Amalgam de sentimente.

[Jasmine]

Confesiunile unei dame de companie.

Iubitule, mă mai ţii minte ? Mai ştii că am fost prima pentru tine ? Îţi aminteşti acea după-amiază în care ţi-am furat primul sărut la cafenea drept mulţumesc pentru micul dejun ? Mai ştii că ţi-am zis că data viitoare fac eu cinste ? N-am mai călcat a doua oară în cafeneaua aia... Iar tu, dragul de tine! M-ai căutat peste tot pentru a-mi ţine promisiunea!

Iubitule, îmi pare rău... pentru tot... sunt o proastă, şi o ştiu mult prea bine. Niciodată n-am ştiut să-mi ţin promisiunile, aşa cum n-am ştiut să te păstrez nici pe tine... N-am ştiut, şi nici n-am vrut ! Dar mi-e teribil de dor de acea perioadă când îmi dezmierdai părul şi faţa... Mi-e dor de atingerea mâinilor tale, de suspinele adânci pe care ţi le cauzam zilnic, de lacrimile tale amare şi chiar şi de privirea aceea dispreţuitoare pe care mi-ai aruncat-o în final.
Îţi mai aminteşti cum eram la început când ne-am cunoscut ? Eu, atât de exaltată de emfaza dorinţelor şi a banilor. Eu, atât de surescitată de lumea mizeră în care abia păşisem ! O eu care habar n-avea de importanţa dragostei şi pe care sentimentele apocrife ale necunoscuţilor o aruncau pe culmile plăcerilor. Ştiu, dragul meu, mereu m-am iubit prea mult şi mereu mi-am satisfăcut orgoliul şi tâmpita-mi mândrie. Vai, de-ai ştii cât regret acum !

Îmi pare rău, şi ştiu că am mai zis-o... De-ai ştii cât îmi lipsesc toate acele momente cu tine... N-am crezut că mă voi îndrăgosti, pentru mine mereu a fost ceva interzis ! Dar femeile mereu sunt tentate să încerce interzisul, nu ? Încă de la Eva s-a impus ca o lege nescrisă a sexului slab.
Îmi vine în minte părul tău blond. Doamne, ce păr blond aveai ! Şi ochii ăia...ah ! Arian pur-sânge. Cât îmi plăcea să-mi răsfăţ privirea cu chipul şi corpul tău. Stăteam ore întregi în poala ta şi mă lăsam pradă ochilor tăi albaştri. Vai, cât timp mi-a luat sa devin imună acelor ochi. Când vorbeam cu tine de-abia puteam să mă uit în străfundurile acelea albastre... Îmi venea să mă sufoc, mi se înecau cuvintele în cerul gurii şi-mi era că tu o să-ţi dai seama până la urmă de puterea aproape hipnotică pe care o aveai asupra mea…
Dar nu ţi-ai dat seama niciodată, scumpul de tine! Aveai atâtea gesturi stângace de adolescent în interiorul tău, iar eu, meschina de mine, ţi-am oropsit micile drăgălăşenii până ţi-am bătut cuie-n talpă cu ele. Îmi pare rău, adevărul e că mereu m-am chinuit să ţin pasul cu tine... cu vorbele, gândurile, trăirile tale... Şi chinuindu-mă să ţin pasul, s-a trezit în mine dorinţa de a te întrece în tot, de a-ţi închide ideile, de a ştii deja tot ceea ce vroiai să-mi zici cu atâta entuziasm şi de a-ţi tăia avântul cu vorbele mele acide, atât de indolente !
Iartă-mă, te rog ! Ştii că n-am cum să-mi opresc pornirile acestea demonice din mine, dar promit că o să învăţ să le înăbuş cu timpul ! O să devin mai bună ! Pentru tine ! Pentru mine ! Pentru noi...

Îţi mai aduci aminte de acea dimineaţă ? Eu mi-o amintesc ca şi cum ar fi fost ieri...E cea mai vie amintire pe care-o am cu noi... dimineaţa de după singura noastra noapte... Când te-ai ridicat din pat, ţi-ai luat pantalonii şi te-ai aşezat la fereastră să fumezi, iar eu torceam ca o pisică mofturoasă în pat, stând cu aşternuturile deranjate la piept, privindu-ţi tainic spatele şi încercând să-mi calmez inima... Ah, Doamne, cred că a fost singura dată când te-am privit ca pe un bărbat. Probabil pentru că ai avut acelaşi îndemn ca mulţi alţii : să se îmbrace, să pleceşi să fumeze !
Încă îmi mai amintesc de linia blugilor tăi lăsaţi, de talia aia ca de femeie şi de umerii tăi laţi, umeri de bărbat !

