Amalgam de sentimente.

[Jasmine]

Okay, e mai mult un amalgam de ceva-uri scrise de mine. One-shots, povesti scurte, poezii s.a.m.d. scrise mai recent. Unele dintre ele le mai am si pe blog.

Pentru inceput:

Fantasy

Îmi creez un personaj. Îi dau un trecut, o personalitate, o voce, un gând. Trăiesc cu el, respir cu el, mă uit la el – la creaţia mea. E un copil micuţ, blonduţ, incredibil de dulce la aspect, care stă în faţa mea şi se joacă sfios cu o şuviţă din păr. Se simte privit şi-şi ridică ochii mieroşi din podea. Se uită la mine. Are o privire intensă. Privirea aia pe care o ai când citeşti gândurile persoanei din faţa ta.
Privirea aia perversă.
Deodată ochii i se schimbă. Îşi pierd albastrul pur şi devin negri. Părul i se zbârleşte într-o frizură neglijentă, şi gura i se arcuieşte într-un zâmbet care-i dezvăluie dinţii de un alb ireal. Dar nu e un zâmbet inocent. E una din acele expresii ale feţei care transmite mii de subînţelesuri.
Se ridică de pe podea, continuând să mă fixeze cu privirea. Deja este total schimbat. De la haine, până la aspectul fizic. Nu mai e cel de la început, nu mai e cel pe care l-am creat…
Mă examinează din cap până în picioare asemeni unui judecător aspru, şi deodată o stare de jenă mă acaparează. Pijamaua nu-i cel mai bun outfit, mai ales cea de vară. Se apropie de mine şi se lasă pe vine lângă pat. Îmi dă părul din ochi şi-mi mângâie obrajii. Întorc capul, deja cuprinsă de o stare de mefienţă. Stai… pune stop la secundarul ceasului! Opreşte timpul! Opreşte-l acum! Ceva nu-i bine! El se presupune că e creaţia mea! Dar atunci, de ce are voinţă proprie? De ce nu ascultă de mine?!
Mă rog, în fond, e tot un el…
Iar eu…eu… sunt o ea! N-am să mă las mai prejos! Oare ce vrea?
N-apuc să-mi dau răspuns la întrebare, deoarece mă simt ridicată instantaneu de pe pat de două braţe puternice. Uimirea îmi este calmată doar de atingerea rece a podelei de marmură, însă doar atât. Încă mă simt încleştată de acele braţe, care mă forţează să-mi lipesc corpul de al său..
- Nu! Dă-mi drumul!
Mintea lui gândeşte tot ceea ce mintea mea şi-a interzis să gândească. Trecutul lui e plin de fapte necurate, fapte care în trecutul meu există doar sub forma unor impulsuri reprimate.
- De-aia toţi te consideră o misandra! N-ai învăţat niciodată să spui da.
Are o voce senzuală. O tonalitate care te înfioară ca prima atingere a iubitului.
Pleaca. Îmi întoarce spatele, plin de dezgust, şi iese afară. Probabil îşi caută pe alta,
aşa cum au făcut toţi. Până şi creaţiile se detaşează în cele din urmă de creatori. Mai ales de una ca mine…
Îmi caută o substituentă. Una mai accesibilă la minte şi la corp, una mai uşor de doborât ca mine. Una pe care să poată să o domine, să nu îl contrazică şi să nu i se împotrivească. Una care să nu fiu eu…
Constituţia lui nu-i face dificil acest lucru. E perfect pregătit, atât mintal cât şi fizic, să dea gata orice fată. Găseşte pe cineva, pe oricine, şi începe să-i vorbească. Încearcă să-i explice în cuvintele lui puţine că nu e doar un personaj fictiv, că are şi el un suflet! Părticica aia de suflet pe care eu am rupt-o din mine şi am imprimat-o pe hârtie cu cerneală… pentru el.
- Dragă substituentă, e fascinant cât de perfect a rezultat să fie, nu?
Sonoritatea vorbelor lui te ademeneşte. Nu contează ce-ţi spune, deja nu mai asculţi ceea ce zice. Vocea lui te vrăjeşte asemeni unui străvechi ritual păgân. Vrei să-i cazi în genunchi, să faci dragoste cu el, să strigi:

Ia-mă! A ta sunt pe vecie!

