O frântură de speranţă

[Me�al.]

New fic! V-a fost dor de mine? Normal, normal. Aşa, ţin să-i mulţumesc pe Svear pentru că m-a ajutat cu titlul şi mai multor amici pentru nume şi sfaturi. Mă scuzaţi pentru eventualele greşeli de tastare, dar nu mă simt prea bine zilele astea.
Ficul ăsta va fi împărţit în mai multe cărţi,ca să zic aşa. Vor fi numerotate cu 1, 2, 3 şi aşa mai departe. Primul este Copiii Lupului.
Lectură plăcută!

O frântură de speranţă

1. Copiii Lupului

Prolog

Lucrurile care-ţi plac, pot aduce pedepse grave după ele.
Crede-mă că ştiu despre ce vorbesc – mult prea bine. Mi s-a întâmplat.
Totul a început în ziua când am dorit să plec pe afară cu nişte prieteni pe care îi cunoşteam de câteva zile. Nu ştiam foarte multe despre ei, dar am fost destul de prost să mă încred în ei. Seattle era un oraş mare şi ne-am pierdut pe străduţele înguste unde mirosea urât şi erau aruncate gunoaie pe jos. Unul dintre prietenii mei – şaten cu părul lung – fuma dintr-o ţigară, suflându-mi fumul în faţă. Am început să tuşesc, dar atenţia mi-a fost atrasă de celălalt tip – ce arăta aproape la fel – care s-a trântit pe asfaltul ud, între sacii negri de gunoi. Când a apărut un alt tip blond, cei doi au zâmbit când i-au văzut rucsacul kaki peticit ce-l ţinea în mână. Mi-au făcut semn să-i urmez, iar eu m-am conformat, neştiind în ce încurcătură mă băgam. Au mers tăcuţi până într-un parc din apropierea casei mele. Afară soarele apunea, cerul căpătând o noanţă frumoasă de portocaliu. Străzile nu mai erau aglomerate, dar, din când în când, se mai zăreau maşini ce treceau şi se îndreptau rapid spre casă. Am intrat în parc şi i-am urmat pe cei trei pe iarba moale. S-au aşezat sub nişte stejari falnici şi au făcut un cerc, poftindu-mă să mă aşez între Teoretic Gemenii. Celălalt, Domnul Muşchi, a scos din geanta lui o carte groasă. La o a doua analiză, am sesizat că era Biblia. Unul dintre Gemeni a scos o brichetă din buzunarul pantalonilor negrii rupţi şi a rupt o pagină din carte. Atunci rotiţele din minte au început să se învârtă şi am realizat în ce fel de grup am intrat. M-am ridicat de pe iarbă, dând să plec, speriat din cauza a ce avea să se întâmple. Era un păcat – mult prea mare – să arzi cartea aia şi eu nu voiam să fiu părtaş. Mister Muşchi s-a ridicat şi m-a prins de antebraţ, smucindu-mă şi trântindu-mă pe iarbă. Un val de furie mi s-a instalat în corp atunci şi, cu o singură mişcare, l-am doborât pe Mister Muşchi. Un urlet animalic mi-a scăpat, iar Gemenii şi celălalt tip au fugit mâncând pământul. Aveam putere şi o simţeam. Şi îmi plăcea la nebunie să ştiu că eu am puterea, că eu o controlez, că pot să distrug orice. Dar ceva m-a smuls din lumea mea unde eu eram regele şi m-a adus înapoi pe pământ. O mână puternică, dar totuşi cunoscută m-a tras cu putere şi eu m-am lăsat dus în direcţia respectivă. Femeia ce mergea repede avea părul roşcat spre şaten şi un corp zvelt. Tocurile ei făceau un zgomot enervant pe asfalt, ce îmi deranja tare mult urechile. Era mama mea cea irascibilă, enervantă, insuportabilă.
În viaţa mea tronau două lucruri ce le puteam numi probleme – nici eu nu ştiam cum să le zic.
Ei bine, lucrul ce mă distrugea era ura profundă ce o purtam pentru părinţii mei. Niciodată nu erau acolo pentru mine, dar se credeau cei mai buni din lume. De ce? Pentru că aveau bani şi eram un copil cu posibilităţi. În mintea lor – probabil prea mică – credeau că banii mă bucură şi mă ajută mai mult decât prezenţa lor. Într-un timp şi eu ajunsesem să cred acest lucru. Devenisem ofticos că alţi prieteni de-ai mei – care nu aveau la fel de mulţi bani – au părinţii alături şi îi ajută. Acum nu mă mai oftic pentru că nu mai am nevoie de ei. Mă puteam descurca singur şi nu aveam trebuinţă de persoana lor. Puteau să se afunde în munca lor tâmpită şi să uite de mine. Ok, poate par egoist. Ştiu că nu e greu să fi o femeie avocat celebră sau să lucrezi în IT, dar totul cu măsură.
A doua problemă era legată de felul meu ciudat de a fi. Nu, nu eram vreun drogat şi nici un poponar. Uneori, simţeam cum puterea îmi curgea prin sânge, cum eram cel mai puternic om de pe întreaga faţă a pământului. Mă schimbau total şi deveneam mai... diferit. Puteam să-i alung pe cei ce îmi făceau rău sau de care voiam să scap. „Schimbarea” – cum o numeam eu – se producea rar când eram copil, dar de doi ani – de când aveam paişpe ani – apărea mult mai des. De fiecare dată când eram, teoretic, în pericol o simţeam. Mă orbea precum soarele într-o zi călduroasă de vară. Nu mi-a fost niciodată teamă de ea pentru că era o parte din mine care apărea atunci când era nevoie.
Era să uit, sunt Roland Night şi am şaişpe ani. Locuiesc în Seattle, un oraş drăguţel. Nu-mi pot suporta părinţii şi intru în belele destul de des. Uneori, devin mai puternic şi mai neînfricat, lucru, în opinia mea, unic. Umblu cu oameni ciudăţei şi ei sunt motivul pentru care intru în încurcături.
Adolescenţa nu-i uşoară.

