Life Hurts

[Addeh]

Oke`, vă multumesc mult pentru comentarii. *hugs for ma' readers* Deeci, regret că nu v-am anunţat pe unii dintre voi, am fost prea ocupată şi am uitat. >_< Sorry !
Acum, următorul capitol. Şi da, ştiu că-i cam scurt şi lipsit de inspiraţie, dar mă voi revanşa. xD

Capitolul 16 ~ Iraţionalitate regretabilă.

Rămăsesem blocată, total confuză şi speriată. Conştientă de asta, de gravitatea situaţiei, am început să plâng, iar liniştea s-a lăsat acoperită de sunetul suspinelor mele. Numaidecât, m-am repezit spre bunica ce era nemişcată şi palidă. Doamne, ajută-mă !
Am început s-o mişc, vrând să o trezesc, căci detestam când cineva drag mie era în aşa fel, ba chiar mă uram pe mine pentru neputinţa de care dădeam dovadă.
- Bunico, te rog ! Haide... Uite, eu sunt bine, hai, trezeşte-te. E prea devreme să dormi, m-auzi ?
Eram pe punctul de a înnebuni când vedeam că nu merge nimic din tehnicile pe care le-ncercam s-o trezesc. Cât de imatur mă purtam să cred că doarme; ştiam chiar eu, cât se poate de limpede că nu-i niciun somn... Dar mă încăpăţânam să cred alte bazaconii precum m... Ohh ! Ce ironie !
Mă ridic repede de pe jos, de lângă bunica şi apoi mă reped asupra telefonului dorind să sun la salvare. Nu puteam să stau şi de această dată la fel de neputincioasă ca întotdeauna, să plâng şi să mă las copleşită de teamă. Cu toate că părea un lucru imposibil, vroiam să cred asta în continuare.

Numaidecât, salvarea ajunsese, punând-o pe bunica Hara pe targă şi băgând-o în încăperea maşinii.
- Sunt nepoata ei. Vă rog, lăsaţi-mă să merg cu voi, implorasem medicii din jur.
Păream disperată, dar într-un sens bun - disperată de viaţă.


***

Încă mai aşteptam pe holul spitalului, încercând să mă calmez totuşi. Dar cum aş fi putut reuşi când bunica mea zăcea pe un oarecare pat acoperit de aşternuturi albe, iar ochii îi erau închişi. Speram la ce-i mai bun, însă o stare pesimistă nu-mi dădea voie.
- Domnişoară Abigor ? Numaidecât îmi ridicasem capul spre doctorul care mi se adresase, probabil vrând să-mi spună veşti despre bunica.
Mi-am şters ochii umeziţi cu mâneca bluzei, după care i-am răspuns domnului doctor :
- Da, eu sunt. Ea... Cum se simte ?
Ezitam unele momente când mă puteam gândi la un posibil răspuns cu influenţă negativă asupra mea, cu o banalitate fără măsură. Exact - un răspuns negativ... Doctorul expiră şi inspiră pentru o clipă, îşi închise ochii, iar apoi şi-i deschise spunându-mi pe un ton răguşit adevărul...
- Bunica ta...are leucemie...
Bineînţeles...
De ce întotdeauna - când există momente rare de fericire, de acele sentimente emoţionante - timpul trebuie să strice totul ? Să ne răpească persoanele dragi, să ne creeze noi amintiri dureroase şi chiar să ne pierdem pe noi înşişi... Doar atât poate ?! La naiba cu tot ! Oricât de puternică aş încerca să fiu, nimic nu-mi reuşeşte. Noi, oamenii lipsiţi de sens suntem inutili în faţa loviturilor vieţii. Şi bănuiesc că aşa va fii întotdeauna.
Vestea - da, un adevărat şoc, dar cu toate acestea, parcă era îndeajuns de şocantă pentru mine, încât să mă mai mişte, să mă mai cutremure. A fost doar o tresărire uşoară. Şi poate că mă consideraţi lipsită de scrupule, egoistă şi prefăcută, dar... Doar că mai nimic nu mă mai poate distruge. Este prea târziu, căci sunt deja distrusă - loviturile sunt prea puternice şi pline de greutăţi menite pentru mine.
I-am cerut persoanei de faţă să mă lase să o văd, măcar pentru ultimele ore, minute.
- Sigur, urmaţi-mă, vă rog.
Aşa cum îmi spusese, l-am urmat tăcută şi plină de speranţă totuşi; şi apoi, am zărit uşa camerei sale. Albă - evident, eram într-un spital, totul era dominat de albul impecabil. Ajunsesem să urăsc acea culoare, poate era din cauză că adusese prea multă tristeţe în a mea viaţă.
Ea zăcea pe pat; capul îl avea uşor aplecat în partea dreaptă, spre fereastră, iar ochii îi avea închişi - exact cum credeam. Pereţii aceştia aveau să-mi fie întipăriţi în minte pentru restul bucăţii de viaţă pe care o mai aveam, la fel şi Eric... Şi Michael...chiar şi Josh cu Maya...
Numaidecât, m-am repezit către ea, luându-i mâna între ale mele şi începând să plâng. Chiar mă simţeam îngrozitor, patetic şi eram practic neputincioasă în faţa ei. Oricât de mult încercam să o trezesc, să o alint cu ale mele cusvinte îmbietoare, tot nu se trezea, de parcă devenise o chestie imposibilă. Mai mult, lacrimile nu mi le mai puteam opri, ajunseseră să-mi înţepe ochii - ceva extrem de deranjant. Şi iată-mă din nou... La un capăt de drum, însă nu-i al meu într-un mod bizar - îmi este străin, dar totodată cunoscut prin intermediul ei.

Observam soarele cum apune, până şi cea mai mică rază a lui se ascundea după nişte pleoape cunoscute. Acest apus era dureros, ca şi toată viaţa mea de altfel. Ei...au încetat să se mai deschidă, pupilele presupun că deveniseră la fel de dilatate precum şi pielea sa - totul în jur era rece; corpul ei era rece. Deşi întotdeauna am încercat să fiu tare, să-mi păstrez calmul, nu am reuşit niciodată, iar eu abia acum realizez câte am pierdut în faţa vieţii.
Încă o persoană - a refuzat să trăiască pentru mine, dar e inutil. Mereu va fii inutil...



# Scuze încă o dată că-i aşa scuurt ~