AnimeZupCăutare

O frântură de speranţă

Me†al. · #1
New fic! V-a fost dor de mine? Normal, normal. Aşa, ţin să-i mulţumesc pe Svear pentru că m-a ajutat cu titlul şi mai multor amici pentru nume şi sfaturi. Mă scuzaţi pentru eventualele greşeli de tastare, dar nu mă simt prea bine zilele astea.
Ficul ăsta va fi împărţit în mai multe cărţi,ca să zic aşa. Vor fi numerotate cu 1, 2, 3 şi aşa mai departe. Primul este Copiii Lupului.
Lectură plăcută!

O frântură de speranţă


1. Copiii Lupului
Prolog

Lucrurile care-ţi plac, pot aduce pedepse grave după ele.
Crede-mă că ştiu despre ce vorbesc – mult prea bine. Mi s-a întâmplat.
Totul a început în ziua când am dorit să plec pe afară cu nişte prieteni pe care îi cunoşteam de câteva zile. Nu ştiam foarte multe despre ei, dar am fost destul de prost să mă încred în ei. Seattle era un oraş mare şi ne-am pierdut pe străduţele înguste unde mirosea urât şi erau aruncate gunoaie pe jos. Unul dintre prietenii mei – şaten cu părul lung – fuma dintr-o ţigară, suflându-mi fumul în faţă. Am început să tuşesc, dar atenţia mi-a fost atrasă de celălalt tip – ce arăta aproape la fel – care s-a trântit pe asfaltul ud, între sacii negri de gunoi. Când a apărut un alt tip blond, cei doi au zâmbit când i-au văzut rucsacul kaki peticit ce-l ţinea în mână. Mi-au făcut semn să-i urmez, iar eu m-am conformat, neştiind în ce încurcătură mă băgam. Au mers tăcuţi până într-un parc din apropierea casei mele. Afară soarele apunea, cerul căpătând o noanţă frumoasă de portocaliu. Străzile nu mai erau aglomerate, dar, din când în când, se mai zăreau maşini ce treceau şi se îndreptau rapid spre casă. Am intrat în parc şi i-am urmat pe cei trei pe iarba moale. S-au aşezat sub nişte stejari falnici şi au făcut un cerc, poftindu-mă să mă aşez între Teoretic Gemenii. Celălalt, Domnul Muşchi, a scos din geanta lui o carte groasă. La o a doua analiză, am sesizat că era Biblia. Unul dintre Gemeni a scos o brichetă din buzunarul pantalonilor negrii rupţi şi a rupt o pagină din carte. Atunci rotiţele din minte au început să se învârtă şi am realizat în ce fel de grup am intrat. M-am ridicat de pe iarbă, dând să plec, speriat din cauza a ce avea să se întâmple. Era un păcat – mult prea mare – să arzi cartea aia şi eu nu voiam să fiu părtaş. Mister Muşchi s-a ridicat şi m-a prins de antebraţ, smucindu-mă şi trântindu-mă pe iarbă. Un val de furie mi s-a instalat în corp atunci şi, cu o singură mişcare, l-am doborât pe Mister Muşchi. Un urlet animalic mi-a scăpat, iar Gemenii şi celălalt tip au fugit mâncând pământul. Aveam putere şi o simţeam. Şi îmi plăcea la nebunie să ştiu că eu am puterea, că eu o controlez, că pot să distrug orice. Dar ceva m-a smuls din lumea mea unde eu eram regele şi m-a adus înapoi pe pământ. O mână puternică, dar totuşi cunoscută m-a tras cu putere şi eu m-am lăsat dus în direcţia respectivă. Femeia ce mergea repede avea părul roşcat spre şaten şi un corp zvelt. Tocurile ei făceau un zgomot enervant pe asfalt, ce îmi deranja tare mult urechile. Era mama mea cea irascibilă, enervantă, insuportabilă.
În viaţa mea tronau două lucruri ce le puteam numi probleme – nici eu nu ştiam cum să le zic.
Ei bine, lucrul ce mă distrugea era ura profundă ce o purtam pentru părinţii mei. Niciodată nu erau acolo pentru mine, dar se credeau cei mai buni din lume. De ce? Pentru că aveau bani şi eram un copil cu posibilităţi. În mintea lor – probabil prea mică – credeau că banii mă bucură şi mă ajută mai mult decât prezenţa lor. Într-un timp şi eu ajunsesem să cred acest lucru. Devenisem ofticos că alţi prieteni de-ai mei – care nu aveau la fel de mulţi bani – au părinţii alături şi îi ajută. Acum nu mă mai oftic pentru că nu mai am nevoie de ei. Mă puteam descurca singur şi nu aveam trebuinţă de persoana lor. Puteau să se afunde în munca lor tâmpită şi să uite de mine. Ok, poate par egoist. Ştiu că nu e greu să fi o femeie avocat celebră sau să lucrezi în IT, dar totul cu măsură.
A doua problemă era legată de felul meu ciudat de a fi. Nu, nu eram vreun drogat şi nici un poponar. Uneori, simţeam cum puterea îmi curgea prin sânge, cum eram cel mai puternic om de pe întreaga faţă a pământului. Mă schimbau total şi deveneam mai... diferit. Puteam să-i alung pe cei ce îmi făceau rău sau de care voiam să scap. „Schimbarea” – cum o numeam eu – se producea rar când eram copil, dar de doi ani – de când aveam paişpe ani – apărea mult mai des. De fiecare dată când eram, teoretic, în pericol o simţeam. Mă orbea precum soarele într-o zi călduroasă de vară. Nu mi-a fost niciodată teamă de ea pentru că era o parte din mine care apărea atunci când era nevoie.
Era să uit, sunt Roland Night şi am şaişpe ani. Locuiesc în Seattle, un oraş drăguţel. Nu-mi pot suporta părinţii şi intru în belele destul de des. Uneori, devin mai puternic şi mai neînfricat, lucru, în opinia mea, unic. Umblu cu oameni ciudăţei şi ei sunt motivul pentru care intru în încurcături.
Adolescenţa nu-i uşoară.

Capitolul 1


Stăteam pe fotoliul din piele neagră cu picioarele încrucişat, ascultând predica ce nu avea să se mai termine. De două ore o ascultam pe Evelin – maică-mea – zicând că am fost prost pentru că am ieşit afară cu Mister Muşchi şi Posibil Gemenii. Îmi tot repeta că era un păcat să dai foc Bibliei de parcă eu n-aş fi ştiut. Sincer, nu mă interesa morala făcută de Evelin, aşa că nici n-am ascultat tot ce a vorbit ea. Ştiam ce am greşit şi nu aveam nevoie de cuvintele ei.
-Roland, m-ai supărat foarte tare şi eu alături de tatăl tău o să te pedepsim, a spus Evelin în timp ce citea ceva de pe ecranul laptopului.
Mda, de parcă credea că avea să-mi fie frică de ea sau de Felix. Nu, în nici un caz nu avea să-mi fie frică de ei. Pedepsele ei constau în a mă trimite undeva departe de casă, la o rudă. Nu mă deranja deloc, ba mă bucura destul de mult. Să scap de ei şi de regulile lor stupide era o binecuvântare.
-Şi ce aveţi de gând să faceţi? Să mă trimiteţi la mătuşa mea în Ohio? Am întrebat pe un ton ce dădea pe dinafară de ură şi ironie.
Felix mi-a făcut un semn să tac şi să nu o mai enervez pe Evelin. Nu, nu aveam să fac asta. Mi-am păstrat zâmbetul ironic pe chip, fixând-o pe Evelin. Totuşi, am observat că, dintr-un motiv necunoscut mie, Felix nu dorea să plec de acasă. De parcă m-ar fi interesat. Până şi la Polul Nord era mai bine dacă nu erau ei cu mine.
-Gata! M-am săturat de tine şi de ironiile tale! Mâine dimineaţă, fără nici un comentariu, pleci la Londra, a spus ea trântind laptopul pe masă cu atâta putere încât am crezut că se va strica.
-La Londra? Am pufnit. Ce rudă pe care n-o cunosc mai e pe acolo? Sau mă trimiţi din nou la casa unei prietele de ale tale?
Vorbeam cu scârbă şi mă strâmbam la fiecare cuvânt pe care-l rosteam. Deşi nu mă interesa aşa de tare, eram curios să aflu la cine avea să mă trimită. Oricum, cu oricine aveam să mă înţeleg mai bine. Felix s-a uitat atent la ecranul laptopului ce stătea aşezat pe masă şi i-a dispărut şi ultima urmă de zâmbet. Părea uimit, dar, mai degrabă, îngrijorat. Ce putea să-l sperie aşa de tare la o pagină de internet? Doar nu era bau-bau pe acolo. Nu le-am mai dat atenţie, plictiseala devenind mult prea mare. Mi-am înfăşcat telefonul de pe măsuţă şi am început să-l butonez încercând să găsesc un lucru care să mă facă să nu mă mai plictisesc. Atenţia mi-a fost atrasă de Madam Evelin ce a oftat. Era roşie de la nervi şi, când a început să vorbească, parcă urla:
-Pleci într-o tabără.
-Poftim?Am pufnit. Ai înnebunit cumva? Voiam să mai adaug şi „cucoană”, dar m-am abţinut.
Probabil că am enervat-o destul de tare cu tonul meu şi cu replica căci m-am trezit cu o palmă peste obraz. Am rămas uimit, fiind prima dată când făcea gesturi asemănătoare. În câteva secunde, locul cu pricina a început să mă ardă şi să se înroşească. Ce aş fi vrut să o pocnesc şi eu! Mi-a zis că următoarea zi aveam să plec la Londra pentru patru luni – din mai până la finalul lui august. Apoi, m-a trimis în camera mea să-mi fac bagajul. Am plecat cât de repede am putut din sufragerie pentru ca nu cumva să îi trag o palmă. Ajuns în camera mea, am trântit cu putere uşa acoperită cu postere cu Metallica, Iron Maiden, Nickelback, Sonata Arctica şi Nightwish. Aveau să-mi lipsească afişele! Dintr-o dată, „schimbarea” a apărut din nou, dar cu o mică întârziere. Am simţit impulsul de a lovi ceva, de a distruge, de a dărâma. Puterea a dispărut imediat ce Felix a intrat în cameră. Nu a bătut la uşă, doar a intrat. Ce nesimţit! Am simţit repulsie faţă de el. A părut surprins când a văzut cei doi pereţi negrii şi ceilalţi doi pereţi vişinii. Apoi, privirea uimită i-a căzut pe patul pufos cu aşternut alb şi pe restul mobilierului negru. Într-un final, a analizat posterele de pe uşă şi a oftat. Doamne, zici că în acea zi a aflat că eram fiul lui şi a văzut pentru prima dată camera mea. Atenţia mi-a fost captată de pliantul pe care-l ţinea în mână. I l-am luat şi el s-a aşezat pe pat, aşteptând, probabil, să citesc. Pe hârtia albastră scria cu negru Şcoala şi tabăra Colţ de Lup. Un val de furie m-a învăluit şi am început să urlu la bărbatul cu părul şaten:
-Care va să zică mama – şi am rostit cuvântul ăla cu un dezgust total – vrea să mă transfere şi la altă şcoală undeva departe de şcoală? Chiar aşa de tare v-am enervat? Ei bine, abia aştept să plec mâine şi să scap de voi doi. La revedere, am spus împingându-l afară din cameră şi trântindu-i uşa în nas.
-Roland, să şti că eu şi mama ta avem motivele noastre, a mai adăugat el înainte să coboare în living.
Mda, voiau să se descotorosească de mine odată pentru totdeauna. Am încercat să mă calmez şi să uit de cei doi.
M-am trântit pe un scaun moale şi am privit preţ de o clipă pliantul. Sub titlul taberei, era o imagine cu o clădire. Arăta precum o şcoală, dar era mult mai mare şi avea un aspect diferit. În faţa intrării principale, era o statuie impunătoare cu un lup. Am deschis pliantul, dorind să citesc mai multe despre locul unde aveam să merg. Trebuia să fiu informat, nu?
Tabăra şi şcoala Colţ de Lup le oferă adolescenţilor diferiţi condiţii de lux şi activităţi interesante. Ei vor fi păziţi şi profesorii vor avea mare grijă de ei şi ca ei să respecte regulile şcolii. Copiii Lupului vor avea parte de experienţe unice şi extrem de interesante.