Dar el nu caută asta. Nu acum, cel puţin. Tot ceea ce vroia era doar puţină înţelegere, puţină atenţie! Însă ce să-i faci, dacă nu eşti în stare nici măcar să-l asculţi?
- Dragă substituentă, trebuie să te anunţ ceva: nu vei fi niciodată mai mult!
Îţi întoarce spatele şi deodată realizezi tot ceea ce-ţi spunea. Nu te vrăjea. Te rănea cu refuzurile sale. Şi o face in continuare. Vorbele lui, porcoase pentru tine, nu sunt decât adevăruri. Adevăruri dureroase.
Acum ai vrea tu să-l vezi la picioarele tale. Să se zvârcolească în chinuri. Să te implore el să faci dragoste cu el. Dar nu poţi. Picioarele tale sunt mici, zbârcite, scurtate de minciuni…
Te părăseşte. Plângi amarnic după el, dar ştii că nu se va mai întoarce niciodată. N-ai ştiut să apreciezi.
Simt cum paşii îl conduc înapoi la mine. Sufletul lui, părticica aia pe care i-am dat-o, funcţionează ca un sistem GPS pentru mine acum.
Sună soneria. Paşii mă grăbesc să-i deschid uşa.
Mă uit la el, la personajul meu. Are un zâmbet pervers. Din nou, idei mefientice îşi fac loc în mintea mea. Îmi schimb privirea de la el la mine însumi, şi realizez că am aceeaşi pijama infantilă, desenată cu pisici. Rahat, am uitat să mă schimb! Dar nu mai contează. Expresia lui m-a captivat total. Are genul ăla de zâmbet pe care nu l-aş afişa niciodată. Genul ăla de zâmbet care mă înebuneşte ; cu care aş înnebuni.
Mă priveşte atât de intens.
- Ce?
Ochii…
- Nimic.
Ochii lui mă dezbracă, mă întind pe pat şi îmi dezmiardă părul. Ochii lui dansează cu ochii mei. Negru cu verde. Se contopesc ca două jumătăţi, încheindu-şi tangoul culorilor încetul cu încetul sub aşternutul genelor.
Îl poftesc înăuntru şi observ cum prezenţa lui îmi acaparează toată casa.
El?
El e genul de tip care nu respectă nimic într-o lume reală. Nici măcar pe mine. Genul de tip care te face să te urci pe pereţi dintr-o singură privire. Genul de tip care din două vorbe, te-a înebunit complet.
Merg după el şi mă opresc la o mică oglindă de pe hol. Păr prins neglijent în coadă, şuviţe rebele, urme de rimel, pijama cu pantaloni scurţi roz. Într-un cuvânt: patetic.
Asta sunt eu? Poate doar la suprafaţă.
Eu sunt genul de fată care fuge desculţă pe marmura rece după el. Îl iau de mână şi-i zâmbesc copilăreşte – într-un mod prostesc - , singurul fel în care pot să zâmbesc. Îl trag după mine în bucătărie şi mă ia în braţe de la spate. Respiraţia lui greoaie mă opreşte din mers. Mă trage mai înspre el şi înghit în sec. Are nişte mâini mari, fine, menite a iubi – cu şi prin ele - .
Îmi revin rapid. Nu trebuie să mă las captivată de oniricul pânzei lui de păianjen. Chicotesc şi îl ciupesc.
Nu are voie! Nu-mi permit! Vreau, dar nu pot!
Îi iau mâinile de pe mine şi îl aşez la masă.
- Ce vrei să bei?
- Ce doreÅŸti tu.
Deschid uşile dulapului de sus în căutare de pliculeţe de ceai, dar o melodie veche se sustrage în schimb afară. Mă uit uimită la ea, cât de veselă e mititica! Face înconjurul casei fericită, umplând fiecare încăpere cu versurile ei melodioase. De când n-a mai ieşit!
Apoi, se întoarce pe un ritm lent în bucătărie pentru a se face auzită cu adevărat. O suflu cu tandreţe pe marginile cănii cu ceai în timp ce torn laptele peste.
Îi dau cana, dar îmi prinde mâna. Mă uit la el ; se uită la mine. Mă aşez în faţa lui. Niciunul nu spune nimic. Are mâna atât de caldă…Ah!
Îmi iau mâna drint-a lui şi încep să-mi dau hainele jos. Mă dezbrac de tot: de haine, de idei, de mine însumi. Mă aşez înapoi pe scaun. Îmi pun în stânga mesei orgoliul, şi in dreapta ruşinea. Între ele, a rămas doar o eu plină de nuri şi doleanţe. Acum am adevăratul curaj de a mă uita la ceaţia mea.
Ne privim reciproc.
- Cum e ceaiul?
Dar el nu-mi răspunde şi în schimb îmi ia mâinile în ale sale, le sărută pătimaş, şi le pune pe cana de ceai. E caldă, dar mai calde erau mânile sale. Mă uit curioasă la el, la personajul meu. Oare ce vrea să semnifice asta?
El nu are nume. E singurul lucru pe care nu i l-am dat. Întreaga sa fiinţă vorbeşte în numele său prin expresia corpului şi a gesturilor. Nu are nevoie de o etichetare a vorbelor! Pentru ca e el, personajul meu. Al meu.
- Ai reuşit în sfârşit. Eşti minunată!
Şi dispare. Mă lasă singură, goală, cu mâinile pe cana de ceai. Sorb în linişte lichidul încă călduţ al ceaiului amestecat cu lapte şi mă privesc în reflexia cănii. Nu mai e nici el, nu se mai aude nici ritmul încet al melodiei...
Oare?

