşor încântat.
- Mulţumesc pentru ieri, adăugă parcă mai familiarizat, de parcă datoria lui şi diplomaţia luaseră sfârşit.
Hareton nu pricepea nimic. De fapt, nu ştia niciodată ce face fratele lui, deşi acest lucru i se părea suspect, îl acceptase. Imediat, părăsi fotoliul şi se află lângă geamănul său, gata să îl întrebe de faţă cu băiatul ce se întâmplă; era nerăbdător, ca întotdeauna.
Şi chiar când acest moment urma să aibă parte, o nouă voce – mai proaspătă, mai caldă, dulce, îmbietoare – se auzi. Era un sunet atât de plăcut pentru urechile oricui şi aproape că îl făcu să tresară, pe Hareton. Se uită, fără a se putea controla, la tânăra fată ce se apropiase de ei.
Era atât de frumoasă, în viziunea lui, statura ei era atât de englezească, înaltă cât ar fi trebuit, subţire, cu o siluetă admirabilă, cu un aer uşor arogant, o frumuseţe şi un rafinament izbitor. Cu buzele mici, dar destul cât să iasă în evidenţă prin forma lor feminină, frumoasă, cu ochii ei pătrunzători, căprui închis, mai mult decât fascinanţi. Părul ei drept, tuns în scări, de o culoare castanie deschisă, transmitea o paloare atât de sănătoasă. Purta, simplu, o pereche de pantaloni, un pulover şi avea geaca în mână. Nu era nedumerită, sau confuză, părea uşor indignată de toată situaţia. Iar domnul Keyes se îndrăgosti instantaneu de această imagine perfectă.
Între timp, Xander, se uita la ea, pierdut şi el – în felul său. Nu mai văzuse nicăieri atâta stil şi atâta eleganţă, în comparaţie cu fratele său, el putea vedea foarte uşor o influenţă străină în trăsăturile ei, privindu-i tenul, mişcările, degetele, corpul, fu şi el zdruncinat în felul său şi parcă inima începuse să îi bată mai tare, plină de emoţie. De abia o putea controla. Totuşi, rezervat, nu la fel de săritor şi de impulsiv ca celălalt, făcu o plecăciune tipic englezească, în timp ce Hareton era pierdut în frumuseţea acesteia.
Domnişoara Faye Rossini se simţea flatată. Nu ştiuse pentru ce dorise frăţiorul său mai mic, Vincent, să vină la bibliotecă. Nu îşi putea imagina un motiv pentru asta, iar acum când observase că avea de înapoiat nişte bani, era indignată şi totodată mândră de faptul că era un băiat de onoare, că părinţii lor îşi puseseră bine amprenta şi asupra lui. „ Are să fie un tânăr foarte bun” îşi zise în sinea ei.
Acum, orgoliul îi era satisfăcut, flatat, de reverenţa simplă şi rafinată a acelui bărbat. Fusese cuprinsă într-o vrajă ciudată. Erau doi bărbaţi identici, ca trăsături – imposibil de a-i deosebi. Şi totuşi, cum putea ea – care nici măcar nu îi cunoştea! Să îi pună de-o parte? Să le vadă diferenţele? Erau parcă desprinşi din acelaşi întreg şi totodată zămilsiţi atât de diferit! Unul era retras, rezervat pe când celălalt părea gata să izbucnească, ca un vulcan de pasiune. Ciudat moment, îi amintea aşa de mult de caracterul răposatului ei tată.
„ Şi ce frumos zâmbeşte…” îşi zise în sinea ei, văzând expresia pierdută a domnului Hareton Keyes, care deja nu mai ştia unde se află.
Câteva vorbe aruncate la întâmplare, un râset simplu al domnişoarei Rossini, plăcut surprinsă de această întorsătură, explicaţii. Cuvinte rostite între ea şi Hareton, de parcă s-ar fi cunoscut de o viaţă.
„ Atât de puţin englezesc…” îşi zise în acea clipă Xander, fiind părtaş la toate ce se întâmplau, înţelegând de pe atunci că a pierdut chiar înainte să încerce. „ Păcat. Îmi plăcea” mai adaugă ca pentru a se linişti, în speranţa că va mai avea parte, în anii lui, de o altă senzaţie ca aceasta, coupe de foudre.

[Ryuu]

Am citit prologul si am ramas surprins. De multe ori am vrut sa-ti citesc ficurile, de cum ai inceput, insa mereu m-a cuprins lenea. Dupa ce le-ai continuat si ai ajuns la multe pagini, al lasat-o balta.
Cu toate ca il ultima vreme nu mai pot citi mult caci ma dor ochii[da ,si de al ce ai scris tu aici m-au durut T_T'] am reusit sa citesc.
Mi-a placut cum ai descris, doar o mica greseala pe acolo.. :D
In rest nu am ce comenta. Zic ca ficul asta va iesi... superb. Te pricepi destul de bine sa descrii totul.
Mda.. laude, laude. Chestii neplacute la fic nu am.
Astept continuarea.

[chocolate muffin]

Nu e aceasta o poveste clasica de dragoste? Scuzati ma daca ma grabesc, insa Romeo este aici, nu stiu care dintre gemeni, banuiesc ca amandoi vor lupta pentru ea, si Julieta deja si a facut prezenta. Imi place cum ati scris , imi place vocabularul, bogatia cuvintelor , insa ma deranjeaza ca deja din prolog ati prezentat multe personaje. Mi a fost cam greu sa imi dau seama despre cine vorbeati insa am recitit prologul si sa ziceam ca am inteles.
Ma cam deranjeaza faptul ca personajele sunt deja descrise, portretele sunt facute si toti sunt, bata i vina, foarte frumosi , din cate am inteles eu. Nu e o grseala , insa in capitolele urmatoare nu prea ar mai avea sens sa l descrieti pe Hareton sau pe fratele sau, deoarece ati facut o si va trebui sa adaugati mereu adjective noi, caracteristici noi, trasaturi noi personajelor.
Un personaj se poate descrie pe parcursul povestirii si aceasta descriere poate fii prezenta pana si in ultimul capitol, iar cititorii pot subintelege caracteristicile personajelor. Vreau sa spun ca ati facut asta prea repede, daca ma intelegeti.
Greseli nu gasesc, ideea povestii nu am inteles o inca, si nici nu prea se poate din prolog, de altfel. Au fost unele locuri pe unde mi s a parut ca va contraziceati precum: "Fata sa alba, usor rosiatica emana intodeauna multa caldura", nu prea inteleg ce ati vrut voi sa faceti aici, insa nu stiu cum o fata alba dar nu alba, ci putin rosiatica, sa inteleg roz, emana caldura. Cand privesti un barbat deschis la fata si cu ochii negrii senzatia provocata este rece,palida; scuzati ma daca asa am inteles eu. Cred ca acolo era: ''blugi casual'', nu ''blugi cazuali", o greseala mica, nu o bagati in seama :)
si mai era o parte, in care l ati descris pe Hareton, nu muschiulos, insa atractiv, din cate am citit, frumos, cu o stare materiala buna, iar apoi ai zis ca avea o infatisare onesta . Nu prea merge, deja stim ca el e Fat-Frumos, asa ca.. acela nu e chiar cuvantul potrivit.
Fata e si ea frumoasa,din ceea ce reiese din text. Pana la urma, cine ar vrea sa scrie un fic, despre niste personaje urate,nu? :)) Deci ramane sa vedem intre cine si cine va fi povestea de dragoste. Am un sentiment ca intre fata si Hareton, iar fratele lui va tanji si el dupa ea.
Imi plac numele alese!
Mult spor la scris fetelor si sper sa ma uimiti.
Un mic sfat, nu faceti capitole foarte mari, sunt lenesa. :)
Succes!