Descrierea locului unde aveam să merg nu mi se părea foarte interesantă, dar m-a lăsat cu multe întrebări în minte. De un singur lucru eram sută la sută sigur: chestia cu paza i-a plăcut cel mai mult lui Evelin. Şi totuşi, de ce eram eu un adolescent diferit? Cu ce eram eu mai unic faţă de restul copiilor? Ce aveam aşa de special? Şi cine erau Copiii Lupului? Toate întrebările mi se învărteau în minte, dar nu găseam nici un răspuns logic la întrebările mele. Leneş, m-am ridicat de pe scaun şi am scos din dulap un mic geamantan pe care l-am pus pe pat. În el am aruncat nişte tricouri ce-mi plăceau mult, câteva perechi de pantaloni şi nişte tenişi în pătrăţele. Terminasem şi cu o parte din bagaj. De lângă pat, am luat un rucsac negru şi am băgat în el câteva cutii de RedBull – energizantele mele preferate – şi un lanţ pe care era agăţat chiar un colţ de lup – îmi purta noroc. Am închis geamantanul şi rucsacul. Avionul avea să decoleze destul de devreme şi era deja miezul nopţii. Îmi era somn, dar abia aşteptam ca avionul să decoleze şi eu să plec departe de Felix şi Evelin. Obosit şi sătul de aventurile mele din această zi, m-am cufundat în patul moale, adormind imediat. O singură întrebare mi-a stagnat în minte: Cine erau Copiii Lupului?
Berry. · #2
Hello <333 ! Deci, am citit prologul şi primul capitol postat ieri seară, dar mi-a fost lene să dau comm pentru că era o oră destul de târzie >.< '' aşa că m-am gândit să las acum un comm :] . Nu cred că te superi : )) .
În primul rând, titlul a fost cel care m-a atras ca să citesc acest fic :] . Chiar îmi place mult titlul - O frântură de speranţă - şi cum am mai spus o dată, el m-a atras de prima dată =) .
Aşaaa xDD . Îmi place ce am citit până acum, e captivant şi original xD şi sunt foarte curioasă cu ce se va întâmpla la următorul capitol ^^ . Scrii frumos :] , din câte am citit eu, ai un vocabular complex şi îmbini într-un mod plăcut descrierea, naraţiunea şi dialogul xD . Ideea e originală ^^ .
Am găsit doar o singură greşeală - ,, noanţă '' - nuanţă . Cuvântul ,, noanţă '' nu există din câte ştiu eu xD .
Atât am avut de spus : D . Aştept următorul capitol xDD .

Spor la scris >:d< !
IceCat · #3
Okay ... pare interesanta povestea[am o vaga banuiala ca e vorba despre varcolaci, desi n-ai mentionat nicaieri ca e vorba de fantasy, si s-ar putea sa fie doar o coincidenta in capul meu].
Modul cum scrii e destul de bun. Pe alocuri mai merg cateva imbunatatiri, dar e bine.
Titlul m-a convins si pe mine sa citesc povestea[iar apoi autorul].
Pacat ca tipul isi uraste asa de mult parinti, si parinti lui is cam dusi ca nu stiu sa se ocupe de copchilul lor.
Whatever...
Ma intreb oare ce o sa se mai intample:-??

See ya
Me†al. · #4
Mersi pentru comentarii Berry şi Ice Cat. Iată nextul.
Lectură plăcută!
Capitolul 2

Un ţârâit enervant s-a făcut auzit în întreaga cameră, urmat de o uşă trântită cu prea multă putere. Zgomotul infernat nu cred că avea să se oprească vreodată şi, dacă mai continua mult, aveam să înnebunesc. O mână m-a prins de umăr şi a început să mă zgâlţâie, zicându-mi să mă trezesc. De sub cearceaful alb, scot o mână şi opresc ceasul ce încetează să facă zgomot. Apoi, deschid ochii de un verde închis, asemănător cu frunzele copacilor. M-am uitat urât la Evelin şi, observându-mi privirea tăioasă, s-a retras şi i-a făcut semn lui Felix să ia geamantanul de lângă pat. Apoi, au ieşit din cameră la fel de zgomotos precum au intrat. Doamne, ce dimineaţă mi-ai dat! M-am uitat la ceas, căscând – era ora cinci şi jumătate dimineaţa. Oftând prelung, m-am ridicat din pat şi m-am târât spre baie unde mi-am făcut un duş scurt, lăsând picăturile de apă să-mi dezmierde pielea albicioasă, şi m-am spălat pe dinţi. Am ieşit din baie puţin mai treaz şi m-am trântit pe scaunul de la birou, gândindu-mă cu ce puteam să mă îmbrac. Nevenindu-mi nici o idee, m-am dus la dulap şi m-am îmbrăcat o pereche de blugi negrii cu multe tăieturi de la Levi’s şi un tricou negru cu o chitară în flăcări pe el de la Lee Cooper. M-am încălţat cu skaterii preferaţi de la Globe şi, luându-mi rucsacul, am ieşit din cameră. La parter, Felix stătea şi îşi savora cafeaua. Când am ieşit din casă, mi-a urlat un simplu „pa” şi cred că a continuat să bea şi să citească ziarul de dimineaţă. Pe alee, maşina neagră a lui Felix avea motorul pornit, iar la volan stătea Evelin ce se uita în oglindă şi se dădea un un ruj roşu aprins. Doamne fereşte. Îmi venea să-i iau rujul ăla nenorocit din mână şi să i-l arunc direct în tomberonul de gunoi. M-am abţinut şi am deschis portiera, aşezându-mă pe locul copilotului. Femeia s-a uitat urât la mine, probabil întrebându-se de ce un copil ca mine nu stă pe bancheta din spate. Tipic ei. Nu i-am zis nimic, doar am fixat cu privirea drumul. Îmi era tare somn, dar ştiam că puteam să dorm destul în avion. Nu aveam deloc emoţii cu privire la ce avea să se întâmple în Londra, ba chiar eram nerăbdător să ajung. Cu cât eram mai departe de casă, cu atât eram mai fericit. După scurt timp, am ajuns în parcarea aeroportului, iar eu am dat să ies, dar mâna lui Evelin îmi aranja părul.
-Roland, nu păţeai nimic dacă te pieptănai puţin. Doar nu vrei să faci de râs numele familiei noastre cu aspectul tău, a spus ea plictisită.
Mda, tipic lui Evelin. Ce altceva putea să spună? Doar numele familiei noastre era cel mai important pentru ea şi mult iubitul ei soţ. În plus, tot timpul mă enerva când se trezea cineva să-mi aranjeze părul. Îmi plăcea să-l ţin ciufulit, un lucru destul de greu având în vedere că toţi se gândeau să-l aranjeze.
Am coborît din maşină şi mi-am luat geamantanul din portbagaj. În tot acest timp, Evelin şi-a aranjat cu grijă fusta gri până la genunchi. Mi-am dat ochii peste cap, dar n-am zis nimic pentru că nu voiam să stârnesc un conflict atât de devreme. În schimb, m-am uitat la soarele ce se ridica încetul cu încetul. Uriaşa bilă de foc colorase cerul din jurul lui într-un portocaliu plăcut. Se pare că, pentru prima dată după mult timp, am avut ocazia să văd răsăritul din Seattle. Ultimul pe care aveam să-l vizionez. Evelin mi-a zis ceva şi am început să mergem spre locul unde aveam să ne întâlnim cu ceilalţi adolescenţi ce mergeau în campus. Clădirea din faţa noastră era făcută în totalitate din sticlă fumurie, ce nu te lăsa să vezi înăuntru. Pe acoperişul ei, deasupra celor trei etaje, erau aşezate diferite antene înalte ce aveau în vârful lor un beculeţ roşu ce clipocea. Am intrat pe uşile automate în spatele lui Evelin, trăgând aer în piept. Înăuntru era o sală imensă unde, în faţa uşilor, se făcea check – in –ul, iar, pe aceeaşi parte cu intrarea, erau câteva magazine de suveniruri. Lângă un magazin de dulciuri, era adunat un grup de adolescenţi cu valize în mână, iar în centrul lor stătea o femeie ce ţinea în mână un steag roşu. Evelin mi-a făcut semn să merg acolo.
-Eu nu mai vin cu tine. Pa, dragul meu, a zis pe un ton neutru, sărutându-mă pe obraz.
La gestul ei am rămas scârbit şi abia aşteptam să-mi şterg obrazul. M-am întors rapid şi nerăbdător, ştergându-mi partea feţei unde am fost pupat. Ajuns la grupul de adolescenţi, am văzut-o pe femeia din mijloc cum m-a privit atentă. Avea părul roşcat închis, puţin ondulat şi scurt. Ochii ei, de un albastru deschis – ca de peşte mort – , s-au îndreptat spre o foaie ce o ţinea în mână. M-a întrebat rapid cum mă cheamă, ridicându-şi chipul oval din hârtie.
-Roland Night. M-a înscris Evelin... adică maică-mea. Ce altceva mai trebuie să mai ştiţi? Am zis pe un ton dispreţuitor.
Peşte Mort a dat din cap, oftând. Poate o deranja comportamentul meu sau poate o deranja că aveam părul ciufulit. Sincer, nu-mi păsa. Un tip, de aceeaşi înălţime cu mine, a început să vorbească pe un ton amuzat:
-Ce, mă? Te cheamă Roland? Ce-nseamnă asta? Tărâmul lui Ro? Doamne, părinţii tăi trebuie să fie tâmpiţi. Mă mir cum ieşi afară cu numele ăsta.
Ah, şi ce voce de tâmpit avea. Dacă aş fi fost un copil cuminte, aş fi tăcut, dar eu nu acceptam asfel de cuvinte la adresa numelui meu. Îmi adoram prenumele şi nu aveam să las un prost să-mi vorbească aşa.
-Ia uite cine s-a apucat să comenteze: un prost cu o voce de tâmpit. L-am apucat de tricou şi l-am ridicat în aer cu o mână. Ascultă aici, prostule, dacă te mai iei o sigură dată de numele meu, o să mă asigur că vei vedea numai steuţe colorate, am spus cu vocea tăioasă, privindu-l urât.
-Domnule Night şi domnule Foolest, încetaţi. Aeroportul nu este cel mai bun loc pentru a vă certa, a spun Peşte Mort.
I-am dat drumul tipului blond, gras, iar el s-a depărtat rapid de mine. N-am putut să nu mai adaug câteva cuvinte răutăcioase la adresa lui. Trebuia să se înveţe minte odată şi odată.
-Stai. Numele tău de familie e Foolest, nu? Şi tu râdeai de mine. Frate, ai un nume tâmpit ce te reprezintă total. Felicitări.
S-a înroşit la faţă şi cred că-şi dorea să mă ia la bătaie, dar s-a abţinut fiindcă Peşte Mort s-a uitat urât la el. Femeia a luat-o spre o poartă unde se făcea check – in – ul. Acolo stătea un bărbat tânăr, ce se uita atent la noi. Deasupra porţii, pe un ecran, scria mare destinaţia: Londra. Peşte Mort ne-a pus să ne lăsăm bagajele acolo pentru a le băga la cală. Apoi, ne-a arătat nişte şiruri de scaune unde puteam să stăm până avea să vină. Împreună cu ceilalţi necunoscuţi, ne-am dus în direcţia indicată şi fiecare s-a aşezat pe un scaun. Lângă mine, în partea dreaptă, stătea o fată cu părul blond, tunsă scurt. În partea stângă, stătea un băiat cu părul şaten, ce se juca ca un obsedat pe un PSP. Aveam chef de o conversaţie, ca să nu mi se facă din nou somn, aşa că m-am întors spre fata blondă. Avea ochii albaştrii – mda, modelul de fată Barbie pe care n-o sufeream – şi pielea uşor bronzată. Dădea din piciorul drept rapid – probabil un tic nervos. Avea să fie o dimineaţă lungă, mi-am spus.
-Şi tu cum ai ajuns aici? Am întrebat-o, puţin curios.
S-a uitat la mine cu ochii ei albaştri şi am simţit cum mi se face rău. Avea o faţă pistruiată şi plină de coşuri dezgustătoare. Mai bine alegeam conversaţia cu obsedatul de jocuri pe PSP. Mi-am aruncat privirea asupra unor valize ale unei femei ca să nu-i mai văd faţa. Nu mâncasem deloc în acea zi, dar nu-mi doream să mi se facă rău.
-Am bătut nişte tipi de i-am băgat în spital, a răspuns indiferentă.
Doamne, am nimerit să stau lângă o fată care arăta hidos şi a băgat nişte tipi în spital. Oare toţi aveau să fie aşa? Frate, mai bine rămâneam cuminte acasă sau o rugam pe Evelin să mă trimită la bunică – mea.
-Şti cine sunt Copiii Lupului? Am întrebat în încercarea de a schimba subiectul.
-Nişte chestii. De unde credeai că aveam să ştiu eu asta? Nu sunt Einstein şi nici nu mi-aş dori. În plus, şi eu mă întreb cine sunt şi cum am reuşit să ajung într-o tabără plină de tâmpiţi ca Foolest, a zis tăios.
Ce arţăgoasă era blonda asta! Dacă aveam să pic cu ea în avion, plănuiam să stau tot zborul pe toaletă. Bun, până acum am dat peste două persoane pe care nu le pot suporta. Ce va mai urma acum? O să vină un lup şi mă va muşca de picior? Mda, deja începeam să urăsc tabăra asta, dar n-aveam ce face. În nici un caz nu fugeam la Evelin să-mi cer scuze.
După un sfert de oră de aşteptare, Peşte Mort a venit la noi şi ne-a spus că toate bagajele vor fi la cală şi că trebuia să ne îndreptăm spre poartă. Toată adunătura de tineri a urmat-o pe nişte scări rulante ce duceau la etajul întâi al aeroportului. Eu eram ultimul fiindcă nu aveam chef să mă îngrămădesc cu toţi ceilalţi. Oricum n-aveam să-i pierd. În apropierea mea stătea Obsedatul de PSP ce, probabil, mergea mai încet fiindcă era absorbit de jocul său. Măcar el părea normal la prima vedere. De vamă am trecut rapid, tipul ce ne verificase paşapoartele nefiind prea atent la ce avea de făcut. Când am ajuns în zona cu magazinele, o ameţeală totală se instaurase în grupul nostru liniştit. Fetele voiau să meargă la magazinele de parfumuri, iar băieţii la cele de dulciuri. Se pare că numai eu şi Obsedatul de PSP nu ne agitaserăm deloc. Surprinzător, Peşte Mort i-a ţinut bine în frâu pe toţi, nelăsându-i să se plimbe singuri prin aeroport. Era autoritară bine de tot. Ne-a dus spre zona unde era poarta noastră foarte atentă ca nici o persoană din grup să n-o ia la fugă spre vreun magazin. Accidental, Foolest a dat cu capul într-un zid în timp ce se uita la ceva. Ei bine, puteam eu să mă abţin şi să nu-l iau peste picior? Nu prea cred.
-Ia te uită ce îndemânatic e Foolster! Nici pe unde merge nu se uită, am spus tare ca să mă audă toţi.
Adolescenţii au început să râdă de „îndemânaticul” băiat, eu fiind foarte fericit căci am reuşit să-mi bat joc de el. N-aveam să-l uit niciodată – sau nu prea curând – pentru că mi-a insultat prenumele. Ei bine, îmi făcea bine să râd pe seama unui tip atât de atent pe unde merge.
Ne-am îmbarcat rapid în avion, toţi aranjaţi exemplar de către Peşte Mort. Spre marea mea bucurie, am fost aşezat pe locul de la geam şi nu pe cel din mijloc. Dacă avea să mă piseze cineva la cap, atunci ar fi fost o singură persoană. Şi, surpriză!, lângă mine a picat Obsedatul de PSP. Măcar, stând alături de Obsedatul meu, nu aveam de ce să-mi fac griji în privinţa sănătăţii.
Şi aşa a început vacanţa mea la Londra. Nu a fost cel mai frumos început fiindcă toţi pe care i-am cunoscut până acum păreau ori periculoşi, ori proşti, ori obsedaţi. Oare toţi aveau să fie ca ei sau mai erau şi persoane normale? Ei bine, aveam să aflu imediat ce avionul va ateriza pe aeroportul Heathrow.
Ich. · #5
-________________-''''''''' => daca te-ai gandit ceva, te-ai gandit bine.
Sincera sa fiu stilul tau imi aminteste de stilul meu de acum 3 ani -_-.
Un urlet animalic mi-a scăpat, iar Gemenii şi celălalt tip au fugit mâncând pământul. Aveam putere şi o simţeam. Şi îmi plăcea la nebunie să ştiu că eu am puterea, că eu o controlez, că pot să distrug orice. Dar ceva m-a smuls din lumea mea unde eu eram regele şi m-a adus înapoi pe pământ. O mână puternică, dar totuşi cunoscută m-a tras cu putere şi eu m-am lăsat dus în direcţia respectivă. Femeia ce mergea repede avea părul roşcat spre şaten şi un corp zvelt. Tocurile ei făceau un zgomot enervant pe asfalt, ce îmi deranja tare mult urechile. Era mama mea cea irascibilă, enervantă, insuportabilă.

