07-08-2011, 11:20 AM
Vă mulţumesc că îmi citiţi povestea, care, drept să vă spun - am hotărât de la bun început s-o creez aşa cum văđ eu lumea din prezent. Şi adevărul e că, personajul principal - Abigor - reprezintă o parte a mea.
Am adus un capitol mai mare de data aceasta şi sper că o să vă placă. ^^ Enjoy ~
Şi cum păşeam de-a lungul aleei plină pe margini de oameni bizari şi străini, mă simţeam tot mai pierdută, dar pierdută printre acele veşminte negre. Îmi aduceau destulă tristeţe şi anumite senzaţii cunoscute, însă parcă doream să mă îndepărtez cât mai mult de acea mulţime de muritori falşi. Oare gândeau de fapt ? Oare aveau voinţa si curajul de a mă înţelege ? Nu. Deşi erau aici, pentru mine zăceau precum nişte statui false - din pământ.
Ciudat însă... Nu mai pot stoarce nici măcar o lacrimă, oricât de nefolositoare ar fii ea; e prea târziu. Şi acum încep să duc din nou acea mască la această înmormântare. Cine credea... ? Bunica-i decedată şi eu sunt în viaţă. Sunt geloasă şi invidioasă pe ea - poate prea egoistă.
Ultima floare am aruncat-o eu sub văzul tuturor acelor persoane, ultimele petale albe s-au scuturat în bătaia vântului - da, eu sunt vinovată pentru moartea lor.
Hm, şi când mă gândesc că aşa-zisa mea familie nu a îndrăznit să păşească măcar alături de mine, aşa ar fi fost ceva normal - poate prea logic dacă tot îndeplinesc această funcţie; funcţia de părinti, cei care ar fi trebuit să-mi fie doar mie alături. Dar nu s-a întâmplat nimic şi crede-mă, oricine îmi mai ascultă gândurile şi-mi mai citeşte trăirile, nu cred că va fii capabil să mă-nţeleagă, cu atât mai puţin să mă consoleze. În zadar.
După lunga slujbă a preotului prezent, deja ceilalţi începeau să dispară. Chiar credeau că totul se va sfârşi atât de repede ?
***
Încă mai stăteam în faţa stanei de piatră şi a crucii. Aparţineau dragei mele bunici. Uneori, mă simt ca şi cum aş lua parte la o telenovelă stupidă şi nu am îndrăznit să întreb când se va scrie finalul.
Acele momente de reculegere ce ar fi trebuit să aibă loc - nu s-au întâmplat, dar nu-i prea târziu în această situaţie, nu încă. Închizându-mi ochii, reflectez asupra tuturor amintirilor petrecute cu bunica şi încerc să-mi menţin aceeaşi stare. E greu - pentru oricine ar fi greu dacă s-ar afla unde sunt eu acum. Până şi soarele ce-ncepe să apună mi-e martor. Şi prefer să rămână aşa... Să fiu doar eu cu gândurile-mi ascunse.
Adierea vântului mai scutură câte-o cracă a pomilor din jur, iar în mod subit, se aude un zgomot discret din apropiere. Păreau a fi paşii unei persoane, poate cineva care nu are ce să facă decât să se distreze prin cimitir. " Hm, lipsiţi de noimă. "
Totuşi, privesc întru totul înspre locul de unde provine acele sunete comune şi aştept. Nici eu nu ştiam ce. Cu siguranţă că nu mai ştiam nimic.
Deşi urmăream cu ochi-mi negri împrejurările, degeaba însă. Orice sau oricine ar fi fost, nu-l luam prea mult în serios. Probabil se distra de minune pe seama mea. E timpul să plec.
~ După o lună ~
Eram la începutul lui martie, iar zăpada deja dispăruse, mai rămase doar umezeala specifică, o simţeam în are, pe sol - aproape peste tot. Şi asta anunţa un nou sezon, un nou anotimp. Mai degrabă, o nouă perioadă a vieţii.
În tot acest timp, nu se mai întâmplase nimic important. Doar... Doar timpul pierdut alături de Michael şi de Maya mă mai înveselea. Nu regret faptul că i-am cunoscut pe ei, au început să fie printre puţinele şi rarele persoane importante pentru mine. Totuşi, nu l-am mai văzut pe Josh, iar amica mea refuză să vorbească despre el. Nu înţeleg de ce - doar e fratele său, parte din familie. Ce-aş da să fiu şi eu înconjurată de acel cuvânt. Familie.