[Amy :3]

Sallz:P. Imi place cum descri chiar foarte mukt:X:X:X
Nu prea am vazut greselli doar un micutza:PP. E ceva minor nare importanta.:P
Dialogulll nu e sec ceea ce e binee >:D<
Spor la scris si astept nextuu

[Cherie]

Bună, bună. Am venit şi eu cu primul capitol, deşi cam târziu ( nu e vina meaaa :)) ). Cât despre comentarii, vă mulţumim tuturor şi sper că acest capitol o să vă lămurească oarecum.
Vă las acum. Lectură plăcută şi sper să vă placă!


[center]Capitolul unu[/center]


Era una din acele zile monotone, în care rutina zilnică devenea solicitantă şi obositoare. Toţi lucrau neîncetat pentru a termina mai repede ca să ajungă la timp acasă şi să nu mai stea peste program, chiar dacă asta însemna să nu iasă nici măcar în pauzele de cafea şi să devină foarte ursuzi şi nesociabili.
Revizuiam încruntată pentru a nu ştiu câta oară corectura manuscrisului lui Grace Holt, o tânără scriitoare, proaspăt absolventă de liceu, cu o imaginaţie bogată şi idei originale, dar care avea un umor forţat şi mici probleme cu timpurile verbale, când colega şi buna mea prietenă, Sandra, s-a apropiat uşor de mine. În mână ţinea o cană cu ciocolată caldă şi am bănuit imediat că era pentru mine.
-Faye, draga mea, te suprasoliciţi – lucrezi la cartea aceea de mai bine de patru ore. Las-o mai uşor!
Am ridicat privirea din calculator şi mi-am îndreptat-o asupra chipului său trandafiriu. Ochii ei mari şi albaştrii mă priveau cu multă dragoste, în timp ce buzele mici şi delicate erau arcuite într-un zâmbet fermecător, radiant.
Uneori mă întrebam cum de o femeie ca ea era singură. Pentru că Sandra era superbă din toate unghiurile. Nu era prea înaltă, însă avea un corp de milioane, o faţă cu nişte trăsături drepte, perfecte, simetrice şi un păr negru şi strălucitor ce i se unduia pe spatele micuţ.
Şi-a pus mâinile pe umerii mei încercând să-i maseze, dar eu m-am smucit şi i-am aruncat o privire încruntată.
-Sandra, îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi, dar ştii cât de perfecţionistă sunt. Nu pot face ceva doar ca să fie făcut pentru că e împotriva firii mele. Şi înainte de toate, eu chiar îmi ador slujba!
Lucram ca editor general la Sargent Books de aproape doi ani şi ajunsesem într-un timp foarte scurt în această poziţie solicitantă, dar de o importanţă majoră în lumea aceasta nebună a cărţilor pe care cei din afară nu o cunoşteau mai deloc. Majoritatea scriitorilor care veneau la editura asta mă doreau pe mine – Faye Rossini. Şi desigur, fără falsă modestie, multe dintre bestseller-urile Marii Britanii au trecut prin mâinile mele.
Adevărul e că am ştiut din copilărie că vreau să devin editor de carte. Deja din liceu studiam cu mare atenţie paginile cu mulţumiri ale cărţilor care-mi plăceau, visând cu ochii deschişi că într-o zi, un talent sclipitor avea să vadă în mine persoana care “a făcut ca romanul său să existe” sau care “a îmbunătăţit fiecare pagină în parte cu inteligenţa şi cunoştinţele ei editoriale”. Şi cu un efort supra-omenesc şi multă dăruire, visul mi s-a împlinit; eram cea mai tânără editoare de succes a Marii Britanii.
Cu toate acestea, mulţi spun că am ajuns atât de sus în urma logodnei mele cu Hareton Keyes, dar invidia de obicei te face să spui multe lucruri prosteşti.
-Eşti incurabilă, Faye! Chicoti ea, apoi deveni brusc serioasă. Deşi ne e de ajutor cineva care-şi ia atât de în serios munca, îţi doresc să nu ajungi niciodată într-un moment de cumpănă, în care să regreţi că ţi-ai dedicat atâta timp slujbei în loc să te bucuri de viaţa superbă alături de logodnicul tău. Eşti tânără, scumpo – poate prea tânără pentru acest post atât de solicitant de editor general – şi ţin la tine prea mult ca să nu mă intrige faptul că te-ai maturizat mai devreme decât trebuia!
M-am uitat la ea uluită fiind de ceea ce auzeam. Mă bucuram de viaţă, de dragostea şi atenţia deplină şi nedivizată pe care logodnicul meu mi-o acorda ca orice altă femeie de douăzeci şi doi de ani, doar că în acelaşi timp mai şi munceam; reuşisem să-mi stabilesc un echilibru perfect în viaţă, iar Hareton nu s-a plâns niciodată de faptul că nu-i acordam destulă atenţie sau că mă dedicam mai mult slujbei decât lui. Pentru că, evident, nu era aşa.
-Sandra, am zis oftând prelung, te rog să închizi uşa când ieşi.
Aceasta a chicotit din nou şi a ieşit din birou îndeplinindu-mi ordinul. Ştiu că oricine altcineva s-ar fi supărat în locul Sandrei auzind ceea ce am spus şi tonul pe care mi-l luasem, dar toţi cei de la editură şi care mă cunoşteau se obişnuiseră cu felul meu nesuferit de a fi şi nimeni nu îmi zicea nimic. Din nou, gurile rele spun că aici intervine logodna mea cu Hareton Keyes.
Cine e acest Hareton Keyes şi de ce e el atât de important?
Simplu. E fiul unui mare şi influent om de afaceri din Londra ce şi-a lăsat averea şi acţiunile pe mâinile celor doi fii ai săi, gemeni de altfel, Xander şi Hareton. Şi mai este, dacă nu e evident, logodnicul meu de mai bine de un an.
Fără să vreau, privirea mi-a căzut pe ceasul din colţul monitorului. Era deja 18:30 – când trecuse atât de repede?
Obosită, m-am întins în scaunul meu. Oasele îmi trosneau sec, ca nişte ramuri de viţă-de-vie care se rup. Capul îmi zvâcnea şi ochii mă usturau. Mi-am lăsat privirea să se plimbe prin încăperea simplu, dar cu bun gust, decorată. Se oprise asupra fotografiei înrămate cu mine şi Hareton de pe birou.
Hareton ura să mă vadă obosită. În unicele momente în care oboseala îmi ieşea prin toţi porii şi nu o puteam ascunde orice aş fi făcut, se enerva, ţipa şi îmi spunea că nu era nevoie să mai lucrez şi eu pentru că stăteam prea bine cu banii. Într-adevăr, aşa era. Dar erau banii moşteniţi de la tatăl său, iar eu eram o fire mult prea independentă ca să mă bazez doar pe moştenirea lui. Şi, desigur, voiam să le închid gura celor care spuneau că mă logodisem cu Hareton pentru averea lui.
Am luat fotografia în mână şi m-am uitat mai atent la ea. Plin de energie ca întotdeauna şi cu zâmbetul ştrengăresc veşnic întipărit pe chip, mă strângea în braţe, înghesuindu-mă la pieptul său. Chipul meu nu se vedea prea mult, doar surâsul palid, obrajii îmbujoraţi şi strălucirea din ochii căprui erau vizibile. Era atât de bine în braţele sale...
