28-12-2009, 11:05 PM
Disclaimer: Nu detin nici un personaj din anime-ul/manga-ul Naruto (inafara de cele create de mine) care apartin lui Masashi Kishimoto. Si nu profit de pe urma acestor personaje/intamplari.
M-am gandit sa incerc sa fac si eu un fic. Este SASUSAKU[/u] si va promit ca il voi termina daca o sa va placa(stiu cum e sa iti placa un fic la nebunie si apoi sa nu mai fie continuat). Vreau muuulte comentarii si sfaturi dar luati-ma usor pt ca e primul meu fic.
Cap 1:Viata mea parea normala
Era o dimineata ca oricare alta, trebuia din nou sa ma trezesc la o ora matinala ca sa plec la scoala. Micul dejun delicios si bentita mea norocoasa fac parte din rutina mea zilnica. Din aceasta face parte si o ultima privire in oglinda inainte sa fiu intampinata de lungul drum spre scoala pe care din pacate il faceam de una singura. Bineintales ca intr-o zi de noiembrie nici trupul nu mi se simtea prea bine avand in vedere si cartile grele din ghiozdan. Asa ca despre drumul meu spre scoala nu pot spune decat ca este ingrozitor.
Cand in sfarsit ajunsesem la scoala simt cum o piatra mi se ia de pe inima. In jurul liceului meu incepeau sa roiasca masini si grupuri de copii care aveau ca destinatie acea cladire mare in care imi petreceam timpul pentru a invata. Mi-as fi dorit sa nu merg de una singura la scoala. Pur si simplu mi se parea streasant pentru ca nu aveam la ce sa ma gandesc si nici cu cine sa vorbesc. Dar pentru ca in zona unde stau eu nu statea nici un coleg iar parintii mei plecau de la cinci dimineata la munca trebuia sa merg la scoala singura singurica. Apoi incepeam sa strabat curtea scolii si drumul spre clasa mea tot neinsotita. Atunci cand intram in clasa chinul meu se sfarsea pentru ca prietenele mele imi ofereau fiecare cate o mica imbratisare facandu-ma sa uit ca tocmai am avut un tur gratis la regatul tacerii si al stresului.
Vorbisem cateva minute dar clopotelul ne ditruge orice discutie. Prima ora era de matematica, „grozavâ€, fix dupa ce te trezesti trebuie sa te concentrezi la maxim ca sa intelegi o materie asa complicata. Ma rog, doar daca erai eu pentru ca unii colegi nu trebuiau sa se straduiasca deloc ca sa inteleaga iar altii nu se oboseau deloc la acesta materie, nu le pasa absolut deloc. Eu eram printre putinii care daca nu intelegeau din prima inercau pana reusau sa desluseasca misterele scolii, asa cum le numeam eu. Eram printre putinii care aveau acea ambintie nebuna pentru a reusi desi acest lucru nu fusese descoperit pana atunci. M-am asezat comod in banca si mi-am scos toate cele necesare. Parul meu lung si roz asemenea florior de cires se odihnea pe camasa alba ca spuma laptelui in timp ce ochii verzi ca mugurii tineri ai primaverii incepusera sa fie fixati asupra profesorului nostru. Ma concentram si ma concentram pana cand:
-Sakura, la tabla! a spus profesorul dintr-o suflare.
M-am ridicat din banca si am inceput sa rezolv lasand urme albe pe suprafata tablei. Cand termin profesorul vine si imi arata cinci greseli dupa care spune:
-Sakura, in clasa a IX a nu faceai chiar atatea greseli, cu ce te-a afectat anul care a trecut?
Nu am mai spus nimic in afara de scuzele subintelese care niciodata nu lipseau cand profesorii faceau o observatie. Dar nici nu puteam sa nu imi amintesc ca in trecut nu aveam nici o problema in intelegerea oricarei materii dar se pare ca trecerea neiertatoare a timpului ma afunda in prapastie.
Dupa alte ore obositoare ma indreptam spre casa din nou de una singura. Ma gandeam la cat m-am facut de ras in fata lui Sasuke. El este colegul, cu un par brunet asemenea unor carbuni iar ochii asemenea unei nopti intunecate fara stele si luna care mereu cand erau fixati asupra mea imi pierdeam controlul. Avea mereu o privire identica imprimata pe chipul asemeni unui jucator de poker. Oricum, nici nu creadeam ca ma observase pana atunci chiar daca eram in aceiasi clasa din gimnaziu. De atunci de cand eram niste simpli copii ii vad chipul serios pe care nu poti citi nici un sentiment.