Era mult, mult, mult mai bine daca dezvoltai chestia asta. Tu ai trecut ca rata prin apa.
Ar fi trebuit sa pui starea lui, cum incepe sa simta forta si furia deopotriva inainte sa-l doboare pe dle muschi, altfel pare tras de par.
Ti-as recomanda sa scrii la peroasana a treia pentru un timp pentru ca pare nenatural la tine felul in care ai scris, pana acum.
Nu am citit decat pana la citatul de mai sus, nu am rabdare de mai mult.
Ti-as recomanda sa descrii mai mult senzatile dat fiind faptul ca scrii la persoana I deci totul escris din prisma ta, vezi din interior totul.
Bafta pe viitor
Berry. · #6
Hello >:d< !

Puteam eu să nu trec şi pe la acest capitol cu un mic comm ;; ) ? Nu prea cred : )) . Păcat că nu sunt prima şi de data asta -.- '' . Mie îmi place mult ficul până acum şi îmi place şi cum scrii .
M-au amuzat unele faze din acest capitol = )) , am râs la porecla pe care Roland a dat-o acelei femei - ,, Peşte Mort '' . Începutul chiar mi-a plăcut mult şi întreg capitolul a fost interesant. Nu am văzut nici o greşeală de tastare şi nici nu am stat să le caut ca un detectiv . Sunt foarte curioasă cu ce se va întâmpla în următorul capitol, sper să nu ţii cititorii în suspans mult timp şi să pui repede nextul xD . Ador personalitatea lui Roland Night, e genul de persoană care nu se lasă uşor intimidată şi poate să atace dacă este atacată .
Aştept următorul capitol ^^ . Spor la scris şi multă inspiraţie xD !
IceCat · #7
Saluty!
Am vazut unele greseli de tastare, si daca nu ma insel unele de formulare... E adevarat ca de unele faze puteai sa profiti mai mult, sa le dezvolti si etc.
Subiectul pare promitator, insa momentan nu mi-a starnit curiozitatea in mod deosebit.
Astept sa vad ce se va mai intampla.
Bafta la scris.
See ya
Me†al. · #8
Mulţumesc pentru comentarii fetelor şi mă bucur că aţi citit. Am venit cu un nou capitol.
Lectură plăcută!
Capitolul 3

După ce toată lumea s-a aşezat pe scaunele comfortabile – lucru destul de greu – o femeie, îmbrăcată într-o cămaşă albă şi o fustă albastră, ne-a prezentat ce trebuie să facem dacă s-ar fi prăbuşit avionul. Am ascultat căscând, fiind sigur că nimic n-avea să se întâmple. După ce femeia a terminat, şi-a scuturat părul blond şi ne-a anunţat că avionul avea să decoleze. Mi-am pus centura de siguranţă şi l-am privit pe Obsedat cum îşi închidea PSP – ul după ce pilotul a anunţat că nu avea voie cu el în timpul decolării şi aterizării. A băgat aparatul în rucsacul colorat ce-l ţinea pe jos şi şi-a sprijinit capul de scaun, oftând. Brusc, s-a întors spre mine şi m-a fixat cu ochii să-i adânci.
-Ai jucat vreodată WOW? M-a întrebat cu speranţă în voce.
Era ciudat să-l aud vorbind. Era răguşit, tare răguşit. De fapt, cred că nu vorbise de mult timp de abia putea vorbi. Ce-i drept, am jucat WOW şi chiar mi-a plăcut enorm. De fapt, îl iubeam. Aşa că am aprobat din cap, aşteptând să văd ce dorea de la mine. M-a întrebat ceva despre joc, iar eu i-am răspuns bucuros. În sfârşit, un băiat normal. Am aflat că îl chema Michael şi că a fost trimis în tabără fiindcă părinţii lui doreau să se despartă de consola sa. Păcat că nu avea să o părăsească decât în timpul decolării şi aterizării avionului. Am râs în sinea mea şi am văzut cum avionul a intrat pe pistă. Încet, a prins viteză şi, când şi-a luat zborul, am simţit un gol în stomac. Câteva fete, după voce, au început să urle căci le dureau urechile. Peşte Mort a ţipat la ele şi le zicea că trebuiau să înghită ca să nu le mai doară. Mda, sigur era prima dată când mergeau cu avionul. Zgomotul făcut de ele mă deranja mult prea tare, dar am încercat să mă concentrez pe peisaj. Era într-adevăr fantastic. Diferite pătrăţele colorate alcătuiau pământul, iar casele păreau atât de frumoase cu acoperişurile strălucind. Deodată, am intrat în nori şi au început să se simtă câteva turbulenţe. Mie-mi plăceau, dar aceleaşi fete au început să ţipe că aveam să ne prăbuşim. Mă enervau la culme şi îmi venea să urlu la ele să tacă, dar, spre surprinderea mea, m-am abţinut. După puţin timp, avionul s-a ridicat deasupra păturei de nori şi soarele a început să strălucească. Pilotul a anunţat că puteam să folosim aparatura electronică, dar să nu dăm telefoane. Michael, ca un obsedat adevărat, şi-a scos consola şi a început să se joace. Am zâmbit şi m-am făcut comod în scaun, în speranţa de a adormi puţin. Când somnul m-a prins şi era să mă cufund în lumea viselor, Michael a început să urle ceva legat de joc. L-am privit buimac şi am închis din nou ochii. De data aceasta, cel ce stătea în spatele meu, a început să dea cu picioarele în scaunul meu. Nervos la culme, m-am ridicat în picioare şi m-am uitat urât la cel din spate. Era un tip cu părul precum o flacără vie şi ochii de un verde spălăcit. M-a privit curios, iar mutra lui m-a făcut să înnebunesc. Credeam că am să-mi ies din minţi.
-Copilule, tu nu ai altceva mai bun de făcut decât să dau cu şutul în scaunul meu?
-Ai vreo problemă cu asta? Nu mi se pare deloc deranjant, a spus el pe un ton total indiferent.
-Tu nu înţelegi că mă deranjează? Nu mai da, am spus hotărât, sperând că avea să înţeleagă.
-E o ţară liberă. Nimeni nu-mi interzice nimic. Am să dau atâta timp cât am chef.
Am auzit cum cineva şi-a dres glasul.
-Domnilor, vă rog să vă calmaţi. Tu – şi a arătat spre roşcat – fă schimb de locuri cu cel de lângă tine. Iar tu, domnule Night, aşază-ţe, a spus Peşte Mort pe un ton tare sever.
M-am conformat cerinţei ei şi m-am cufundat în scaunul comod. Spre fericirea mea, n-am mai avut parte de alte accidente şi zborul a decurs normal. La aterizare, fetele au început din nou să urle, dar Peşte Mort le-a calmat cu aceeaşi severitate în voce. Aeroportul Heathrow arăta minunat sau, cel puţin, mie-mi plăcea. Am coborît toţi din avion şi Peşte Mort ne-a condus la locul unde trebuia să ne luăm bagajele. Toţi erau aşa de entuziasmaţi, doar eu priveam calm tot aeroportul şi oamenii. După ce toţi ne-am luat bagajele, ne-am oprit la un magazin timp de cinci minute şi fiecare şi-a cumpărat câte un suc şi ceva dulce. Peşte Mort ne-a strâns pe toţi şi s-a asigurat că nimeni nu lipsea şi am mers spre ieşire. Îmi târam picioarele pe gresia lucioasă şi mâncam o ciocolată Milka cu lapte. Când am ieşit pe uşile automate, un vânt rece ne-a întâmpinat. Cerul era înnorat, iar soarele nu se ivea deloc prin perdeaua groasă de nori. Şi eu care mă aşteptam că în Londra o să fie soare şi cald. Un autocar ne aştepta în parcare, printre taxiurile negre. Şoferul stătea sprijinit de maşină şi fuma o ţigară. Când a văzut-o pe Peşte Mort, a stins ţigara şi şi-a aranjat cămaşa albă. Ne-a salutat cu o plecăciune şi ne-a poftit să urcăm. Îmi plăcea accentul său englezesc şi, deasemenea, era un bărbat ce avea maniere rar întâlnite. Ne-am aşezat toţi pe câte un scaun, la nimereală, iar eu am nimerit lângă Michael. Şi el părea la fel de fericit ca mine că stăm unul lângă altul. A închis consola şi şi-a sprijinit capul de geam, oftând. Părea obosit.
-Ce ai păţit, Mich? L-am întrebat curios.
-Am câştigaaat ! Mersi pentru sfaturi, Ro! Eşti un prieten adevărat.
Mi-a zâmbit şi eu i-am zâmbit la rândul meu. Obsedatul meu era chiar un adolescent normal. Sau, mă rog, în limita normalului.
-Copii, drumul are să dureze aproximativ zece minuţele. Vă rog să luaţi loc pe scaunele voastre, a spus Peşte Mort.
Femeia asta credea că toţi eram nişte bebeluşi, lucru de mă deranja. Dar cea mai enervantă chestie era că folosea prea multe diminutive. I-aş fi zis că doream să vorbească normal, dar nu voiam să mai înceapă o ceartă. Două îmi fuseseră de ajuns. M-am aşezat pe scaunul meu şi m-am rezumat la a privi peisajul încântător. Chiar şi cu cerul înnorat, Anglia emana o splendoare aparte. Iarba era verde precum prazul, iar câteva floricele colorare îşi scoteau capul printre firele subţiri şi verzui. Câteva raze de soare străpungeau perdeaua de nori şi luminau uşor şoseaua. Am închis ochii pentru o secundă.
-Am ajuns. Acum, toată lumea să iasă în ordine din autocar.
Am privit buimac în jur. Timpul trecuse aşa de rapid încât am crezut că visam. Michael mi-a dat un cot să mă ridic şi să-mi iau rucsacul. Am făcut întocmai şi mi-am târât picioarele spre ieşirea din maşină. Îmi era somn şi, chiar atunci, realizasem că nu dormisem de loc în avion, cum am plănuit. După ce am cororît, mi-am privit skaterii ce erau pătaţi de praf. Nu-i spălasem, ce-i drept. Un murmur de surpindere a străbătul întregul grup, iar eu mi-am înălţat privirea spre ce era în faţa mea. Sincer să fiu, cred că rămăsesem cu gura căscată. În faţa mea se afla o impunătoare clădire în stil gotic. Era în totalitate neagră, doar geamurile având o culoare mai deschisă. Acoperişul avea, de asemenea, aceeaşi culoare cu restul clădirii, iar pe el erau puse statuiete negre cu lupi stând în diferite poziţii. De o parte şi de alta a uşii pe unde se intra înăuntru, erau aşezate două statui: una cu un lup ce îşi arăta violent colţii, iar alta cu un lup ce avea prins de gât un colier cu un colţ de-al său. Deasupra uşii, scria mare, cu un gri închis, dar destul de vizibil: Colţ de Lup. Am privit o secundă scrisul şi statuile, dar am auzit-o pe Peşte Mort cum ne zicea agitată să intrăm. A deschis uşa din lemn negru, greu, şi ne-a poftit înăuntru. De fapt, acela era doar un fel de tunelaş de trecere căci, după vreo douăzeci de paşi, am ajuns într-o curte interioară. Era înconjurată de trei ziduri – probabil locurile unde erau dormitoarele şi clasele – , iar, în partea unde nu era un zid, trona o altă statuie măreaţă a unui lup. Cu greu am observat că întregul loc era plin de adolescenţi pe care nu-i văzusem în avion – elevii. Toţi se opriseră şi priveau temători grupul de noi veniţi – printre care eram şi eu. Ne fixau cu privirea şi nimic nu s-a mai auzit, nici o vorbă. Eram profund uimit de reacţia lor nu prea normală. Se pare că nu începusem cu dreptul noua mea aventură în acest loc nou şi necunoscut.
Berry. · #9
Hello >:d< !