Bâzâitul telefonului meu m-a trezit din mica pauza de contemplare. Am răspuns fără să mă uit la numărul de pe ecran; ştiam că el era.
-Să vin să-mi iau superba logodnică de la muncă? a întrebat vesel. Avea o voce dulce, irezistibilă, inconfundabilă şi un râs molipsitor.
Am stat să mă gândesc la ce mai aveam de făcut şi dacă mai avea rost să rămân iarăşi peste program. Am salvat documentul cu manuscrisul lui Grace, am închis calculatorul şi m-am ridicat de pe scaun.
-Da.
-Poţi să cobori, a zis chicotind. Tocmai am parcat maşina.
Am început să râd. Mereu venea la mine la birou înainte de a-mi termina programul, mai ales în zilele când mai rămâneam o oră, două sau chiar trei, în plus. Şi ca să scap de el îl puneam să mă ajute cu corecturile, dar se plictisea mereu şi ieşea din birou sub pretextul că vrea să vadă ce mai face Sandra sau că vrea ca Marnie să-i ghicească în cărţi.
-Bine, cobor imediat, i-am zis luându-mi paltonul şi geanta din cuier.
-Faye, iubito?
-Da?
-Ştii că te iubesc, nu?
-La fel de mult cât de iubesc şi eu, da. Ce doreşti?
-O cafeaaaa. Am neapărată nevoie de o cafea cum numai la voi se găseşte!
Era să uit; pe lângă editorii cu o experienţă profesională de invidiat, vânzări de carte şi profituri foarte mari, renume şi mult alte lucruri de genul ce făceau din editura noastră cea mai de succes din Marea Britanie, Joseph, directorul general, adusese în firmă cele mai performante automate de cafea. Iar Hareton, care considera cafeaua la fel de importantă şi indispensabilă ca şi apa, era înnebunit după automatele noastre.
-Bine, o să-ţi aduc. Altceva?
-Pe tine! a strigat cu nerăbdarea-i specifică în glas.
-Dacă eşti cuminte...
-Sunt cel mai cuminte!
-Atunci lasă-mă să-ţi fac cafeaua, iubitule! am zis şi înainte să termin el deja încheiase apelul.
Am ieşit din birou zâmbind şi m-am îndreptat către automatul de cafea de lângă uşa sălii de conferinţe. Sandra tocmai ce ieşise de acolo cu o falcă în cer şi una-n pământ. Bănuiam că iar nu i se acceptaseră ideile pentru petrecerea aniversară a editurii. Am încercat să-mi înăbuş câteva chicote, dar nu îmi ieşea. Era atât de nostimă când era furioasă.
-Salută-l pe Hareton din partea mea, mi-a zis bosumflată.
-O să vorbesc eu cu Joseph, i-am spus amuzată în timp ce apăsam butoanele automatului. Nimeni nu poate organiza o petrecere mai bine decât tine, iar el ştie foarte bine asta. Îţi spun eu că nu vrea să te lase – iar ! – să o organizezi din cauza orgoliului său masculin, foarte stupid de altfel. Îi este ruşine de faptul că mereu se bazează pe tine când de fapt e treaba lui.
A început să râdă şi a plecat în biroul său, nu înainte să-mi mai spună despre ce s-a discutat la sedinţă – la care refuzasem să merg din cauza faptului că eram prea stresată din cauza manuscrisului pe care îl aveam de corectat – şi de a-mi săruta obrajii.
-Ce ţi-a luat atât?
Hareton stătea pe treptele de marmură de la intrare, sprijinit de balustradă, băţâind din picior şi privindu-mă bosumflat.
Era superb în costumul său cel nou, ochii negrii, atât de adânci şi abisali că te puteai pierde în ei, strălucind sub fruntea bombată şi părul brunet şi ciufulit.
ÃŽnalt, frumos ÅŸi de neatins. Åži era logodnicul meu... Era al meu ÅŸi numai al meu!
Cu un mers plin de aroganţă, hotărât, sigur pe sine s-a apropiat de mine. Inima mea s-a oprit în loc. De fapt nu, bătea atât de tare încât nici nu îmi mai dădeam seama ce făcea cu adevărat.
Am respirat adânc, dar parcă nu o făcusem eu. Îmi ascundeam emoţiile chiar şi în faţa lui.
-Cafeaua ta, am spus înmânându-i-o cu blândeţe.
Mi-a luat paharul cu brutalitate din mână şi l-a aruncat la coşul din metal de lângă uşile automate. Apoi m-a tras spre el, mi-a luat chipul în mâini şi m-a sărutat. Iar eu chiar acest lucru îl aşteptam. Mâinile sale erau în jurul trupului meu, fără să îl slăbească şi eu îl trăgeam şi mai aproape de mine. Asta pentru că... Îmi fusese un dor nebun de logodnicul meu. Oricât de rece aş încerca să par, nu puteam exprima în cuvinte ceea ce simţeam pentru Hareton, cât de mult îl iubeam, dorinţa mea de a fi cu el, atunci şi întotdeauna.
-Lui Joseph n-o să-i placă asta, am chicotit cu buzele lipite în continuare de ale sale.
-Că i-am aruncat cafeaua sau că i-am sărutat cea mai tânără editoare de succes în faţa intrării principale? întrebă zâmbind şmechereşte.
-Amândouă.
-Mai dă-l încolo, zise întizându-mi braţul şi conducându-mă la maşina parcată chiar în faţă. Mi-a deschis portiera Rolls-Royce-ului negru şi eu am urcat.
Pornind maşina începuse să-mi povestească despre şedinţa pe care o avea astăzi fratele său geamăn cu o firmă din Franţa şi despre beneficiile pe care le-ar putea avea firma lor dacă francezii semnau contractul cu ei.
-Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acolo, dar ştiu că orice ar fi, Den se va descurca şi fără ajutorul meu, a spus clătinând din cap admirativ.
Cum spuneam, tatăl celor doi le lăsase averea şi acţiunile celor doi. Însă Hareton nu era interesat de munca la birou, el fiind mai mult un visător, iar toată munca grea, ca să spun aşa, îi revenise lui Xander – fratele său geamăn. Şi de când firma trecuse în mâinile sale, pot să zic, fără fiu subiectivă, că “Întreprinderile Keyes” avusese o evoluţie semnificativă.
-L-am invitat pe Den la cină. Sper că nu te deranjează, mi-a spus cu un zâmbet inocent.
Ce mă înduioşa cel mai tare era dragostea pe care Hareton i-o purta fratelui său. El fusese mereu ataşat de familie şi aveam o senzaţie ciudată când îl auzeam mereu zicând că trebuie să afle şi părerea lui Xander despre anumite lucruri sau că i-ar plăcea ca acesta să mai lase biroul şi să-şi petreacă timpul cu noi – familia lui. Iar în serile în care venea la cină şi îi vedeam atât de uniţi şi veseli şi vorbindu-şi atât de deschis, amintindu-şi despre copilăria lor, voiam din tot sufletul să dispar de acolo.