Dupa ce am ajuns acasa am fost intampinata de atmosfera primitoare a casei. Chiar daca parintii mei nu castigau extrem de mult aveam o casa draguta cu etaj. Bucataria care gazduia mereu delicatesele mamei mele si care era amenajata in nuante de verde. Sufrageria cu canapea alba si doua fotolii negre incredibil de pufoase in care mereu ma scufundam cu placere, televizor cu plasma si masuta de cafea neagra cu modele albe este una din preferatele mele. Dar cel mai mult si mai mult imi iubeam propria camera, propriul meu colt de recreatie. Patul din lemn de cires cu asternuturi asemenea spumei de capuccino, biroul din lemn de stejar vopsit cu un maro asemenea ciocolatei cu lapte , dulapul din lemn de cires pe care erau pictate cu bej narcise si nu in ultimul rand covorasul rotund si pufos de culoarea cafelei langa care stateau doua fotolii rotunde si umplute cu un fel de puf care erau de culoarea boabelor de cacao. Toate acestea erau asezate pe un parchet dur de culoarea nisipului in razele calde ale soarelui.
Mancasem cate ceva si dupa putin timp petrecut in fata televizorului ma apucasem de teme. Scriu ce scriu pana la vreo sase-sapte. Intre timp, pe la patru, parintii mei vin acasa si se apunca de ale lor. Am citit o ora si dupa am facut cate ceva sa ma relaxez, am vorbit pe messenger si la telefon cu prietenele mele, am rasfoit o revista si m-am uitat la un film.
Aveam zile normale, propia rutina, de care nu ma plictiseam, o traiam la maxim. Ma bucuram de fiecare clipa dulce si o savurampana la extrema. Nu ma satur de prietenele mele si nici ele de mine, avem o dependenta comuna, dependenta de distractie. Asta e usor de vazut, chiar prea usor din cauza felului in care ne petreceam sfarsiturile de saptamana. In primul rand ne adunam toate trei: eu, Hinata si TenTen. Hinata care are parul lung si de culoarea unei vinete pe care s-a presarat cenusa iar ochii ei albi cu o usoara nuanta spre mov incercau sa fure atentia unui baiat. Acesta era Naruto, un baiat cu parul ca spicul graului si ochii ca infinitul senin al cerului, foarte activ, un prieten bun si baiatul care a facut ca obrajii Hinatei sa aiba o nuanta mai stridenta de rosu. Iar TenTen cu parul ei saten si ochii asemeni scoartei copacului roseste dupa cineva. Acesta este Neji, un baiat brunet, cu parul lung si niste ochi identici cu ai Hinatei, deoarece cei doi sunt verisori. Ceea ce ma convinge si azi ca TenTen este indragostita cu adevarat de Neji este ca ea spune ca ochii celor doi verisori sunt diferiti pentru ca Neji are acel ceva special. Nu spun ca e nebuna, pentru ca si eu sufar de aceasta concluzie, ca cineva are acel ceva special. Pentru mine acesta era Sasuke. Cel cu care nu pot pur si simplu sa fiu eu. In timp ce se uita la mine chiar nu stiu cine sunt, unde sunt si daca chiar el se uita la mine. Era lucrul pentru care ma uram cel mai tare, si am incercat din rasputeri sa schimb asta dar pana acum am reusit doar sa nu ma mai inrosesc. Dar asta e viata, si ea merge inainte si nu asteapta pe nimeni nici daca o mituiesti.
Ca niste prietene mai vorbim despre bijuterii, farduri si baieti stam prin casa si cine stie ce inventam. Cand suntem afara si nu avem de gand sa mergem prin magazine facem numai nebunii. Vara ne plimbam cu rolele si bicicleta iar iarna cu sania sau schiurile, vara ne pictam pe fata si odata am iesit pe strada iar iarna ne machiem strident prostindu-ne, vara ne batem cu apa iar iarna cu zapada. Asa ne distram, nici prea des dar nici prea rar. Asta imi face adolescenta colorata: prietenii, distractia si dragostea.
Asat era viata mea, o parte importanta din ea se va schimba vizibil, dar de ce?