Ţi-am spus că îţi dau un comm şi sunt aici să mă ţin de cuvânt, oricum, nu puteam să lipsesc şi să nu îţi dau comm :]] . Revenind, îmi place capitolul ( ţi-am spus şi pe mess ). Aş fi vrut să fie un capitol mai lung, dar a fost bun şi aşa xD. Descrierea este prezentă şi este bună, iar dialogul unde apare nu este sec :] . Nu am văzut greşeli de tastare sau de orice alt fel. Mi.a plăcut cum ai descris acea clădire gotică şi aştept să văd prin ce aventuri o să treacă Roland în continuare.
Cam atât am avut de spus. Aştept următorul capitol xD. Spor la scris >:d< ! <3
Me†al. · #10
Mulţumesc pentru comentariu Berry şi mă bucur că măcar tu mai citeşti. Am venit cu un nou capitol ce este, probabil, cel mai lung pe care l-am scris vreodată.
Lectură plăcută!

Capitolul 4

Adolescenţii ne priveau aşa de curioşi şi parcă li se oprise respiraţia când ne-au zărit. Peşte Mort, ne-a privit preţ de o secundă, apoi începând să ne urle că trebuia să ne grăbim. A trăbătut curtea cu paşi mari şi ageri, ajungând în faţa unei alte uşi masive de lemn negru. A deschis-o cu o mână, iar ea a scăpat un scârţâit deranjant. Pe femeia ce ne conducea nu părea să o fi afectat zgomotul uşii. Am intrat toţi şi ne-am uitat în jur în timp ce Peşte Mort revenea în fruntea grupului. Intrasem pe un culoar lung, fără geamuri, cu pereţii cafenii, iar pe ei tronau diferite picturi cu lupi. Doamne, oamenii ăştia erau obsedaţi de lupi! Întreg culoarul era luminat de mai multe candelabre din fier negru, ce atârnau din tavan. Lumina nu era puternică, dar într-atât de puternică ca să vezi pe unde mergi. Mi-am târşâit picioarele pe parchetul ce imita lemnul în direcţia indicată de femeie. Deodată, s-a făcut un alt culoar la dreapta, iar noi am luat-o pe el. Am mers puţin, iar în faţa noastră am văzut o uşă de lemn deasupra căreia scria cu alb: Directorul. Mda, şi aici erau directori? De fapt, trebuia să mă aştept la asta. A deschis uşa şi a intrat înăuntru hotărâtă. Noi am urmat-o tăcuţi şi curioşi să-l vedem pe director. Am intrat într-o cameră mare, cu pereţii bej şi cu geamuri mari pe peretele exterior. Exact în faţa uşii, se afla un birou lung, în colţurile lui fiind teancuri medii de hârtii. Pe un scaun negru, de piele, stătea o femeie cu părul roşcat ce-i cădea în valuri pe umerii acoperiţi cu o cămaşă albă. Ochii săi căprui ne-au analizat şi apoi a zâmbit, dezvelindu-şi dinţii albi. În faţa biroului, se aflau două canapele lungi, între ele fiind o măsuţă. Cu privirea ne-a poftit să luăm loc şi a luat o hârtie dintr-un teanc. Ne-am aşezat toţi unde am nimerit şi am privit-o pe directoare. Părea o persoană drăguţă şi caldă, nu o directoare rea cum credeam eu. Speram ca, pentru sănătatea mea, să nu dea pedepse rele. Sau, mai bine, nu dădea deloc.
-Copiii din Seattle, a spus pentru ea. Sunt Sanata Sharda, dar îmi puteţi spune Sanata. Aceasta este şcoala Colţ de Lup, locul unde Copiii Lupului sunt bine veniţi. O să vă distraţi foarte bine aici. S-a ridicat de la birou şi ne-a dat nişte hârtii, continuând mai apoi: Acesta este programul vostru pe care mă aştept să-l respectaţi. Nu este nimic greu sau care să vă displacă. De fapt, sunt sigură că o să vă placă. Dar nu-l studiaţi acum. Aveţi destul timp în cameră. Sunt două camere mari în şcoală: una estică şi una vestică. La noi nu există camera de fete şi cea de băieţi fiindcă dorim să încurajăm socializarea dintre cele două sexe. Totuşi, nu vă aşteptaţi că o să staţi în cameră cu cineva de sexul opus. Am să vă strig numele şi camera în care veţi sta. Cei ce sunt în aripa estică vin lângă mine, iar cei ce sunt în cea vestică se duc lângă doamna Othelen – a arătat spre Peşte Mort.
După acest mic discurs, a început să citească numele şi să ne zică în ce cameră eram. Eu am picat în cea estică alături de Michael, spre marea mea bucurie. Totuşi, când Sanata – ce ciudat e numele! Seamănă cu Satana – mi-a citit numele, s-a uitat cu-n interes extrem la mine. Oare ce văzuse? Aveam să alfu cândva. Directoarea a pornit înaintea lui Peşte Mort, urmat de tot grupul din care făceam parte şi eu. Am luat-o pe un alt culoar întunecat, Sanata mergând rapid şi cei din urmă începând să alerge după ea. Am urcat nişte trepte din marmură neagră şi am ajuns în faţa unei uşi masive din lemn negru. Uşor, femeia a deschis-o şi a intrat înăuntru. S-a întors graţios cu faţa la noi, rochia lungă şi roşie ridicându-i-se puţin. Ne-a zâmbit călduros şi a întins o mână ca şi cum dorea să ne arate cine ştie ce chestie. Am ridicat privirea de la faţa ei şi am analizat încăperea – era minunată! Era o cameră circulară uriaşă, cu pereţii sângerii şi tavanul alb. Un televizor imens şi extrem de subţire se afla în faţa unei canapele lungi – asemănătoare cu cea din biroul lui Sanata. Pe ea erau trântite câteva fete ce mâncau îngheţată. S-au oprit preţ de o secundă şi ne-au privit atente. Un băiat, ce stătea sprijinit de canapea, le-a tras de păr încet, iar ele şi-au mutat privirea asupra cutii cu îngheţată. Într-o parte a camerei era un fel de bucătărie mică unde era un frigider mare, un cuptor cu microunde şi un bufet lung plin de vase. Un candelabru imens, negru, lumina întreaga încăpere. Lângă televizor era un mic culoar îngust ce, probabil, ducea spre camere. De pe culoar a ieşit o adolescentă alergând. Părul îi era negru precum pana corbului şi lung până aproape de brâu. Îl avea ciufulit, dar într-un mod frumos. Purta o bluză albă, cu o chitară neagră pe ea, o fustă în pătrăţele roşii cu negru şi cu nişte colanţi negrii pe dedesupt, iar în picioare purta nişte bascheţi negrii de piele. Ochii îi erau de un portocaliu ciudat, aproape roşii. A ţopăit până lângă cele de pe canapea şi, stând în spatele celei din mijloc, i-a împins cu putere capul până când întreaga faţă a celei ce mânca îngheţată era plină de ciocolată. Bruneta a surâs când Miss Ciocolată s-a întors furioasă spre ea. Fata cu părul precum tăciunele i-a scos limba celeilalte într-un mod jucăuş, iar apoi a ieşit în fugă din cameră făcându-i cu mâna lui Sanata. Miss Ciocolată s-a îndreptat spre directoare, suflecându-şi mânecile hanoracului verde.
-Sanata, de ce nu i-ai făcut nimic? Ai văzut cum m-a murdărit. Pedepseşte-o! A poruncit ea.
-Nu, nu am să o pedepsesc. Este şefa copiiilor Lupului. Ea are voie să facă orice. Nu te mai plânge, Gorgoth, şi du-te să te speli pe faţă. Nu dorim furnici în şcoală, a spus Sanata sigură.
-Dar nu este deloc corect! Vă rog, doamnă!
-Viaţa nu este corectă. Dacă nu te speli odată pe faţă, am să am grijă ca, la ritualul de iniţiere, să eşuezi.
-Nu, vă rog să mă scuzaţi. Mă duc într-o secundă, dar, vă rog, nu vreau să eşuez, a spus Miss Ciocolată total agitată.
A fugit pe culoarul pe unde venise bruneta, iar Sanata a privit-o satisfăcută. Ah, şi ce nume avea fata aia. Doamne, cum să o cheme Gorgoth? Suna a... monstru. Deşi, cu îngheţata aia pe faţă, semăna cu unul. Totuşi, cine erau Copiii Lupului şi care era chestia cu ritualul de Miss Ciocolată a fugit aşa de rapid? Atâtea întrebări fără răspuns... Fără să-mi dau seama, am urmat-o pe Sanata pe culoarul pe unde intrase Gorgoth. Între timp, femeia striga un nume şi arăta spre una din uşile camerelor. Când a venit rândul meu, am părut oarecum surprins. Nu eram în cameră cu nici un adolescent din avion. În concluzie, aveam să înfrunt un alt tip. Am deschis uşa şi mi-am aruncat valiza înăuntru cu nepăsare. Apoi, am ridicat privirea de la valiză şi mi-am aţintit-o pe tipul ce stătea lungit pe pat, privindu-mă. Avea părul blond şi destul de lung, iar ochii săi erau de un albastru profund. Când mi-am dres glasul din cauză că răguşisem, blondul s-a ridicat în şezut. Purta un tricou alb şifonat şi o pereche de jeanşi prespălaţi.
-Salut! Sunt Raoul, noule Copil al Lupului, a spus el rar şi apoi a afişat un zâmbet noşalant.
-Mda, bună. Roland mă numesc. Mă poţi lămuri şi pe mine o dată cine sunt Copiii ăştia ai Lupului? Am auzit de ei de mii de ori, dar n-am nici cea mai vagă idee cine sunt.
M-am aşezat pe patul gol şi l-am privit în ochi pe Raoul. Acesta n-a ezitat nici o secundă şi a început să vorbească:
-Cred că ai avut şi tu atacuri de furie şi ai simţit o putere uriaşă cum te învăluie. Ei bine, noi, Copiii Lupului, avem gene de lup. Şi nu, nu ne transformăm în câini ca în cărţile alea de prost gust. Ne transformăm în adevăraţi lupi, nu vârcolaci. Şti, lupii şi vârcolacii sunt două lucruri diferite, deşi toţi cred că sunt aceeaşi fiinţă. Vârcolacii sunt mai masivi şi reflexele lor sunt mai încete, la fel şi simţurile. Noi avem blana gri sau albă, ne mişcăm rapid şi simţim toate lucrurile cu puţin înainte să se întâmple. Cam atât cred c-ar trebui să şti pentru moment. Ai să înveţi mai multe la ore, mi-a spus.
-Stai, vrei să spui că o să facem ore ca la şcoală? Doamne, dar e vară. Nu avem şi noi vacanţă? Am întrebat total panicat şi supărat.
Spre surprinderea mea, Raoul a început să râdă. Apoi, mi-a spus că orarul diferă vara de restul anului. Erau ore uşoare, puţine şi interesante. Curios, mi-am scos hârtia cu orarul din buzunarul pantalonilor şi am început să spun cu voce tare orele pe care le aveam:
8:00 – 9:00 ORA LUPULUI