Nu ştiu... Mă simţeam o nenorocită amintindu-mi că fratele meu mai mic era într-un internat la Dublin şi că îl vizitam atât de rar. Şi mă trezeam în miezul nopţii strângând telefonul în mână şi tastând cu mâinile tremurânde numărul lui Vincent. Şi asta numai ca să-i aud vocea şi să mă asigur că nu mă urăşte pentru că îl ţin departe de mine.
-Cum ar putea să mă deranjeze? am spus. Xander face parte din familie până la urmă. Şi îi sunt datoare pentru faptul că are grijă de Vincent. Deşi asta e responsabilitatea mea...
-Gata, Faye! Nu te mai gândi la asta – Den s-a oferit să te ajute pentru că... Nu ştiu sigur de ce, dar cert e că nu îţi cere nimic pentru asta. Vincent face parte din familie până la urmă!
-Nu mă mai cita, am spus uşor bosumflată.
A râs uşor în timp ce se asigura înainte să treacă pe cealaltă bandă. Apoi s-a apropiat precaut de mine şi m-a sărut drăgăstos pe frunte. A revenit la poziţia iniţială, schimbând vitezele concentrat.
Înaintând destul de vioi prin mulţimea de maşini venind de la lucru, trecusem la o conversaţie banală despre cum ar fi cazul să mai facem ceva schimbări la apartamentul nostru.
Nu aveam nici cea mai vagă idee despre evenimentele ce se derulau la intersecţie – o femeie care a tâşnit pe neaşteptate în stradă, un şofer de taxi care a virat spre a o evita şi cum roata din faţă a alunecat într-o pată de ulei, lăsate de o maşină care rămăsese în pană. Într-o binecuvântată ignoranţă, tocmai spuneam “Am putea încerca să schimbăm mobila. Şi draperiile. Şi chiar să schimbăm culoarea pereţilor...” când am trecut într-o altă dimensiune. Cu o forţă zdrobitoare, un taxi intrase lateral în maşina noastră şi bara din faţă încerca să intre pe bancheta noastră din spate – genul de lucruri care se întâmplă doar în coşmaruri. În cap îmi răsunau scrâşnete şi zgomote de sticlă spartă, apoi ne răsuceam de jur împrejur în stradă, de parcă am fi fost într-un carusel malefic.
Şocul a fost de nedescris şi impactul i-a zdrobit pelvisul lui Hareton, i-a rupt şase coaste şi i-a rănit mortal ficatul, rinichii, pancreasul şi splina. Am văzut totul – cu încetinitorul, desigur: cioburile împrăştiindu-se în aer ca o ploaie de argint, metalul îndoit, sângele care a ţâşnit scurt din gura lui Hareton şi expresia de surpriză din ochii lui.
Oamenii de pe stradă ţipau, cineva a strigat “Iisuse! Iisuse Hristoase!” şi vedeam trecând pe lângă mine picioarele oamenilor.
Am avut mare noroc, au spus oamenii apoi. “Noroc” pentru că Hareton a luat impactul în plin. Până să fie încetinită de trupul lui Hareton, cealaltă maşina îşi pierduse cu totul elanul, nemaiavând forţă decât atât cât să-mi rupă mâna dreaptă, câteva oase, să-mi disloce genunchiul şi să-mi fractureze uşor cutia craniană. Dar nu am murit.
-Vine salvarea, a zis o voce de bărbat şi m-am întrebat dacă într-adevăr o auzisem sau era doar în imaginaţia mea.
Pentru scurt timp, totul a fost ciudat de liniÅŸtit.
Eu şi Hareton ne-am uitat unul la celălalt cu o expresie de îţi-vine-să-crezi-? şi el a spus:
-Iubito, eÅŸti bine?
-Da, dar tu?
-Mda.
Dar vocea lui suna ciudat, parcă înnecată.
Pe cămaşa lui şi pe cravată era o pată de sânge lipicios, roşu aprins şi am fost necăjită pentru că era o cravată aşa de frumoasă, una din preferatele lui.
-Să nu-ţi faci griji pentru cravată, am zis. O să-ţi luăm alta.
-Te doare ceva? a întrebat.
-Nu.
În acel moment, nu simţeam nimic. Şocul, bunul nostru prieten, ne ajută să trecem peste ceea ce e de neîndurat.
-Dar tu?
-Mă cam doare.
Atunci am ştiut că era rănit grav.
M-am întins strângând din dinţi spre el şi l-am strâns de mână.
-Voi fi bine...
-Dacă nu mai vorbeşti.
-Nu te las singură!
-Åžtiu.
-Eu...
A închis ochii.
Am auzit sirenele în depărtare, s-au apropiat şi au devenit mai puternice, apoi erau chiar lângă noi, până când, abrupt, în plin ţipăt, s-au oprit. Sunt pentru noi, m-am gândit. N-am crezut niciodată că ni se va întâmpla aşa ceva.
-Nu închide ochii, m-am tânguit eu şi i-a deschis brusc. Orice ar fi, te rog, iubitule, nu închide ochii...
Mi-a zâmbit şi mi-a strâns şi el la rândul lui mâna, spunându-mi din priviri să nu-i dau drumul.
Hareton a fost scos din maşina deformată, apoi eram în ambulanţă şi totul a părut să se întâmple foarte rapid. În spital, pe două tărgi separate eram purtaţi în fugă pe coridoare şi, din modul în care toţi ne acordau atenţie, eram cele mai importante persoane de acolo.
Le-am dat datele noastre de asigurare, pe care mi le aminteam limpede, cu o acuitate fotografică – până şi numerele noastre de membru. Dacă ar fi putut, Hareton mi-ar fi lăudat în acel moment memoria care, comparativ cu a sa, era atât de excleentă. Dacă ar fi putut...
Mi s-a cerut să semnez ceva, dar nu am putut din cauză că aveam mâna ruptă aşa că au zis că e în regulă.
-Care e relaţia dumneavoastră cu acest pacient, am fost întrebată. Soţia? Prietena?
-Amândouă, a răspuns Hareton cu vocea aceea înecată, zâmbindu-mi chinuit.
Când l-au dus în grabă în sala de operaţii, începuseră să mă doară mâna şi capul şi o mână de oameni se strânsese în jurul meu, punându-mi tot felul de întrebări ameţitoare – mai mult sau mai puţin din cauza vitezei cu care erau spuse decât din cauza întrebărilor în sine, care erau de rutină – în timp ce îmi administrau nişte calmante, probabil morfină şi nu am apucat să văd când au plecat cu el. Am putut însă doar să-l aud:
-Te iubesc.
Părea atât de calm, de liniştit, de împăcat cu sine că pentru o secundă mi-a apărut în faţa ochilor imaginea în care-mi spusese pentru prima oară că mă iubeşte. Iar asta mă făcuse să intru în panică şi nu înţelegeam de ce – nu voiam să înţeleg care era motivul pentru care Hareton părea atât de liniştit, iar mie începuseră să îmi apară în faţa ochilor imagini cu el şi cu mine. Bănuiam că din cauza somniferelor ce uşor-uşor păreau să-şi facă efectul.
-Faceţi-l bine, l-am rugat pe chirurg, un bărbat scund, bronzat.
-Îmi pare rău, a spus. Probabil că nu va supravieţui.
Am simţit că mi-a căzut o stâncă în cap. Nu-mi venea să cred că în urmă cu o jumătate de oră Hareton îmi spunea că Xander o să vină la cină şi acum nu mai exista nicio şansă ca el să trăiască.