Zilele trecute am mers din nou la mormântul bunicii; mă bucuram că era aproape măcar, nu cu trupul - nu aveam nevoie de aşa ceva - mi-era de-ajuns să o ştiu lângă mine cu sufletul, era ceva spiritual, ce se putea simţi doar. Iar Michael nu a dat înapoi când venise timpul să-i culeg cele mai frumoase flori, m-a însoţit peste tot şi asta mă face într-adevăr puţin mai veselă. Cu ale lui săruturi, mi-a mai ridicat morala şi mă făcea să devin o altă persoană. Nu ştiu de ce, dar la acel moment doream să mă schimb pentru el. Îmi dădusem seama uşor că îi displace atunci când eram sunt tristă, când intram în acea stare de depresie din şi din nou... Parcă simţeam ceva nou - cum spuneam, eram dispusă să mă schimb, doar puţin, dar nu ştiam dacă acea încercare va functiona sau dacă măcar va avea un rezultat.
Acum, eram lângă el, în drum spre bunica sau mai exact, spre locul ei veşnic. Era timpul pentru o nouă vizită.
De cum am ajuns, am coborât încet din maşină cu Michael la braţ, oferindu-mi astfel sprijinul său. Din totdeauna a fost aşa.
Zărisem o bucată de hârtie mai mototolită pe mormântul ei şi pot spune că-mi stârnise curiozitatea, căci nu mai venea nimeni la bunica, era imposibil. Oare să fi fost părinţii mei ?... Însă nu, nu se putea să fie ei - nu le pasă. M-am apropiat mai mult de acea hârtiuţă şi am observat un scris destul de îngrijit asternut pe acea culoarea imaculată. De cum am început să citesc rândurile de pe bilet, am lăsat totul baltă, inclusiv florile ce-au căzut zgomotos pe sol...
Draga mea Aby,
Deşi ştiu că acum mă urăşti şi că nu mai doreşti să mă priveşti în ochi, a trebuit să fac asta - da, a trebuit să-ţi scriu această scrisoare blestemată; si am sperat că-ntr-o zi o vei găsi aruncată pe acest morman de pământ, sub care se odihneşte bunica ta... Ştii, întotdeauna am considerat-o şi pe ea parte din familie, poate din cauză că niciodată nu am avut una; până în momentul în care ai tăi m-au adoptat. Eram fericit ce-i drept, dar mi-era teamă totuşi, teamă să nu fiu acceptat aşa cum eram eu într-adevăr - genul de băiat tocilar, inteligent şi cuminte. Astfel, când am ajuns la " destinaţie ", am hotărât să port o mască, o anumită mască. N-o folosisem niciodată, dar realizasem că era timpul în sfârşit.
Ştiu că nu mă vei crede până la finalul acestei scrisori care nu-mi stă chiar deloc în fire, dar încerc, încerc să-ţi capăt iertarea. Dificil lucru, nu-i aşa, Abigor ?
În fine, eu apoi te-am violat, dar nu mă putusem abţine şi-i greu să mă-nţelegi. Mă rog, nu m-ai înţeles niciodată, dar te-am iubit, foarte mult şi poate că şi-acum o fac, dar în tăcere. Prefer să-ti fie ţie bine... Oricum, când te-am văzut prima dată mi-ai plăcut şi nu ştiam ce să fac, nu doream să mă joc cu tine, dar noua mea viaţă m-a obligat. Până şi familia ta; ei şi-au dat seama cine eram cu adevărat şi mi-au spus să mă schimb, să fiu mai dur că cică astfel deveneam independent. În acei trei ani cât am stat în casa ta, continuasem să port aceaşi mască de dragul de a deveni independent. Uneori regretam, dar îmi tot repetam că trebuie să fie aşa. Vroiam să fug cu tine, ştii ? Bineînţeles, asta...după ce aş fi devenit o persoană mai matură, cineva pe care să te bazezi numai tu. Nu am reuşit, căci am căpătat doar a ta ură în acea seară, de ziua ta... Dacă ai ştii cât mă urăsc pentru asta ! Am fost un ipocrit, un imbecil să cred tot ce ei îmi spuneau.