9:15 – 10:00 TRASUL CU ARCUL

10:15 – 11:00 ORA DE LUPTE

11:15 – 12:00 ORA DE ACTORIE

12:00 – 14:30 MASA DE PRÂNZ

14:30 – 22:00 TIMP LIBER

22:30 – 23:00 CEREMONIA LUPULUI ŞI INIŢIEREA

Am privit orarul preţ de câteva secunde, gândindu-mă. Nu înţelegeam care era treaba cu iniţierea şi ceremonia. Nu doream să-l întreb pe Raoul asta fiindcă aveam o vagă bănuială. Totuşi, am ales să-l întreb altceva:
-Ce se face la ora Lupului? Zici că este ora zero sau doişpe noaptea...
-Este ora de teorie. Acolo ţi se va explica ce este lupul cu adevărat, ce puteri are şi aşa mai departe. Ai să vezi. E tare interesant să ştii. Totuşi, să lăsăm asta căci începem în un sfert de oră şi trebuie să îţi probezi uniforma.
Am rămas total uimit. Trebuia să mai port şi o uniformă? Doamne, şcoala asta începea să nu-mi mai placă aşa de mult. Am aprobat şi blondul s-a dus până la dulapul negru, cu modele complicate, deschizându-i larg uşile. A scos o jachetă din bumbac negru, cu mânecă lungă şi ajungea până în podea. Pe piept, în zona inimii, avea imprimat un lup ce părea să urle. Trebuia să port asta? Frate, nu eram magician. Raoul a aruncat-o pe patul meu cu aşternutul ablastru şi s-a mai uitat în dulap. A scos o cutie mare de carton şi a pus-o în faţa mea. Era plină de diferite chestii, iar pe fiecare era imprimat un mic lup.
-Jacheta trebuie să o porţi neapărat la Ceremonie şi la Iniţiere. În rest, o poţi purta când doreşti. De asemenea, în cutie sunt diferite accesorii sau haine ce pot servi drept uniformă. Trebuie să porţi minim una. În rest, poţi purta ce haine doreşti. Oricum, cred că ar trebui să te grăbeşti, Roland!
Am aprobat şi am început să scotocesc nebuneşte prin cutie. Brusc, am văzut ceva ce mi-a atras atenţia. Era o curea cu pătrăţele negre şi albe, iar pe o ţintă era imprimat un mic lupuleţ. Mi-am pus cureaua asfel încât să atârne într-o parte şi am pus pe mână o brăţară neagră, cu ţinte. Când am fost gata, am împăturit orarul şi l-am băgat în buzunarul blugilor. M-am uitat la Raoul ce stătea sprijinit de peretele vişiniu, aşteptându-mă. L-am urmat rapid pe culoar, apoi amintindu-mi ce doream să întreb.
-Auzi, Raoul, cine e fata aceea brunetă, cu ochii aproape roşii? Am văzut-o azi în sufrageria camerei. A murdărit-o pe Gorgoth cu ciocolată.
Blondul a părut şocat când mi-a auzit întrebarea. Nu se aştepta să întreb aşa ceva. A ridicat din umeri şi a spus calm:
-O cheamă Cheryl, dar toată lumea îi spune Brooke. Este conducătoarea Copiiilor Lupului şi, totodată, cea mai copilăroasă fată din şcoală. Îi place să se distreze, să trăiască viaţa la maxim şi să le facă pozne stricăturilor şcolii. E o fată prietenoasă, dar nu îi suferă pe cei ce o linguşesc. De ce, o placi?
A dat din sprâncene, zâmbind cu subînţeles.
-Nu. Doar mi s-a părut o fată interesantă, iar Sanata părea să o placă tare mult, am răspuns.
A zâmbit, nu prea sigur de ce am spus, dar n-a mai obiectat. Am ieşit pe uşa camerei de Est şi m-am lăsat condus de el spre locul unde aveam prima oră. Pe drum, mi-a spus că aveam acelaşi orar şi că avea să-mi arată locul unde va trebui să mergem la ore. Pe tot parcusul călătoriei noastre spre sala de clasă, diferite fete şi băieţi mă salutau, mă întrebau ce fac. Erau foarte prietenoşi deşi niciodată nu ne-am văzut. Nu le păsa mai deloc că eram un elev nou, un intrus în comunitatea lor. Mă tratau de parcă ne cunoşteam de zeci de ani.
Totuşi, poate avea să-mi placă noua şcoală mai mult decât mă aşteptasem.
Sin · #11
Neata. Uite ca mi-a trecut acea lene care parea incurabila si am trecut pe-aci' sa iti las un comentariu. Ti-am promis de mult timp, dar eh, asta e >.<
Acum, sa trecem la treaba:
De criticat chiar nu am ce. Mi se pare ca acest capitol e...perfect, sa zic asa. Nu a lipsit nimic din el. Descriere a fost, dialog la fel (si deloc sec) iar naratiunea e ok. Actiunea nu e deloc grabita, lucrurile se intampla natural, asa cum ar trebuii.
E foarte cul ideea cu lupi. I mean, varcolacii au inceput sa fie noii vampiri. Dar lupii...eh, asta e alta poveste. Sincer, am citit ultimul capitol de 3 ori. Acum sigur te intrebi 'de ce?'. Nu, nu a fost fiindca am vrut sa critic tot. Nu, nu a fost fiindca nu l-am inteles. L-am citit de 3 ori fiindca mi-a placut foarte mult.
Well, cam atat are Sinderellauta sa iti zica. Ah, si desigur nemuritorul:
Mult succes in continuare>:D<
Little M · #12
Am citit mai de mult capitolele dar mi-a fost lene sa las un comentariu... :| Vreau sa iti spun ca imi place felul in care scrii. Pe mine cel putin ma captiveaza.. Ideea mi se pare geniala; nu am mai vazut un fic pe tema asta. Am observat niste greselute de tastare dar acum nu le mai gasesc >.< .. Descriere ai si e destul de buna. Naratiunea e buna si nu e deloc grabita. Ma intreb ce o as le spuna la ora lupului.. Si daca el se indragosteste de sefa lupilor..
Deci sper sa pui continuarea repede fiindca eu vreau sa o citesc.
Scuze ca nu am postat pana acum >.<
Bye :-h
Me†al. · #13
Revin cu un nou capitol. Thanks for ză comments, Sinderella and Little M ! Am fost destul de lipsit de ispiraţie, iar când mi-a venit, am răcit. Totuşi, sper ca acest capitol să fie bun de ceva. Also, mă bucur că vă place ficul şi vă mai aştept.
Lectură plăcută!