[Katniss]

So, tot ceea ce faceti voi este minunat, absolut divin, nemaipomenit si foarte interesant:chuu::love:. Imi place felul in care se desfasoara totul. A fost un capitol extraordinar. A avut de toate. Abia astept nextu si promit ca o sa citesc fiecare capitol si o sa va spun parerea desi, nu cred ca o sa gasesc cuvintele necesare, pentru ca sunteti minunate:love:. Asa k spor la scris si multa imaginatie:bye::bye:.

P.S. sunt primaaa:ha::ha:

[Amélie]

Well, pentru inceput as vrea sa va spun ca imi place cum scrieti, aveti un vocabular bogat si frumos si puneti accent pe detalii, lucru pe care eu il ador.
Sa incep cu Prologul... A fost OK, dar sunt sigura ca se putea si mai bine. Mi-a fost greu sa inteleg despre cine era vorba, lucru care m-a facut sa citesc textul de mai multe ori. In orice caz, totul a fost putin in ceata pentru mine, I don't know why... Prima data m-am gandit si eu ca va fi o poveste gen doi frati care luppta pentru iubirea vietii lor si de la sentimente de fraternitate ajung la ura si bla bla bla... Am ramas surprinsa cand am citit al doilea capitol si am vazut ca m-am inselat. Oricum am rasuflat usurata si am spus ca totusi nu va fi o poveste tipica. Sincer, chiar daca ar fi fost, sunt sigura ca prin modul vostru de a scrie ati fi putut sa o faceti originala, deci din aceasta clipa o sa incetez sa-mi fac probleme : ))
Primul capitol a fost chiar dragut, dar putin grabit din punctul meu de vedere... Cherie, ai descris totul atat de repede de la accident, incat nici macar n-am apucat sa ma dezmeticesc si sa-mi dau seama ce s-a intamplat : )) Bietul Hareton, probabil va muri si saraca Faye o sa ramana singura, iar probabil aici o sa apara geamanul celalalt. Asa-i? : D : ))
In orice caz, mi-a placut foarte mult si prologul si primul capitol. Aveti un mod placut de a scrie amandoua, lucru care te face sa vrei sa citesti si mai mult, si mai mult.
Astept urmatorul capitol scris de Teh : ) . Succes si multa inspiratie!

Amélie

[Assyria]

Hei... m- am gandit ca nu e prea politicos sa intri si sa citesti ceva ce- ti place si sa nu lasi un micut comment, desi mai intarziat..
Am sa incep cu prologul... desi Teh, ne- ai dat impresia ca nu prea te descurci sa scrii la presoana a III a, ai scris minunat ( :> ) . Mi- a placut mult prezentarea in antiteza a celor doi gemeni, sa nu mai vorbim de intrarea domnişoarei Faye Rossini. Initial si eu credeam ca cei doi gemeni se vor bate pentru ea, dar cand am vazut ce a spus Xander " „ Păcat. Îmi plăcea” " , am inteles ca Hareton va castiga inima lui Faye. Mi- a parut atat de rau de Xander, care a dat dovada ca tine atat de mult la fratele lui si a renuntat la posibila fericire proprie, pe care mai tarziu ( in primul capitol) Hareton( n- am sa pot tine minte numele asta >.> ) o va trai alaturi de Faye, desi pe putin timp... cel putin asa cred, ca Hareton va muri...
Deja am intrat putin si in primul capitol, care este pe masura prologului. Mi- a placut, Cherie, cum ai descris, narat, iar actiunea nu mi s-a parut deloc grabita. Accidentul chiar m- a socat, avand in vedere ca cei doi erau atat de fericiti si indragostiti si aveam impresia ca nimic nu ii va deranja... poate ca ma insel, chiar vreau sa ma insel si Hareton sa fie bine. Desi accidentul grav prin care cei doi au trecut, si- au pastrat calmul, ba chiar se purtau de parca nimic nu s- ar fi intamplat... o fi fost din cauza ca se simteau atat de in siguranta unul in compania celuilalt :> ? :))
Nu stiu ce veti mai scrie in continuare, dar as vrea ca Hareton sa traiasca :(.

[Teh]

Mulţumim enorm pt. comentariile şi părerile voastre >:D< Le apreciem foarte mult şi sperăm să vă placă în continuare povestea. Nu ştiam dacă mă voi descurca prea bine la persoana a 3a, dar mă bucur că nu a fost atât de lame, or anything * laughs* oricum, am venit şi cu cel de-al doilea capitol şi sper să vă placă.

Aşteptăm în continuare părerile voastre!

Lectură plăcută!