Capitolul 1

Stăteam pe fotoliul din piele neagră cu picioarele încrucişat, ascultând predica ce nu avea să se mai termine. De două ore o ascultam pe Evelin – maică-mea – zicând că am fost prost pentru că am ieşit afară cu Mister Muşchi şi Posibil Gemenii. Îmi tot repeta că era un păcat să dai foc Bibliei de parcă eu n-aş fi ştiut. Sincer, nu mă interesa morala făcută de Evelin, aşa că nici n-am ascultat tot ce a vorbit ea. Ştiam ce am greşit şi nu aveam nevoie de cuvintele ei.
-Roland, m-ai supărat foarte tare şi eu alături de tatăl tău o să te pedepsim, a spus Evelin în timp ce citea ceva de pe ecranul laptopului.
Mda, de parcă credea că avea să-mi fie frică de ea sau de Felix. Nu, în nici un caz nu avea să-mi fie frică de ei. Pedepsele ei constau în a mă trimite undeva departe de casă, la o rudă. Nu mă deranja deloc, ba mă bucura destul de mult. Să scap de ei şi de regulile lor stupide era o binecuvântare.
-Şi ce aveţi de gând să faceţi? Să mă trimiteţi la mătuşa mea în Ohio? Am întrebat pe un ton ce dădea pe dinafară de ură şi ironie.
Felix mi-a făcut un semn să tac şi să nu o mai enervez pe Evelin. Nu, nu aveam să fac asta. Mi-am păstrat zâmbetul ironic pe chip, fixând-o pe Evelin. Totuşi, am observat că, dintr-un motiv necunoscut mie, Felix nu dorea să plec de acasă. De parcă m-ar fi interesat. Până şi la Polul Nord era mai bine dacă nu erau ei cu mine.
-Gata! M-am săturat de tine şi de ironiile tale! Mâine dimineaţă, fără nici un comentariu, pleci la Londra, a spus ea trântind laptopul pe masă cu atâta putere încât am crezut că se va strica.
-La Londra? Am pufnit. Ce rudă pe care n-o cunosc mai e pe acolo? Sau mă trimiţi din nou la casa unei prietele de ale tale?
Vorbeam cu scârbă şi mă strâmbam la fiecare cuvânt pe care-l rosteam. Deşi nu mă interesa aşa de tare, eram curios să aflu la cine avea să mă trimită. Oricum, cu oricine aveam să mă înţeleg mai bine. Felix s-a uitat atent la ecranul laptopului ce stătea aşezat pe masă şi i-a dispărut şi ultima urmă de zâmbet. Părea uimit, dar, mai degrabă, îngrijorat. Ce putea să-l sperie aşa de tare la o pagină de internet? Doar nu era bau-bau pe acolo. Nu le-am mai dat atenţie, plictiseala devenind mult prea mare. Mi-am înfăşcat telefonul de pe măsuţă şi am început să-l butonez încercând să găsesc un lucru care să mă facă să nu mă mai plictisesc. Atenţia mi-a fost atrasă de Madam Evelin ce a oftat. Era roşie de la nervi şi, când a început să vorbească, parcă urla:
-Pleci într-o tabără.
-Poftim?Am pufnit. Ai înnebunit cumva? Voiam să mai adaug şi „cucoană”, dar m-am abţinut.
Probabil că am enervat-o destul de tare cu tonul meu şi cu replica căci m-am trezit cu o palmă peste obraz. Am rămas uimit, fiind prima dată când făcea gesturi asemănătoare. În câteva secunde, locul cu pricina a început să mă ardă şi să se înroşească. Ce aş fi vrut să o pocnesc şi eu! Mi-a zis că următoarea zi aveam să plec la Londra pentru patru luni – din mai până la finalul lui august. Apoi, m-a trimis în camera mea să-mi fac bagajul. Am plecat cât de repede am putut din sufragerie pentru ca nu cumva să îi trag o palmă. Ajuns în camera mea, am trântit cu putere uşa acoperită cu postere cu Metallica, Iron Maiden, Nickelback, Sonata Arctica şi Nightwish. Aveau să-mi lipsească afişele! Dintr-o dată, „schimbarea” a apărut din nou, dar cu o mică întârziere. Am simţit impulsul de a lovi ceva, de a distruge, de a dărâma. Puterea a dispărut imediat ce Felix a intrat în cameră. Nu a bătut la uşă, doar a intrat. Ce nesimţit! Am simţit repulsie faţă de el. A părut surprins când a văzut cei doi pereţi negrii şi ceilalţi doi pereţi vişinii. Apoi, privirea uimită i-a căzut pe patul pufos cu aşternut alb şi pe restul mobilierului negru. Într-un final, a analizat posterele de pe uşă şi a oftat. Doamne, zici că în acea zi a aflat că eram fiul lui şi a văzut pentru prima dată camera mea. Atenţia mi-a fost captată de pliantul pe care-l ţinea în mână. I l-am luat şi el s-a aşezat pe pat, aşteptând, probabil, să citesc. Pe hârtia albastră scria cu negru Şcoala şi tabăra Colţ de Lup. Un val de furie m-a învăluit şi am început să urlu la bărbatul cu părul şaten:
-Care va să zică mama – şi am rostit cuvântul ăla cu un dezgust total – vrea să mă transfere şi la altă şcoală undeva departe de şcoală? Chiar aşa de tare v-am enervat? Ei bine, abia aştept să plec mâine şi să scap de voi doi. La revedere, am spus împingându-l afară din cameră şi trântindu-i uşa în nas.
-Roland, să şti că eu şi mama ta avem motivele noastre, a mai adăugat el înainte să coboare în living.
Mda, voiau să se descotorosească de mine odată pentru totdeauna. Am încercat să mă calmez şi să uit de cei doi.
M-am trântit pe un scaun moale şi am privit preţ de o clipă pliantul. Sub titlul taberei, era o imagine cu o clădire. Arăta precum o şcoală, dar era mult mai mare şi avea un aspect diferit. În faţa intrării principale, era o statuie impunătoare cu un lup. Am deschis pliantul, dorind să citesc mai multe despre locul unde aveam să merg. Trebuia să fiu informat, nu?