[Child Of Sunset]

Wiiii , me first , me first . Sa vedem , voi incepe cu greselile de tastare asta daca ai :

vroia - voia [stii parerea mea , nu intru in detalii acum, o sa corectez oricum asta and you know it ]

drint-a - dintr-a

ceaţia - creatia

Doamne , daca inainte spuneam ca esti extraordinara.... god sake , ce e asta fiinta ? Cum poti sa scrii atat de bine ? Sensei , for christ sake . Nu ma pot opri din recitit anumite pasaje . O descriere care te face sa crezi ca pur si simplu esti capabil de asemenea lucruri precum naratorul . O descriere care induce cititorii in confuzie totala si totusi lamureste totul . Extraordinar , pe cuvantul meu de onoare . Cred ca asta e cea mai buna creatie de-a ta de pana acum . Exprimarea absolut , dar absolut iesita din comun cum n-am mai intalnit ceea ce e superb . Ideile sunt super tari si cred ca stiu si de unde a venit asta... e asa de reusit acest one shot ... imi place la nebunie noul tau stil , dar nu cred ca te indoiai de asta . Fiinta draga , daca si acum vei indrazni sa te lasi de scris cu mine nu mai discuti :)) . and I mean it this time . Extraordinar , pur si simplu adorabil . I'm in love with this . Waiting for the next one . Gambate kudasai and a lot of inspiration >:D< .

[Jasmine]

Confesiunile unei dame de companie.

Iubitule, mă mai ţii minte ? Mai ştii că am fost prima pentru tine ? Îţi aminteşti acea după-amiază în care ţi-am furat primul sărut la cafenea drept mulţumesc pentru micul dejun ? Mai ştii că ţi-am zis că data viitoare fac eu cinste ? N-am mai călcat a doua oară în cafeneaua aia... Iar tu, dragul de tine! M-ai căutat peste tot pentru a-mi ţine promisiunea!

Iubitule, îmi pare rău... pentru tot... sunt o proastă, şi o ştiu mult prea bine. Niciodată n-am ştiut să-mi ţin promisiunile, aşa cum n-am ştiut să te păstrez nici pe tine... N-am ştiut, şi nici n-am vrut ! Dar mi-e teribil de dor de acea perioadă când îmi dezmierdai părul şi faţa... Mi-e dor de atingerea mâinilor tale, de suspinele adânci pe care ţi le cauzam zilnic, de lacrimile tale amare şi chiar şi de privirea aceea dispreţuitoare pe care mi-ai aruncat-o în final.
Îţi mai aminteşti cum eram la început când ne-am cunoscut ? Eu, atât de exaltată de emfaza dorinţelor şi a banilor. Eu, atât de surescitată de lumea mizeră în care abia păşisem ! O eu care habar n-avea de importanţa dragostei şi pe care sentimentele apocrife ale necunoscuţilor o aruncau pe culmile plăcerilor. Ştiu, dragul meu, mereu m-am iubit prea mult şi mereu mi-am satisfăcut orgoliul şi tâmpita-mi mândrie. Vai, de-ai ştii cât regret acum !