Îmi pare rău pentru tot, Aby. Nu mă vei ierta, nu ? Cu toate acestea, sunt un prost, nu mă pot abţine nici acum şi cerşesc iertare... Vreau doar să-ţi spun că mereu vei rămâne Aby a mea, doar a mea...
Adio.
Fratele tău, Eric.
Lacrimile îmi stăteau în ochi, nu le mai puteam opri, nu mai puteam continua această farsă şi iată, am ajuns să nu mai controlez nimic.
- Prostule ! Eşti un idiot ! Cum poţi să-mi spui toate astea printr-un simplu bilet ?! Crezi că atât merit ?! De ce... Te iert, Eric... şi atunci am început să plâng, să-mi vărs amarul şi nu-mi păsa că Michael era chiar lângă mine.
Cum mai putea să-mi pese când eram atât de îndurerată ? Nu era de-ajuns de fiecare dată când fusesem lovită ? Acum e şi mai rău... Roşcatul sări să mă îmbrăţişeze şi mă mă consoleze. Dar consolarea n-o găseam nici măcar în ale sale braţe, căci niciodată n-am găsit-o, am fost prea inutilă.
- Aby, calmează-te, te rog !
Deşi îmi şoptea acele cuvinte blânde la ureche, eu parcă nu le înţelegeam, nu le înţelegeam rostul.
Într-un final, după lungi clipe de tăcere şi confuzie, m-am mai calmat, cu greu însă, si am început să iau această poveste de la capăt. Da, am început să-i explic totul, fiecare amănunt în parte - lui Michael. El chiar merita să-mi ştie povestea atât de veche şi de comună, prea patetică, exact ca mine.
Era şocat, ce-i drept. Eu nu mai simţeam nimic când îl vedeam aşa, îmi doream să se termine cât mai repede şi să mă pot ascunde undeva departe de privirile curioase şi bănuitoare ale omenirii. Suna banal, dar pentru mine în niciun caz nu era astfel.
Am adus un capitol mai mare de data aceasta şi sper că o să vă placă. ^^ Enjoy ~
Capitolul 17 ~ " Te iert . " ~
Şi cum păşeam de-a lungul aleei plină pe margini de oameni bizari şi străini, mă simţeam tot mai pierdută, dar pierdută printre acele veşminte negre. Îmi aduceau destulă tristeţe şi anumite senzaţii cunoscute, însă parcă doream să mă îndepărtez cât mai mult de acea mulţime de muritori falşi. Oare gândeau de fapt ? Oare aveau voinţa si curajul de a mă înţelege ? Nu. Deşi erau aici, pentru mine zăceau precum nişte statui false - din pământ.
Ciudat însă... Nu mai pot stoarce nici măcar o lacrimă, oricât de nefolositoare ar fii ea; e prea târziu. Şi acum încep să duc din nou acea mască la această înmormântare. Cine credea... ? Bunica-i decedată şi eu sunt în viaţă. Sunt geloasă şi invidioasă pe ea - poate prea egoistă.
Ultima floare am aruncat-o eu sub văzul tuturor acelor persoane, ultimele petale albe s-au scuturat în bătaia vântului - da, eu sunt vinovată pentru moartea lor.
Hm, şi când mă gândesc că aşa-zisa mea familie nu a îndrăznit să păşească măcar alături de mine, aşa ar fi fost ceva normal - poate prea logic dacă tot îndeplinesc această funcţie; funcţia de părinti, cei care ar fi trebuit să-mi fie doar mie alături. Dar nu s-a întâmplat nimic şi crede-mă, oricine îmi mai ascultă gândurile şi-mi mai citeşte trăirile, nu cred că va fii capabil să mă-nţeleagă, cu atât mai puţin să mă consoleze. În zadar.
După lunga slujbă a preotului prezent, deja ceilalţi începeau să dispară. Chiar credeau că totul se va sfârşi atât de repede ?
***
Încă mai stăteam în faţa stanei de piatră şi a crucii. Aparţineau dragei mele bunici. Uneori, mă simt ca şi cum aş lua parte la o telenovelă stupidă şi nu am îndrăznit să întreb când se va scrie finalul.
