Mulţumim mult pentru comentarii! Am adus şi noi next-ul, chiar dacă ştim că a durat ceva, este aici! Sperăm să vă placă şi, în continuare aşteptăm păreri şi critici. :]
[center]3.SPERANÅ¢A REVEDERII[/center]
Împietri. Uşa se deschise cu repeziciune şi îşi fãcu apariţia sora ei, Kikio, cu un zâmbet imens pe chip. Aceasta se opri şi o privi pe fatã, ce pãrea cã îşi aştepta propria moarte. Ridicã o sprânceanã şi o privi întrebãtor.
Sakura ascunse scrisoare la spate şi, agitatã, se adresă surorii ei:
-Ce cauţi aici? întrebã, cu vocea tremurândã.
-M-a trimis tata sã-i aduc ceva. ÃŽntrebarea e “ce cauÅ£i tu aici?â€, rosti fata ÅŸi o analizã pe sora ei din cap pânã în picioare.
-Ãm...eu tocmai plecam.
Sakura trecu grãbitã pe lângã Kikio şi trânti uşa puternic în urma ei. Bruneta o privi suspicios şi, uitând de cererea tatãlui sãu, o urmãri pe tânãrã. Ajunse în faţa camerei ei şi intrã fãrã sã batã, surprinzând-o pe Sakura cum deschidea un plic.
Kikio se îndreptã spre fatã şi, printr-o mişcare bruscã, îi luã scrisoarea.
-Nu-mi vine sã cred! Ai umblat în biroul tatei fãrã sã ştie?!
-Uh...uite, trebuie sã pãstrezi secretul ãsta. Te rog! Cred cã aici pot afla ce s-a întâmplat cu mama.
Pe hârtia pe care o ţii tu în mânã se aflã adevãrul, Kikio! Tu nu vrei sã-l afli?
Aceasta privi buimacã când hârtia, când pe Sakura. Mototoli scrisoare şi, aruncând-o pe pat, spuse:
-Mie îmi e bine acum. Nu vreau necazuri, Sakura! Nu vreau sã rãscolesc trecutul, sã-mi provoc singurã durere. Tu, dacã vrei sã te chinui singurã, ai acordul meu. Nu voi spune nimic nimãnui, dar pe mine să nu mă implici în asta.
Sakura vru sã rosteascã ceva, dar bruneta ieşi grãbitã pe uşã.
O privi câteva clipe, dupã care se îndreptã spre patul ei. Se aşezã încet, suspinând adânc. Luã plicul în mânã, strângându-şi ochii. Începu sã tremure. Era conştientã cã, în acele câteva rânduri se afla secretul vieţii sale. Tot ceea ce i-a fost interzis o viaţã întreagã. Îl desfãcu încet, iar sentimentul de curiozitate se accentuã cu fiecare secundã. Scoase foaia gãlbuie care fusese frumos împaturitã. Aşezase plicul şifonat pe noptierã, dupã care citi primul alineat. Pe chipul ei gingaş, se strecurã o lacrimã fierbinte.
“Pentru preţioasele mele fiice, Sakura şi Kikio,
Citiţi aceastã scrisoare când eu nu mai sunt acolo, lângã voi, sã vã cresc, protejez şi iubesc aşa cum se cuvine, aşa cum o mamã bunã ar face. Dar, cu toate cã probabil mã urâţi din tot sufletul pentru cã v-am lãsat în grija tatãlui vostru, plecând de lângã voi, vreau sã ştiţi cã vã iubesc de aici, de unde sunt acum. Recunosc, sunt o mamã groaznicã şi, probabil, nici nu ar trebui sã mã numesc aşa. Nu merit, pentru cã, deşi sunteţi sânge din sângele meu şi vã iubeam şi încã vã iubesc enorm, am fugit ca o laşă. Am fost prea slabã pentru a-i ţine piept tatãlui vostru, acelui om lipsit de scrupule, acelui netrebnic. Îmi pare rãu cã aceste cuvinte sunt adresate tatãlui vostru, care v-a oferit o educaţie, o casã şi mâncare în fiecare zi, lucru de care eu n-am fost în stare, dar ãsta e adevãrul. Acel om nu meritã pic de respect nici din partea unui câine.
M-am refugiat într-un loc paşnic, departe de castel. Acest loc este minunat! Sakura, sunt sigurã cã ţi-ar plãcea, este locul pe care ştiu cã mereu l-ai visat.
Sper sã mai am ocazia sã vã întâlnesc, vã duc foarte mult dorul, chiar dacã ştiu cã nu mã veţi crede. E dureros şi pentru mine sã vã ştiu departe, crescând singure.
