Pentru că iubesc să trăiesc.

[SnowFlake.]

Capitolul zece - Speranţa a devenit realitate

Am deschis ochii, chiar dacă îmi era frică să descopăr unde sunt. Din fericire, pentru mine, era întuneric şi nu se vedea aproape nimic clar. Pentru prima dată mă bucurăm de asta şi da ştiu bucuria mea este una stupidă, patetică, ridicolă, dar credeţi-mă nu-mi stă mintea la ce e bine şi ce nu.
M-am ridicat de la sol şi am încercat să mă stabilizez. Nu credeam că voi reuşi în urma contactului violent cu pumnul, din urmă cu ... nici măcar nu ştiu cât timp am fost inconştientă. Minunat!
Am început să merg prin încăpere şi am trecut pe lângă o fereastră, observând că luna are o culoare stranie în această seară. Un sentiment de frică mi-a străbătut corpul, dar nu am vrut să mă las intimidată aşa de repede, aşa că am tras adânc aer în piept şi mi-am continuat aşa-zisa expediţie.
În doar câteva secunde eram pe jos, mă împiedicasem de ceva şi am simţit acel lichid roşu cum se prelinge pe mâna mea. Stomacul îmi juca feste şi asta doar din vina mirosului. Sincer, nu-mi pot imagina gustul pe care îl are, dar de la orele de biologie pe care încă mi le mai aduc aminte vag, ştiu că este sărat. În sfârşit mi-am dat seama că mă aflu prinsă în propriul coşmar, dar de această dată era real. Visul din avion se repeta acum în realitate şi asta este încă un motiv pentru care ar trebui să-l cred pe nebunul de Jake atunci când vorbeşte.
Am auzit un geamăt de durere şi mi-am învârtit privirea disperată prin cameră, dar degeaba! Se pare că se aude de la etaj. Cu paşi repezi am urcat pe acele scări, care apropo scârţâiau de mama focului şi-mi afectau auzul.

Când l-am văzut legat aşa, am ţipat cât de tare am putut şi lacrimi de bucurie au început să curgă din ochii mei căprui.
- Key! am reuşit să spun într-un final.
L-am dezlegat şi l-am îmbrăţişat. Îmi fusese atât de dor de el, încât totul părea un vis. Eram din nou cu persoana iubită, îl atingeam, îl simţeam alături de mine şi sinceră să fiu îl iubeam mai mult decât înainte. Cred că faptul că a fost " mort " pentru mine câteva luni bune, a făcut să mi se intensifice sentimentele şi nu regret. Acum mai mult că oricând trebuia să-l păstrez cât de bine pot. M-a privit în ochii şi m-a sărutat părinteşte pe frunte. Chiar dacă mă aşteptam la un altfel de sărut, nu e timpul pentru protestat. Vom avea noi timp şi de asta. Acum revenind la realitate, trebuia să ieşim de aici, din casa asta stranie. Nu mai puteam să stau nici un minut în plus. Îmi era mai mult decât suficient să ştiu unde îşi aduce vampirul victimele.
- Trebuie să plecăm de aici cât de repede putem, am spus eu.
- Ştiu, iubire! Dar totuşi stai puţin.
Să stau puţin?! Dar nu cred că ar trebui să-l judec, nu ştiam ce vroia să facă. A luat un scaun în mâini şi a început să dea cu el de pereţi. Mi se părea ciudat acest gest, dar nu am spus nimic. Nu cred că dacă i-a fi spus să înceteze, ar fi făcut-o, deci chiar nu avea rost să protestez.
- Gata. Acum am terminat şi scuză-mă, dar îmi trebuia această armă.
Am zâmbit dându-mi seama la ce se referă şi totuşi nu aveam încredere în el. Nu ştiam dacă mai avea forţă aşa că am decis să fac eu pe eroina şi să-i iau acel băţ sau picior de scaun sau cum o fi.

Am preluat iniţiativa şi am început să mergem în şir indian. Când ajunsesem atât de aproape de a ieşi din casă, Jake şi-a făcut apariţia. Am vrut să ţip, dar ceva din interior m-a împiedicat. Era mult mai bine aşa.
Am ascuns " ţepuşa " la spate. Dacă o vedea avea să iasă mult mai urât.
- Unde credeţi că mergeţi? a întrebat el pe un ton ironic şi foarte ridicat.
Nu ştiam ce să-i răspund. M-am uitat la Key şi i-am dat de veste că aveam să îmi întroduc în scenă şantajul sentimental.
- Încercam să-l fac să plece de aici ca să pot rămâne cu tine, Jake. Mi-am dat seama cât de mult te iubesc şi el nu mă mai vrea.
Cu lacrimi în ochi, m-am îndreptat spre el şi l-am îmbrăţişat. Îmi repugnă să stau aşa de aproape de el, dar trebuie să-mi joc rolul.
- Aşa, deci .. Key nu mai e băiat cuminte.

Am început să plâng şi mai tare. Ar trebui să fac nişte cursuri de actorie, nu mi-ar strica şi aşa mă pricep destul de bine la asta. Nu de alta, dar chiar l-am păcălit, sau aşa cred. Mă strângea în braţe la rândul lui şi m-am gândit că atunci era momentul. Aveam ţepuşa pregătită. Era doar la câţiva centimetri de inima lui şi dacă era cu adevărat vampir avea să se prăbuşească.
- Jake, tu m-ai făcut să simt asta pentru tine. Iar acum o să plăteşti.

Şi zicând astea, i-am înfipt cât de adânc am putut lemnul în inimă. Se simţea foarte ciudat, probabil că i-am atins coastele, dar sunt sigură că am ajuns la inimă. S-a prăbuşit la pământ cu o uimire uriaşa pe chip. Tocmai aflasem că există vampiri, dar de aici şi până la a omorî unul e cale lungă. Totuşi am făcut-o! Nu pot descrie ce am simţit în acel moment. Compasiune, frustare, nelinişte şi multe altele se revărsau acum în mine. Am privit pentru ultima oară în urmă.
- Şi nu mai făcut să simt iubire, ci scârbă! am adăugat în final şi am început să fug spre ieşire cu Key în spatele meu.
M-am oprit brusc şi am scrutat cu o privire împrejurimile. Am oftat.
- Mirific! Un labirint.