Acele momente de reculegere ce ar fi trebuit să aibă loc - nu s-au întâmplat, dar nu-i prea târziu în această situaţie, nu încă. Închizându-mi ochii, reflectez asupra tuturor amintirilor petrecute cu bunica şi încerc să-mi menţin aceeaşi stare. E greu - pentru oricine ar fi greu dacă s-ar afla unde sunt eu acum. Până şi soarele ce-ncepe să apună mi-e martor. Şi prefer să rămână aşa... Să fiu doar eu cu gândurile-mi ascunse.
Adierea vântului mai scutură câte-o cracă a pomilor din jur, iar în mod subit, se aude un zgomot discret din apropiere. Păreau a fi paşii unei persoane, poate cineva care nu are ce să facă decât să se distreze prin cimitir. " Hm, lipsiţi de noimă. "
Totuşi, privesc întru totul înspre locul de unde provine acele sunete comune şi aştept. Nici eu nu ştiam ce. Cu siguranţă că nu mai ştiam nimic.
Deşi urmăream cu ochi-mi negri împrejurările, degeaba însă. Orice sau oricine ar fi fost, nu-l luam prea mult în serios. Probabil se distra de minune pe seama mea. E timpul să plec.
~ După o lună ~
Eram la începutul lui martie, iar zăpada deja dispăruse, mai rămase doar umezeala specifică, o simţeam în are, pe sol - aproape peste tot. Şi asta anunţa un nou sezon, un nou anotimp. Mai degrabă, o nouă perioadă a vieţii.
În tot acest timp, nu se mai întâmplase nimic important. Doar... Doar timpul pierdut alături de Michael şi de Maya mă mai înveselea. Nu regret faptul că i-am cunoscut pe ei, au început să fie printre puţinele şi rarele persoane importante pentru mine. Totuşi, nu l-am mai văzut pe Josh, iar amica mea refuză să vorbească despre el. Nu înţeleg de ce - doar e fratele său, parte din familie. Ce-aş da să fiu şi eu înconjurată de acel cuvânt. Familie.
Zilele trecute am mers din nou la mormântul bunicii; mă bucuram că era aproape măcar, nu cu trupul - nu aveam nevoie de aşa ceva - mi-era de-ajuns să o ştiu lângă mine cu sufletul, era ceva spiritual, ce se putea simţi doar. Iar Michael nu a dat înapoi când venise timpul să-i culeg cele mai frumoase flori, m-a însoţit peste tot şi asta mă face într-adevăr puţin mai veselă. Cu ale lui săruturi, mi-a mai ridicat morala şi mă făcea să devin o altă persoană. Nu ştiu de ce, dar la acel moment doream să mă schimb pentru el. Îmi dădusem seama uşor că îi displace atunci când eram sunt tristă, când intram în acea stare de depresie din şi din nou... Parcă simţeam ceva nou - cum spuneam, eram dispusă să mă schimb, doar puţin, dar nu ştiam dacă acea încercare va functiona sau dacă măcar va avea un rezultat.
Acum, eram lângă el, în drum spre bunica sau mai exact, spre locul ei veşnic. Era timpul pentru o nouă vizită.
De cum am ajuns, am coborât încet din maşină cu Michael la braţ, oferindu-mi astfel sprijinul său. Din totdeauna a fost aşa.
Zărisem o bucată de hârtie mai mototolită pe mormântul ei şi pot spune că-mi stârnise curiozitatea, căci nu mai venea nimeni la bunica, era imposibil. Oare să fi fost părinţii mei ?... Însă nu, nu se putea să fie ei - nu le pasă. M-am apropiat mai mult de acea hârtiuţă şi am observat un scris destul de îngrijit asternut pe acea culoarea imaculată. De cum am început să citesc rândurile de pe bilet, am lăsat totul baltă, inclusiv florile ce-au căzut zgomotos pe sol...