Mã voi gândi zilnic la voi şi sper ca nici voi sã nu ma uitaţi niciodatp. Ştiu cã undeva, în sufletul vostru, mai existã un strop de dragoste pentru o persoanã care vã iubeşte.
Cu speranţa revederii,
mama voastră, Simone."
Se lãsã pe spate, ducându-şi mâinile la chip, acoperindu-l uşor. Încercă sã-şi înnãbuşeascã lacrimile, dar fãrã rezultat. Obrajii ei roşii se scãldau într-o mare sãratã, caldã şi plinã de durere. Era fericitã cã trãieşte, dar în acelaşi timp era dezamagitã. Fusese atât de sigurã cã dispariţia ei a fost provocatã de motive mult mai întemeiate, încât îi venea cu greu sã creadã adevarul.
Avea nevoie de timp pentru a accepta decizia mamei sale. Se intrebă dacă ar fi trebuit oare, să fi înţeles cu uşurinta, dar nu reuşea să-şi raspundă. Se ridică, aşezându-se pe marginea patului. Deschise sertarul albicios, punând cu grijă ultimele amintiri de la persoana care i-a dat viata.
Se auziră două bătăi în uşa, după care linişte. Fata tresări la gândul că, sora sa ar fi putut să o trădeze, iar persoana care o aşteptă dincolo de prag, ar putea fi tatăl ei. Se ridică încet, privind speriată în jurul ei. Următoarele bătăi pătrunseră adânc în sufletul ei, dar înaintă.
-Domnişoară Sakura, masa este servită! răsună în cele din urma o voce de pe culoar.
Realizând că este încă în siguranţă, ieşi din cameră zâmbindu-i servitoarei care rămase şocată. Ştia că ficele regelui nu prea-şi lăsau sentimentele la vedere, nu lăsau niciodata garda jos. O urmă totuşi în tăcere pe cea care păşea graţios în faţa ei.
Ajunsă într-o încăpere imensă, scăldată-n linişte, îşi trase un scaun şi se aşeză. Îşi privi sora mai mică zâmbind triumfătoare. O vedea tristă şi abatută, ceea ce-i dădea de crezut că nu-şi deschise gura. Ridică paharul uşor, sorbind cu delicateţe puţin vin. Îl lăsă jos, îndreptându-şi privirea spre uşa care se deschise cu un zgomoz îngrozitor. De îndată ce îl zări, un nou sentiment de teamă o copleşi.
Bătrânul intră în încăpere destul de nervos, privind cu ură slujitorii ce s-au retras imediat din salon. Acesta se aşeză la masă şi, ignorând privirile curioase ale fiicelor lui, începu să mănânce. Sakura o privi pe Kikio care ridică din umeri. Fata lăsă furculiţa sprijinită de farfurie şi, trăgând aer adânc în piept, parcă încercând să se îmbărbăteze, spuse:
-Tată, s-a întâmplat ceva?
Acesta o privi dur pentru o clipă, ca mai apoi să lase paharul pe care-l apucase cu câteva clipe înainte pe masă. Era atât de serios şi tăcut, de parcă ar încerca să o facă pe Sakura să-şi iasă din minţi. Apucă furculiţa şi, ducându-şi privirea în farfurie, începu să mănânce.
Sakura întelese mesajul. Nu era ceva legat de ea sau care să o intereseze. O imită pe sora ei şi, ridicând din umeri, îşi continuă masa.
Kikio se ridică de pe scaun şi, înclinându-şi uşor capul într-o parte, îşi luă la revedere de la cei doi şi plecă. Începuse a da de bănuit cu toate ieşirile sale şi, nu numai Sakura credea asta, ci şi tatăl ei. Amândoi se priviră preţ de câteva secunde. Era de necrezut faptul că cei doi stăteau la masă de jumătate de ora deja şi încă nu s-au certat sau, cel puţin, nu şi-au spus nici un cuvânt mai nepotrivit pentru un tată şi o fiică.
Sakura se ridică rapid, reuşind să dărâme scaunul, şi, lăsând slujitorii să se ocupe de acest amănunt, urcă scările. Se întrebă de ce Kikio plecase aşa dintr-o dată şi, mai important, unde plecase.
.
Where is the love?
![[Imagine: 14uuh6x.gif]](http://i55.tinypic.com/14uuh6x.gif)
Does love have a reason?
![[Imagine: eKyCOTm.png]](http://i.imgur.com/eKyCOTm.png)