Capitolul doi

- Nu, nu a fost vina mea!
Mi-a repetat Vincent pentru a doua oară, cu destul de multă convingere în glas. Am oftat şi i-am spus că îl cred, deşi în sinea mea nu eram atât de sigur ce aceasta. Mereu făcea câte o greşeală şi se aştepta ca ceilalţi să îl scape şi niciodată nu spunea adevărul pe deplin. De regulă, din cauza ruşinii şi de frica de a nu fi mustrat. Ura, cu adevărat, să i se ţină morală.
- Eşti conştient că nu pot pleca acum într-acolo, nu-i aşa? am făcut o pauză, adăugând: o să îl sun pe director şi voi vorbi despre problema asta.
Chiar înainte să termin, acesta a ţipat ceva entuziasmat şi mi-a mulţumit, aşa cum o făcea întotdeauna. După am închis, uitându-mă rapid la ceas. Dacă mai stăteam mult acasă, aveam să întârzi îngrozitor de mult. Am ieşit din dormitor, făcând o listă în minte a programului de azi, fiind sigur că nu am uitat nimic. Coborând scările în grabă, am auzit vocea Jeanicei:
- Nu mâncaţi, domnule Xander?
Jeanice era bucătăreasa şi femeia ce avea grijă de această casă, o femeie nu prea înaltă, cu câteva kilograme în plus, o faţă destul de aspră şi nişte trăsături comune – nu avea nimic prin care să iasă în evidenţă cu excepţia ochilor albaştri, pătrunzători şi cu o paloare ce nu semnificau deloc cuvântul „căldură”. Totuşi, prin răceala acesteia îmi îşi câştigase încrederea.
- Nu am timp, poate voi reuşi să vin la prânz, dacă nu – nu mă aştepta cu cina. Rămân să mănânc la fratele meu astăzi; iartă-mă. Poţi trimite ceva şi la azil, te rog? Ştiu că este un efort în plus, dar îl poţi trimite pe Lawrance.
Aceasta a dat din cap în semn pozitiv iar eu am ieşit, având grijă să închid uşa în urma mea. Erau de fapt nişte lucruri ce ţineau de politeţe şi de morala proprie, niciodată nu puteam lăsa o uşă deschisă în urma mea dacă nu era necesar.
Grădinarul m-a salutat bucuros, tocmai uda nişte flori. „ Grădiniţa asta e mândria ta!” îmi spune întotdeauna Hareton, dar eu nu pot considera deloc acest pâlc imens de flori – atât de îngrijit! ca fiind al meu, Lawrance îngrijea acea parcelă de pământ iar eu nu aveam alt merit decât că îi plăteam un salariu lunar pentru a-mi fi grădinar şi majordom. Şi trebuia să recunosc, arăta minunat. Erau o mulţime de flori întinse pe cele două părţi, iar în centru era drumul de pietriş, la capătul acestuia fiind aranjat un foişor, de curând reamenajat. Desigur, eu am luat-o pe cealaltă parte, urcându-mă în maşină. Porţile s-au deschis, am ieşit şi am pornit pe drumul atât de cunoscut spre firma „ Întreprinderile Keyes”, de care aveam atâta grijă. Acţiunile erau împărţite simplu, 50% cu 50% între mine şi fratele meu geamăn; însă, Hareton nu se bucura de un spirit întreprinzător ca al meu, era un visător, un bărbat ce mai degrabă ar fi fost pe câmpul de luptă decât în spatele unui birou. Iar eu îi respectasem decizia, mai ales pentru faptul că îmi doream să îl văd fericit. Astfel, chiar era. Şi asta i-o puteam datora, în mare măsură, logodnicei sale, Faye Rossini.
Însă, mintea mea zbura prea departe în această dimineaţă iar eu trebuia să mă concentrez asupra întâlnirii de azi. Trebuia să închei o afacere destul de importantă şi eram pe pragul de a semna un contract foarte important, cu o firmă din Franţa. Speram ca totul să decurgă bine, deşi aveam o siguranţă de 60% că totul va merge bine, întotdeauna exista o şansă, mai mare sau mai mică, ca totul să fie dat peste cap. Atunci când am parcat maşina în garajul subteran al firmei, îmi pusesem deja tot planul cap la cap, fiecare piesă fiind la locul ei.
- Bună dimineaţa, domnule Keyes.
Am fost salutat curând de o secretară, am salutat şi eu la rândul meu, cu toată politeţea cuvenită. Pe tot drumul parcurs spre biroul meu, am fost salutat în continuu de angajaţi, cu o funcţie mai puţin sau mai mult înaltă, însă cu toţii respectuoşi. Hareton spune întotdeauna că nu înţelege cum pot reţine numele fiecărui angajat, dar mie mi se pare absolut normal, pentru a asocia un chip cu un nume. Plus că mi se părea absurd să nu îi ştiu pe cei cu care lucrez: desigur, nu mă puteam lăuda cu faptul că îmi ştiam absolut toţi angajaţii, doar pe aceia cu care am intrat măcar odată în contact.
Urcând în lift, am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Marie Elyn, aceasta se ocupa de imaginea firmei noastre şi avea o creativitate excepţională - o angajasem personal, uimit de eficienţa de care dădea dovadă.
- Bună dimineaţa, domnule Keyes! a salutat zâmbind, cum o făcea întotdeauna. Am observat că dinţii ei sunt cu mult mai albi în această dimineaţă.
- Bună dimineaţa, domnişoară Elyn. Veselă ca întotdeauna, presupun?
A dat din cap, foarte energică. Era o femeie de statură potrivită, avea un corp cu forme – fără a putea fi numită plinuţă, şi se îmbrăca cu foarte mult bun gust şi în limita bunului simţ. Avea o tunsoare franţuzească, bob – fără breton şi se vopsise de curând blondă. Aş fi minţit dacă aş fi spus că nu se potrivea perfect cu tenul ei uşor deschis şi cu ochii albaştri. Ne-am despărţit la etajul patru, acolo unde eu coboram. Ea mai urca unul.
- ’Neaţa, Xander!
Vocea aceasta îmi era extrem de cunoscută şi m-am întors instantaneu. Nu era altul decât avocatul meu, Karter Vendictt şi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Deşi, se poate spune că acesta s-a legat cu forţa de mine, am descoperit cu timpul că este o persoană onestă şi pot avea încredere în el.
Mă întrebam ce face la birou atât de devreme, întârzia întotdeauna.
- Karter, ce faci la ora asta aici?
A fost prima mea întrebare, chiar sărind peste salut. Am trecut pe lângă secretară, am dat din cap şi curând ne-am aflat amândoi în biroul meu spaţios. Era decorat după gustul meu, mini biblioteca fiind din lemn negru – aveam înşirate acolo o colecţie de cărţi pe care încă nu le citisem, pentru atunci când aveam răgaz de citit la locul de muncă. Peretele era din sticlă, conferind o bună imagine în exterior, dar fără a se putea vedea în interior, avantajul unei intimităţi perfecte de care doream cu neapărată nevoie să profit. Nu îmi plăcea să fiu obiectul curiozităţii nimănui. M-am aşezat pe scaunul confortabil, am deschis laptopul, am tastat parola şi curând am început să mă uit prin anumite fişiere.
Prietenul meu stătea şi mă privea, aşezat pe canapeaua confortabilă, fără a avea nici o expresie de îngrijorare. Îşi aranjase şi astăzi părul, deşi nu îl întrebasem niciodată cum sau ce produse folosea ( pentru că nu mă interesa şi respectam intimitatea persoanelor pe care le cunoşteam ). Părul lui şaten părea mai dichisit decât al unei domnişoare de 16 ani care a învăţat să fie cochetă. Era un bărbat îngrijit, aranjat şi expresia lui caldă, ochii căprui şi zâmbetul ce nu dispărea niciodată de pe chipul său arăta ce fire deschisă era. De asemenea, se putea lăuda şi cu o caracteristică imbatabilă, inteligenţa.
- Or să accepte, îmi zise acesta cu însufleţire.
Ridic privirea spre el şi îmi permit şi eu un mic zâmbet, ridicându-mă. Era vremea să intrăm în acea şedinţă importantă.
- Te asigur, adăugă mai mult pentru sine.
- Ai face bine să fie aşa, altfel îţi voi tăia salariul. Expresia mea era atât de serioasă încât oricine ar fi putut jura că vorbeam serios.
- Oh! Ce e asta? O ameninţare? Nu te gândeşti deloc la copii pe care trebuie să îi cresc, săraca mea soţie…
- Taci, Karter, uite-l pe Lumiere, nu vrei să te lauzi şi la el cu marea ta familie nefericită inexistentă.
Acesta şi-a înghiţit instant cuvintele şi a privit înainte, uşa fiindu-ne deschisă imediat, intrând şi noi odată cu bărbatul cu care aveam, sau nu, să semnăm contractul şi avocaţii săi. Secretara era foarte eficientă, aşa că nu trebuia să îi dau niciodată instrucţiuni suplimentare de ce trebuie făcut.
M-am aşezat la masa dreptunghiulară, în capăt. Capătul de vis-a-vis nu era niciodată ocupat, pentru că Hareton nu venea prea des la firmă, şi atunci când o făcea – dădea un tur şi atât.
- Domnilor, bine aţi venit.