Îmi pare rău, şi ştiu că am mai zis-o... De-ai ştii cât îmi lipsesc toate acele momente cu tine... N-am crezut că mă voi îndrăgosti, pentru mine mereu a fost ceva interzis ! Dar femeile mereu sunt tentate să încerce interzisul, nu ? Încă de la Eva s-a impus ca o lege nescrisă a sexului slab.
Îmi vine în minte părul tău blond. Doamne, ce păr blond aveai ! Şi ochii ăia...ah ! Arian pur-sânge. Cât îmi plăcea să-mi răsfăţ privirea cu chipul şi corpul tău. Stăteam ore întregi în poala ta şi mă lăsam pradă ochilor tăi albaştri. Vai, cât timp mi-a luat sa devin imună acelor ochi. Când vorbeam cu tine de-abia puteam să mă uit în străfundurile acelea albastre... Îmi venea să mă sufoc, mi se înecau cuvintele în cerul gurii şi-mi era că tu o să-ţi dai seama până la urmă de puterea aproape hipnotică pe care o aveai asupra mea…
Dar nu ţi-ai dat seama niciodată, scumpul de tine! Aveai atâtea gesturi stângace de adolescent în interiorul tău, iar eu, meschina de mine, ţi-am oropsit micile drăgălăşenii până ţi-am bătut cuie-n talpă cu ele. Îmi pare rău, adevărul e că mereu m-am chinuit să ţin pasul cu tine... cu vorbele, gândurile, trăirile tale... Şi chinuindu-mă să ţin pasul, s-a trezit în mine dorinţa de a te întrece în tot, de a-ţi închide ideile, de a ştii deja tot ceea ce vroiai să-mi zici cu atâta entuziasm şi de a-ţi tăia avântul cu vorbele mele acide, atât de indolente !
Iartă-mă, te rog ! Ştii că n-am cum să-mi opresc pornirile acestea demonice din mine, dar promit că o să învăţ să le înăbuş cu timpul ! O să devin mai bună ! Pentru tine ! Pentru mine ! Pentru noi...

Îţi mai aduci aminte de acea dimineaţă ? Eu mi-o amintesc ca şi cum ar fi fost ieri...E cea mai vie amintire pe care-o am cu noi... dimineaţa de după singura noastra noapte... Când te-ai ridicat din pat, ţi-ai luat pantalonii şi te-ai aşezat la fereastră să fumezi, iar eu torceam ca o pisică mofturoasă în pat, stând cu aşternuturile deranjate la piept, privindu-ţi tainic spatele şi încercând să-mi calmez inima... Ah, Doamne, cred că a fost singura dată când te-am privit ca pe un bărbat. Probabil pentru că ai avut acelaşi îndemn ca mulţi alţii : să se îmbrace, să pleceşi să fumeze !
Încă îmi mai amintesc de linia blugilor tăi lăsaţi, de talia aia ca de femeie şi de umerii tăi laţi, umeri de bărbat !

Iartă-mă, te rog, iartă-mă ! Nu ştiu ce am vrut să-mi demonstrez prin nenumăratele suferinţe pe care ţi le-am pricinuit. Ştiu că la început a fost o pură curiozitate din partea mea să mă aşez cu tine la masă şi să îţi fac aluzii perverse. Faţa ta îmi atrăsese atenţia de cum intrasem. Aveai un ceva de femeie amestecat cu mister şi cu multă puritate.. Aveai o faţă de înger ! Iar eu, drac de femeie, n-am putut rezista tentaţiei de a-ţi rupe aripile...
Alaltăieri umblam pe stradă aievea şi am văzut un bărbat. Înalt, sumbru, cu privirea mohorâtă. Curios lucru, mi-am adus aminte de tine. Oare aşa ai devenit şi tu acum ?
N-aş vrea să te văd şi să-mi amintesc de tine aşa. În majoritatea timpului îmi amintesc de tine ca de un căţeluş. Jucăria pe care am avut-o atâta timp şi pentru care mi-aş da jumătate din viaţă să o am din nou. Jucăria mea pierdută.
Ştiu că degeaba zic acum că te-am pierdut când eu defapt am fost cea care te-a aruncat la gunoi şi deasupra căruia am scris pe o foaie cât am putut de mare “ Adoptaţi-l! Eu nu-l mai vreau! ”