Capitolul 5


Am intrat amândoi în sala de curs şi Raoul s-a aşezat lângă mine în bancă. După orar, aveam Ora lupului şi eram curios să aflu ce avea să ni se predea. La ora opt fix, pe uşa clasei a intrat o femeie înaltă, cu părul portocaliu – da, chiar era portocaliu – şi ochii verzi. Era tânără, în jur de douăzeci şi cinci de ani. Ţinea în mână câteva planşe ce le-a lăsat pe catedra din lemn. Era îmbrăcată precum o franţuzoaică şi i-am putut vedea pe câţiva băieţi ce stăteau în preajma mea cum salivau. Da, era slabă, avea balcoane, arăta bine. De ce să nu saliveze şi ei puţin? Mi-am mascat un zâmbet şi am privit spre tabla albă. Profesoara m-a privit atentă şi a înaintat printre bănci până ce a ajuns în faţa mea. M-am întreptat de spate, întrebându-mă dacă reuşisem să mă aleg cu o pedeapsă din prima zi.
-Sunt profesoara Karany, iar tu trebuie să fi noul elev, Roland. Mă bucur să te cunosc şi sper să-ţi placă această oră, precum bănuiesc eu.
A zâmbit plină de viaţă şi s-a întors în faţa clasei. De pe catedră a luat o planşă şi a agăţat-o de tablă. Pe aceasta era desenat un lup alb. Totuşi, nu arăta normal, dacă stăteai să-l analizezi. Era puţin mai înalt decât lupii normali, iar albul blănii dădea spre un gri. Ochii îi erau negri, dar erau înconjuraţi de un cerculeţ roşu. Ca la strigoi, am gândit imediat.
-Acesta sunteţi voi la Transformare. Aşa ve-ţi arăta.
Am auzit câteva murmure prin clasă, iar eu am rămas cu gura căscată. Lupul acela arăta minunat şi nu-mi venea să cred că aşa voi arăta şi eu.
-Nu ve-ţi arăta aşa tot timpul, doar când o să vă doriţi asta – acest lucru este valabil la Lupii adulţi. Adolescenţii – precum voi – se pot transforma în Lup oricând: când vă enervaţi, când sunteţi în pericol etc. De asemenea, cred că toţi aţi văzut imaginea Lupului, cum ve-ţi arăta. Ei bine, poate câţiva dintre voi cred că seamănă cu un vârcolac, dar să ştiţi că nu este adevărat. Prima diferenţă este cea de culoare, dar una importantă constă în inteligenţă şi rapiditate. Noi suntem mult mai deştepţi şi reacţionăm mai rapid decât vârcolacii. Într-o luptă cu orice tip de inamic, trebuie să nu lă lăsaţi loviţi după ureche sau înainte de coadă. Acolo sunt punctele noastre sensibile şi, dacă sunteţi loviţi acolo, inamicul vă va doborî cu uşurinţă.
Profesoara Karany a făcut o pauză şi şi-a dres glasul. Toată clasa era atentă la ce ne povestea şi era tare linişte. Sincer să fiu, era o poveste tare interesantă şi captivantă. Aflam ce eram eu cu adevărat. Dregându-şi glasul, profesoara Karany a continuat:
-Mulţi dintre cei noi se întreabă cine sunt cu adevărat Copiii Lupului. – S-a uitat la mine preţ de o clipă şi apoi a privit alţi câţiva elevi – . Ei bine, voi sunteţi. Directoarea Sanata a decis ca voi să nu fiţi numiţi „novici”, ci să aveţi o denumure aparte, una care să cinstească Marele Lup. De asemenea, cum aţi citit în orar, există o Ceremonie, un fel de ritual. Acească Ceremonie este susţinută de şefa Copiiilor Lupului, Cheryl. Ea este cea ce va face acest ritual şi, în seara aceasta, Ceremonia este şi mai specială. În această noapte este lună plină şi puterile Marelui Lup şi ale noastre, fii şi fiicele sale, sunt la apogeu. Diseară, Cheryl va alege următoarele sale ajutoare. Nu, nu vă gândiţi la ajutoare ca la un lucru rău. Cei aleşi – în număr de şase – îi ve-ţi fi prieteni şi o ve-ţi ajuta la fiecare Ceremonie. Cam atât pentru această primă lecţie. Acum, deschide-ţi manualele la pagina nouă. Citiţi-o şi rezolvaţi până mâine exterciţiul numărul trei.
Profesoara s-a aşezat la catedră şi a luat o gură din sticla de apă. M-am uitat la ceas. Mai erau cinci minute din oră aşa că nu m-am apucat de citit nimic. Stăteam şi priveam visător cartea legată în piele şi mă gândeam la cât de rapid trecuse ora. Mi-a plăcut la nebunie ce predase profesoara Karany, chiar mă pasionase. Cu câteva minute înainte să se termine ora, profesoara parcă şi-a amintit ceva. S-a ridicat de pe scaunul de piele şi toată clasa a amuţit.
-Presupun că noii elevi doresc să o cunoască pe conducătoarea Copiiilor Lupului. Aşa că, Cheryl a fost de acord să se prezinte, a spus ea.
Uşa clasei s-a deschis, iar înăuntru a intrat aceeaşi fată ce am văzut-o mai devreme. Avea părul prins în două codiţe cu nişte fundiţe sângerii. Ne-a zâmbit şi s-a dus lângă profesoară. A ridicat mâna spre profă şi doamna Karany s-a uitat ciudat la ea. După puţin timp, profesoara s-a luminat şi a bătut palma cu Cheryl. Apoi s-a întors spre clasă şi a privit visătoare fiecare elev. Privirea i-a căzut asupra mea pentru un timp şi apoi a început să vorbească:
-Salut, fraţilor! Sunt Cheryl, deşi porecla mea este Brooke. Nu prea răspund la Cheryl fiindcă mi se pare mai mişto Brooke – d-aia e şi porecla mea. După cum v-a spus şi Karany – şi i-a zâmbit profesoarei ce părea deranjată că i-a spus pe nume – în seara asta îmi voi alege noile ajutoare şi, poate prieteni. În fine, aţi aflat destule la ora asta şi nu mai fi-ţi aşa de serioşi. Ce Doamne iartă-mă! Nu suntem la o înmormântare. Revenind. Urăsc oamenii ce sunt serioşi şi nu fac niciodată glume şi persoanele fără substanţă. De asemenea urăsc persoanele precum Gorgoth. Sunt rockeriţă. – Câţiva copii din clasă au fost uimiţi şi şocaţi, iar Brooke i-a străfulgerat cu privirea – . Ce ? N-am să mă schimb doar că ţie nu-ţi convine. Ce nu-ţi convine scrie acasă, frate! Eu ies în pauză şi cred că şi voi vreţi. Ne mai vedem, a spus şi s-a uitat la mine încă o dată fugitiv.
Raoul m-a luat de braţ şi am mers spre ieşirea din clasă alături de ceilalţi colegi. Unii încercau să-mi vorbească, dar atenţia mea era canalizată asupra ei. De ce s-o fi uitat la mine de atât de multe ori? Oare eram murdar la gură sau aveam vreo pată uriaşă de cerneală pe tricou? Ah, la naiba! Mă comportam ca o fetiţă tâmpiţică. Se uita la mine fiindcă sunt frumos, normal.
-Frate, eşti bine? M-a întrebat amicul meu vizibil amuzat.
-Da, frate, ce puteam să am? Sunt absolut normal. Doar mă gândeam la ce ne-a spus profesoara, am minţit sperând să mă creadă.
-Da’ te agitai aşa şi îţi dădeai cu mâna la gură şi te holbai la tricoul tău. Zici că nu erai tu însuţi, a spus aproape râzând.
Am dat din umeri nedorind să continui conversaţia. Am părăsit împreună clasa cu pereţii de un alb bolnav plini de diferite desene cu lupi. Începeam să cred că oamenii ăştia erau obsedaţi. Sau poate erau? Am luat-o pe culoarul ce ducea spre ieşire. Mulţi adolescenţi se agitau de colo – colo, iar zumzetul vorbelor lor mă făcea să mă strâmb. Măcar aici, pe culoar, pereţii erau albaştri. Albul ăla enervant mă făcea să mă gândesc că eram într-un spital.
-Ce ai păţit, frate? Pari aşa de abătut azi. E din cauza lui Brooke? Ţi-a dat minţile peste cap? A zâmbit în felul lui specific ştrengăresc.
-Nu, dar n-am posterele şi CD – urile trupelor mele preferate la mine şi uneori mi-ar face bine să mai ascult. Desigur, am I – podul, dar posterele . . .
Sincer, nu asta era problema mea, dar nu minţisem, corect? Nu aveam posterele la mine, deci putea să fie un motiv de supărare tare bun. Raoul şi-a băgat mâinile în buzunarele pantalonilor şi m-a întrebat care erau trupele mele preferate. Am oftat fiindcă era o listă tare lungă numai de trupe rock, metal şi punk, dar am încercat să o scurtez.
-Să vedem. Metallica, Iron Maiden, Nightwish, Sonata Arctica, Guns’n’roses, Yellowcard, Green Day, Avril Lavigne – o ador pur şi simplu – , System of a Down şi multe altele.
-Să şti că-i ziua ta norocoasă, Roland, mi-a spus pe un ton fericit. Peste câteva zile – două parcă – va concerta Avril Lavigne în oraş şi am două bilete în primul rând. Desigur, mie nu-mi prea place de ea, dar Brooke o adoră. Şi ştiu mă că ţi-a picat cu tronc. Doar e stilul tău. Aşa că invit-o diseară după Ceremonie. Va accepta categoric, iar dacă te va alege printre prietenii ei atunci sigur o să fie tare încântată, a spus zâmbitor.
-Ah, mersi, frate. Eşti cel mai tare coleg de cameră din lume!
Am bătut palma şi am ieşit atunci în curtea interioară. Pe aleile pietruite se plimbau diferite grupuri de adolescenţi şi trăncăneau. Alţii jucau basket la coşurile lipite de zidul şcolii. Eu şi Raoul am ochit un petic de iarbă liber şi ne-am trântit pe el. Mda, se pare că şi aici era bătaie pe locurile de pe iarbă. Sincer să fiu, de ce să nu le placă adolescenţilor? Iarba era comodă, avea culoarea aia mişto – verde praz – şi te puteai întinde pe ea ca pe un pat. Pe scurt, un loc perfect de relaxare. M-am întins pe iarbă şi am privit visător clădirea – ce arăta tare mişto – şi cerul albastru pe care pluteau câţiva norişori albi. Am auzit câteva fete cum ziceau ce formă avea fiecare nor şi am pufnit în acelaşi timp cu Raoul. Mda, joc de copii mici. Raoul s-a ridicat în şezut şi mi-a făcut un gest rapid să mă ridic şi eu. M-am uitat în direcţia în care se uitau toţi şi am văzut doi elevi cum se luau la bătaie. Pe unul dintre ei îl recunoşteam... Era Michael, tipul din avion obsedat de PSP. Celălalt era o matahală uriaşă, cu burta mare de te întrebai cum putea să meargă şi scund de înălţime. Un fel de minge, aş putea spune. Matahala ţinea în mână două săgeţi ascuţite, furate de la centrul de arcaşi şi urla la Michael.
-Boule ! Tu chiar nu şti să te uiţi pe unde mergi ? Abia aştept să-ţi înfig o săgeată în inima aia a ta idioată !
Michael nu l-a băgat în seamă, ci se uita la el neimpresionat. Lucrul ăsta l-a enervat teribil pe Matahală şi a aruncat o săgeată spre Mich. Obsedatul de PSP s-a ferit imediat, făcând un pas spre dreapta, iar săgeata a rămas înfiptă în pământ. Lucrul ăsta l-a enervat şi mai mult pe Matahală şi a aruncat cu o putere mai mare a doua săgeată. Desigur, aceasta nu l-a nimerit pe Michael şi s-a dus mai încolo. Când m-am uitat să văd în ce direcţie se îndrepta, am văzut că o ţintea pe Brooke. Fără să gândesc, am ţâşnit şi am alergat spre ea. Nu se uita şi nici nu ştia că săgeata ar putea să o omoare.
-Brooke ! Am urlat înainte de a o ajunge în spatele ei.
Stăteam ca un fel de scut şi-mi ţineam mâinile înconjurate în jurul ei. Mă gândisem să fug, dar n-am mai avut timp. Săgeata m-a lovit undeva în spate, în partea dreaptă. Nu ştiu sigur ce mă durea căci corpul mi-a amorţit. I-am dat drumul lui Brooke şi am căzut în fund pe jos. Adolescenta se uita dezorientată în jur, dar când a văzut săgeata înţepenită în spatele meu, a încremenit.
-Nu trebuia, să şti . . . Îmi pare rău , a spus încet.
-Nu doare aşa de tare, am minţit cu neruşinare.
Chiar în secunda următoare, haosul s-a dezlănţuit. Lumea se strângea în jurul meu şi eu speram să plece odată. Directoarea Sanata a ieşit din şcoală şi a privit întrebătoare în jur. A venit lângă mine şi ochii i s-au făcut mari de uimire.
-Doamne. Ce ai păţit, Roland?
-A fost Kilian. A luat două săgeţi de la centrul de arcaşi şi a vrut să-l omoare pe Michael. A doua săgeată a venit spre mine, iar Roland m-a salvat, a explicat Brooke în locul meu.
-Vai, vai. Kilian! A urlat, iar Matahala a venit. Două săptămâni detenţie zilnic după ore şi nu mai ai voie să participi o lună la Ceremonie. Roland, eşti tare curajos şi mă bucur nespus că ai salvat-o pe Cheryl. – A dat un telefon, iar doi bărbaţi în alb, cu o targă în mână au apărut imediat. – O să te ducă la infirmerie şi eşti scutit pentru ora asta şi pentru câte vrei astăzi.
-Pot să-l însoţesc, te rog? A întrebat Brooke imediat şi dorinţa i se citea în ochi.
-Nu ştiu, Cheryl. Dacă doreşti atât de mult, te poţi duce, desigur, a spus cu bunătate Sanata.
Am scuipat puţin sânge pe jos, iar durerea devenea din ce în ce mai profundă. Ce m-o fi apucat şi pe mine să fac pe cavalerul? Of, Roland. Cineva mi-a dat ceva de băut, iar totul a început să devină neclară. Într-un final, m-am cufundat într-un somn adânc şi fără durere.
Little M · #14
Ah :x Cat de curajos din partea lui Roland sa se arunce in fata acelei sageti pt a o salva 8-> Sunt sigura ca acuma Brooke o sa il aleaga pe el printre ajutoarele [ si prietenii ] ei :-? Sper !
A fost foarte interesant ce a spus profa la Ora Lupului. Dar nu erau si alti elevi noi inafara de Roland la ora ? "? Ma rog !
Ca deobicei, ai avut descriere suficienta, naratune care nu o ia la fuga si dialog ce nu a secat . Greseli de tastare nu am observat, dar, daca vrei pot sa le caut :-?? [ data viitoate ]...
Oricum sa stii ca eu urasc matahala aia pentru gestul sau salbatic :-<
Si scuzee ca am intarziat atat cu comm-ul :eto: Abia azi am observat ca ai ps continuarea...
So. Sper sa pui capitolul repedee :pls:
Eu am plecat!!
:bye:
Sin · #15
Bravo Metal vad ca ai continuat ficul si l-ai facut tare misto. :)) Un lucru care imi place foarte mult la ficurile tale e faptul ca totul pare atat de...personal. Adica personajele parca au personalitatea pretenilor tai s.a.m.d. Fiindca e 2 a.m. nu m-am uitat dupa greseli de tastare sau de exprimare. Un singur cuvant nu mi-a placut. Balcoane:)). Pur si simplu nu suport denumirea asta pentru sani.>.< Mi se pare ciudat, dar ma rog. Si am observat ca numele personajelor seamana cu numele unor trupe. Gen:
Sanata-Sonata Arctica
Gorgoth-Gorgoroth
Poate ca e doar o coincidenta super tare sau intentionat ai pus asa. Well, nu prea mai am ce sa zic fiindca mi-e somn si abia rezist sa nu cad pe laptop. Noroc cu doza asta de Pepsi:)).
Pai, mult noroc in continuare!
Me†al. · #16
Mulțumesc pentru comentarii, Little M, Kumiko, Sissi ! Ei, Sissi, niciodată nu ști cum pot să se schimbe lucrurile. Îmi pare rău c-am întârziat, dar n-am prea avut imaginație xD. Nu las ficul. Nevăr ! : ))
Lectură plăcută!