Stiu ca e cam plictisitor dar toate detaliile astea sunt importante, veti vedea in urmatoarele capitole daca o sa vreti sa continui.
M-am gandit sa incerc sa fac si eu un fic. Este SASUSAKU[/u] si va promit ca il voi termina daca o sa va placa(stiu cum e sa iti placa un fic la nebunie si apoi sa nu mai fie continuat). Vreau muuulte comentarii si sfaturi dar luati-ma usor pt ca e primul meu fic.
Cap 1:Viata mea parea normala
Era o dimineata ca oricare alta, trebuia din nou sa ma trezesc la o ora matinala ca sa plec la scoala. Micul dejun delicios si bentita mea norocoasa fac parte din rutina mea zilnica. Din aceasta face parte si o ultima privire in oglinda inainte sa fiu intampinata de lungul drum spre scoala pe care din pacate il faceam de una singura. Bineintales ca intr-o zi de noiembrie nici trupul nu mi se simtea prea bine avand in vedere si cartile grele din ghiozdan. Asa ca despre drumul meu spre scoala nu pot spune decat ca este ingrozitor.
Cand in sfarsit ajunsesem la scoala simt cum o piatra mi se ia de pe inima. In jurul liceului meu incepeau sa roiasca masini si grupuri de copii care aveau ca destinatie acea cladire mare in care imi petreceam timpul pentru a invata. Mi-as fi dorit sa nu merg de una singura la scoala. Pur si simplu mi se parea streasant pentru ca nu aveam la ce sa ma gandesc si nici cu cine sa vorbesc. Dar pentru ca in zona unde stau eu nu statea nici un coleg iar parintii mei plecau de la cinci dimineata la munca trebuia sa merg la scoala singura singurica. Apoi incepeam sa strabat curtea scolii si drumul spre clasa mea tot neinsotita. Atunci cand intram in clasa chinul meu se sfarsea pentru ca prietenele mele imi ofereau fiecare cate o mica imbratisare facandu-ma sa uit ca tocmai am avut un tur gratis la regatul tacerii si al stresului.
Vorbisem cateva minute dar clopotelul ne ditruge orice discutie. Prima ora era de matematica, „grozavâ€, fix dupa ce te trezesti trebuie sa te concentrezi la maxim ca sa intelegi o materie asa complicata. Ma rog, doar daca erai eu pentru ca unii colegi nu trebuiau sa se straduiasca deloc ca sa inteleaga iar altii nu se oboseau deloc la acesta materie, nu le pasa absolut deloc. Eu eram printre putinii care daca nu intelegeau din prima inercau pana reusau sa desluseasca misterele scolii, asa cum le numeam eu. Eram printre putinii care aveau acea ambintie nebuna pentru a reusi desi acest lucru nu fusese descoperit pana atunci. M-am asezat comod in banca si mi-am scos toate cele necesare. Parul meu lung si roz asemenea florior de cires se odihnea pe camasa alba ca spuma laptelui in timp ce ochii verzi ca mugurii tineri ai primaverii incepusera sa fie fixati asupra profesorului nostru. Ma concentram si ma concentram pana cand:
-Sakura, la tabla! a spus profesorul dintr-o suflare.
M-am ridicat din banca si am inceput sa rezolv lasand urme albe pe suprafata tablei. Cand termin profesorul vine si imi arata cinci greseli dupa care spune:
-Sakura, in clasa a IX a nu faceai chiar atatea greseli, cu ce te-a afectat anul care a trecut?
Nu am mai spus nimic in afara de scuzele subintelese care niciodata nu lipseau cand profesorii faceau o observatie. Dar nici nu puteam sa nu imi amintesc ca in trecut nu aveam nici o problema in intelegerea oricarei materii dar se pare ca trecerea neiertatoare a timpului ma afunda in prapastie.
Dupa alte ore obositoare ma indreptam spre casa din nou de una singura. Ma gandeam la cat m-am facut de ras in fata lui Sasuke. El este colegul, cu un par brunet asemenea unor carbuni iar ochii asemenea unei nopti intunecate fara stele si luna care mereu cand erau fixati asupra mea imi pierdeam controlul. Avea mereu o privire identica imprimata pe chipul asemeni unui jucator de poker. Oricum, nici nu creadeam ca ma observase pana atunci chiar daca eram in aceiasi clasa din gimnaziu. De atunci de cand eram niste simpli copii ii vad chipul serios pe care nu poti citi nici un sentiment.