Îmi vin din ce în ce mai des în minte momentele cu tine. Aseară, când eram în braţele altuia, într-un moment de delir ţi-am strigat numele. Şi l-am strigat atât de tare, încât respectivul s-a cutremurat când a auzit un asemenea strigăt de disperare. Şi după am început să plâng în braţele lui. Dar parcă nici el nu ştia să mă împace aşa cum o făceai tu... Probabil că deja am atins apogeul stării de mizerabilitate în care mă aflu de la ultima noastră ceartă. Şi îngenunchez. Îmi pun sufletul la pământ. Nu mai pot ! Calcă-l în picioare, aruncă-l la gunoi, fă-i ce vrei ! Numai ia-l !
Nici nu mai ştiu de câte ori m-am pierdut în dimineţile mult prea matinale sorbind din cafeaua aceea groaznic de amară pe care o adorai atât de mult. Încă mai am în cafetieră... M-am obişnuit cu ea treptat, merge mai uşor cu ţigările. Odată mi-am închis ferestrele şi am fumat atât de mult... Nici nu mai ştiu cât, ştiu doar că la un moment-dat începusem să delirez în nebunia-mi infinită. Mi te imaginam ieşind din fum în blugii ăia ai tăi, la bustul gol. Mi te imaginam nervos, bătându-mă pentru tot ce ţi-am făcut, arătându-i orgoliului meu cât de inferioară îţi sunt.
Dar nu, niciodată n-ai făcut asta... Tare aş fi vrut să o faci, tot pentru orgoliul meu ! Să ai sânge-n c***e să pui la punct tot ce a fost nociv în viaţa mea : orgoliul şi mândria !
Dar tu, dragule, ai fost aşa cuminte şi ascultător... Încă îmi aduc aminte primele seri, când ne afundam în săruturi adolescentine şi te lăsam cu buza umflată exact atunci când ne simţeam mai bine. Iar plecările mele erau atât de bruşte şi de brutale, încât tăiam în carne vie cu vorbele.

« Bine. Pa. »

Îţi mai aminteşti ? Odată m-ai oprit de mână şi ai lăsat capul în jos. Am vrut să plec, dar când ţi-am întâlnit privirea aceea de căţeluş bătut mi s-a înmuiat inima... N-am mai putut să te las aşa. Şi Doamne, ce proastă am fost ! Când mă gândesc că şi în momentele alea tot ce simţeam pentru tine era o vagă milă amestecată cu o enervare constantă. Mă frecai atât de mult la creieri că vroiai să fiu doar a ta, şi eu, proasta de mine, îmi petreceam nopţile acompaniind diverşi în diverse locuri ! Şi tu ştiai ! Doamne, cât de mult trebuie să mă fi iubit, dacă îmi acceptai până şi acest lucru infect...
Iubitul meu, îţi scriu de pe aceeaşi masă la care am luat prima dată micul dejun împreună. Gândurile-mi năvălesc în spaţiul mult prea îngust al cutiei craniene. E prea mic, prea strâmt, prea obscur şi prea înceţoşat de toate pânzele de amintiri. Un păianjen ţese întruna într-un colţ îndepărtat prezentul, iar într-un alt colţ un copil trece şi admiră opera tristă a artistului ca într-un muzeu. Trece de la plâns la râs, la nostalgie şi ruşine pe măsură ce paşii îl înaintează în întunericul neştiinţei. Aş vrea să fi văzut un singur moment în care tu şi eu eram fericiţi cu adevărat, în care amândoi trăiam momentul cu aceeaşi exaltare !

Dragul meu, îmi pare rău pentru atâtea, nici n-ai idee...Prima dată când te-am văzut plângând, a fost atunci când ai apărut la mine şi m-ai surprins în halatul ăla semi-transparent, sărutând un altul de rămas bun. Şi acum îmi mai aduc aminte cum stăteai acolo, în capătul scărilor, împietrit... Şi vai mie, crede-mă că atunci când te-am văzut m-am enervat teribil ! Vroiam să îţi trag o mamă de predică despre sunatul dinaintea vizitei, dar mi s-au oprit cuvintele în gât când ţi-am văzut lacrimile. Şi am regretat teribil că am gândit aşa !
Iubitule, în momentul ăla îmi venea să te strâng în braţe, îmi doream din tot sufletul să pot plânge odată cu tine, să te iubesc cum mă iubeai tu, să-mi pun capăt zilelor pentru lacrimile tale !
Dar n-am putut... într-un exces de vanitate şi de superioritate acută, am început cu batjocura... Îmi pare rău, n-am vrut... Te vreau înapoi... Îmi e dor de nopţile în care îmi adormeai în braţe după plimbările kilometrice pe care le făceam. Îmi e dor să te văd căzând istovit în patul meu şi să îmi şopteşti aproape imperceptibil că nu vrei decât să adormi cu mine în braţe... Îmi e dor să mă trezesc şi să te văd cum mă veghezi... Îmi e dor chiar şi de lacrimile tale, de zâmbetul tău, de inocenţa de copil...