Capitolul 6


Am început să aud respiraţia unor persoane şi vocile acestora. Nu le puteam descifra şi nici nu ştiam cui aparţin, dar eram sigur că nu eram singur în încăpere. O singură voce o cunoşteam şi ştiam a cui era. A lui Brooke. Totuşi, nu ştiam ce spune, dar era cu mine în încăpere. Brusc, camera s-a golit, liniştea căzând precum o plasă peste Brooke şi mine. Nişte aparate bipăiau într-un mod ritmic, deranjant. Voiam să deschid ochii, să văd unde mă aflam, dar mi-era prea greu. Tot corpul meu era precum un bolovan. Fără prea mare întârziere, o durere cumplită de spate m-a adus la realitate. Dar, totuşi, ce păţisem ? Mi-am mişcat uşor degetele unei mâini şi, apoi, mi-am întredeschis ochii. Am văzut faţa albă, ovală a lui Brooke. Ochii săi mă studiau atenţi în timp ce buzele sale erau întredeschise şi… Rahat! Durerea de spate devenea din ce în ce mai ascuţită. Totodată, amintirile au început să mă lovească precum un tsunami. Mi-am amintit tot: bătaia, săgeata ce a luat altă direcţie, cum am făcut pe cavalerul…
-Roland! Cum te simţi ?
-Precum un oraş lovit de un tsunami, am spus mai în glumă, mai în serios. De cât timp sunt… aici?
Am analizat rapid camera. Pereţii erau albi, precum şi restul puţinului mobilier: un pat vai de mama lui, o noptieră şi o masă pe care erau aşezate nişte aparate. Eram învelit până la gât cu o plapumă groasă – mult prea groasă pentru această vreme. Cu o mână, am dat la o parte o parte din pătură şi am fost uimit să mă văd purtând blugii albaştri, largi şi fără tricou. Puteam să jur că îi purtasem pe cei negrii.
-Tu ai… ? Am început privindu-mi hainele.
-Nu, Raoul, mi-o tăie ea zâmbind amuzată.
Apoi am observat bandajul alb ce-mi acoperea aproape jumătate de abdomen. Am oftat nemulţumit. Dar ce nu-mi convenea ? Nu ştiam sigur, dar ceva nu-mi convenea. Apoi am dat să întreb cât era ceasul şi cum mai era rana. Ei bine, nu că mă interesa aşa de tare cât era ceasul, dar aveam strania senzaţie că dormisem o veşnicie şi mi-era destul de foame. Brooke mi-a spus că masa de seară se terminase ( din păcate ) şi că rana se vindeca repejor, dar n-aveam voie să fac efort prea mare câteva zile. Totuşi, mai mult mă întrista faptul că cina se terminase. Eram sigur că în următoarea dimineaţă aveam să fiu lihnit. Brusc, mi-am amintit ceva important ce avea loc peste două zile… Hm, dar ce ?Ah, da, concertul! Cum puteam să uit un asfel de lucru? Dar dacă stăteam să mă gândesc, la cât de aerian eram eu, totul e posibil. Și totuși, acela era momentul potrivit să o întreb pe Brooke. Când aveam oare să o întâlnesc din nou singură?
-Apropo... Peste două zile va fii un concert al lui Avril Lavigne și am două bilete. Ai vrea să mergi cu mine? Este pe O2 Arena * .
S-a îmbujorat și a spus:
-Dar ești tare bun cu mine, Roland! Îmi salvezi viața și acum, oh, mă înviți la un concert al iubitei mele Avril! Aș...
N-a mai apucat să continuie căci înăuntru s-a strecurat Sanata. De ce lumea se trezea să intre în încăpere când aveam și eu de aflat lucruri importante ? Cred că au un senzor care le zice „du-te acum că este prins în ceva important”. Am oftat. Directoarea purta o fustă lungă, neagră și o cămașă din cașmir albă. În mâini ținea o tavă și un miros frumos mi-a ajuns la nas. În acel moment, toate motivele pe care le aveam ca să fiu supărat pe ea, au dispărut. Mi-a zâmbit cald și mi-a pus tava-n poală. Fața ei blândă m-a privit atentă. Mi-aș fi dorit ca ea să-mi fi fost mamă în locul scârbei ăleia, dar știam că era total imposibil. Un vis. Mi-am mutat privirea spre tavă. Pe aceasta erau două croissant – uri, niște biscuiți sărați, un pahar cu apă și o pastilă.
-Cum te mai simți? A întrebat Sanata cu căldură.
-Destul de bine, am spus în timp ce mușcam dintr-un biscuite.
-Bine, Roland. Să iei pastila după ce mănânci și apoi să te duci să te îmbraci pentru Ceremonie. Cheryl, ar trebui să mergi să te pregăteși căci nu mai ai mult timp. La revedere, copii!
A ieșit pe ușă la fel de grațioasă precum a intrat.
-Merg la concert. Mersi mult. Ne vedem, a spus grăbită și s-a strecurat afară din cameră.
Eram uimit că am reușit să o conving să vină cu mine la concert. Sincer să fiu, credeam că avea să fie mai greu, nu așa de ușor. Și totuși, poate Brooke nu e genul de fată inaccesibilă doar pentru că era șefa Copiilor Lupului. Nu știu de ce, dar după ce am salvat-o și am aflat că dorea să meargă cu mine la concert, am fost sigur că avea să mă aleagă ca prietenul ei ( la Ceremonie ) . Dar de ce eram așa sigur ? De unde să știu eu că asta avea să facă? Totuși, sentimentul de siguranță m-a făcut să las îndoielile la o parte. Brooke avea să facă asta. După ce am terminat de mâncat, am luat pastila. N-avea nici un gust, dar efectul ei a venit extrem de repede. Durerea surdă provenită de la rană s-a calmat și nu mai simțeam nimic. Era ca un anestezic foarte eficient. M-am ridicat ușor din pat. O stare de amețeală a pus stăpânire pe mine pentru o secundă, dar mi-a trecut imeidat ce am stat mai mult în picioare. Mi-am târșâit picioarele afară din cameră. Unde eram? Nu mai ajunsesem niciodată în această parte a campusului, dar imediat ce m-am gândit mai mult, mi-am dat seama că eram în apropierea camerelor din partea vestică. Mergeam pe culoarul luminat cu niște lampe cu gaz și mă susțineam de perete. Nu eram amețit, dar voiam să fiu sută la sută sigur că pot merge normal. În câteva secunde, m-am trezit în fața sufrageriei de la camera mea. Am intrat înăuntru. Totul era gol, părăsit. Probabil că toți erau în camerele lor, pregătindu-se. Lent, m-am îndreptat spre culoarul ce ducea spre dormitorul meu. Puteam să merg normal, iar spatele nu mă durea deloc. Totuși, simțeam o stare de incomfort ce nu dorea defel să-mi dea pace. Măcar așa simțeam că am ceva, că nu sunt în perfectă formă. Am dat cu șutul în ceva. Dar ce stătea aruncat pe jos, acolo, în mijlocul holului? M-am uitat mai atent. Era o cutie de Cheerios** goală. Cum o fi ajuns aici? Ei, toate lucrurile sunt posibile prin locul ăsta. Ajuns în fața camerei mele, am deschis ușa și am intrat înăuntru. Era întuneric, deci Raoul nu era înăuntru. Mi-am aruncat privirea spre ceasul de pe noptiera mea. Când am văzut cât era ceasul, m-am înfiorat. 22 : 25. Mai erau doar cinci minute până la începerea Ceremoniei, iar eu nici măcar nu mă schimbasem. Mi-am pus o pereche de pantaloni negrii și un tricou alb. Deasupra am pus jacheta ce trebuia neapărat să o port și am ieșit vijelios din încăpere. Alergam pe culoar spre sufragerie și nu mi-a păsat când am zdrobit cutia de Cheerios. Se pare că eram într-o stare mai bună decât credeam. Puteam alerga fără să mă doară așa de tare rana. Ajuns în curtea interioară, am privit statuia Lupului din fața locului unde se ținea Ceremonia. Mi-am tras sufletul pentru o secundă și am început să alerg din nou. Am urcat cele patru trepte de piatră ale clădirii și am împins cu putere ușile. Toată lumea ce se afla înăutru s-a uitat la mine, în timp ce eu gâfâiam cu putere. Unii au început să râdă, alții au oftat. Se pare că prima mea Ceremonie a început cu stângul. Am ignorat sunetele scoase de ceilalți elevi și m-am așezat lângă Raoul ce-mi ținuse un loc în fața sălii. M-am așezat pe scaun și mi-am tras sufetul. Am analizat pentru o secundă sala. Era uriașă și avea formă circulară. Înăuntru totul era negru, numai podeaua de marmură albă. Mulți stâlpi frumos lucrați susțineau tavanul în care era sculptat un lup ce privea spre centrul sălii – cel unde stătea Brooke. Brooke ținea în mână un pergament legat cu o sforicică subțire roșie. L-a pus pe o masă neagră aflată lângă ea și s-a întors brusc spre cei din sală. Rochia neagră, cu trandafiri sângerii, până aproape de gleznă și cu-n decolteu în formă de V i s-a ridicat puțin. Ochii îi scăpărau și părea atât de diferită, de puternică.
-Bună seara, frații mei! A spus cu o voce impunătoare, diferită.
-Bună seara, soră ! Au răspuns ceilalți din sală, printre care și eu.
A privit prin încăpere, atentă, după care și-a dres glasul.
-După cum știți, astăzi îmi voi alege prietenii. Tăcerea s-a lăsat mormânt peste noi, iar Brooke a continuat: Ei bine, n-am s-o lungesc. Cei șase sunt : Raoul, Michael, Jessy, Kim, Layla și Alicia.
Când am auzit cele șase nume și pe al meu nu l-am auzit, mi s-a tăiat firul. Eram șocat. După ce i-am savat viața și am invitat-o la concertul idolei ei, ea așa-mi răspundea? Eram prea uimit ca să mai aud murmurele ce au învăluit sala. M-am cufundat în întunericul minții mele. Nu mai auzeam nimic, nu mai simțeam nimic. Doar mă cufundam în întunericul acela ce-mi era o alinare perfectă.
Doar o întrebare mi se contura-n minte precum un desen.
De ce?
______________________
*O2 Arena – Stadion din Londra unde au loc multe concerte.
**Cheerios – Marcă de cereale.
Little M · #17
Vaii. :x
Ma bucur ca nu te lasi de fic :)).
E bine ca Brooke a acceptat sa mearga la concert si a fost foarte dragut din partea ei ca a stat cu Roland pana acesta s-a trezit. Dar ce nu inteleg eu e cum de nu l-a ales si pe Roland. :-l. De ce? Adica, i-a salvat viata incasand o sageata in locul ei, si acum o invita la concertul prea iubitei ei Avril :)). Ar avea toate motivele.
In rest a fost bine :)). Descriere ai. Naratiunea nu fuge speriata, iar dialogul nu e sec. Mi-a placut faza cu senzorul. Si mie mi se intampla asa de fiecare data cand dezbat un subiect important. >.<
In fine. Ma intreb ce va face acum Roland.
Sa ai multa, multa, multa inspiratie :)) Si sa scrii un capitol maree.
Astept next-ul :x
Bye.
Hope:) · #18
Pentru toata creatia asta a ta se potriveste un singur cuvintel: extraordinar.=D>
Doamne, baiete, tu chiar ai o imaginatie de milioane.
Descrierea, naratiunea si dialogul sunt frumos imbinate, creand un ,,trandafir al perfectiunii", ca sa zic asa...:))
Povestea e originala, cu siguranta. In ultimul capitol postat mi s-a parut, la inceput, ca te-ai facut bine prea repede de la o singura pastila. Totusi, pe urma mi-am dat deama ca ai puteri de lup;)). Chiar o urasc pe Brooky aia>:P Cum a putut sa-i faca asa ceva lui Ronald? In locul lui, nu as mai lua-o la concert:P.
In fine, astept cu nerabdare nextul. Spor la scris!!!
IceCat · #19
Salut! Am revenit dupa mult timp; si in sfarsit am reusit sa termin de citit tot.

Ma cam doare capul asa ca am sa incerc sa fiu cat mai concisa si la obiect....
Pai in mare se vede ca ai ceva experienta... povestea e usor de citit cea ce inseamna ca in mare, totul e ok. Ai cateva fraze care nu suna bine[dar nu le mai stiu ca le-am citit pe bucati] plus ca ai destule greseli [de tastare cred ca in generel].
Ideea in mare e interesanta...
Is curioasa care e motivul pentru care Brooke sa hotarat sa nu il aleaga pe Roland. Motivul acesta mi se pare ca ascunde ceva important:-?
Voiam sa mai spun ceva dar am uitat ce...
In fine...
Spor la scris mai departe...
See ya, nya
Me†al. · #20
Iarăși am întârziat, ca de obicei. În fine, vă mulțumesc pentru comentarii, Little M, Girl Hill și IceCat! Vă mai aștept cu drag părerile.
Țin să precizez faptul că acest capitol este necorectat fiindcă nu am mai avut timp din cauza școlii ( am un program foarte încărcat ) .
Lectură plăcută!