Dupa ce am ajuns acasa am fost intampinata de atmosfera primitoare a casei. Chiar daca parintii mei nu castigau extrem de mult aveam o casa draguta cu etaj. Bucataria care gazduia mereu delicatesele mamei mele si care era amenajata in nuante de verde. Sufrageria cu canapea alba si doua fotolii negre incredibil de pufoase in care mereu ma scufundam cu placere, televizor cu plasma si masuta de cafea neagra cu modele albe este una din preferatele mele. Dar cel mai mult si mai mult imi iubeam propria camera, propriul meu colt de recreatie. Patul din lemn de cires cu asternuturi asemenea spumei de capuccino, biroul din lemn de stejar vopsit cu un maro asemenea ciocolatei cu lapte , dulapul din lemn de cires pe care erau pictate cu bej narcise si nu in ultimul rand covorasul rotund si pufos de culoarea cafelei langa care stateau doua fotolii rotunde si umplute cu un fel de puf care erau de culoarea boabelor de cacao. Toate acestea erau asezate pe un parchet dur de culoarea nisipului in razele calde ale soarelui.
Mancasem cate ceva si dupa putin timp petrecut in fata televizorului ma apucasem de teme. Scriu ce scriu pana la vreo sase-sapte. Intre timp, pe la patru, parintii mei vin acasa si se apunca de ale lor. Am citit o ora si dupa am facut cate ceva sa ma relaxez, am vorbit pe messenger si la telefon cu prietenele mele, am rasfoit o revista si m-am uitat la un film.
Aveam zile normale, propia rutina, de care nu ma plictiseam, o traiam la maxim. Ma bucuram de fiecare clipa dulce si o savurampana la extrema. Nu ma satur de prietenele mele si nici ele de mine, avem o dependenta comuna, dependenta de distractie. Asta e usor de vazut, chiar prea usor din cauza felului in care ne petreceam sfarsiturile de saptamana. In primul rand ne adunam toate trei: eu, Hinata si TenTen. Hinata care are parul lung si de culoarea unei vinete pe care s-a presarat cenusa iar ochii ei albi cu o usoara nuanta spre mov incercau sa fure atentia unui baiat. Acesta era Naruto, un baiat cu parul ca spicul graului si ochii ca infinitul senin al cerului, foarte activ, un prieten bun si baiatul care a facut ca obrajii Hinatei sa aiba o nuanta mai stridenta de rosu. Iar TenTen cu parul ei saten si ochii asemeni scoartei copacului roseste dupa cineva. Acesta este Neji, un baiat brunet, cu parul lung si niste ochi identici cu ai Hinatei, deoarece cei doi sunt verisori. Ceea ce ma convinge si azi ca TenTen este indragostita cu adevarat de Neji este ca ea spune ca ochii celor doi verisori sunt diferiti pentru ca Neji are acel ceva special. Nu spun ca e nebuna, pentru ca si eu sufar de aceasta concluzie, ca cineva are acel ceva special. Pentru mine acesta era Sasuke. Cel cu care nu pot pur si simplu sa fiu eu. In timp ce se uita la mine chiar nu stiu cine sunt, unde sunt si daca chiar el se uita la mine. Era lucrul pentru care ma uram cel mai tare, si am incercat din rasputeri sa schimb asta dar pana acum am reusit doar sa nu ma mai inrosesc. Dar asta e viata, si ea merge inainte si nu asteapta pe nimeni nici daca o mituiesti.
Ca niste prietene mai vorbim despre bijuterii, farduri si baieti stam prin casa si cine stie ce inventam. Cand suntem afara si nu avem de gand sa mergem prin magazine facem numai nebunii. Vara ne plimbam cu rolele si bicicleta iar iarna cu sania sau schiurile, vara ne pictam pe fata si odata am iesit pe strada iar iarna ne machiem strident prostindu-ne, vara ne batem cu apa iar iarna cu zapada. Asa ne distram, nici prea des dar nici prea rar. Asta imi face adolescenta colorata: prietenii, distractia si dragostea.
Asat era viata mea, o parte importanta din ea se va schimba vizibil, dar de ce?
Stiu ca e cam plictisitor dar toate detaliile astea sunt importante, veti vedea in urmatoarele capitole daca o sa vreti sa continui.