Nu ştiu ce am vrut să demonstrez ego-ului meu prin faptul că îţi provocam atâta suferinţă. Ştiu doar că într-o mică mare măsură îmi făcea plăcere să te văd suferind la picioarele mele, tânjind după un strop de dragoste pură... Aşa cum cineva bine îmi spunea, am o sămânţă de rău bine înfiptă în mine.
Dar acum îmi pare rău... ştiu că e prea târziu, dar totuşi... Într-o încercare disperată de mântuială a sufletului ăsta de târfă, te rog iartă-mă ! Iartă-mă şi întoarce-te înapoi la mine ! Voi renunţa la tot, nu îţi promit, îţi jur ! Vei fi singurul pentru mine, nu va mai exista în veci un altul !
Vreau să te simt lângă mine, vreau să mă revanşez pentru tot ce ţi-am făcut.... te ador... chiar te ador... Nici n-ai idee cât de mult pot să mă gândesc la tine într-o zi. Până şi în vise îmi apari...Îmi pare rău, am crezut că e doar în joc... Când am devenit conştientă de slăbiciunea ta pentru mine, am început s-o dezvolt şi s-o parazitez mai rău că o termită... E firea mea mai mult decât rea şi nevoia de a fi superstarul vieţilor tuturor. Dar şi superstarul asta vrea să simtă iubire. De-aceea am devenit damă de companie. La început a fost că o distracţie pentru mine, îmi oferea totul, de la dragoste la bani...Sunt o laşă, îmi pare rău. Tu m-ai făcut să deschid ochii. Şi, păcatele mele, i-am deschis mult prea târziu !
Încă îmi răsuna în urechi ultimele tale vorbe... Vorbele alea pline de ură, pline de dispreţ ! Cât am plâns din cauza lor !

Tu, dragul meu, de-ai ştii cât îmi doresc să revenim la momentele alea în care ne certam pe ce flori să-mi iei... Mai ţii minte ? Te-am sâcâit două săptămâni să-mi iei viorele roz. Aşa mi se pusese mie pata. Tu nu, vroiai să-mi iei trandafiri albi ! Erau pur şi simplu prea puri pentru mine... Şi într-o dimineaţă m-am trezit cu holul plin de viorele roz... Doamne, cât am regretat atunci că nu te-am ascultat ! Viorelele au un miros atât de puternic ! Dar le-am adunat pe toate şi le-am pus în camera mea. Adesea mă pierdeam cu privirea în ele în timp ce-mi aşteptam amanţii. Mă simţeam vinovată, observată de acele flori în orice mişcare şi orice gest, care parcă mă dojeneau cu vorbe materne. Le ceream în gând iertare că nu pot fi altcineva, că nu pot fi iubita ta...
Îmi pare rău că nu-ţi mai pot scrie cuvinte frumoase, dar, iubitule, dacă nu mă ierţi, te rog adu-ţi aminte de mine cu aceiaşi ochi cu care m-ai iubit. Cu aceiaşi ochi cu care m-ai privit. Cu aceiaşi ochi cu care ai suferit. Te rog, nu mă şterge din tine, pentru că, dacă s-ar putea, aş vrea să rămân acolo pentru o eternitate! Dacă nu mă laşi să-ţi mai înceţoşez viaţa cu nefasta-mi prezenţă, măcar pasteaza-mă în amintiri cu drag !

Te iubesc, dragul meu, te iubesc! Şi asta vine de la o proastă care şi-a dat seama mult prea târziu de sentimentele ei.

[Aly]

Ca mai rugat frumos am zis sa fiu draguta si sa iti dau comentariul care la primul oneshot devenise "wow... wow... wow". So, cateva precizari, semnele de punctuatie, ai probleme cu ele, caci, nu se lasa spatiu inainte de ele ci dupa, ca aici

Vai, de-ai ştii cât regret acum !