Capitolul 7


Stăteam nemișcat pe scaunul meu, fiind pierdut în gânduri. Nu înțelegeam de ce nu fusesem ales, chiar n-aveam nici o idee. Eram extrem de șocat și nu mai auzeam nimic din ce spuneau cei din jurul meu. Parcă erau niște zumzete de albine ce nu doream să le aud și nu le băgam în seamă. Nu-mi păsa. Sentimentele mele se amestecau ți-mi devenea din ce în ce mai greu să le descifrez. Într-un final, am renunțat să mă mai chinui și am stat acolo, în întunecatul abis.
Trupul mi-a fost zguduit cu putere și cineva mă striga. Revenindu-mi din starea de visare, am clipit des, privindu-l fix pe Raoul. Era îngrijorat – deși nu știam de ce – și mă privea extrem de atent, dar și nerăbdător. Am afișat o privire întrebătoare și am așteptat să-mi explice de ce era așa de entuziasmat. Deja mă gândeam că era extrem de fericit că fusese ales de Brooke și voia să-mi spună cât de fericit era. Nu-mi convenea să ascult asfel de lucruri, dar am tăcut.
-Roland ! Du-te pe scenă ! N-ai auzit ce-a spus Brooke, frate ?
„Frate” era unul dintre felurile în care mă striga Raoul. Așa le spunea persoanelor pe care le simpatiza și credea că aveau să fie buni prieteni. Ei bine, eu și Raoul ne înțelegeam foarte bine, deși nu ne cunoșteam de prea mult timp. Deși tot timpul îmi zicea astfel, nu mă deranja deloc. Chiar mi-ar fi plăcut să fim rude.
Dar... Stai! De ce să mă duc lângă Brooke? Ce a zis ea de trebuie să merg acolo ? Am dat din umeri și am coborât lent treptele și m-am dus lângă adolescentă. Nu eram prea entuziasmat și, probabil, asta mi se citea pe chip. Toți cei din sală începură să aplaude și am rămas uimit, clipind des. Ce se întâmpla ? Chiar pierdusem ceva important.
-Ce s-a întâmplat ? Am întrebat confuz, privind întreaga sală.
Brooke oftă și începu să râdă, ca și restul celor din încăpere.
-Cred c-ar trebui să mă repet, dacă chiar tu n-ai auzit, a spus Brooke vădit amuzată. Cum spuneam, în seara asta am să mai fac încă o schimbare importantă în Ceremonie. După cum știți, eu sunt șefa Copiilor Lupului și m-am gândit că eu nu mă pot ocupa singură de toate problemele, chiar dacă îi am pe prieteni. De aceea, am hotărât ca Copiii Lupului să aibă și un conducător. Adică tu, Roland !
Când am auzit această veste, am rămas complet uimit. Mă uitam șocat spre Brooke, nevenindu-mi să cred. Acum câteva minute, eram mâhnit că nu făceam parte din prietenii ei, iar acum eram șeful Copiilor Lupului. Asta mă făcea să cred că situațiile neașteptate din filme nu sunt chiar așa de imposibile. Supărarea pe adolescentă a trecut ca prin minune și am privit prin sală, încercând să par cât de cât calm. Brusc, o întrebare mi-a răsărit în minte și am spus:
-Ce trebuie să fac ?
În alte circumstanțe, întrebarea ar fi părut destul de penibilă, ba chiar stupidă, dar nimeni n-a început să râdă, deci se așteptau să întreb asta.
-După cum vei învăța, dacii i-au idolatrizat pe lupi și se închinau la Zeul Lup, Zalmoxis. Dacă te întrebai ce este cu statuia din curte, aceasta e un fel de statuie făcută de daci, ce era asemănată cu statuia lui Zalmoxis. Oricum, o să aflii mai mult la Ora Lupului. Ce contează acum este că în această seară, noi, cei opt, vom invoca spiritul Zeului, rugându-l să ne dea prosperitate și să ne facă puternici.
Rămăsesem încurcat și nu înțelesesem prea bine, dar prinsesem esențialul. Adică, conta ce trebuia să facem azi. Brooke luă câteva chestii în mână și îi chemă pe Jessy, Raoul, Alicia și Layla. Îi aranjă în cele patru părți cardinale și le dădu câte un medalion.
-Jessy, tu ești elementul Apă, a spus dându-i un medalion albastru, cu un val. Alicia, fiindcă ești o cu picioarele pe Pământ, acesta îți va fi elementul. – Și i-a dat un medalion cu o frunză verde. Tu, Layla, primești elementul Aer. –I-a dat un pandantiv ce se asemăna cu o rafală de vânt. Iar tu, Raoul, ți se atribuie Focul fiindcă ești o fire explozivă, potrivită pentru acest element. – I-a pus la gât băiatului un lanț cu un medalion în formă de flacără.
Apoi îi trase în cerc pe Kim și Michael și-i plasă mai aproape de centrul cercului, unul în partea stângă, iar celălalt în partea dreaptă.
-Kim, tu ești Rațiunea Lupului, mintea, spuse și-i dădu un colier cu un lup ce avea pe cap un fel de pălărie ce o purtau absolvenții liceului. Iar tu, Michael, întruchipezi Puterea Lupului, zise și-i puse la gât un pandantiv cu un colț de lup.
Mai luă alte două medalioane și mă trase de mână până am ajuns în mijlocul cercului, stând față în față. O priveam calm, încercând să par că știu ce fac, deși n-aveam nici cea mai vagă idee.
-Roland, tu îl întruchipezi pe Yin, locul întunecos, simbolizat de Apă și Pământ. – Mi-a pus la gât un medalion cu lanțul mai lung, dar care avea doar partea neagră, a lui Yin - . Iar eu sunt Yang, partea luminoasă, simbolizată de Foc și Aer.
După ce și-a pus la gât partea ei de lanț, cea albă ce aparține lui Ying, a privit întreaga sală ce erau extrem de atenți la ea.
-Astfel, tot cercul se completează. Yin și Yang se completează, nu există una fără alta. Cele patru elemente: Apă, Foc, Aer, Pământ sunt unite, dacă dispare una, dispar toate. Deasemenea, rațiunea și forța coexistă, niciuna nu poate să existe fără cealaltă. Între toate există o armonie perfectă, indestructibilă. Și de aceea, noi, Lupii, nu putem trăi fără această armonie.
Pandantivele noastre începură să strălucească puterea, fiecare emanând o culoare diferită. Al meu se lipi de al lui Brooke, formând simbolul lui Yin și Yang așa cum îl cunoșteam: un cerc perfect, jumătate alb, jumătate negru. În jurul nostru am început să simțim fierbințeala unei zile toride de vară, domolită de briza ce adia deseori pe malurile mării în timp ce auzeai cum valurile se ciocneau de stânci și picături de apă îți loveau chipul și cum simțeai mirosul acela minunat de iarbă cosită. În minte îți apăreau imaginile unui Lup ce se arunca în luptă și își evalua situația cu mare atenție și fiind antent, reușește să își doboare inamicul cu forța sa.
Toate aceste sentimente puternice m-au alinat. Și din toate cele simțite, auzite și văzute, am putut realiza că reieșea doar o armonie perfectă, una ce avea să dăinuie veșnic. Și atunci am înțeles: Lupii nu se luptau împotriva naturii, ci ei o foloseau drept armă. Noi eram o parte din natură.
-De aceea, Zeule, te rugăm să ne aduci prosperitate, să ne aperi pentru ca să evoluăm și să păstrăm acest echilibru pe vecie, spuse Brooke cu o voce impunătoare.
Toate pandantivele au început să strălucească și mai puternic, făcând și trupurile noastre să radieze. Apoi, o coloană de lumină de un alb spre gri, străbătu întreaga sală, lovind fiecare participant. Parcă aceea era puterea pe care Zeul Lup ne-o dădea. Într-un final, lumina trecu prin mine și Brooke și după aceea a dispărut în neant. Toți cei din sală au început să aplaude și au început să se împrăștie prin sală. Noi, ceilalți ce făcusem Ceremonia, ne-am strâns în jurul lui Brooke și Michael a întrebat:
-Putem să păstrăm colierele ?
Brooke îl privi zâmbitoare și dădu din cap în semn că da. Pe rând, și cei ce formaseră Ceremonia plecaseră, rămânând în urmă Layla, Kim și Alicia. Pentru prima dată în acea seară, am putut să le analizez. Layla avea părul tuns scurt, brunet, băiețește, cu două suvițe mai lungi în față, ochii îi erau de un albastru spre verde. Kim era mai scundă, dar slabă, cu ochii albaștri și părul castaniu. Iar Alicia avea părul blond, ochii negrii și pielea albicioasă. Arătau destul de drăguț, dar Brooke era cu adevărat genială.
-Uhm, Cheryl, voiam să te invităm să vizionăm un film în seara asta, a spus Kim fără să șoviăiască. Dar, dacă vrei, poți să vii și tu, Roland, a continuat observându-mă și pe mine într-un final.
Brooke dădu din umeri și mă privi curioasă. Eu am dat din cap în semn negativ, înțelegând la ce se referă.
-Eu am să vin, dar, din păcare, Roland nu poate fiindcă este epuizat după ziua de astăzi.
Fetele zâmbiră și dădură să plece, dar observând că Brooke nu le urma, s-au întors privind-o curioase. Zici că erau teleghidate de cineva căci făceau aceleași gesturi. Adolescenta le spuse să o ia înainte că avea să vină și ea în puțin timp.
-Bine, ne vedem în sufragerie. O să ne uităm la Alice in Wonderland varianta aia nouă de Tim Burton, a spus Layla fericită.
După ce fetele dispărură, o pătură de tăcere se așternuse peste întreaga sală în care ne aflam numai noi doi. Am început în același timp să mergem spre ieșire într-un mod lent, fără să ne grăbim. Brooke părea destul de calmă, dar și obosită. Desigur, și eu eram frânt și pastila aceea începea să-și piardă efectul, durerile de la rană apărând din nou. Am oftat și mi-am dorit să ajung cât mai repede în pat și să mă culc, dar știam că Raoul o să mă ia la întrebări.
-A fost foarte ciudată Ceremonia, am spus când tăcerea a devenit mult prea apăsătoare.
-Da, și mi-e mi-a plăcut prima dată când am participat. Invocarea este pur și simplu fantastică. Totuși, de ce erai așa de dezorientat la început? Zici că erai pe o altă planetă, a întrebat amuzată.
-Nu știu de ce. Știi, mă durea rana, am mințit sperând să mă creadă.
Chiar atunci a vrut să obiecteze, dar eram în fața intrării în corpul principal al clădirii, unde se aflau dormitoarele. Raoul ne sări în față, zâmbitor și plin de viață ca de obicei. Chiar i se potrivește Focul ca element. Am zâmbit și el a început să spună:
-Ei, drăguților, nu mai puteți sta împreună acum. Brooke, am să-l fur pe amicul meu fiindcă... ei, să stăm și noi împreună. Ah, vezi că niște fete te așteptau în sufragerie.
Brooke aprobă, zâmbi și o luă la fugă spre dormitoare, eu cu Raoul rămânând în urmă, mergând încet. Câteva minute am tăcut, doar privind culoarele și încăperile prin care treceam. Cum era de așteptat, Raoul a deschis conversația:
-Știi ce zi e mâine ?
Zâmbea diabolic, privindu-mă extrem de amuzat.
-Nu. Ce zi e ?
Chiar eram curios și-mi doream să-mi spună odată. Desigur, el a mai așteptat câteva minute înainte de a-mi spune, ca suspansul să crească.
-Ziua păcălelilor! A urlat.
-Poftim ? Dar era pe doi aprilie și nu suntem în aprilie.
-Se vede că ești nou pe aici. La noi, ziua păcălelilor este mâine, iar pe doi aprilie este o zi normală. Nu mă întreba de ce fiindcă nu știu prea bine. Tot ce am aflat este că cei ce au creat școala acum multe sute de ani au hotărât ca ziua păcălelilor să fie mâine. Ideea e că am idee genială pentru a ne amuza pe seama picilor de la clasele mai mici.
Nya. · #21
Fic închis la cererea autorului.