Iartă-mă, te rog, iartă-mă ! Nu ştiu ce am vrut să-mi demonstrez prin nenumăratele suferinţe pe care ţi le-am pricinuit. Ştiu că la început a fost o pură curiozitate din partea mea să mă aşez cu tine la masă şi să îţi fac aluzii perverse. Faţa ta îmi atrăsese atenţia de cum intrasem. Aveai un ceva de femeie amestecat cu mister şi cu multă puritate.. Aveai o faţă de înger ! Iar eu, drac de femeie, n-am putut rezista tentaţiei de a-ţi rupe aripile...
Alaltăieri umblam pe stradă aievea şi am văzut un bărbat. Înalt, sumbru, cu privirea mohorâtă. Curios lucru, mi-am adus aminte de tine. Oare aşa ai devenit şi tu acum ?
N-aş vrea să te văd şi să-mi amintesc de tine aşa. În majoritatea timpului îmi amintesc de tine ca de un căţeluş. Jucăria pe care am avut-o atâta timp şi pentru care mi-aş da jumătate din viaţă să o am din nou. Jucăria mea pierdută.
Ştiu că degeaba zic acum că te-am pierdut când eu defapt am fost cea care te-a aruncat la gunoi şi deasupra căruia am scris pe o foaie cât am putut de mare “ Adoptaţi-l! Eu nu-l mai vreau! ”

Îmi vin din ce în ce mai des în minte momentele cu tine. Aseară, când eram în braţele altuia, într-un moment de delir ţi-am strigat numele. Şi l-am strigat atât de tare, încât respectivul s-a cutremurat când a auzit un asemenea strigăt de disperare. Şi după am început să plâng în braţele lui. Dar parcă nici el nu ştia să mă împace aşa cum o făceai tu... Probabil că deja am atins apogeul stării de mizerabilitate în care mă aflu de la ultima noastră ceartă. Şi îngenunchez. Îmi pun sufletul la pământ. Nu mai pot ! Calcă-l în picioare, aruncă-l la gunoi, fă-i ce vrei ! Numai ia-l !
Nici nu mai ştiu de câte ori m-am pierdut în dimineţile mult prea matinale sorbind din cafeaua aceea groaznic de amară pe care o adorai atât de mult. Încă mai am în cafetieră... M-am obişnuit cu ea treptat, merge mai uşor cu ţigările. Odată mi-am închis ferestrele şi am fumat atât de mult... Nici nu mai ştiu cât, ştiu doar că la un moment-dat începusem să delirez în nebunia-mi infinită. Mi te imaginam ieşind din fum în blugii ăia ai tăi, la bustul gol. Mi te imaginam nervos, bătându-mă pentru tot ce ţi-am făcut, arătându-i orgoliului meu cât de inferioară îţi sunt.
Dar nu, niciodată n-ai făcut asta... Tare aş fi vrut să o faci, tot pentru orgoliul meu ! Să ai sânge-n c***e să pui la punct tot ce a fost nociv în viaţa mea : orgoliul şi mândria !
Dar tu, dragule, ai fost aşa cuminte şi ascultător... Încă îmi aduc aminte primele seri, când ne afundam în săruturi adolescentine şi te lăsam cu buza umflată exact atunci când ne simţeam mai bine. Iar plecările mele erau atât de bruşte şi de brutale, încât tăiam în carne vie cu vorbele.

« Bine. Pa. »

Îţi mai aminteşti ? Odată m-ai oprit de mână şi ai lăsat capul în jos. Am vrut să plec, dar când ţi-am întâlnit privirea aceea de căţeluş bătut mi s-a înmuiat inima... N-am mai putut să te las aşa. Şi Doamne, ce proastă am fost ! Când mă gândesc că şi în momentele alea tot ce simţeam pentru tine era o vagă milă amestecată cu o enervare constantă. Mă frecai atât de mult la creieri că vroiai să fiu doar a ta, şi eu, proasta de mine, îmi petreceam nopţile acompaniind diverşi în diverse locuri ! Şi tu ştiai ! Doamne, cât de mult trebuie să mă fi iubit, dacă îmi acceptai până şi acest lucru infect...
Iubitul meu, îţi scriu de pe aceeaşi masă la care am luat prima dată micul dejun împreună. Gândurile-mi năvălesc în spaţiul mult prea îngust al cutiei craniene. E prea mic, prea strâmt, prea obscur şi prea înceţoşat de toate pânzele de amintiri. Un păianjen ţese întruna într-un colţ îndepărtat prezentul, iar într-un alt colţ un copil trece şi admiră opera tristă a artistului ca într-un muzeu. Trece de la plâns la râs, la nostalgie şi ruşine pe măsură ce paşii îl înaintează în întunericul neştiinţei. Aş vrea să fi văzut un singur moment în care tu şi eu eram fericiţi cu adevărat, în care amândoi trăiam momentul cu aceeaşi exaltare !