Draga mea Aby,
Deşi ştiu că acum mă urăşti şi că nu mai doreşti să mă priveşti în ochi, a trebuit să fac asta - da, a trebuit să-ţi scriu această scrisoare blestemată; si am sperat că-ntr-o zi o vei găsi aruncată pe acest morman de pământ, sub care se odihneşte bunica ta... Ştii, întotdeauna am considerat-o şi pe ea parte din familie, poate din cauză că niciodată nu am avut una; până în momentul în care ai tăi m-au adoptat. Eram fericit ce-i drept, dar mi-era teamă totuşi, teamă să nu fiu acceptat aşa cum eram eu într-adevăr - genul de băiat tocilar, inteligent şi cuminte. Astfel, când am ajuns la " destinaţie ", am hotărât să port o mască, o anumită mască. N-o folosisem niciodată, dar realizasem că era timpul în sfârşit.
Ştiu că nu mă vei crede până la finalul acestei scrisori care nu-mi stă chiar deloc în fire, dar încerc, încerc să-ţi capăt iertarea. Dificil lucru, nu-i aşa, Abigor ?
În fine, eu apoi te-am violat, dar nu mă putusem abţine şi-i greu să mă-nţelegi. Mă rog, nu m-ai înţeles niciodată, dar te-am iubit, foarte mult şi poate că şi-acum o fac, dar în tăcere. Prefer să-ti fie ţie bine... Oricum, când te-am văzut prima dată mi-ai plăcut şi nu ştiam ce să fac, nu doream să mă joc cu tine, dar noua mea viaţă m-a obligat. Până şi familia ta; ei şi-au dat seama cine eram cu adevărat şi mi-au spus să mă schimb, să fiu mai dur că cică astfel deveneam independent. În acei trei ani cât am stat în casa ta, continuasem să port aceaşi mască de dragul de a deveni independent. Uneori regretam, dar îmi tot repetam că trebuie să fie aşa. Vroiam să fug cu tine, ştii ? Bineînţeles, asta...după ce aş fi devenit o persoană mai matură, cineva pe care să te bazezi numai tu. Nu am reuşit, căci am căpătat doar a ta ură în acea seară, de ziua ta... Dacă ai ştii cât mă urăsc pentru asta ! Am fost un ipocrit, un imbecil să cred tot ce ei îmi spuneau.
Îmi pare rău pentru tot, Aby. Nu mă vei ierta, nu ? Cu toate acestea, sunt un prost, nu mă pot abţine nici acum şi cerşesc iertare... Vreau doar să-ţi spun că mereu vei rămâne Aby a mea, doar a mea...
Adio.
Fratele tău, Eric.
Lacrimile îmi stăteau în ochi, nu le mai puteam opri, nu mai puteam continua această farsă şi iată, am ajuns să nu mai controlez nimic.
- Prostule ! Eşti un idiot ! Cum poţi să-mi spui toate astea printr-un simplu bilet ?! Crezi că atât merit ?! De ce... Te iert, Eric... şi atunci am început să plâng, să-mi vărs amarul şi nu-mi păsa că Michael era chiar lângă mine.
Cum mai putea să-mi pese când eram atât de îndurerată ? Nu era de-ajuns de fiecare dată când fusesem lovită ? Acum e şi mai rău... Roşcatul sări să mă îmbrăţişeze şi mă mă consoleze. Dar consolarea n-o găseam nici măcar în ale sale braţe, căci niciodată n-am găsit-o, am fost prea inutilă.
- Aby, calmează-te, te rog !
Deşi îmi şoptea acele cuvinte blânde la ureche, eu parcă nu le înţelegeam, nu le înţelegeam rostul.
Într-un final, după lungi clipe de tăcere şi confuzie, m-am mai calmat, cu greu însă, si am început să iau această poveste de la capăt. Da, am început să-i explic totul, fiecare amănunt în parte - lui Michael. El chiar merita să-mi ştie povestea atât de veche şi de comună, prea patetică, exact ca mine.
Era şocat, ce-i drept. Eu nu mai simţeam nimic când îl vedeam aşa, îmi doream să se termine cât mai repede şi să mă pot ascunde undeva departe de privirile curioase şi bănuitoare ale omenirii. Suna banal, dar pentru mine în niciun caz nu era astfel.
![[Imagine: kys_by_brunhilde22-dbauirb.png]](http://orig05.deviantart.net/ba6b/f/2017/149/5/0/kys_by_brunhilde22-dbauirb.png)