S-a văzut nevoit dragul meu avocat să vorbească, schimbând câteva cuvinte politicoase, tipic englezeşti între ei.
- Desigur că v-aţi gândit deja la propunerea noastră, aşa-i domnule Lumiere?
Franţuzul zâmbea grav şi superior, aşa cum o fac cu toţii din naţia lor. Mă enerva, s-ar putea spune, atitudinea lui superioară şi mi-aş fi dorit să îi pot întoarce acea privire dispreţuitoare, dacă manierele mele nu ar fi fost mai presus de ale sale.
- Desigur, am luat în considerare toate acele… detalii pe care mi le-aţi arătat şi ţin să menţionez că nu prea sunt de acord în unele privinţe. De exemplu, de ce ar trebui să lăsăm de la noi cu privire la…
Nu a putut continua, m-am văzut nevoit să îl întrerup.
- Domnule, vă respectăm decizia, însă s-a lucrat mult la acest contract. Tatăl dumneavoastră - am făcut o pauză cu subînţeles, analizându-l. Nu era decât un băiat de abia ieşit din băncile facultăţii cu o privire de neştiutor, blond, cu ochii verzi nesinceri şi nişte trăsături urâte, nasul lung, tenul părea să fi suferit o mulţime de tratamente împotriva petelor – astfel, nimic nu atrăgea la tinereţea lui. Şi asta scoteam în evidenţă, tinereţea. După acea pauză, am reluat: Tatăl dumneavoastră a fost interesat de o colaborare cu noi, anii trecuţi. Desigur, din cauza decesului – şi ţin să vă prezint din nou condoleanţele mele cele mai sincere, ne lipseşte mult răposatul domn Lumiere, a fost o adevărată binecuvântare pentru lumea afacerilor – mintea lui era atât de deschisă şi totuşi logică încât întrecea orice aşteptări. A dorit, deci, o colaborare cu noi, deşi nu s-a mai putut înfăptui. Prezentasem şi atunci aceleaşi clauze. Este de datoria dumneavoastră să vă gândiţi şi la dorinţa părintelui vostru, având în vedere că averea aceasta i-a aparţinut.
Se părea că încearcă să înţeleagă ceva din discursul meu. Era, exact aşa cum credeam, mult prea neexperimentat şi îi era greu să ţină pasul cu limbajul mult prea formal şi rostit prea repede, cu prea multe informaţii decisive în el. În cele din urmă, a oftat. Se părea că urmează un alt refuz, când l-a întrerupt Karter.
- Oh, desigur! Vă puteţi gândi la dorinţa domnului Lumiere – l-am întâlnit odată la un meci de polo, foarte drăguţ din partea dumnealui – mi-a cedat locul, căci eu ajunsesem prea târziu şi nu mă mai primeau să joc. Mi-a spus „ eu sunt prea bătrân pentru aşa ceva” şi totuşi, a stat la o parte şi nu a făcut altceva decât să privească prestaţia mea pe tot parcursul timpului. Am fost încântat de faptul că nu l-am dezamăgit, ştii şi tu – Xander, ai fost acolo…
- Nu cred că asta priveşte afacerea discutată de noi, domnule avocat Vendictt. Discutăm aici despre clauza contractului, nu despre amintirile dumneavoastră.
Unul dintre avocaţii francezului a vorbit, cu mult dispreţ în voce, de altfel. Iar eu începeam să mă întreb dacă această afacere are vreun avantaj. Dar avea, avea – pentru că trebuia să ne impunem şi în Franţa!
Am ridicat uÅŸor tonul:
- Rămâne la latitudinea dumneavoastră, domnule Lumiere, dacă acceptaţi sau nu această clauză a contractului. Noi nu o vom reface, o considerăm şi aşa destul de avantajoasă pentru ambele părţi.
Karter zâmbea. Avocaţii nu îndrăzneau să dea nici o replică cuvântului meu iar Lumiere era, într-adevăr, prea copil pentru a spune ceva. Nu avea pic de experienţă în domeniu şi nu putea decât să îşi de aere. Era, totuşi, destul de deştept să realizeze că aici nu funcţiona cu aşa ceva.
A oftat.
- Ne vom gândi serios să vă acceptăm oferta dacă…
- Nu, îmi pare rău. Dacă înseamnă că altfel o veţi refuza, nu avem ce să vă facem. Ne-am fi bucurat să facem această colaborare – mai mult de dragul tatălui dumneavoastră, căci a fost foarte bine primit la „ Întreprinderile Keyes”, dar atât. Putem găsi şi alte afaceri cu o notă mai avantajoasă pentru noi, i-am tăiat-o scurt, lăsându-l iar fără replică.
- Dar, trebuie să …
- Îmi pare rău, aţi auzit deja ce a spus şeful meu. Este cu neputinţă negocierea. De altfel, am aflat despre afacerile… Nu prea curate ce au avut loc… Pe la spatele firmei. Şi nu am vrea, desigur, să cădem în aşa ceva. Am fi vrut să vă dăm o şansă, dar cum o refuzaţi. Asta este. Nu ne putem preta la altceva.
Acesta era asul din mânecă al lui Karter. Cum mă aşteptasem, căutase mai mult – în detaliu. Mă întrebam ce fel de afaceri ilegale încropise băieţaşul acesta. Şi probabil, nu fusese manevra sa.
S-a sfătuit cu avocaţii. I-am lăsat singuri pentru o jumătate de oră, timp în care eu am citit iar Karter s-a jucat un joc video – lucru ce se întâmpla destul de des, la mine în birou. În cele din urmă, când am refăcut şedinţa, francezii acceptaseră. Am luat prânzul împreună dar mi-a fost refuzată invitaţia la cină ( aşa cum şi speram ) pe motiv că se întorcea în Franţa. „ Am o altă obligaţie” îmi spusese el. Şi eu m-am bucurat.
- Ah, ce zi! A exclamat şatenul în momentul în care ne-am aflat singuri, în restaurant, sorbind din câte un pahar de vin roşu. Venisem într-un restaurant franţuzesc şi cânta melodia „ Je ne regrete rien”, profundă ca întotdeauna.
Mă pregăteam să îi răspund amicului meu, când mi-a sunat telefonul. Aproape că uitasem de existenţa acestuia. L-am scos din buzunarul sacoului, acela interior, şi am răspuns – deşi uşor uimit pentru faptul că nu cunoşteam numărul.
- Bună ziua, domnul Keyes? Fratele domnului Hareton Keyes?
- Da, am zis scurt, deja dându-mi seama că ceva s-a întâmplat. Aş minţi dacă aş spune că nu m-am alarmat deloc. Instantaneu, inima mea a accelerat şi cred că sângele meu a început să pulseze mai repede. Deşi, sunt convins, nu se vedea nimic în exterior. Aveam o presimţire urâtă, ca atunci când primeşti un telefon anonim şi cineva îţi spune că o rudă foarte apropiată a murit. Eram cu sufletul la gură şi deja începusem să simt un gol imens în stomac.
- Suntem de la spitalul… şi am dori să vă anunţăm că fratele dumneavoastră a avut un accident de maşină, împreună cu domnişoara Faye Rossini.
Cuvintele atât de formale nu au avut niciodată un impact atât de puternic asupra mea ca acesta. Inima începuse, cu adevărat, să îmi bată mai tare şi mi-era teamă că dacă voi vorbi îmi vor tremura buzele, sau degetele, sau că îmi voi pierde controlul. Mai ales din cauza cuţitelor ce păreau să sălăşluiască în trupul meu, golul din stomac, furnicăturile din gât, durerea de cap. Parcă tot trupul şi sufletul începuseră să mă doară.
- Desigur, voi fi acolo imediat, am răspuns pesemne nepăsător, calm şi indiferent. Toate aceste cuvinte erau antonime cu cele ce exprimau ceea ce simţeam eu cu adevărat.
Karter era îngrijorat. Se putea citi asta pe chipul lui.
- Ce e? Ce s-a întâmplat? Hareton? Zi odată, ce e?
Dar eu nu eram în stare să articulez nimic şi şatenul observase asta, a dat din cap, şi-a scos portofelul şi a plătit, dar era deja prea târziu să mă urmeze, căci ieşisem din restaurant, am urcat în maşină şi am accelerat, mărind viteza cu fiecare secundă.
Dar apoi, ce făceam? Încălcam limita de viteză. Am mers legal, am întors, o luasem într-o direcţie greşită. Am respirat adânc. Am încercat să mă gândesc la el, la geamănul meu, încercând să simt ceva – orice. Dar adevărul era că nu primeam nimic înapoi, nici un sentiment. Nu era o prostie telepatia între gemeni, puteam uneori să simt anumite lucruri. Deşi nu duse la extrem; mă aşteptam ca şi acum să o fac. Ştiam că era în stare gravă, asistenta ce mă sunase nu îmi spusese nimic. Asta era problema. Nu îmi spusese iar eu nu simţeam.
Speram… Speram, deşi mi-era teamă să o şi gândesc, ca el să nu fi păţit nimic. Să nu fi murit. Iar ea? Ea? Ce se întâmplase cu Faye? Nu, asistenta spusese că nu are nimic, nu are decât câteva zgârieturi şi acum cineva se ocupă de ea.
Mâinile mele erau ţinute bine pe volan, regulamentar, corpul meu părea rigid, ca întotdeauna, cu chipul impasibil. De parcă nu aş fi avut nici o emoţie, de parcă nu se ducea această luptă teribilă înăuntrul meu. Mi-era teamă, pentru prima dată în viaţa mea, mi-era teamă de ce s-ar fi putut întâmpla.