Semnul exclamarii trebuia pus imediat dupa "acum".
Inca o chestioara mica

Dar femeile mereu sunt tentate să încerce interzisul, nu ? Încă de la Eva s-a impus ca o lege nescrisă a sexului slab.

Nu, s-a impus că e lege a sexului slab, inaintea nu era nimic de genul.

Stăteam ore întregi în poala ta şi mă lăsam pradă ochilor tăi albaştri.

Statea cu capul in poala lui caci daca ar fi stat toata, ar fi fost mai inalta decat el si nu avea cum sa ii fie prada ochilor lui albastri caci ii vedea capul si ar fi fost si cu spatele la el, ca nu cred ca avea picioarele duse pe la spatele lui.

să pleceşi să fumeze

ai uitat un spatiu ^^

mai rău că o termită

mai rău ca o terminată

Parerea mea, omfg, iar ajung la wow, am deschis 2 tab-uri ca sa iti scriu comentul, pentru ca mai captivat atat de mult cu felul de a povesti incat de abia reuseam sa ma desprind sa scriu si la amaratul asta de comentariu. Jasmine, sincere felicitari, ai un fel de-a scrie atat de captivant incat te face prizonierul lucrarii fara sa-ti dai seama si cand realizezi ca s-a sfarsit ceri mai mult, ca doamna de companie din oneshot, cand a realizat ca s-a sfarsit l-a vrut inapoi, acuma eu vreau continuarea care nu va fi, concluzia, vrem ce nu putem avea. Jasmine, again, felicitari pentru oneshot-uri. Sunt mult mai bune decat ficurile tale, chiar mult mai bine, sau o fi de la faptul ca nu mai pot citi ficuri, hmm, nu conteaza, ce e important e faptul ca asta da oneshot, one hell of it.

[Paradox]

Hello there, Jasmine. Paradox here.

mi se sopteste in casca : no shit.

Asa, sa trecem la textul tau - pe care, ca tot veni vorba, l-am citit acum ceva vreme pe un alt forum, dar cum zace in mine o lene de nedescris nu mi-am lasat umila-mi parere in topic. Dar aici nu e vorba de mine. E vorba de tine si de textul tau.

O sa incep cu lucrurile care nu mi-au placut. Bine, nu neaparat ca nu mi-au placut... Doar ca nu au fost la locul lor, acolo. In primul rand, anumite sintagme au fost putin deranjante, gen "ma frecai la creier" sau "privire de catelus". Pur si simplu... Nu se potrivesc cu ideea textului in sine, cu o creatie literara. Ce nu mi-a mai placut a fost faptul ca pui spatiu si inainte, si dupa semnele de punctuatie; as in, pui spatiu doar dupa. E o lege oarecum nescrisa. :)) Altceva... Ai repetat "iarta-ma", "proasta", "iubitule" si "imi pare rau" de ATATEA ori, incat am crezut ca ma las de citit la un moment dat. Inteleg ca ai vrut ca ideea centrala sa take all over the place si sa o accentuezi asa cum trebuie, dar... Un exces este un exces si trebuie sa stii cand te opresti. Tot legat de asta ar fi faptul ca ai repetat aceeasi idee de n ori : "sunt o nenorocita, tu esti un inger, hai sa ne impacam", doar ca ai facut-o in nu stiu cate feluri. Si asta se vede la un moment dat... Crede-ma.

Ce mi-a placut... La gramatica nu am ce comenta; impecabil. In afara de un "de-ai stii" in loc de "de-ai sti". Apoi... Ideea in sine a fost oarecum originala si frumos abordata. Am o slabiciune pentru scrisori si adresare directa, in general, iar tu ai cladit-o bine. Ce inseamna asta? Well, nu a fost un text citit numai de dragul de a-l citi (pana la un punct...), dar chiar a reusit sa ma intristeze, asaaa, putin... Iar portretul tipului m-a facut sa oftez pentru un moment... Sau doua... Ai reusit sa exprimi ce doreai sa exprimi, ai reusit sa infatisezi portretul unei indragostite, ai reusit sa arati felul in care oamenii se pot schimba drastic; ai reusit multe, si te felicit. Bine, cu unele lacune, dar sunt reparabile... Deci, da, a fost o lectura interesanta.

Iti spun ce spun tuturor : spor! Voi reveni.