Tabăra şi şcoala Colţ de Lup le oferă adolescenţilor diferiţi condiţii de lux şi activităţi interesante. Ei vor fi păziţi şi profesorii vor avea mare grijă de ei şi ca ei să respecte regulile şcolii. Copiii Lupului vor avea parte de experienţe unice şi extrem de interesante.

Descrierea locului unde aveam să merg nu mi se părea foarte interesantă, dar m-a lăsat cu multe întrebări în minte. De un singur lucru eram sută la sută sigur: chestia cu paza i-a plăcut cel mai mult lui Evelin. Şi totuşi, de ce eram eu un adolescent diferit? Cu ce eram eu mai unic faţă de restul copiilor? Ce aveam aşa de special? Şi cine erau Copiii Lupului? Toate întrebările mi se învărteau în minte, dar nu găseam nici un răspuns logic la întrebările mele. Leneş, m-am ridicat de pe scaun şi am scos din dulap un mic geamantan pe care l-am pus pe pat. În el am aruncat nişte tricouri ce-mi plăceau mult, câteva perechi de pantaloni şi nişte tenişi în pătrăţele. Terminasem şi cu o parte din bagaj. De lângă pat, am luat un rucsac negru şi am băgat în el câteva cutii de RedBull – energizantele mele preferate – şi un lanţ pe care era agăţat chiar un colţ de lup – îmi purta noroc. Am închis geamantanul şi rucsacul. Avionul avea să decoleze destul de devreme şi era deja miezul nopţii. Îmi era somn, dar abia aşteptam ca avionul să decoleze şi eu să plec departe de Felix şi Evelin. Obosit şi sătul de aventurile mele din această zi, m-am cufundat în patul moale, adormind imediat. O singură întrebare mi-a stagnat în minte: Cine erau Copiii Lupului?