Nici măcar nu ştiu când am ajuns la spital, pentru că adresa nu o ştiam cu certitudine. Am parcat, nu mă mai gândeam dacă fusese sau nu regulamentar, am mărit paşii, am intrat, am fost la recepţie, am cerut informaţii – mi s-au dat. Am urcat cu liftul, cred că deveneam disperat. Disperat, poate mai mult decât atât. Ceilalţi se uitau la mine, dar nu curioşi asupra înfăţişării mele – deci nu mi se puteau încă citi pe chip emoţiile, ci pentru că mă ştiau Eram o figură publică în Londra, şi asta nu mă deranjase niciodată mai mult decât acum. Aş fi vrut ca nici o privire să nu fie aruncată înspre mine, să intru la fratele meu. Să am certitudinea că este bine.
Ceva îmi măcina inima, mă făcea să mor pe dinăuntru, să mă enervez, de parcă în orice clipă aveam să izbucnesc. Şi nu mai ştiam cât aveam să rezist sub calmul acesta fals, aparent.
Am dat de o asistentă. Am întrebat-o ceva. Mi-a răspuns. A apărut un doctor.
- Domnule Keyes… Pe aici, vă rog.
Am intrat în biroul lui. Eram impasibil.
- Ce s-a întâmplat, cum se prezintă starea fratelui meu? Dacă este nevoie de bani suplimentari, nu trebuie să vă faceţi griji. Se poate să îl transportăm? Trebuie să aduc anumiţi specialişti?
Pusesem întrebările atât de repede încât doctorul s-a văzut nevoit să mă oprească, să mă liniştească, zicea el.
- Domnule Keyes, liniştiţi-vă… O să…
Dar nu a apucat să continue pentru că telefonul a sunat, a apăsat un buton, a ridicat receptorul, l-a pus la ureche. Şi am putut auzi ceea ce spusese vocea prin telefon…
- Domnule doctor! Veniţi repede la camera domnişoarei Rossini, tocmai a leşinat! Femeia mai mult a ţipat.
Eu am rămas îngrozit, fără a mă mai putea mişca. O durere din interior mă făcea imobil, ceva îmi sfârteca inima, mă făcea să disper. Mă durea atât de tare încât nu îmi puteam găsi puterea să mă mişc, aveam lacrimi în ochi dar nu puteam să le dau afară.
Ştiam… Simţeam ce se întâmplase.

[ultimate wulf]

Am dat in plans la primul capitol. Este ilegal sa scrii asa ceva cand cititorii tai au probleme cu capul. Never mind. Sa zic ca il ador? Prea putin spus. Este genial. Partea naspa e ca pe fundal eu am Kings of Leon - Use Somebody si asta a accentuat sentimentele pe care le aveam cand citeam. Am terminat abia primul capitol.

[edit later]

Gata si cu capitolul doi. Ma internez mai tarziu la nebuni. Este minunat. Nu pot sa am o critica constructiva ci doar cuvinte de lauda. La mai mare.