Dragul meu, îmi pare rău pentru atâtea, nici n-ai idee...Prima dată când te-am văzut plângând, a fost atunci când ai apărut la mine şi m-ai surprins în halatul ăla semi-transparent, sărutând un altul de rămas bun. Şi acum îmi mai aduc aminte cum stăteai acolo, în capătul scărilor, împietrit... Şi vai mie, crede-mă că atunci când te-am văzut m-am enervat teribil ! Vroiam să îţi trag o mamă de predică despre sunatul dinaintea vizitei, dar mi s-au oprit cuvintele în gât când ţi-am văzut lacrimile. Şi am regretat teribil că am gândit aşa !
Iubitule, în momentul ăla îmi venea să te strâng în braţe, îmi doream din tot sufletul să pot plânge odată cu tine, să te iubesc cum mă iubeai tu, să-mi pun capăt zilelor pentru lacrimile tale !
Dar n-am putut... într-un exces de vanitate şi de superioritate acută, am început cu batjocura... Îmi pare rău, n-am vrut... Te vreau înapoi... Îmi e dor de nopţile în care îmi adormeai în braţe după plimbările kilometrice pe care le făceam. Îmi e dor să te văd căzând istovit în patul meu şi să îmi şopteşti aproape imperceptibil că nu vrei decât să adormi cu mine în braţe... Îmi e dor să mă trezesc şi să te văd cum mă veghezi... Îmi e dor chiar şi de lacrimile tale, de zâmbetul tău, de inocenţa de copil...

Nu ştiu ce am vrut să demonstrez ego-ului meu prin faptul că îţi provocam atâta suferinţă. Ştiu doar că într-o mică mare măsură îmi făcea plăcere să te văd suferind la picioarele mele, tânjind după un strop de dragoste pură... Aşa cum cineva bine îmi spunea, am o sămânţă de rău bine înfiptă în mine.
Dar acum îmi pare rău... ştiu că e prea târziu, dar totuşi... Într-o încercare disperată de mântuială a sufletului ăsta de târfă, te rog iartă-mă ! Iartă-mă şi întoarce-te înapoi la mine ! Voi renunţa la tot, nu îţi promit, îţi jur ! Vei fi singurul pentru mine, nu va mai exista în veci un altul !
Vreau să te simt lângă mine, vreau să mă revanşez pentru tot ce ţi-am făcut.... te ador... chiar te ador... Nici n-ai idee cât de mult pot să mă gândesc la tine într-o zi. Până şi în vise îmi apari...Îmi pare rău, am crezut că e doar în joc... Când am devenit conştientă de slăbiciunea ta pentru mine, am început s-o dezvolt şi s-o parazitez mai rău că o termită... E firea mea mai mult decât rea şi nevoia de a fi superstarul vieţilor tuturor. Dar şi superstarul asta vrea să simtă iubire. De-aceea am devenit damă de companie. La început a fost că o distracţie pentru mine, îmi oferea totul, de la dragoste la bani...Sunt o laşă, îmi pare rău. Tu m-ai făcut să deschid ochii. Şi, păcatele mele, i-am deschis mult prea târziu !
Încă îmi răsuna în urechi ultimele tale vorbe... Vorbele alea pline de ură, pline de dispreţ ! Cât am plâns din cauza lor !

Tu, dragul meu, de-ai ştii cât îmi doresc să revenim la momentele alea în care ne certam pe ce flori să-mi iei... Mai ţii minte ? Te-am sâcâit două săptămâni să-mi iei viorele roz. Aşa mi se pusese mie pata. Tu nu, vroiai să-mi iei trandafiri albi ! Erau pur şi simplu prea puri pentru mine... Şi într-o dimineaţă m-am trezit cu holul plin de viorele roz... Doamne, cât am regretat atunci că nu te-am ascultat ! Viorelele au un miros atât de puternic ! Dar le-am adunat pe toate şi le-am pus în camera mea. Adesea mă pierdeam cu privirea în ele în timp ce-mi aşteptam amanţii. Mă simţeam vinovată, observată de acele flori în orice mişcare şi orice gest, care parcă mă dojeneau cu vorbe materne. Le ceream în gând iertare că nu pot fi altcineva, că nu pot fi iubita ta...
Îmi pare rău că nu-ţi mai pot scrie cuvinte frumoase, dar, iubitule, dacă nu mă ierţi, te rog adu-ţi aminte de mine cu aceiaşi ochi cu care m-ai iubit. Cu aceiaşi ochi cu care m-ai privit. Cu aceiaşi ochi cu care ai suferit. Te rog, nu mă şterge din tine, pentru că, dacă s-ar putea, aş vrea să rămân acolo pentru o eternitate! Dacă nu mă laşi să-ţi mai înceţoşez viaţa cu nefasta-mi prezenţă, măcar pasteaza-mă în amintiri cu drag !

Te iubesc, dragul meu, te iubesc! Şi asta vine de la o proastă care şi-a dat seama mult prea târziu de sentimentele ei.